Nu am murit.

Nici pe departe.

Dar am redescoperit ce inseamna sa te (re)apuci de scoala. Si, spre deosebire de episoadele anterioare, de data asta e serioasa treaba… n-am eu prea multe cursuri sau materii, dar ma prinde 5 dimineata lucrand la assignment-uri sau prezentari. Deci – goodbye blog (for a while)!

Ca o idee, am atasat un exemplu – ultimul meu assignment, dezastrul Hillsborough (Sheffield). Evident, prezentarea “live” a avut mai mult sens si continut decat cea vazuta “pe muteste”.

… asta ca sa nu credeti cumva ca am murit.
Am doua motive pentru absenta: (1) am avut o tona de chestii de facut pentru facultate, si (2) a crapat laptopul in cel mai prost moment posibil (nu se mai incarca, pur si simplu).

In loc sa platesc £60 ca sa il deschida un gigel si sa imi schimbe jack-ul DC (de alimentare) care nu mai functiona, am preferat sa fac treaba asta chiar eu, cu manutele mele delicate de cimpanzeu.
Surprinzator, nu m-au lasat “talentele” de hardware-ist – totul a iesit OK. Pret total: £10 (£9 – conectorul nou DC, de pe ebay, si £1 – trusa de surubelnite “miniatura”, fix din rag market) . N-a fost chiar “piece ‘o’ cake”, am muncit vreo ora si ceva cu mare grija… ca totul e super mic si dintr-un plastic care pare ca se rupe si daca te uiti urat la el.

Voila:

DeLorean-ul din Back to the Future a fost baza, pentru mine… nu mi-am putut imagina ca o sa o vad vreodata pe viu.

Intrarea e gratis, ca pentru studenti…

Inca imi mai amintesc cu lux de amanunte de marea oboseala cu care am ajuns in Lisabona, si mai ales de neinspiratele sandwich-uri pe care le-am pregatit in graba. Eram in drum spre patria adoptiva a “bacalhau“-lui (codului), dar ne hraneam precum studentii care locuiau in camin. Ceva trebuia schimbat urgent… dar nu la trei dimineata, ora la care am ajuns.

Nota explicativa: pana in urma cu un an, eram cel mai convins opozant al mancarurilor cu peste. Satul de felul in care eram obisnuit sa fie preparat la noi, puteam sa jur ca mai degraba as fi murit decat sa mananc asa ceva in fiecare zi. Daaaaar… am luat decizia fericita sa mergem in Catalunya (Barcelona, mai exact), si absolut totul s-a schimbat.
De la ansoa pana la peste-calugar (yum!), trecand prin creveti si calamari… am fost fermecat. Poate si de asta, Portugalia a parut o destinatie logica pentru cele doua saptamani “de miere”. So…

Am fost din nou planificator-sef. Stiam ca, daca mergem ca niste turisti adevarati (aia care habar n-au despre unde se mananca bine si, mai ales, CE sa ceara din meniu), pierdeam toata distractia. Asa, stiam unde vom manca, doar ca trebuia sa ne hotaram ce alegem in fiecare zi
Nota a doua explicativa: bucataria portugheza, dupa cum era de asteptat, se invarte in jurul pestelui si al fructelor de mare. Chiar daca exista multe zone unde mancarile “traditionale” sunt cele de porc sau de vita, nu ne-am concentrat prea tare pe ele. Codul este baza la ei – au sute de feluri de mancare bazate pe ceea ce ei numesc “bacalhau“. Neavand acces direct la el, il importa din Norvegia (uscat, sarat), il desareaza timp de vreo 24 de ore si apoi il gatesc. Pana la perfectiune, daca imi permiteti sa anticipez concluzia.

Inainte de toate, dati-mi voie sa incep cu lucrurile cu adevarat importante intr-o zi de vara: BEREA. Pentru ca, desi in mod normal doar caldura ma poate face sa beau bere “ca pe apa”, experienta Praga m-a invatat ca de multe ori nu e nevoie sa fie prea cald ca sa te bucuri de o bere cu adevarat buna.
Portughezii au doua mari marci de bere: Sagres si Super Bock. Nu spun ca ar fi singurele, dar aici – cand ai pronuntat cuvantul bere – ai deja pe masa una din cele doua, in functie de preferinta restaurantului. Nu te intreaba nimeni de care vrei, dar nu prea are importanta: sunt aproape la fel de bune (cu o mica greutate in plus in talerul Sagres).

