Eugentuță era un copil sărman, fără mari perspective, al doilea născut dintr-o familie modestă, fără orizont îndepărtat și fără trecut măcar vecin cu vreo glorie trecătoare sau nu.

Mediocru în școală mediocru în viață, mediocru la statură, cu un chip urâțel către mediocru, era un tip, per ansamblu șters și… culmea, mediocru!

Pe la 16 ani, ceea ce credea el că este „mâncărime politică” dar care se dovedise mai spre seară, când descoperise „urma de frână” de pe chiloți că era doar rahat lipit de gaura-i scârbavnică, îl împinse către partidul Tribunului unde s-a apucat cu frenezie de lipit afișe, dus mădularele mai marilor către buze sau după caz, la latrină, deh chestii de pifan.

Când împlinise deja 18 ani, Eugentuță se aciuase pe sub aripa stăncuței care avea să decidă soarta orașului pentru vreo patru ani. Devenise mâna lui dreaptă, sfetnic, aghiotant, tămăduitor de erecții neavenite, limbă moale și pufoasă ca o lavetă din microfibră, suport de hârtie igienică etc.

Toată viața, Eugentuță a fost un ghiocel care de la adăpostul capului plecat era cel care vorbea neîntrebat și nevăzut în formație. Cel din cauza cui și-o fura întreaga companie. Nulitatea cu pretenții de om de știință, fizic de campion pe sate la table și agerime mintală echivalentă cu a unui vidanjor capabil să înmulțească rapid metri cubi de „hândel” cu lei noi, păstrând pentru el ce rămânea pe furtunul gros, a crescut înconjurat de rahat.

Probabil de aici si dragostea lui Eugentuță, ce zic eu dragoste, e deja pasiune, pentru rahat, marca favorită fiind, ați ghicit, Hândel!

Inițial l-a sorbit, apoi l-a lăsat să se întărească, să capete consistență și nu în ultim rând formă. Nu i-a pus deloc cacao, nici vanilie și mai ales, Doamne-Ferește, nu i-a adăugat zahăr! Se știe că zahărul dăunează sănătății!

Eugentuță nu l-a consumat cu ceapă de frică să nu îl încurce la vreo întâlnire, însă reprezentantele sexului frumos aveau o prea mare stimă de sine încât să-i calce pragul intim, deci nu era în pericol.

Crezând că a devenit un fel de Willie Wonka și Fabrica de Ciocolată, Eugentuță a prins aripi imaginare și a început să emită păreri de om mare, de om care are ceva în spate, altceva în afara cocoașei care devenea pe zi ce trece mai pronunțată.

A căpătat abilități, a reușit să învețe gusturile „ciocolatei”, să deosebească ingredientele care au stat la baza „fabricării” ei. Spre exemplu, știa clar că „laborantul” mixase fasole cu ciolan cu o seară înainte sau că produsul îi aparținea unei „laborante” și nu unui el. Deși, în cazul său, granița dintre „el” și „ea” era aproape invizibilă. Astăzi este ca un fel de somelier de rahat. Poate deosebi 30 de tipuri de rahat cu ochii închiși. Dar cel mai tare se pricepe să laude și să propage Rahatul de Shaorma, pe care-l primește de la iubitul să șef și aliat, Tobiță Ronțăitorul.

VA URMA

Articolul Eugentuță și Bolul Fermecat apare prima dată în Corvinash.

• Nu fi drulă!
• De ce ești drulă?
• Să mă iei de drulă!
• Să ma pupi în drulă!
• Să-mi sugi drula!
• Să-mi belești drula!
• Ești o drulă!
• Pe drulă au venit, pe drulă s-au dus!
• O drulă de om!
• Du-te-n drula mea!

Precum și alte variațiuni pe aceeași temă.

Opțional, tot de luni se va putea sta la o ciceală pentru a dezbate campania electorală si rezultatul alegerilor. S-ar putea sta și la un friț, dar se presupune că va fi de găsit doar la Timișoara, unde nu-i e locul dar s-a aciuat.

Hai, v-am pupat și să vă feriți de drulă, precum dracul de Scriptură! Despre alții/altele anca nu am chef să scriu!

Articolul „Decât” o drulă! apare prima dată în Corvinash.

Acest interviu vine, ca o continuare logică, a celui realizat încă din anul 2016, faimosul „Tobiță, ronțăitorul de hemoroizi. Interviu”.

Eugenuță, fiind el însuși o continuare, nu neapărat logică, ba a fostului edil, ba mai recent a lui Tobiță, a părut alegerea potrivită pentru acest tip de interviu, care se realizează o dată la 10 ani. De ce? Prietenii știu de ce!

