Încă de la începuturi, cândva în vremea apariției leagănului vieții și al civilizației, am evoluat rapid, iar totul a fost precum o explozie exponențială. Omenirea a reușit să facă un salt extraordinar și a ajuns rapid în vârful lanțului trofic, iar din acel moment nu facem decât să ne luptăm cu eul nostru, să negăm existența și să pășim spre prăpastia autodistrugerii. Mult mai nimerit ar fi să ne trezim la realitate, să ne bucurăm de chintesențe de frumusețe și de multitudinea de explozii de bucurie efemere din regnul vegetal, mineral sau animal pe care Dumnezeu ni le-a lăsat să le păstorim în milostenia și iubirea sa față de oameni.
O alegere bună pentru fiecare dintre noi ar fi să ne mai oprim uneori din agitația acestei vieți tumultoase și să admirăm o floare, ori să luăm un biet patruped rănit și să-i acordăm primul ajutor, apoi un sălaș cald. Acest lucru reprezintă una dintre calitățile pline de servitute ale omului, faptul că poate face fapte bune, iar acest lucru îi luminează viața și tainițele cele mai ascunse care generează diferite stări de bine. Noi suntem cei care am descoperit artele și ne-am simțit bine. Astfel am reușit să facem ca orice disciplină să atingă aripile zeiței Euterpe, apoi în timp, în lupta noastră cu înălțimile, ne-am disipat și ne-am rupt de ideea de bază până am falsificat-o.
Mileniile au trecut peste noi și ne-am transformat treptat într-un simulacru de roboți grăbiți să execute diferite servicii societății. Nu a trecut mult și am ajuns să fim încartiruiți într-o viață searbădă, lipsită de sens ori esențe.
Existența sacrului este un drum prin care ni s-a revelat de foarte multe ori primordializarea spiritului, apoi ni s-a relevat micimea noastră. Toate acestea se manifestă pentru om încă de la începuturi și apar oriunde în mitologie, istorie și religie, chiar dacă în cele mai multe cazuri își trag seva din profan. Sacrul și profanul pornesc dintr-un punct infinitezimal comun, un izvor inițial, care cu timpul a devenit un fluviu de dimensiuni incomensurabile cu o multitudine de brațe din care s-a născut un adevărat mozaic cultural și religios.
În opinia mea, suntem blocați de multă vreme într-un carusel ca o sarabandă nebunească ce pare că nu dorește să se mai oprească nicicând. Lumea se rupe de lumină și de ideile de bază ale spiritului și spiritualității: cultură și religie și se scaldă într-un simulacru tehnologic.
Conștientizăm că nu trăim ce am visat încă din prima clipă și simțim cu acuitate acest lucru. Cu toate acestea mergem mai departe de parcă suntem mânați de la spate ca-ntr-un spirit de turmă. Am ajuns să privim circumspect tot ce ne înconjoară. Aproape că nu ne mai pasă de nimic și de nimeni, de parcă cineva, în timp, ne-a schimbat și ne-a transformat, iar acum ne curge un melanj de sânge cu vitriol prin vene.
Suntem prinși efectiv în mrejele televizorului ori în tot ce reprezintă tehnologia și industria mass-media. Am uitat să trăim intens fiecare clipă și să ne bucurăm de frumosul care ni se așterne peste tot în cale!
Este imperios necesar să ne ancorăm încă o dată la lumina ce pogoară din Duhul Sfânt și să învățăm să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Pornind de la această secvență de informație, putem să clădim o cale prin care să privim și să slăvim măreția frumosului în toată splendoarea sa.
Lumea, creată de Dumnezeu în șapte zile, este o lume minunată! O minune vie care ne-a fost dăruită împreună cu liberul arbitru. Cu siguranță, sunt multe căi prin care putem să privim valențele creației. Ne trebuie doar un grăunte de voință ca să ne rupem de tot ceea ce stă precum un zid în fața frumosului din viața fiecăruia dintre noi: televizoare, calculatoare, laptopuri, tablete ori telefoane mobile. Să nu uităm nicicând că toate acestea nu reprezintă decât niște instrumente create de om pentru oameni! În antiteză, este însăși viața, creația unui Dumnezeu Unic Atoateștiutor și Atoatevăzător care primează întotdeauna și niciodată nu se perimează. După ce fiecare dintre noi o să realizeze cât de mare este diferența, o să vedem că în decursul timpului am fost văduviți de chintesența vieții. Din acest moment al iluminării, nu ne mai rămâne decât să privim în jur și să ne minunăm de sacralitatea a absolut tot ce ne înconjoară și să ne bucuram înmiit de fiecare clipă.
Atât! Nimic mai mult!
Aceasta, cred că este calea de urmat, fiindcă după cum bine știm, nu suntem nemuritori!