Vinul de Porto, intrebati? Da, l-am incercat si pe el. Am fost chiar intr-una din cele mai bine ascunse crame din Porto pentru a-l degusta, nu l-am luat din supermarket.
Nefiind un mare consumator de alcool, l-am acceptat putin mai greu decat colegii de degustare. Spre deosebire de vinul clasic, celui de Porto i se opreste fermentarea foarte devreme, i se adauga un “brandy” (nu cognac traditional, ceva special) si abia apoi e lasat la fermentarea normala.

Este… ciudat. Undeva intre o tarie usoara si un lichior puternic, in general se bea ca digestiv (de parca ar avea nevoie cineva din Portugalia de pofta de mancare suplimentara, la ce mancare au) sau ca desert, cu ciocolata sau alte deserturi “grele”.
Tot la categoria digestive am bifat si Ginjinha, visinata pe limba noastra. Spre deosebire de noi, ei o beau in paharele facute din ciocolata.
Obiceiul zice ca prima gura o bei simpla, apoi la a doua trebuie sa “consumi” si paharelul. A fost… simpatic.

La polul opus, la “never again”: Vinho Verde, o “marca inregistrata” a lusitanilor. Teoretic, un vin fermentat putin, “tanar”. Practic, tot ce ne-a ramas de la el a fost o mare durere de stomac.
Lipsa obisnuintei sau viitor ulcer – habar n-am. Dar nu repetam episodul prea curand.

Prima oprire din Lisabona a fost, de fapt… in Almada. O Farol, Farol de Cacilhas (numele “popular”) – un loc recomandat si ras-recomandat de toti care au calcat prin Lisabona.
Fix in fata iesirii de la ferry-ul Cais do Sodre-Cacilhas, exteriorul lui O Farol arata putin dubios. Nefiind pe partea lisboa-eza a Tejo-ului, e de inteles: aici vin, cel mai probabil, doar localnicii si finii cunoscatori ai lui google™, asa ca noi

Pe scurt: aici este raiul fructelor de mare. Totul e proaspat, marea majoritate vii (abia pescuite), poti chiar sa iti alegi ce vei manca. Noi am jucat tare de la inceput – un meniu de doua persoane cu o lista interminabila de fructe de mare.
Un platou de creveti “curati”, fara cochilie, unul de midii, apoi un adevarat regal de homar, crab, raci si creveti intregi. Crevetii au fost excelenti (intr-un sos dulceag-acrisor), midiile la fel (chiar daca nu sunt preferatele mele, recunosc ca erau preparate exemplar) – dar vedetele serii au fost cele pe care nu le mai incercasem pana acum.
Homarul este extraordinar – nu degeaba se vinde cu 40-50 EUR/kg mai peste tot. O carne atat de dulce nu are cum sa nu placa – singura chestie mai ciudata e faptul ca trebuie sa ii spargi cu un ciocanel ca sa ai acces la cea mai gustoasa carne, cea din clesti.

Racii sunt si ei super gustosi, iar crabii sunt un fel de “a mixed feeling”. Se mananca interiorul capului lor, si gustul mi-a amintit cumva de un pate de ficat foarte fin. Personal – as mai manca asa ceva fara nici o problema – dar sunt sigur ca sunt multi care l-ar considera usor gretos. La fel ca si midiile, de fapt.

Am tot revenit la O Farol, aproape zilnic, pentru ca meniul lor era lung – si absolut totul arata delicios. De la simplele sardine pe gratar, la Orezul cu Caracatite, melcii de rau (o delicatesa! nu cumva sa aveti ocazia sa mancati si sa refuzati) si pana la deserturile aproape home-made, nu am reusit sa gasim ceva care sa nu ne placa aici.
Singurul detaliu bun de stiut inainte de a veni aici: localul are o clientela SUPER fidela. In prima seara am avut noroc sa ajungem devreme, pentru ca in jur de 20:00 erau zeci de oameni care asteptau in sir indian, cuminti, sa se elibereze o masa. Si nu vorbesc de copii, erau oameni in toata firea, veniti cu intreaga familie – care preferau sa astepte o ora in picioare decat sa manance in alta parte.
Preturile? Un fel de mancare e intre 5 si 10 EUR (inclusiv garnitura), deserturile sunt intre 2 si 5 EUR, iar platoul de care vorbeam mai sus este 45 EUR. Deloc scump, avand in vedere ca pot manca linistit 3-4 oameni din el, chiar daca ei zic ca e de doua persoane.