• Lovind din prima, Eugenuță dragă, de când faci gargară cu boașe transpirate?
• Cam de când mă știu. Fiind mereu atras de oamenii mai mari decât mine, între un pupat în fund și o felație efectuată pentru detensionare, s-a ajuns la teabagging și mai apoi la gargara cu respectivele boașe sau coaie cum li se mai spune.
• Dar de ce boașe sau coaie? De ce nu testicule, ca să păstrăm o spoială de discurs colocvial?
• Pentru că nu sună corespunzător. Altfel e când spui „gargară cu boașe transpirate”. Parcă ți se umple gura de ele. Parcă dintr-odată le simți ciocnindu-se între ele și strivind omulețul din fundul gâtului.
• Bine, am lămurit denumirea. Dar de ce neapărat transpirate?
• Păi ați mai auzit de gargară pe uscat? Boașele transpirate alunecă ușor. Sunt cumva mlădioase, chiar dacă sunt pline de sevă. Ajung imediat în gât și unde mai pui, dacă-s transpirate, parcă nici părul de pe ele nu te mai încurcă. Totodată, dacă sunt transpirate, bolboroseala naturală e mai ușor de obținut, se formează mai repede clăbuciii și gargara devine fenomenală pentru ambele părți: atât donatorul de boașe e fericit, pentru că nu-l ustură, dar și eu, deoarece am satisfacția lucrului bine făcut. Altfel, daca nu-s transpirate, până realizez o gargară corespunzătoare, îmi ies ochii din cap ca la melc, îmi mai stă un floc în gât și nah, scot sunete nenaturale, guturale, de parcă ași fi vreun mascul alfa care rage teritorial. Eu, așa cum ați dedus, sunt mai mult pe pasivitate, pe „întoarce și cealaltă bucă”, pe priviri galeșe aruncate întrebător de jos în sus, de unde, din genunchi, întreb „mai doriți să serviți sex sau mă pot ridica și șterge la guriță”?
• Revenind la o denumire pe care ai oferit-o mai sus. Ce este acela „teabagging”?
• Vine din engleză, evident. Deoarece eu sunt o persoană cultă și citită. Nu sug coaiele așa, ca un țăran obosit din Buftea. Am o noblețe aparte. Teabagging… imaginați-vă momentul ăla când inmoi în mod repetat pliculețul de ceai, ținându-l de sforicică. Și-l plimbi sus-jos în cana cu apă caldă, ba=l scufunzi, ba-l scoți. Teabagging…. yummy yummy!
• Și ai vreo preferință? Preferi coaiele epilate sau ți-e indiferent?
• Vedeți voi, teabagging-ul sau mai mult, gargara cu boașe transpirate este de fapt ca terapia cu arome sau cea cu ceaiuri aromatice. Uneori ai starea pentru o anumită savoare și atunci alegi coaiele păroase, care adăpostesc seva transpirației dintre floci, alteori, când prefer una mică și rapidă, ca un ness cu apă caldă, aleg coaiele epilate, care alunecă rapid, transpirate fiind. Dar cu aromă mai discretă. Sunt momente în care am nevoie de un șut puternic și atunci aleg o aromă unică, sugând coaie de moș, care-s mai mult piele decât coaie și care ajung, invariabil, să se cuibărească în anusul bătrânului. Acest timp de gargară îl denumesc „Sfânta coiosferă”! Te poate trezi și din morți! Are vagi nuanțe de anus, căcat uscat și hemoroid inflamat. E ceva de vis.
• O ultimă întrebare: doar coaie de bărbat? Că doar ești în USR. Egalitate… LGBTQ etc…
• Nu am încercat încă coaiele de transsexual sau travestit. În afară de boașele lui Neluțu și coaiele alea mici , dar păroase ale lui Tobiță, am mai prins, ocazional câteva perechi, dar cele mai adevărate sedințe de gargară cu coaie transpirate le-am avut cu cei doi. Nu știu dacă aș face gargară cu coaie de transsexual. Asta și pentru că deși ador să fac gargară cu coaie transpirate, deseori contează și ale cui coaie le iei în gură, pe ale cui le ții mai mult, cât și dacă le sugi cu tandrețe sau doar le speli în gură. Sunt multe variabile.
• Mulțumim Eugenuță. Vreun sfat pentru viitori discipoli întru gargara cu boașe transpirate?
• Căutați-vă o pereche de coaie tari. Și mari. Și nu vă dezlipiți de ele. Într-o lume așa haină, unde și unui rahat îi este greu să se lipească de o talpă corespunzătoare, să ai o pereche de coaie ale tale, să le pupi, să le dezmierzi, e mare lucru.

*Acest text este un pamflet. Orice asemănare cu persoanele din realitate este sau nu pur întâmplătoare. La fel și fotografiile folosite, preluate de altfel de pe internet, Facebook etc.

Articolul Eugenuță, centura neagră în gargara cu coaie transpirate apare prima dată în Corvinash.

Avea gura uscată și printre buzele-i subțiri, ca două râme albe, se strecura afară un miros de pucioasă, izvorât pe deoparte din măruntaiele-i împuțite, pe de altă parte din gura lui spurcată. Felul în care îi duhnea respirația dădea un nou înțeles noțiunii de halenă.