Volumul: “El și ea, adică noi” este un op de dragoste izvorât din suflet pentru suflet. Autoarea Petruța Petre este o prietenă veche de-a mea care nu scrie de ieri, de azi căci ea a scris dintotdeauna, iar eu mă număr printre cei care au citit primele eseuri ale dumneaei cu foarte mulți ani în urmă. În această carte descoperim foarte multe atribute cu care a fost înzestrat frumosul feminin atât gingășie, dragoste, mister, frumusețe, fiorii iubirii renăscânde cât și candoarea maternă. În această carte o să vedem cu ochii minții cum izvorăsc un tumult de amprente literare precum un ecou al sufletului pus pe foaie totodată o multitudine de calități pe care autoarea le posedă din plin.
Romanul curge fluviu iar autoarea surprinde fin trăirile pline de intensitate dezvăluite prin multitudine de sentimente contradictorii ale personajelor sale: (Ea pag. 22).“ În sfârșit, dimineață! Ce noapte lungă! N-am închis un ochi toată noaptea! M-am simțit aiurea de tot gândindu-mă la el! Da, am stat trează toată noaptea cu gândul la el! M-am zvârcolit în așternuturi până când n-am mai rezistat…” (El pag. 31) “ Stăteam cu telefonul în mână, apăsând mecanic, de parcă așteptam un mesaj important: un mesaj de la ea. Ce să-i scriu? Cum să-i scriu? O, Doamne! Nu credeam că va fi așa de greu! Niciodată nu mi-a fost așa de greu nici când eram un adolescent novice în ale dragostei.”
Cei doi protagoniști; Irina și Alex ori profa și arhitectul trăiesc simultan o puzderie de sentimente vii și calde și simt cum se înfiripă dragostea și încet, încet se înscăunează suverană în sufletul lor avid de noii trăiri. Astfel fiecare renaște precum pasărea Phoenix din propria-i cenușă.
Irina și Alex au calități native și nu încearcă să impresioneze și nici să schimbe ori să altereze firul poveștii ba dimpotrivă par să o ajute pe autoare. Firul narativ al acestui op este un minunat vehicul care ne întoarce pe fiecare dintre noi în timp până în perioada dulce a adolescenței și a primilor fiori lăuntrici și a fluturilor în stomac. Toate acestea ne prind și ne captează atenția pas cu pas și pe măsură ce ne familiarizăm cu toate acestea conținutul devine cât se poate de viu și filmic.
Îi mulțumesc autoarei pentru această minunată carte și îi doresc pană ușoară și mult succes în viitor.

Un eveniment din viața mea….

Mihaela- Daniela ŞTEFĂNESCU

Un eveniment din viața mea, mi-a îndreptat pașii spre o anumită zonă a țării noastre, o zonă de munte, anume localitatea Costești, judeţul Hunedoara.