Chiar in centrul Lisabonei, la doi pasi de Avenida da Liberdade, am gasit cu greu restaurantul Ze Varunca. Aici, mancarea este cea din zona Antelejo si in meniu nu gasesti prea mult peste.
Am incercat limba de porc in sos, cu garnitura de spanac si cartofi prajiti, si mi-a fost greu sa accept ca eram prea satul pentru a termina si ultimele bucati ramase in farfurie – totul era atat de gustos incat imi parea super rau ca nu pot sa mananc mai mult.

Nota de plata a venit intr-un cartus, si se invartea in jurul a 20 EUR (doua persoane, cate un fel de mancare de fiecare, plus bere/suc). Nu foarte ieftin, dar cu siguranta a meritat – la ce mancare buna fac.

Ceva mai la sud, chiar in Miradouro de Adamastor (am ajuns aici cu funicularul, din apropierea lui Cais do Sodre), am descoperit o terasa cu o atmosfera incredibila: Noo Bai Cafe. Este construita pe verticala (intrarea pe marginea “coastei”, etajul al doilea mai jos) si are o priveliste de iti taie respiratia.

Aici, meniurile sunt light (au si o mare parte de mancaruri pentru vegetariene), la fel ca si preturile. Meniul zilei era, daca nu ma insel, 7 EUR (supa, fel principal si desert), si in fiecare zi acesta se schimba.
Somon cu orez si germeni de soia, kebap de curcan cu piure de tremocos (iute, dar gustos) sau supa raw de rosii – totul a fost delicios si aici. Deserturile sunt intr-o liga proprie, inca imi e dor de cheese cake-ul de aici.
Indiferent daca mergi aici pentru a manca ceva delicios si mai usor, sau doar sa bei o bere si sa vezi Tejo la apus, Noo Bai merita.

Hare Krishna a fost a doua oprire “eco-bio” din Lisabona (mai mult, vegetarian!). Ascuns bine de tot de turisti, HK e mai mult un loc de relaxare si meditatie, unde servesc si niste mancare, doar in regim de “meniul zilei”.
Nu poti sa alegi ce mananci, doar te asezi si ti se aduc pe rand supa, felul principal, desertul si bautura. Pretul e derizoriu (5 EUR/persoana) si pare mai mult simbolic, nu cred ca au profit din asa ceva.

Nu pot sa spun ca m-a dat pe spate mancarea de aici, dar mi-a placut mult de tot atmosfera. Fara zumzetul normal de restaurant, aici poti sa mananci linistit, sau doar sa bei un ceai. Doar pranzul, apropos. Si doar in zilele lucratoare. In rest e disponibil doar magazinul lor (carti, muzica, produse bio, etc).

Cel din urma loc din Lisabona care mi-a atras atentia a fost The Great American Disaster. Nu atat de mult prin mancare (fast food, dar mult peste McDonalds & Co.), ci prin atmosfera. Arata exact ca un diner american din anii ’60, e un loc unde merita sa pierzi o jumatate de ora si sa te rupi de atmosfera “standard” de restaurant.

Cam astea au fost locurile “cheie” din Lisabona. Au mai existat o multime de alte gusturi incredibile, pe strada sau la terasele din Alfama sau Bairro Alto, dar memoria imi joaca feste si nu prea reusesc sa “pun degetul” pe ele.
Concluzia 1: Lisabona e definita de mancare delicioasa! Nu am gasit ceva care sa imi displaca cu adevarat, doar as fi vrut ceva mai mult timp sa incerc chiar tot ce era prin meniuri.