Codiță se ridică cu greu, înjurând a mia oară lumina care pătrundea în casă, pogorând pe pielea-i albă de spân, însemnat de Dumnezeu ca fiind stricat și de ocolit de către oameni.

Se duse la baie, căută vreo cinci minute după aparatul de făcut pipi, îl găsi cu greu, înfundat și înnodat în pădurea de floci străvezii care=i inunda pubisul, cumva făcându-i în ciudă scalpului, de unde ultimele fire de păr dezertaseră cu muuuulți ani în urmă.

Apoi se duse la chiuvetă. Codiță se privi în oglindă și instantaneu a urât ceea ce a văzut acolo: propria-i reflexie. Era ceva normal, el ura tot și pe toate, pe toți și pe ceilalți. Neavând altceva la îndemână, s-a urât instantaneu pe sine însuși.

Se duse apoi în bucătărie. Canci cafea! Cafeaua este pentru cei care produc, care aduc un minim de plus valoare acolo unde consumă oxigenul. El doar îl consuma și returna planetei grămezi de dioxid de carbon îmbogățit cu reziduuri gazoase sulfuroase pe care le-am mai descris mai sus. Un împuțit!

Ce ar mai fi mers o cafea!  Dar ce ar mai fi mers o țigare! Pe astea le lăsase demult, de când își dăduse seama că fumatul este pentru bogați. Șomerii, cei trecuți de 40 de ani, pe care îi ține mama cu papa la sufertaj…. ăia să vâneze chiștoace prin Piața Mihai Eminescu. Și ce ar mai fi vânat! Dacă nu era sigur că-l vedea primarul de la balconul său și iar râdea apoi de el. Sau că-l vedea careva și-l dădea de exemplu prost pe sate. Nu că nu ar fi furnizat deja destule motive pentru asta.

Mic dejun? Iarăși canci! Tare de tot firma asta: canci! E peste tot. Țigări, cafea, mic dejun…

Ar fi mers până la 5toGo, dar acolo, în afara faptului că-și băgase bocancii plini de noroi când se luase ba de afacere, ba de servire, ba de personal, se mai aduna si lumea. Și el era de mic, agorafob. Plus că la cât se băgase în seamă aiurea, risca să-și ia vreuna după ceafă de pe la clienții de acolo, solidari dealtfel cu chelnerița jignită, cu proprietarul deranjat etc.

Ar fi mers dincolo, la Castani, dar acolo se aduna clar o lume din care el nu face parte, acolo se aduna o lume care l-ar fi mestecat și scuipat înainte de a deschide gura.

Pfff… și nici apa de la RAJA nu mai urca murdară până la el, la etajul patru. Mai mima starea de cafea într-o cană. După culoare. Acum era curată ca lcarima. Că așa e la Codiță în viață, toate-s mimate: familia, cunoștințele, expertiza, vreun minim talent în orice direcție etc.

Oare să-l sune pe adjunct? Că da, acum avea adjunct. Printre toți proștii care au căscat vreodată gura la el, îl găsise pe unul care nu era doar prost, dar avea și un rest de mucegai de dolari prin buzunare, căci lucrase pe afară, prin Olanda, parcă.

Ăsta îl și iubea, sincer, căci cu greu găsești pe cineva care să te privească cu atâta admirație cum o făcea adjunctul, nu-i așa? Mă rog, cu greu în lumea bipedelor, că dacă ar fi iubit animalele, își putea lua un câine. Dar cum el nu se iubea nici măcar pe sine, ba dimpotrivă, cum naiba să stea un câine pe lângă el?!

Ultima ființă vie care se apropiase de el era un păianjen, că deh, stând la etajul patru, e mai ușor. Și ăla și-a abandonat pânza și s-a aruncat în gol, cu un țipăt de deznădejde, după câteva zile.

Țânțarii? Ăia mureau instant după ce îl ciupeau. La contactul cu pielea aia de batracian sau când ajungea sângele de reptilian în trompa lor minusculă, mureau, cădeau secerați, într-o clipită!

O lacrimă de sudoare îi brăzdă chelia și începu a se scurge  către fruntea aia întinsă până la ceafă. Se scărpină. Aproape simultan, îl apucă o mâncărime, ca de geamăn, în partea opusă ca așezare a corpului, dar deloc opusă ca valoare, grație, frumusețe: în cur. Se scărpină și acolo. Mai tare, mai tare, mai… ups! A scăpat degețelu’n ochiul maron!

Nu era prima oară. Însă acum, că se gândise și la adjunct, mai era și dimineață, nu se spălase nici pe dinți, deci mireasma de hoit amestecată cu cea de căcat erau prezente, întregind un tablou grotesc unde doi sau mai mulți agarici cu dorințe dosniace caută metode de epilare anală fără a folosi obiecte tăietoare, dimpotrivă, băgând în cur ce aveau ei mai scârbos și totodată mai de preț, indiferent de nivelul de referință: sus, jos… Doamne… pardon, Satane, avu o erecție! Mă rog, una așa, ca fularul, suficientă pentru o labă tristă, privind la statutul Uniunii Sloboziților Răpciugoși, a cărei filială locală o conducea și coroborată cu duhorile din cameră.