Auzisem de cetatea dacică Sarmisegetusa-Regia, capitala Daciei, dar nu avusesem niciodată ocazia de a ajunge acolo. Curiozitatea mea a fost și mai mare după ce, stând de vorbă cu anumite cunoștințe de ale mele ce vizitaseră cetatea dacică, am aflat despre trăirile și simțirile pe care le-au avut în cetate, povestiri care m-au convins că ce citisem despre Sarmisegetusa Regia era adevărat. Așadar mi-am îndreptat pașii spre Costești, județul Hunedoara.Frumusețea împrejurimilor imi dădeau o stare de bine, iar peisajul deosebit imi încânta sufletul. Drumul, de la Costești și până aproape de Vf. Godeanu (1656 m), unde se află Cetatea, l-am parcurs pe jos printre munți, pe o distață de 22 km, pentru a nu-mi scăpa nimic din frumusețea peisajului și pentru ca aerul proaspăt de munte și mireasma rășinei de brad să o adulmec întrutotul. Râul Strei, așa cum îi spuneau localnicii, m-a însoțit pe tot parcursul drumului, iar munții, de partea cealaltă, erau încărcați cu brazi falnici, ce îți lăsau senzația de împlinire. Stâncile mărețe ale munților parcă erau sculptate, înălțându-se fățarnic spre bolta cerească. Frumusețea peisajului m-a acaparat într-atât încât nu am avut timp să conștientizez distanța măricică pe care o aveam de parcurs pe jos. Casele oamenilor, răzleț poziționate, păreau ca dintr-o pictură a unui tablou remarcabil. Aveam impresia că sunt într-o lume de basm, așa cum îmi imaginam, copil fiind, când îmi citea mama câte o poveste. Drumul, deși este o zonă de munte, nu era deloc  anevoios, mulți preferând din cauza distanței să meargă cu mașina, dar sunt convinsă că nu au putut trăi acele clipe de basm la aceeași intensitate asemeni mie. Ajunsă în Cetate, chiar de la intrare, am simțit în adâncul sufletului o liniște și relaxare totală, ceva parcă mă încărca cu energie, și îmi lăsa impresia că sunt într-o altă lume, o lume lipsită de stres și agitație. Pe măsură ce mă apropiam de templele din Cetate, construite din calcar și lemn, parcă această energie se amplifica din ce în ce mai mult. Starea de bine şi mulţumire sufletească trona. Am simţit că sunt parte integrantă cu strămoşii mei, parcă trăiam freamătul lor şi mă simţeam în siguranţă. În sufletul meu se năştea o bucurie imensă, ce nu mi-o puteam explica, dar simţeam cum creştea în intensitate treptat, treptat. Monumentele din andezit şi calcar şi o mică parte din drumul pavat din bucăţi de micaşist, construite de strămoşii noştri, m-au transpus pentru o clipă în vremuri de mult uitate, parcă-i vedeam cum freamătă prin cetate pe sacerdoţii bătrâni dându-mi încredere în forţele proprii şi curaj, ei însuşi fiind recunoscuţi în vremurile de  atunci prin vitejia, curajul, înţelepciunea şi nu în ultimul rând strategia lor. Chezăşie stau zidurile cetăţii. Pietrele din andezit sunt atât de bine şlefuite, încât ai impresia că ar fi imposibil să fi fost realizate de mâna omului, de aici ne putem da seama de cât de iscusiţi erau străbunii noştri. Zidurile groase din calcar, ce împrejmuiesc Cetatea, precum şi poziţia strategică a acesteia demonstrează cât de înţelepţi erau strămoşii noştrii, iar toate acestea îţi conferă singuranţă şi linişte sufletească.

Tot ce am putut vedea şi simţi în Cetate mi-a stârnit dorinţa de a rămâne în acele locuri definitiv. Am plecat din Sarmisegetusa Regia totuşi, dar cu o linişte şi mulţumire sufletească, parcă încărcată de energie, mult mai încrezătoare în forţele proprii, pregătită moral şi spiritual pentru a intra din nou în lumea haotică şi plină de stres în care trăim în ziua de astăzi.

Adamclisi, Județul Costanța, România

Zilele trecute am fost pentru prima dată să vizitez vulcanii noroioși. Nu pot să spun decât că este o zonă mirifică, plină de visare, un loc unde poți să te pierzi… un loc minunat din România. Nu am să mă mai întind la vorbă… am să vă las pe dumneavoastră să priviți aceste fotografii și să comentați.

Mulțumesc anticipat!