Acum, catre Porto…

Fix langa plaja Molhe din Porto e ascuns Cepa Torta. Sau Cepa Torta 1, pentru ca mai este unul si la capatul celalalt al plajei (spre Praia dos Ingleses). Mancare traditionala, program scurt (cu pauza intre 15:00-19:00).

Aici am incercat si noi mult-laudata si mult-prea-greu-de-gasit Caldo Verde, cea mai portugheza din supele portugheze . Este undeva intre racoros si putin grea, cu fasii de varza (o varza speciala, a lor), o gramada de alte verdeturi si felii de carnati Chorizo. De incercat din nou!

Mancarea mi s-a parut buna (am mancat si cod, in doua variante), si preturile decente. Nu mai retin suma exacta, dar este ieftin.

Chiar in fata plajei Molhe este cea mai buna “inghetatarie” unde am calcat vreodata. Xana nu exagera deloc cand spunea ca aici se mananca cea mai buna inghetata din Porto – Porto Doce este numele localului.
N-ar fi prea multe de spus, pana la urma este doar inghetata (si crepes, pancakes si alte dulciuri) – dar calitatea e de nota 20.

De fapt, va puteti da seama si singuri din pozele de mai sus – mie inca imi mai ploua in gura cand imi amintesc de toate combinatiile pe care le-am incercat acolo.
Pretul nu este prea mic, dar merita – intre 5 si 10 EUR/inghetata, daca tin minte bine.

Melhor Sabor (fostul Barbarico) a fost preferatul nostru in Porto. Destul de greu de gasit, undeva langa Jardim de Serralves, dar care isi merita noul nume cu prisosinta.
Am gasit aici niste feluri de mancare neasteptate (cartofi cu porc si midii, tarta de creveti sau Timbal de Camarao, creveti cu verdeata in foietaj) si niste deserturi dumnezeiesti. Inca mai caut reteta de Doce de Leite Condensato…
Preturile? Niste glume – 3,6 EUR/fel complet de mancare la pranz, in jur de 5 EUR/fel la cina. Jenant de ieftin pentru cat de buna e mancarea.

Casa Viuva, poate cel mai mic restaurant pe care l-am vazut vreodata, a fost o alta supriza placuta. O simpla camera cu 8-9 mese, dar cu niste feluri de mancare uriase si delicioase. De tinut minte Bacalhau a Braga sau calamarul la cuptor, cu cartofi natur. Am zis deja ca portiile sunt URIASE?

Tot la categoria “must eat”, alaturi de Caldo Verde, a fost si Francesinha. Paine, sunca, cascaval, ou prajit, cartofi prajiti, totul intr-un sos picant (un soi de megasandwich in sos. Suna ciudat? Nu este, chiar deloc.

Alaturi de un excelent cod in crusta de pesmet (adus direct din cuptor, in vas de lut), am descoperit la Ze Bota si aperitivele portugheze: pate de ton (pe care il tot preparam de cand am revenit), oua de bibilica fierte – marinate in sos de usturoi, sau icaracatite taiate felii.
Daca tot a venit vorba de caracatite, noua mea pasiune – descoperita in porto – se numeste Choco. Asa se numeste un soi de minicaracatita, cam cat ouale de bibilica mai sus mentionate, cu o carne dulceaga si suculenta. Ahh… iar mor de pofta!

Porto “in a nutshell”? Mancare super gustoasa, dar si ceva mai grea decat cea din Lisabona. Mi-au placut amandoua in egala masura, am si “furat” cate ceva de acolo. Cu siguranta as mai manca mancarea lor!

Dragii mei (de unde am furat eu, oare, expresia asta?:D), mi-as fi dorit sa am mai multe fotografii. Din nefericire, am petrecut mai mult timp cu furculita in mana decat cu aparatul la ochi. Pana la urma, orice excursie trebuie sa fie intai o expeditie culinara si abia apoi relaxare, nu?

Sperand ca v-am facut pofta si voua (ca mie mi-am facut singur), va urez o noapte cat mai placuta in continuare. Macar cat a ramas din ea…

1 Septembrie, ora 11:00, Otopeni. D-Day. Ziua in care urma sa stergem totul cu buretele, si sa ne imbarcam in avionul care avea sa ne duca in noua noastra viata.
Stiu, este deosebit de dramatica exprimarea. Asa imi place mie, asa ca nu o voi schimba.