Oare să-l sune pe Elogen Puță? Sau pe Mieluțu? Să meargă pe mâna sângelui ceva mai tânăr sau pe cea a experienței?

*Acest text este un pamflet. Orice asemănare cu persoanele din realitate este sau nu pur întâmplătoare. La fel și fotografiile folosite, preluate de altfel de pe internet, Facebook etc.

Articolul Nuvelă: Codiță (1) apare prima dată în Corvinash.

Am votat. Și am știut de ce o fac și de ce o fac AȘA și nu ALTFEL Și am votat cu conștiința împăcată. Și s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Și acum veniți să-mi cereți votul?!

Mie?! VOI????

Îl văd pe acest Călin Georgescu, pe care nu-l cunosc, nu-mi place, mă trece un fior rece pe șira spinării când îl aud vorbind și am senzația că Pavel Coruț a ieșit din cărțile sale inepte și s-a personificat în acest candidat, cumva, pentru a râde de mine pentru că am făcut tot timpul mișto de el și de creațiile sale și de cei care le citesc….

O văd pe Elena Lasconi, care deși e cumva „conțărancă” de a mea, că doar Hațegul e la o aruncătură de băț de Hunedoara, mi-e străină… O femeie la care mă enervează tot: vocea aia pițigăiată care cred că e la fel de enervantă și atunci când acuză, la fel ca atunci când se vrea languroasă; dinții ăia puși la cel mai ieftin dentist, care i-au învinețit gingiile, mersul ăla de zombie în căutare de creier uman; discursul ei; lipsa de cunoștințe; analfabetismul funcțional care e prezent de la prima deschidere a gurii, chiar dacă e doar pentru o răsuflare; partidul din care face parte… La ea mă enervează tot.

Și revin. Am votat. Am știut ce vreau. Am știut ce am votat. Nu a ieșit.

VOI! Voi ați schimbat totul. Și acum veniți să-mi cereți votul? Acum veniți să-mi cereți să vă scot din încurcătură? Să salvez țara? Aceeași țară care v-a lăsat pe VOI să o duceți în pragul prăpastiei?! Să salvez țara de pericolul rusesc adus de Georgescu? De lipsa de neuroni ai Lenuței?

Știți ce?

Eu am votat. Și nu a ieșit cum am vrut. VOI ați schimbat asta. VOI să vă spălați pe cap. Și cu Georgescu și cu Lasconi. Și cu rușii și cu neomarxiștii, salvatorii ploii de la USR.

Eu nu pot să mai aleg răul cel mai mic. L-am tot ales. Acum nu mai e mic. NICIUNUL! Și nu pot să votez nici cu Putin de România, nici cu Leana de la Hațeg! Mi s-ar răsuci tatăl în mormânt dacă aș vota cu Georgescu! Și mi s-ar răsuci bunicii dacă aș vota cu Lasconi!  Sau invers. Și generații de morți s-ar răsuci cu spatele la mine, iar când va trebui să mă alătur lor, vor fi întorși cu fața în direcția opusă și nu mă va întâmpina nimic nici acolo, la fel cum din cauza voastră nu mai am nimic nici aici.

Ați votat Georgescu? Ați votat Lasconi? De amar să vă fie! Și de „jele”! Nu pot să mai aleg între SIDA și cancer. Pentru că știu care e destinația. Și călătoria nu mai e plăcută, în niciuna din variante. Eu am votat. De ce veniți să-mi cereți votul?

Articolul Eu am votat. De ce veniți să-mi cereți votul? apare prima dată în Corvinash.

Și cum vorbeam noi de una, de alta, am intrat în modul „soț în standby”, adică ea vorbea, eu auzeam ceva, informațiile intrând târâș pe o ureche, pentru ca mai apoi să iasă fuga-marș pe cealaltă. Parcă știind că eu funcționez la capacitate redusă, ea accentuează:

• Îmi iei?
• Ce să-ți iau?
• Ți-am zis să te oprești la farmacie și să-mi iei un Testovit.
• Aoleu! Cât costă? (prima greșeală, în loc să întreb ce o doare, gândul meu de soț nenorocit a fost să întrebe cât costă, cât va trebui sa scot din buzunar fără să îmi facă nicio bucurie). Așa rău îți e? (încerc eu să-mi repar greșeala).
• Nu știu, până în 30 de lei. Da, nu mă simt deloc bine și am zis să încerc.
• OK, mă duc acum. Haidi pa!

Și închei convorbirea, că oricum nu mă concentram la nimic. Era una din zilele alea, când tot cerul este senin, nicio sinapsă nu intersectează liniștea abisală din creierul de mascul alfa, aflat la granița impusă de bisectoarea vârstei în congruență cu înțelepciunea.

