Va place sa mergeti cu trenul? Am folosit candva acest mijloc de transport suficient de mult cat sa ma satur atunci, dar anii au trecut si realizez ca aveam nevoie de o alta “calatorie” in timp, pentru a reexperimenta parca o intalnire cu propriul meu suflet. O intalnire cu mine insumi de acum 12-14 ani.

Eram in vremea studentiei, si ma aflam ca intre doua “case”. Imi parasisem casa parinteasca pentru a pleca in lume, nefiind asezat inca la casa mea. Nu aveam griji si responsabilitati mari, ci doar cele mici si temporare pe care mi le incredintau profesorii mei legat de scoala.

Trairile in schimb ‘mi-erau intense. Imi statea gandul la un Dumnezeu in cea mai mare parte inca necunoscut (ca si acum, de altfel), dar care ma insotea pretutindeni, veghind asupra devenirii mele. La familia pe care visam ca o voi avea. Unde ma voi stabili, idealuri pentru care consideram ca va merita sa lupt..

Le vad mult mai clar acum, odata ce am trecut prin mare parte din preocuparile mele de atunci. Vreau totusi sa retraiesc intensitatea trairilor mele de atunci, sa-mi verific consistenta idealurilor si eventual sa mi le ajustez. Iar mersul cu trenul ma ajuta mult parca sa ma rei torc in timp pentru a-mi intelege si mai bine prezentul, pentru a-mi seta un nou viitor.

Alunec lin cu trenul printre munti, orasele sunt pline de zapada de parca aprilie chiar ar fi in toiul iernii. Sunt inconjurat de straini si nu trebuie sa port nici o conversatie plictisitoare de complezenta. Unul pozeaza brazii inzapeziti, altul aproba necontrolat din cap motaind de somn, priveac si eu tacut pe geam, si mergem usor cu totii inainte…

Moartea Lui ne-a arătat că viața e o dimensiune a existenței care poate să aibă și sfârșit. Și viața mea și viața ta. Dacă El a cunoscut moartea, trezește-te din euforie și gândește-te și tu la a ta. Încearcă să presupui ce ți-ar putea aduce moartea.

Isus a murit datorită păcatelor. Viața lui a jucat rolul de turnesol: atunci când adaugi păcat, viața moare; valabil chiar și pentru cea mai curată viață. Moartea Lui nu vorbește atât de mult despre El, cât despre păcat și natura Lui. Dacă iei păcatul prea ușor, poate ți-ar fi util să-ți aduci aminte că tot așa cum untul iese din lapte, tot așa din păcat iese moarte. Sunt strând legate. Moartea lui Isus vorbește despre dreptatea Lui Dumnezeu, vorbește despre una din legile cauză-efect prin care El guvernează lumea creată: ai păcătuit, mori.

Isus a murit, dar nu pentru păcatele Lui, ci pentru ale altora. Dumnezeu ar fi putut să-Și anuleze dreptatea prin dragoste, și așa cred mulți că s-a și întâmplat. Totuși, faptul că Isus (Fiul Lui) a murit pentru păcatele altora, dimpotrivă arată că dragostea Lui este capabilă de sacrificii dureroase, la fel de dureroase cu a merge cu dreptatea până la capăt. Just think about this.

Iar faptul că Dumnezeu Și-a înviat Fiul, arată că dreptatea Lui față de păcatele îngrămădite asupra Lui a fost satisfăcută, dar și faptul că dragostea Lui pentru Fiul nu L-a lăsat supus putrezirii. Nu privi doar dreptatea, nu privi doar dragostea Lui, și nu gândi că Dumnezeu se anulează pe Sine Însuși. Ci că povestea vieții tale e mai serioasă decât crezi.

Când Isus a înviat, asta arată că toate păcatele îngrămădite de-asupra Lui au fost iertate până la ultimul. Dacă unul căruia i-au fost iertate păcatele încă mai poartă din reflex vinovăția asupra lui și se autocondamnă, astea nu sunt decât simptomele stresului post traumatic. Trauma a fost îndepărtată de mult, el doar are nevoie de vindecare, mintea lui are nevoie să se adapteze unei noi realități. E un fel de boală a sufletului.