(Picături de viață)

Trăim în vremuri obscure dirijate în această direcție de oameni obscuri. Meritul, munca, valoarea nu mai au loc în mintea ori în casele noastre. Sunt mulți cei care efectiv nu le mai pot tolera… am fost educați, respectiv, reeducați în sensul acesta. Setea de cunoaștere nu mai este o prerogativă a vieții pentru unii, nu mai este de “bon ton”. Nu întotdeauna schimbările aduc ceva bun, acest amănunt îl cunoaștem toți…, de pildă, noi: am fugit de comunism… de epoca de aur și am trecut direct la consumism, subcultură, inconștiență, manele și telenovele într-o epocă a marelui nimic. Ne aflăm în pragul unor schimbări radicale și trecem ciclic din epoca fierului în cea a bronzului apoi ne trezim direct în epoca de piatră. Falsul, uzul de fals, injustiția, răutatea, înșelăciunea sunt acum primatele acestui nou început, sunt liantul care ne-a adus aici și acum în pragul anihilării noastre, în poarta unui eșec lamentabil. Constructorii acestor vremuri sunt oameni fără scrupule, care ne vând oricui plătește mai bine, firește  că, Iuda Mijlocitorul trebuie să primească un comision gras. Acești trădători de neam pleacă apoi acasă fără niciun regret și sunt fericiți că au pus și ei umărul la denaturarea lucrurilor, la vânzarea noastră en gros și en detail. Am devenit, în această perioadă a libertăților, o țară de oameni patetici, placizi, iar îndobitocirea noastră continuă… Suntem prinși în mrejele unui coșmar din care nu reușim să ne mai trezim dar nici nu încercăm, de parcă ne complacem ca și cum ni s-ar fi alterat simțul realității și ni s-a lichefiat voința de a lupta, de a ne apăra drepturile. Obscurantismul îngemănat cu reaua voință au lovit mai întâi în generațiile tinere, pe care le-au deposedat de un învățământ decent, le-au dezbrăcat de inhibiții și le-au hrănit cu manele și telenovele, astfel s-a născut și a crescut subcultura, limbajul suburban și impostura. Învățământul în aste’ vremuri a devenit o spoială, un simulacru a ceea ce ar fi trebuit să fie. Cuvintele acum sunt prea sărace pentru a putea să spună totul. Epoca în care trăim este în plină schimbare, aproape cameleonică, deoarece am început să scoatem pe bandă rulantă din oameni fără valoare, doctori, profesori, avocați, judecători etc… îi scoatem dintr-un alambic alchimic al imposturii și îi punem în poziții cheie… îi așezăm în fotolii înalte pe care nu le merită și nimeni nu se întreabă: cum este posibil așa ceva?… „Studenții de carton” au plătit „șpăgi” grase la școli particulare (apărute precum ciupercile după ploaie), apoi au mituit profesori universitari și secretare fără scrupule, fără să fi călcat vreodată pe la cursuri, laboratoare, după caz. Acești „studenți de carton” și-au cumpărat o diplomă ori mai multe, făcute pe genunchi, că tot este în vogă și în momentul terminus li s-a deschis efectiv viitorul și au ajuns în diverse poziții cheie. Dacă încerci să scuturi un astfel de „element” descoperi că nu are nimic de oferit, nu are măcar un bagaj minim de cunoștințe ori un limbaj format, elevat căci este un retard, iar prostia care îl „animă” a fost dusă la un alt nivel, încât treptat, treptat vom ajunge să o confundăm cu inteligența.