Mai merg eu vreo doi-trei kilometri, traficul era lent, când mă lovește paradigma existențială: ce mama naibii a zis femeia aia să îi iau?! Ceva cu Chesto sau o fi Kesto… Lasă că nu înțelege farmacista pronunția mea, dacă e cu „ch” sau cu „k”. Sau o fi fost cu „P”? Și ce urma? Parcă ceva cu ovil? Kestovil? Nu, boule, era ceva cu coaie. Că așa am reținut eu. Dar nu pentru că femeia zisese așa ceva, ci pentru că, din plictiseală, făceam asocieri la modul automat, de parcă subconștientul îmi  dicta asta, pentru că știa că mă voi afla, în scurt timp, neputincios în căutarea unui răspuns.

Deci dacă e cu coi… nu a zis nimic care să conțină „oi”, deci e ceva pe acolo, o fi… testicul? De ce mama naibii ar vrea o femeie un medicament care are testicul în componență?! Boul naibii, niciodată nu ești atent! Testi… Testo… Testovil sau Testovit, așa a zis, parcă. Testovit sună mai a medicament, zic.

Mă duc la farmacie, mă asigur că nu e plin de „enoriașe”, mă duc la cea mai goală casă, vine farmacista:

• Cu ce vă servesc?
• Testovit aveți?

Urmează o liniște ciudată.

• Stați să verific. Nu cred, nu am mai auzit.
• E ceva până în 30 de lei, încurajez eu aplombul deficitar al farmacistei.
• Card HelpNet aveți? – încearcă farmacista să mai câștige ceva timp, în căutarea Testovitului.
• Nu am, pe ăsta l-am ratat, dar sigur are nevasta. Stați să caut numărul de telefon.

În timp ce caut numărul, îmi vine în cap ideea genială, salvatoare, mirobolantă, care avea să curme zvâcnirile pe tastatură ale degetelor farmacistei. Îmi sun nevasta.

• Auzi, cum ai zis că se cheamă ăla? Testovil sau Testovit sau cum ai zis? Că nu am fost atent.
• TEST COVID! Am zis Test Covid! Niciodată nu asculți!

LATER EDIT: căutând o fotografie pentru a ilustra articolul, am descoperit, cu stupoare, că Testovit există! Sunt mântuit! Soție, am fost atent, tu nu știi să ceri clar ce ai nevoie!

Articolul Testovit apare prima dată în Corvinash.

Nu-i lipseau restricțiile din penitenciar, deși dacă se gândea bine, când fusese legat și avea gura și dosul năpădite de păr pubian, parcă-parcă era frumos. Mai puțin izul de brânză de oaie, combinat cu cel de pește în putrefacție. Dar la viața lui, vânduse clienților chestii mai scârboase, ba mai mult luase și bani frumoși pe ele!

Sandrina îl părăsise demult. Nu îi era dor de ea. De cealaltă parte, se săturase și țoapa să tot aducă în pat „prietenul de cauciuc”, mai ales că el, flămânda mică care devenise, îl acapara permanent. Ea nu se mai alegea cu nimic! De lins nu o mai lingea, chiar dacă îi ceruse să-și lase păr, acolo jos, păr care era – ultima oară când îl văzuse- la fel de des precum Pădurea Letea. Nu era același lucru! Nu orice peșteră are și lilieci! Mieluțu știa!

Însă soarta părea să-i surâdă. Tânărul instrumentist, cu nume de instrument, care cânta la oboi, părăsit de nevastă, pe care nimeni nu-l mai văzuse vreodată în compania alte femei decât fosta, părea o partidă bună. Era urât cu spume, spân, ocolit de lume, dar avea potențial. Mai era și sărac, chiar dacă poza într-un om de afaceri de succes, cu două afaceri pe roate, vreo două prăbușite și în realitate trăia din banii maică-sii. Clar, Codiță (cum îi spuneau „dujmanii”), era dosniac, altfel nu se explicau multe lucruri. Și asta, ei bine, asta îl liniștea pe Mieluțu. Nu mai era singur, la orizont se vedea „Băiatul Morgan” care abia aștepta să fie descoperit. Codiță să fie!

Nu era de lepădat nici Găoz, o lepră locală cu aere de om de afaceri, corp de Aquaman după trei ani în Vaslui și look de interlop fără fapte. I se prăbușise și lui afacerea, după ce omul său de bază, culmea, o femeie, îl părăsise și lăsase salonul de acoperit urâțenia pe mâinile lui incapabile. Salonul Amanta, Doamne ce nume de doi lei avea stabilimentul ăla! Cum e turcul și pistolul, deși Găoz arată mai degrabă a taliban decât a turc.

Găoz văzuse pe Youtube sceneta lui Cobilanschi cu ăia de își băgau, la pariu,  becul în gură și ajungeau la spital să-l scoată. Găoz încercase acolo unde-i spunea numele că trebuie s-o facă! Nu în gură! Trișase nițel, deoarece în încercarea de a bate recordul, folosise un tub de neon, dar nah….