Dacă păcatele ți-au fost iertate dar încă mai simți vinovăție, și de dimineață până seara ești tot autocritic, ai nevoie de ajutor: nu te sfii să-l cauți.

Îmi pare rău că nu am iubit mai mult, nu am iertat mai mult, și nu am trecut mai ușor peste greșeli. Aș fi vrut să fiu mai optimist, mai încrezător, mai plin de inițiativă. Mai îndrăzneț, mai curajos, mai înțelept. Aș fi vrut să rănesc mai puțin, să vindec mai mult și să fiu mai prezent. Aș fi vrut să fi avut mai multă răbdare, să fiu mai hotărât și să fi trăit cu mai multă pasiune. Să fi fost mai blând, mai înțelegător și mai plin de bunătate. Îmi pare rău că nu am ieșit mai mult din confortul meu, că nu m-am pus mai mult la dispoziția lui Dumnezeu, că nu L-am urmărit mai atent în tot ce face.

Cât de puțin am trăit până acum… doar 11.440 de zile! Un număr atât de banal, că nici însumate, cifrele lui nu dai mai mult de 10. Doamne, fă ca viața mea să conteze înaintea Ta. Și chiar dacă sunt atât de mic și neînsemnat, umple Tu zerourile din viața mea!

E adevărat, mă mai abat și eu de la listă uneori, dar copiii chiar nu înțeleg conceptul de listă chiar dacă știu că o port mereu asupra mea ca pe o carte de identitate. Ajungem la un raion plin cu tot felul de articole, fiecare la 10 lei. Raftul de sus era plin numai cu cărucioare pentru păpuși, dar erau atat de frumos și viu colorate încât, trecând pe lângă el, fetele învârteau capul ca niște bufnițe micuțe, fascinate.

Miriam împreunează mâinile și începe să mă roage așa de frumos că ți se rupea inima de milă numai ascultând-o. Ca să vezi ce face pofta ochilor. Nu prea le-am cumpărat jucării, deși nu duc lipsă, iar păpuși au așa de multe încât uneori chiar se joacă de-a grădinița cu ele. Dar n-au nici un cărucior pentru păpuși așa că mă gândes să le iau cărucior.

Întrebarea era, evident, dacă să iau unul, sau două? O întreb pe Betina dacă vrea și ea unul, ceea ce mi-a părut mai degrabă o întrebare retorică, dar după o mică discuție și chibzuință acolo, pe loc, decidem să luăm doar unul și să se joace amândouă cu ele. Nu vă condamn dacă veți spune că am procedat ca un zgârcit. Dar nu despre asta e povestea.

Și până astăzi mă felicit pentru decizia luată. Când îndestulezi nevoile primare, instinctive, produci un ușor sabotaj în dezvoltarea altor nevoi spre care tindem să fim prea comozi să tindem. Fetele au fost așa de fericite că le-am luat căruciorul, încât în drum spre casă Miriam a ținut să mă anunțe că acel cărucior frumos din brațele ei e de fapt al Betinei.. iar Betina, ca să nu se lase mai prejos, m-a asigurat că îl vor împărți împreună.

Mă bucur să văd cum prinde la ele lecția asta cu împărțitul cu cel de lângă tine. Privindu-le cum se joacă prin casă cu el, mă gândeam ce ar fi însemnat dacă le-as fi luat la fiecare câte un cărucior. Ar fi dezvoltat un anume atașament față de obiect în sine, ajungând ca de obicei să se certe când își mai încurcă din greșeală jucăriile preferate. Un prea mare atașament față de lucrurile materiale afectează modul în care relaționăm între noi, și asta e valabil pentru copiii cu vârste cuprinse între 0 și 70 de ani.

Astăzi întreb din nou și Miriam își recunoaște fapta. Îmi crește inima de bucurie și îi spun “Miriam, mulțumesc că ai spus adevărul!”, la care ea îmi răspunde, empatic: “Da, te-nțeleg…”

.

Situația se schimbă atunci când responsabilitățile vieții ne apasă umerii și, fie că e vorba de cei dragi pe care îi avem în grijă, fie că suntem implicați în vreo formă de organizare a oamenilor în societate, considerăm că dacă cei din subordine ne-ar asculta, ar fi mai bine pentru ei.