Dupa cum spuneam – Londra era prima oprire, doar o scurta “escala” in drumul catre Birmingham. Dupa experienta maronie avuta cu Blue Air, ne-am jurat ca nu vom mai zbura vreodata pe distante lungi cu low-cost – asa ca am ales Tarom. Sa fim nationalisti, pentru ultima data, nu?

Trei ore mai tarziu, eram pe Heathrow. Word of advice – cand zburati aici, asigurati-va ca aveti suficient timp la dispozitie pentru a iesi din terminal. Noi am pierdut spre 30 de minute doar pentru a ne recupera bagajele (dupa ce am mers precum niste hamsteri dresati prin nenumaratii kilometri de tunele ale Terminalului 4), plus inca vreun sfert de ora la coada de bilete ale faimosului London Tube.
Desigur ca puteam sa mergem si cu autobuzul, dar am preferat varianta cea mai comoda. Si mai placuta pentru picioarele (deja obosite), pentru ca bagajele supradimensionate pareau ca se ingreuneaza odata cu trecerea timpului.

Victoria Coach Station ne astepta. Teoretic, era la “o aruncatura de bat” de statia de metrou Victoria. Practic, la aproape un kilometru de ea. Abia scapati de nebunia din Bucuresti, unde toti se grabesc undeva – ne-am lovit de ceva si mai rau. Aici, nimanui nu ii pasa ca aveam troller-ele in urma, ca abia ne miscam, din metru in metru era cineva care sa ne taie calea cu o nonsalanta debordanta.
Dupa alt sfert de ora de “mersul piticului” intre rail si coach station (adica de la metrou la autobuzele regionale), si dupa ce aproape ca am fost calcat la prima incercare de a traversa strada (LOOK RIGHT! LOOK RIGHT! ), am ajuns in Victoria Coach Station. N-a fost deloc asa cum ne asteptam (microbuze=vreun colt de bloc sau vreo statie amarata, ca in Romania… nu?) – mai degraba de dimensiunea Garii de Nord, minus mizeria si debandada.

Megabus-ul a venit, ne-a luat (dar nu m-a scutit de asezarea personala a bagajelor in cala) si a plecat plictisit spre Birmingham. Era 18:00, ora de varf.
Pana la iesirea din Londra a fost “ok-ish”, ca sa-i parafrazez pe localnici, dar cand ne-am apropiat de Luton tot iadul s-a revarsat pe M1. Eram un milion de masini pe metru patrat, si avansam cu vreo 10 Km/h. Pardon, 6 Mph
Nici acum nu imi dau seama cum am reusit sa scapam de acolo. Tot ce stiu e ca, la un moment dat, mucalitul nostru sofer s-a enervat la culme si a iesit de pe M1, spre Northampton, si a ales un drum secundar spre Coventry/Birmingham. Eram la vreo 30 de minute de ora estimata de ajuns la destinatie, dar abia trecusem de jumatatea drumului.

Era deja noapte, amandoi eram inghetati de la aerul conditionat care mergea fara oprire de cand plecasem din Londra (eu eram, evident, in tricou si pantaloni trei-sferturi, ca doar veneam de la 40 de grade) si abia asteptam sa ajungem pe perna, sa scapam de toata agitatia asta.
Am avut mare noroc ca proprietarul a fost intelegator si ne-a asteptat o ora si jumatate (ca atat a fost intarzierea), ca altfel nu stiu daca mai scriam randurile astea cu aceeasi stare de “feel-good”.

N-am scapat de un tur al orasului, chiar daca era aproape de miezul noptii. A fost scurt, totusi, si “za final destination”, noua noastra casa, ne-a primit calduroasa. Abia am apucat sa salutam pe toata lumea, si eram deja adormiti bustean.

Revin dupa ce explorez tot ce e de explorat.
Sa ne citim cu bine!

Ne-a intampinat un aeroport usor bizar, cu majoritatea peretilor nefinisati (intentionat, pentru a da un aspect de “industrial”), gri, dar aparent si mai mare decat cel din Lisabona. A fost nevoie sa consultam harta pentru a gasi o iesire (exista o prima data pentru orice), si am plecat agale catre statia de metrou.