Mieluțu era într-o trilemă! Să fie Codiță, să fie Găoz, să fie  ambele sau ambii? Dar dacă s-au uni? Dacă ar pune-o de un triumvirat? Dacă mai apoi mai vin și alții și încet-încet, cu răbdare și vaselină (pentru începători), aveau să reușească Hora cea Mare, Hora Popilor, Țelul Suprem?

Poate vine și Lăbush, că și ăstuia îi expiră mandatul de consilier într-un an și face mereu foamea cea mare. Îl cumpără cu un pol, un pol și ceva. Dar ăsta e însurat, are nevastă, copii, e familist. N-are a face! La cât de repede schimbă Lăbush macazul, e posibil să-și schimbe și orientarea. Îl pune să alerge pe scări și dacă pică, aterizează cu dânsa-ntrânsa și se liniștește și ăla! Ce a intrat, intrat rămâne!

Gata, era un adevărat plan! Avea rost să se scoale din pat. Mai ales că atâtea planuri, atâtea motive de bucurie, atâtea orizonturi noi și necercetate, chiar și aici, în orașul ăsta mic, care-l repudiase, ce mai, viitorul sună bine! Cei aproape 14 centimetri se simțeau aproape vii, pulsând ușor, mai degrabă a furnicătură decât a erecție.

Mieluțu avea din nou un rost! O să întemeieze Partidul Dosniac și va candida la alegeri! Daaaaa, mai ales că se pune acum mare accent pe diversitate, proști sunt și aici cu duiumul, își pun toți tricourile-curcubeu (ați prins-o pe asta: cur-cu-beu) și gata treaba! Poate revine și ploșnița aia de Elogen Puță?

Mieluțu era în cărți! Avea o mână bună: careu de Jokeri: Jolly-Jokeri!

Articolul Nuvelă: Mieluțu (3) apare prima dată în Corvinash.

Se crăpa de ziuă. Prin geamul, aburit de respirațiile din dormitor, se vedea cum se ridică noaptea, în timp ce monotonia corului sforăiturilor din încăpere era întreruptă sporadic de câte un cântat de cocoș sau de vreo erupție gazoasă a vreunuia dintre „Vulcanii noroioși” căruia supapele de evacuare îi fuseseră de mult deteriorate din cauza unui trafic nemilos și necorespunzător.

Pe Mieluțu nu-l durea supapa.  Trecuse ceva vreme de la ultima „livrare de corespondență”. Ba mai mult, „oficiul postal” pe care-l deservea nu mai înregistra atât de mulți doritori de „bucurie” ca la început. Și chiar și așa, cei care veneau la „ghișeu”, doreau mai degrabă să lase „mesaje vocale”, la intrarea din față. La ușa de din dos nu mai prea erau „clienți”. Unii chiar râdeau: Nu mai iese cu moț, lasă că ți-l faci singur, cu mâna! Habar nu avea ce putea să însemne asta, dar parcă cumva, în adâncul sufletului său, se simțea trădat din nou. Unica rază de bucurie pe care o întrevăzuse la aflarea veștii că va ispăși o pedeapsă, era că putea deveni „Prințesa balului” și că setea lui dosniacă va fi astâmpărată fără prejudecăți false și fără prea multe rugăminți.

Deodată, simți un junghi în gât. Apoi încă unul. Înghiți în sec. Îl durea. Încet-încet, junghiurile se transformară într-o durere surdă la început, acută mai apoi, parcă racordată la trecerea zorilor și apariția primelor raze de soare. Ce mai, la ora deșteptării îl durea gâtul și abia mai putea să se concentreze la programul de dimineață. Și parcă și limba i se umfla. Toată gura îi era deteriorată. Dar așa cum spuneau dușmanii lui de acasă, gura lui era mai păcătoasă decât creierul. Ce idioți! Lasă că le arată el!

La micul dejun abia dacă reuși să bea ceaiul ăla fără niciun Dumnezeu, făcut parcă din cârpe de spălat vasele fierte alături de frunze de ridichi. Îl durea în gât rău de tot.

Se ceru la infirmerie. Doctorul unității nu era acolo. Era luni. Și lunea nici iarba nu crește! Asta o știa de acasă, din „civilie”, de pe când tăia și spânzura la „Sculărie”. Doar o scurtă perioadă se grăbise lunea dimineața la serviciu, căci lunea ajungea para’ndărătul de la…

Asistentul, un deținut fonfăit, îl puse să deschidă gura. Instinctiv se lăsă în genunchi și luă poziția asumată, cu buzele rostind un OPT amplu, cum îl învățase Sandrina că se face. Ca la microfon…

Nu așa, îi zise ăla. Stai dracului să văd ce ai în gât, nu vreau nimic altceva. Ești roșu! Sex oral!