Acum, nu mai avem aspirații, țeluri, idealuri, vise căci am lăsat totul pe seama curentului subliminal al celor care se ocupă de obscurantizm… Am fost învățați în timp să lâncezim. Ne place comoditatea, ne inspiră să nu facem nimic și astfel am fost prinși în mrejele sforarilor subliminali și am devenit un soi de „legume”, am devenit exact ce s-a dorit de la noi… Am fost îndobitociți deliberat, intoxicați cu mesaje subliminale care ne parvin din toată mass-media prin filme de proastă factură (telenovele), muzică de proastă calitate (manele și derivatele sale), emisiuni interactive care nu ne învață nimic. Tot din mass-media face parte și internetul care deși are o mulțime de părți bune, sistema obscurantistă ne-a dirijat să îi căutăm latura negativă și să o explorăm, să navigăm în direcția proastă ca și cum nu era deajuns că învățământul a fost denaturat sistematic de la o zi la alta, an după an, până ce nu a mai rămas absolut nimic. Reformatorii învățământului au fost și sunt niște scelerați subordonați direcți ai școlilor masonice surată bună a curentului obscurantist.  În decursul ultimilor ani „căpușele” acestui sistem de îndobitocire în masă au dat dovadă de determinare la comandă în a distruge sisteme de valori și astfel de ceva vreme învățământul românesc scoate numai rebuturi pe bandă rulantă. Țara este în declin și nimănui nu îi mai pasă. Sistemul sanitar a devenit zona tuturor „șpăgarilor”. În ultimii ani au fost scoși la „imprimerie” medici cu diplome fabricate, lucrări de licență cumpărate ori furate în grabă de pe internet ori de aiurea, iar plagiatul a devenit cu timpul o modă a sistemului după care au fost amestecați cu adevărații medici din generațiile anterioare. Acum avem medici slab pregătiți, prost remunerați așa că acești oameni recurg la tot felul de modalități de „rotunjire” a veniturilor. Mita în această țară a devenit „sport național” și a atins cote alarmante. Acum medicilor, cu siguranță, nu le mai pasă de jurământul lui Hipocrat… doar bani și iarăși bani. Atât!

Totul a fost denaturat, orice ar fi reprezentat pilonii ori piatra unghiulară a unei societăți moderne a fost demontat, mistificat, deliberat denaturat, falsificat și întors grotesc cu susul în jos. Nimeni nu se mai consideră suficient de determinat ca să demaște impostura. Preferăm să ne zbatem într-un spirit de turmă de parcă peste noapte ni s-ar fi făcut operații pe creier și ni s-a grefat ADN de oaie (becalian) apoi înghițim în sec și ne privim salarile ori pensiile diminuate, suntem deposedați  zi după zi de către oameni care se îmbogățesc de la o zi la alta, de oameni făr’ de Dumnezeu.

Acum am ajuns să trăim în întuneric, călătorim prin viață dirijați fin, subtil, subliminal de oameni ieftini, fără suflet ori scrupule către noaptea minții… noaptea vieții noastre… călătorim ceas de ceas, către marele NIMIC.

de Cosmin Ștefănescu

(Picături de viață)

Ce credeți?!!!… Pașii ne poartă zi după zi în vreo direcție anume?… Avem o țintă, un țel ori, este, undeva la zenit, vreun punct terminus?

Suntem ființe logice, chiar dacă de cele mai multe ori ne ghidăm pașii într-o manieră ilogică. Suntem raționali, iar viața ne este împănată de raționamente învățate, asimilate în sălile de curs ori, acasă, în sânul familiei. Cine poate să ne spună dacă aceste raționamente fabricate, studiate, inventate de alte persoane, în alte vremuri, locuri și în alte conjuncturi, le putem pune și noi în aplicare în terțe situații? Nimeni nu poate să ne spună cu certitudine aceste lucruri!… deoarece descoperirile, invențiile acestor oameni, au fost bătute în cuie, precum Mântuitorul nostru, Isus Cristos, pe Dealul Căpățânii.

Așadar, noi nu trebuie să mai gândim, deoarece au făcut alții acest lucru pentru noi. Nu trebuie să ne mai uităm în jurul nostru, pentru că, iarăși, alți oameni au făcut-o cu multă vreme înainte. Între timp noi rămânem blocați într-o buclă atemporală, în care nu ne găsim locul, pentru că am venit pe astă’ lume mult prea târziu și nu ne rămâne altceva de făcut decât să vegetăm și să ne degradăm treptat în promiscuitate.