Problema e cel puțin dublă: nu doar că suntem bivalenți, ci și.. puțin cam hypocrites. Adică, valorificăm autoritatea doar atunci când ne este atribuită dar nu și atunci când ne aflăm sub o altă autoritate. Asta în ceea ce privește atitudinea noastră față de conceptul de autoritate în sine. Dar cu o astfel de rădăcină ajungem apoi la ipocrizie atunci când chiar le pretindem altora să ne asculte în timp ce noi înșine avem probleme cu supunerea.

Dar, dacă vorbim despre autoritate doar ca fiind directivă, încă nu am reușit să explic titlul articolului și, mai mult decât atât, încă nu am tratat partea cea mai frumoasă a autorității: aceea de a proteja; și nu pe oricine, ci doar pe cei care rămân sub acea autoritate. Cu alte cuvinte, dacă îți asumi riscul de a ieși de sub autoritate nu vei mai putea fi protejat de acea autoritate ci rămâi pe cont propriu.

După perioadele mele de cea mai intensă rebeliune conștientizată, am ajuns să resimt și oboseala de a căuta o altă modalitate de a trăi pe cont propriu. Nu merită. Mi-am dat seama că tot mai odihnitor e să faci ceea ce ți se cere să faci, toate riscurile și facturile fiind asumate de acea autoritate. Ba chiar, am ajuns să înțeleg că în loc să reinventez roata, m-aș putea odihni căutând excelența în ceea ce mi se cere să fac, observând că la rândul meu sunt ascultat mai ușor atunci când eu însumi sunt sub autoritatea altcuiva.

Și aspectul directiv al autorității e frumos atunci când admiți că toate lucrurile pe care le experimentezi în viață sunt noi și ai nevoie de îndrumare. Și de asemenea protecția pe care ți-o conferă autoritatea e bună. Dar dacă nu pentru astea două, atunci măcar pentru modul în care ne așteptăm să fim tratați noi înșine ca autoritate ar merita să ne reconsiderăm sistemul de valori: te simți cu inima liniștită atunci când proprii copii îți urmează sfaturile, știind că e spre binele lor să fie protejați de riscurile pe care tu însuți ți le-ai asumat cândva nebunește.

Avem părinți față de care trebuie să ascultăm, și copiii noștri nu vor înțelege mai bine ascultarea decât privind la modul în care noi înșine știm să ascultăm. Avem profesori, șefi, autorități de stat și autorități spirituale care au fost așezate deasupra noastră pentru a ne ghida și proteja. Dacă nu ascultăm de ei, foarte probabil acest lucru se datorează faptului că nici ei nu au arătat ascultare la rândul lor; dar în ceea ce te privește, dacă nu spargi tiparul neascultării lor îți asumi riscul ca nici tu să nu fii ascultat la rândul tău.

Să mai vorbim și despre ascultarea de Dumnezeu? Cred că imaginea e destul de clară: nimeni nu ascultă de nimeni în lumea asta, și neascultarea e ca un lanț transgenerațional datorită faptului că nu ascultăm de Dumnezeu. Iar când nu mai beneficiem de protecție, abia atunci ne întoarcem la autoritate, dar din nefericire tot cu un duh de răzvrătire: unde e Dumnezeu când sufăr? De ce e așa greu de trăit în lumea asta? De ce nu mă înțeleg părinții, profesorii etc.? De cele mai multe ori pentru că nu ai știut să asculți la rândul tău.

Introspectiv: cum crezi că te-ar ajuta ascultarea de Dumnezeu să treci mai ușor peste nedreptățile vieții?

Dar la un moment dat, o văd pe Miriam că, în loc să-i mănânce (aşa cum ar fi putut, de altfel, să facă de la bun început), începe să-i ia la mărunţit “en detail”. Am uitat să vă spun că recipientul are şi niste găurele (ca pentru scurs apa din nisipul de pe plaja, for example), aşa că sunt pe punctul de a vedea făină de biscuiţi presărată pe sub măsuţă, apoi în toată bucătăria, şi apoi luată pe picioare ajungând în toată casa. Am şi eu ceva în gură aşa că nici măcar nu pot să o opresc din activitatea ei cu un NU clar, ci doar mormăi ceva ridicând puţin tonul ca să o atenţionez că trebuie să se opreasca din ce face.