Cum? Iarăși sex oral? Și dacă asistentul îi recomandă sex oral, de ce nu i l-a administrat cât era în genunchi deja? Oare trebuia să se așeze din nou în poziție?

Acum? Intrebă el.

Evident că acum, veni răspunsul.

Și resemnat se puse din nou în genunchi, rotunjind buzle alea aproape inexistente de om rău și fără scrupule. Dar asistentul în zeghe se întoarse cu spatele la el, căutând ceva într-un dulăpior. Aoleu! Cred că ăsta vrea să-i „alint salata”. Și până să pună mâinile pe fundul asistentului, acesta se întoarse și-l văzu cu o față de prost, cu limba scoasă pe jumătate din gură, cu ochii întredeschiși, nesigur pe el.

Sex oral! răbufni asistentul fonfăit! Ia-l de trei ori pe zi și o să te simți mai bine.

Ridică privirea. Deținutul îi întinse o cutie cu ceva medicament. Hexoral!

Cară-te de aici!

VA URMA…

Articolul Nuvelă: Mieluțu (2) apare prima dată în Corvinash.

Era noapte. Era frânt, dar somnul nu-l prindea deloc. Îl durea tot corpul de la cât se zbătuse, dar mai ales îl durea…. ochiul maro.

Deși încerca din răsputeri să uite prin ceea ce trecuse, un gând revenea obsesiv și-l înveselea: chiar și acolo, în temniță, făcuse bani! Auzi la ei ce fraieri! Să creadă că mai merge faza cu săpunul scăpat pe jos la dușuri!

Trecuse pe lângă acel săpun roz, ud și aproape nou, cu o indiferență regală. Nu avea cum să pice în capcana pentru fraieri. El nu este un fraier! El este acolo pentru că împotriva lui s-au adunat toți oamenii răi din oraș și din țară și pentru că Universul complotase împotriva lui și pentru că…. la naiba, trecuse cu bine de săpun. Și apoi… stupoare! 50 de Euro zăceau pe jos. Doi metri mai încolo. S-a aplecat instinctiv și a întins mâna să-i ia. Atunci a simțit lângă glezna dreaptă un picior vânjos. Și încă unul lângă piciorul stâng. Și apoi ditamai „Deschizătorul de Drumuri Noi” l-a pătruns de îi ieșiseră ochii din cap ca la melc. Bine că erau la dușuri și nu era vreo priză în apropiere. Murea naibii electrocutat! În ochi!

A intrat brusc, dar totuși ușor, grație săpunului pe care îl ignorase și despre care avea să afle că are mai multe întrebuințări. I-a pătruns până-n vintre și i-a răscolit intestinele, urcându-i lutul la deal. Era oricum constipat, dar lutul trebuie s-o ia la vale, nu la deal!

A întins mâinile să se apuce de ceva și să scape de ceea ce-i scormonea mațele. Surpriză, apucase un alt furtun al unui alt „Mic Pompier”, care numai mic nu era. Nu fusese niciodată atât de aproape de un mădular atât de învârtoșat! Și păros! Cel din fața lui era păros ca o maimuță! Îl umflă râsul: e mai păros decât Pioana, omul lui bun la toate, care arăta ca o corcitură dintre un urangutan și un pușcăriaș dintr-o ocnă medievală.

Din spate se simțea lovit în fese de burta celui care-l poseda. Nu era o senzație nouă, se pregătise pe ascuns pentru asta, încă de când îi cumpărase Sandrinei setul de strap-onuri. Pe mărimi, ca să-și deschidă calea succesiv. Diametru de 4, apoi de 6 și la final BBC (sau cum scria pe spatele cutiei „Big Black Cock”, probabil ceva cocoș negru, că pe la școală nu prea dăduse și limba engleză se lipise de el ca părul pe broască). Îi plăcea senzația, dar acasă era altceva, mirosea frumos, Sandrina încă arăta bine, deși lui, inexplicabil, nu i se mai scula la vederea ei. Dar când folosea strap-onul era altceva! Atunci i se întăreau toți cei aproape 14 centimetri, măsurați direct de la baza anusului. Bine, 13,2 centimetri, ca să fie sincer!

Cu o mână se apucă strâns de „Micul Pompier” care mai-mai să-i spargă buza de sus, în cealaltă strângând cei 50 de Euro luați de pe jos. Până la urmă a meritat, se gândi el. Făcuse el altele mai josnice pentru sume mai mici. Rapid îi trecu prin cap că dacă stă aici trei ani, atât cât primise sentința, cu 50 de Euro pe zi… la naiba, sunt multe zile și zerouri! Nu avea calculatorul la îndemână. Dar poate reușea, la ieșire, să-și cumpere altă mașină în locul celei pe care i-o confiscase statul.

Ce stat prost! L-a trimis în sărăcie și izolare, dar el, băiat deștept, avea să facă bani din piatră-seacă! Sau din fund sec! Nu mai era sec! Matahala din spate tocmai îl umpluse de copii cruzi și se dădu deoparte, căci așa cum avea să afle, 50 de Euro sunt „cadoul” de bun venit pentru „fraierii ăia noi” pe care veteranii îi încadrează pe post de factor poștal. Să aibă și ei poștă în pușcărie, se gândi, la auzul veștii.