Cred că suntem un fel de copii după alte copii. Urmărim pașii unor oameni, care s-au stins demult, care au inventat tot ce era de inventat, au descoperit absolut tot ce era de descoperit și au creat studii profunde ale gândirii, pe care noi trebuie să le urmăm întocmai, chiar dacă, de multe ori, nu se aplică în diferite situații ori ne displac în complexitatea lor, pentru că avem o altfel de viziune. Cumva, nu știu cum, suntem prinși, într-o capcană, de către înaintașii noștri, acei care au văzut, inventat, inventariat, numit tot – sărmanii de noi… suntem efectiv blocați în mrejele trecutului, prinși în pânze de păianjen, țesute cu mult timp în urmă, hălăduind pe căi  neştiute. Ne-am trezit la viață, și, am descoperit că suntem pierduți în încrengături, de idei de eoni enunțate, care se aplică ori nu…, biete muște paralizate într-un carusel, care, se învârte fără să se oprească până la sfârșitul timpului…, timp pe care și l-au imaginat alți oameni în vechime, iar noi îl măsurăm pentru ei și pentru noi, în același fel, sperând ca și ei, că suntem nemuritori, pentru că ne-am agățat de o secvență de timp.

Un tumult de informații ne-a parvenit din trecut, iar în prezent aproape că nu mai este nimic de făcut căci, s-a inventat, spus ori gândit totul. Acum, mai apar răzleț, inovații, idei ori invenții ale înaintașilor noștri aruncate într-un alambic alchimic al prezentului și transformate în ceva nou, nemaivăzut.

Trăim într-o lume care, deliberat, bate pasul pe loc…, facem mașini, pe care le-au inventat alții, ne croim îmbrăcămintea după cum o făceau cei din trecut, calculăm totul, cu intrumente lăsate de înaintași, și ne clădim viitorul după niște tipare  prestabilite.

Cum am mai spus anterior, toate acele invenții ori studii din vechime au fost înmagazinate, omologate, îndosariate, înregistrate, înseriate în decursul eonilor…. Noi cei din prezent nu am făcut altceva…, doar am strâns toate acestea într-un loc și apoi le-am răspândit pe tot mapamondul, iar acum nu facem decât să ștergem praful de pe vrafuri de op-uri și încercăm să înțelegem ce mecanism a dus la apariția atâtor minuni.

Cu toate acestea, noi rămânem sclavii unui sistem inventat de alții pentru ei și pentru viitorime, care, de cele mai multe ori nu se poate pune în aplicare ori prezintă lacune care așteaptă să fie descoperite.

Acum călătorim, de la un cap la celălalt al lumii, datorită unor oameni, care au visat la acest lucru. Mulți dintre aceștia nu au apucat niciodată să-și vadă visul cu ochii niciodată.

Zburăm, precum păsările, pe tot mapamondul ori în spațiu, lucruri care sunt posibile doar datorită unor minți strălucite precum: inventatorul helicopterului – Leonardo Da Vinci, inventatorul motorului cu reacție – Henri Coandă, inventatorul rachetei în cinci trepte – Conrad  Rudolf Haas, ori a scriitorului de literatură științifico-fantastică – Jules Verne. Ne-au rămas o multitudine de piese de puzzle din „Profețiile” ori „Centuriile” împărțite în o sută de catrene, scrise de vizionarul Nostradamus (Michel de Nostredame – faimos medic, cabalist și farmacist francez), care a reușit să vadă clar părți din viitor, iar acest lucru ni l-a împărtășit criptic și nouă. Acest vizionar a lăsat viitorimii o temă imperios necesară – decodarea noțiunilor oculte aflate în lucrările sale, pentru a ști ce ne mai rezervă viitorul. Ideal ar fi să ne trezim și să ieșim din plasa țesută de înaintași de-a lungul timpului și să mergem mai departe. Având în vedere că o bună parte din invențiile înaintașilor au fost făcute pentru a face rău și încă mai aduc durere, ar fi bine, dacă noi generația care încă vegetează, să dăm frâu imaginației și să inventăm o lume mai bună pentru generațiile următoare.