Miriam ridica sprâncenele cu consternare, precum şi un deget arătător îndreptat spre mine, şi “comunicăm”:

-Iar mă certi?! Tu chiar mă cerţi!!!

Ni la ea, frumoasa lu’ tata. Ce să mai zic? :) Teoretic, ar trebui să mă simt prost. Şi să mă simt prost că nu mă simt suficient de prost! Păi? Iar o cert? Şi nici măcar nu fac cel mai mic efort să-mi voalez atitudinea restrictivă faţă de ea: eu chiar o cert!!! Aşa, pe faţă!! Tiii, ce timpuri am mai apucat şi noi, părinţi care nu au nici cea mai mică jenă în a-şi certa copiii!!! Tuaamnee..

Mdeah. Nu vă mai spun ce emoţii  mă încearcă gândindu-mă numai la faptul că încă nici nu ştiu ce e aia adolescenţă propriu-zisă. Sincer? Cred că am emoţii mai mari chiar decât emoţiile pe care le voi avea (dacă voi avea) atunci când voi păşi pentru prima dată pe pământ american.

Părinţii mei au făcut faţă la opt adolescenţi. Ce sa mai zic, sunt nişte eroi. Şi au reuşit să ne ţină departe de curiozitatea de a vedea perdelele arzând sau covoarele plutind prin casă. Paturile rupte în antrenamentele noastre de luptă corp la corp nu se pun la socoteală. Acelea sunt o necesitate pentru dezvoltarea armonioasa a unor bărbaţi în devenire. Şi totuşi, fără nici o legatură, ce bine că eu am doar fete. Fetiţele frumoase a lu’ tata.

Introspectiv: când le-ai mulţumit ultima dată părinţilor că au îndurat cu dragoste transformările prin care ai trecut în devenirea ta ca adult?

L-aş mai ruga să-mi arate limbile tăiate ale balaurilor, nu doar să braveze căutând să mă impresioneze cu poveştile lui cum lovea balaurul şi acesta tânguia pentru iertare. Aş vrea dovezile realizărilor lui de până acum. Concret.

L-aş întreba dacă ştie de unde vine şi încotro se duce; altminteri, mai bine rămân într-un loc pe care deja îl cunosc, decât să se folosească de mine pentru a-şi descoperi destinul în viaţă. Pentru călăuzire în viaţă îi sunt suficiente sfaturile băbuţelor Sfânta Vineri şi Sfânta Joi. Aş refuza să mă folosească în loc de Ruleta Norocului. Dă-te mai încolo, joacă în altă parte.

Eu l-aş aştepta în continuare pe adevăratul Făt-Frumos. Şi ştiu că întârzie puţin, pentru că.. se luptă cu adevăraţii balauri. Nu m-aş lăsa sedusă de un băieţas simpatic şi vorbăreţ, cu multe bancuri şi vorbe de înţelepciune. Mi-o fi dragă mai degrabă tăcerea lui, şi i-aş întrăgi mai degrabă cicatricile decât tatuajele şi ochii.

Cu toate astea, noi toţi cam folosim expresia asta. Ce vrem noi de fapt să spunem atunci când o folosim? Intenţionăm, mai mult sau mai puţin conştient, să ne dăm în stambă că avem agenda mare şi plină. Cu ce e plină, rămâne de văzut.  De obicei, “nu avem timp” pentru prostiile cu care îşi consumă timpul ceilalţi, muritorii de rând.

Când cineva spune că nu are timp, spune de fapt că nu consideră necesar să aloce din timpul lui pentru o anumită acţiune sau eveniment. Pentru că până la urmă, bogaţi şi săraci, împăraţi şi cerşetori, raţia noastră zilnică de timp primit de sus este de exact 24 de ore. Suntem apăsaţi de aşa de multe responsabilităţi!.. Şi n-avem timp de toate!.. Pe bune! (?!)