Simți o gâdilătură în ceea ce fusese cândva supapa lui de evacuare. Era spartă ca o gonflabilă poștită de niște studenți fumați bine, adunați în jurul câtorva sticle de vodcă ieftină. Comparația era reală. Dureros de reală. Ăla din spate avea vreo 40 de kile, atât realiză cât apucă să-l privească preț de o clipă, înainte ca King Kong, aflat în fața lui, să-i îndese în gură  bâta de baseball- atașată cu niște mingi de oină de corpul  precum o carpetă mițoasă- și să-i pătrundă până-n esofag. Tragem la joagăr!, exclamă slăbătura urâtă care-i amintea de celălalt om bun la toate pe care-l avea acasă, Elogen Puță. O avea mică și subțire, de aia-l gâdila ca naiba. Era inutil. La fel și celălalt, de acasă.

Apoi n-a mai știut exact ce se întâmplă, se trezi ud și năclăios, lăsat fără cunoștință pe podeaua dușurilor, folosit, dar mândru: încă strângea în  mână bancnota de 50 de Euro! Munciți, dar până la urmă, o muncă plăcută, aproape ca acasă!

VA URMA…

Articolul Nuvelă: Mieluțu apare prima dată în Corvinash.

Deunăzi, m-a lovit o problemă comună a zilelor noastre: criza de hemoroizi: mâncărime, usturime, durere, disconfort etc. Am dat cu tot ce se putea, deoarece ideea unei intervenții chirurgicale este dincolo de capacitatea mea de înțelegere și acceptare. Cu chiu cu vai, trece, că doar toate trec într-un final. S-au potolit și ăștia micii, doar cât să lase loc altor probleme.

Ca o paranteză, la farmacie mi s-a recomandat o alifie grozavă și revoluționară, care da, mi-a revoluționat existența, având în compoziție ceva cu mentă, camfor sau ceva de genul. Așa am trăit senzația nouă de cur ventilat, deoarece la un moment dat mi se părea că cineva montase vreo trei coolere de calculator la extremitățile ochiului meu brun, pentru ca mai apoi senzația să se transforme în cea pe care o ai după ce ai cinat ceva extrem de picant. Trai, neneacă!

La puțin timp după faza cu hemoroizii, dentistul îmi face o extracție, evident dentară. Tot cu chiu și cu vai, deoarece e cu injecții și alte instrumente de tortură care mă duc cu gândul că primii dentiști au fost de fapt torționarii lui Torquemada, care „smulgeau” ad literam „adevărul” din gurile condamnaților de pe masa de lucru a Inchiziției spaniole.

Durere și infecție post extracție, ca la carte, disconfort, rahat cu fundiță, bucurie maximă, trecut pe antibiotice, chiar două diferite, plus ceva biotic care să protejeze flora intestinală.

Cam în a treia zi de tratament, infecția se retrage, lăsând în urmă dezastru, precum șuvoaiele care inundă Europa, resăectiv o criză intestinală de zile mari, care mă ajută să izvorăsc, la rândul meu, zilnic, șuvoaie de înțelepciune, cam de 4-5 ori pe zi.  Ca o paranteză, într-o noapte m-am trezit speriat deoarece mă apucase o criză de tuse. M-am gândit: ăsta e sfârșitul! Tuse îmi mai trebuie, că supapa oricum nu mai ține! Tusea a trecut, nu s-a agravat și aia, căci era o chestie… epică! E b ine totuși că bioticul a protejat ceva. Ce, nu știu, probabil fauna intestinală, deoarece flora pare distrusă, de unde și schimbările „climaterice” rezultate.

Suplimentar, nevastă-mea cea grijulie și atentă cu tot ce se petrece în jurul ei (sic!) a gătit (!), cam ce credeți voi? Fasole! Din toate meniurile din lume a ales fasolea uscată! Bine, mai putea găti mazăre, fasole verde, humus etc. Un bob de orez nu i se intersecta cu mâinile și creativitatea-i culinară!

Am terminat tratamentul cu antibiotice, infecția post extracție nu mai există, totul e OK, cu excepția mațelor care bolborosesc continuu și refuză să păstreze orice aș mânca. Pe cale de consecință, mi-e foame tot timpul și am dat jos vreo 5 kg, ceea ce nu e chiar rău, dar nici grozav nu mă simt.

Și de ieri, hemoroizii mi-au reamintit că sunt încă alături de mine, deci, așa cum ziceam de la început, totul este o chestie ciclică! FMM de viață, zic! Altfel, cum a fost vara voastră?

P.S. mai am o extracție de făcut, deci  viața e minunată, nu-i așa?

Articolul Viața, ca o chestie ciclică apare prima dată în Corvinash.