Când vrei să stabileşti o întâlnire cu cineva într-o zi şi îţi spune că nu are timp, nu o lua personal: are timp, cu siguranţă, doar că are agenda deja făcută cu lucruri mai importante decât un timp petrecut cu tine. Sau cel puţin mai urgente, nu neapărat mai importante. Dar dacă îţi spune de câteva ori că nu are timp, simte-te liber să tragi ce concluzie vrei tu.

Când cineva pretinde că e creştin dar că nu are timp să se roage, să-şi citească Biblia sau să participe la întâlnirea de duminică a bisericii (deşi te convinge cu lacrimi că arde de dorul ei), ar trebui să înţelegi că timp are, dar nu şi voinţă, pentru că în acea zi alte lucruri sunt considerate cu mult mai importante, deşi n-ar admite asta în ruptul capului dacă-l întrebi în faţă.

Timp avem, dar altele sunt priorităţile. Trebuie să ne trezim din modul ăsta aşa de uşor de a minţi. Nimeni nu spune că priorităţile sunt ieftin de întreţinut – dimpotrivă, cu cât e mai importantă o prioritate, cu atât sacrifici mai mult pentru ea. Dar dacă nu eşti dispus să plăteşti preţul, nu e o prioritate – ci doar îţi place să crezi că ar fi, cauţi să te minţi pe tine însuţi şi apoi pe alţii. Şi, pentru a păstra o aparenţă în care nu crezi nici tu, vei spune că nu ai timp.

Dacă ai alocat timp parcurgerii acestui articol, ai făcut-o presupunând că ar fi important pentru tine. Toate lucrurile pe care le-ai făcut astăzi au fost considerate importante de către tine. Privind în urmă, culege cu sinceritate valorile în care crezi de fapt. Valorile pretinse sunt altele, dar dacă nu le-ai acordat timp, cel mai probabil nu sunt valorile tale, ci doar ale oamenilor pe care îi stimezi oarecum, şi ai vrea să le copiezi exemplul, doar că nu o faci.

Introspectiv: apropos, ce planuri ai pe ziua următoare?

Uh, dar ce anume ni se urcă la cap, până la urmă? Care este lucrul de care ne temem atât de mult?

M-am obişnuit să-mi încurajez copiii, şi mă bucur de lucrul acesta într-atât de mult, încât atunci când aud o apostrofare mă irit şi nu mă simt în largul meu. E bine să creşti de copil într-un mediu pozitiv, optimist, edificator, şi să începi să te bucuri de viaţă ca individ începând chiar cu lucruri elementare din copilărie. În felul acesta, va începe să ţi se pară anormal să arunci o vorbă urâtă celui care îţi cade în braţe la o frână mai bruscă a autobuzului.

În schimb, dacă un copil creşte într-o atmosferă negativistă, pesimistă, dărâmându-l sistematic, atunci când se va întâmpla să audă un compliment sau o vorbă bună la adresa lui, va fi un lucru foarte neobişnuit pentru el, rar întâlnit, şi vă daţi seama – acea experienţă va fi stocată în memorie ca fiind un lucru de mare preţ. Adică i se urcă la cap.

Cu riscul de a mă repeta, spun că atunci când un copil creste într-un mediu pozitiv, complimentele vor începe oricum să curgă datorită unei formări corecte şi comportamentul lui construit sănătos va fi remarcat şi apreciat în societate. Dar aceste complimente nu i se vor părea ceva straniu, nu se va umfla orezul în el la orice vorbă bună. Pe când dacă le duce dorul, rarele complimente vor produce o transformare interesantă în comportamentul lui, pentru că se va lega cu disperare de ele şi va începe să-şi forţeze comportamentul pentru a obţine acele complimente. Va începe să adune un palmares şi, mai mult pentru a-şi întări convingerile că e tare şi bun şi macho, va exagera cu ele în faţa altora. Şi exact lucrul de care au încercat părinţii să-l ferească toată viaţa, exact lucrul acela i se întâmplă: i se urcă la cap. Ce anume, nu ştiu. Întrebaţi-vă părinţii.

Introspectiv: vouă vi s-a întâmplat vreodată să vi se urce la cap ..? :)