Dupa un sfert de ora de “vaslit” pe uriasele holuri, apoi prin parcare, am ajuns si in statie. Ne astepta deja un metrou, dar – fiind capat de linie – am avut timp sa tragem cu ochiul si catre detaliile pe care de obicei nu ai avea timp sa le vezi: atat metroul, cat si statia erau impecabil de curate. Te-ai astepta ca statia din dreptul aeroportului sa fie cea mai murdara din oras (remember Gara de Nord?), dar adevarul e la kilometri distanta. Cincisprezece, ca sa fiu mai precis

Mi s-a parut geniala ideea de a avea metrou la aeroport. A fost si primul oras unde am gasit asa ceva (am auzit ca si in capitala noastra minunata e planificat asa ceva), si va spun sincer ca este EXCELENTA ideea. Fara taxiuri, fara trei conexiuni pentru a ajunge in centru… si e o reala placere sa calatoresti cu Bombardierele lor.

Geamuri heliomate, mai multe locuri pe scaun decat in picioare (au si scaune pliabile, in dreptul usilor uriase), aer conditionat… nici nu imi pot inchipui un mod mai placut de a calatori.
Mi-am aruncat un ochi pe harta metroului si am vazut ceva bizar – 4 din cele 5 linii au jumatate din traseu comun. In loc sa acopere tot orasul (si vecinatatile), metroul lor acopera excelent un segment central si foarte prost restul orasului. Avand in vedere ca hotelul era in centrul vechi (langa statia Bolhao), nu ne-a deranjat prea mult… dar a parut o alegere bizara.

Dupa ce am vazut, din mers, o parte din vecinatatile orasului (un fel de zona limitrofa), am ajuns si in centru. Si, dupa o plimbare mai lunga si mai anevoioasa pe jos, am ajuns si la hotel. Mi-am lasat jumatatea sa doarma putin, si am plcat singur in explorare.

Fiind la doi pasi de strada pietonala Rua de Santa Catarina, eram sigur ca o sa am ce vedea. Chiar daca am ajuns a doua zi dupa ce s-a incheiat Festa de Sao Joao (cel mai mare festival anual din oras), erau enorm de multi “casca-gura” pe stradute.
Am pierdut, ca si in Lisabona, o gramada de timp cu ochii pe sus, spre fatadele cladirilor si catre sarmele de rufe din dreptul balcoanelor… pur si simplu eram hipnotizat de “aerul” pe care il avea partea asta de oras.

Imaginati-va centrul vechi al Bucurestiului cu asfaltul OK, cladirile locuite complet (nu doar cu terase la parter, ci cu fiecare apartament plin de oameni) si foarte multa lume traversand strazile si aveti aproape imaginea Rua de Santa Catarina. Zeci de magazine de suveniruri, langa unele “de fite” (El Corte Ingles, anyone?) si, din cand in cand, cate o cafenea care pare din secolul 19… cam asta aveam la doi pasi de hotel.

Foarte bizar – nu puteam sa ma grabesc deloc. Zumzetul atenuat al multimii ma indemna la un ritm linistit, de plimbare de duminica dupa-amiaza. Am plecat spre Gara Sao Bento, dar cred ca mi-a luat o ora sa ajung acolo.
Inca eram fascinat de fiecare statuie, fiecare prostioara de pe fatada cladirilor, si ma opream – ca un veritabil asian-wannabe – sa fotografiez fiecare chestie neobisnuita pe care o vedeam.

Stiam ca Sao Bento este o gara istorica si un punct standard de atras turisti, si ma asteptam la ceva mult mai mare. In realitate, este cam cat o gara micuta de la noi… dar desenele de pe pereti (care infatiseaza intreaga istorie a Portugaliei) chiar merita cateva minute din timpul oricarui trecator.

Inapoi spre hotel, mi-am dat seama ca mersul prin Lisabona era mult mai placut. Cele sapte coline pareau niste copilarii pe langa strazile verticale ale lui Porto – bonus, n-am vazut doua strazi vecine (si paralele) care sa “semene” (langa fiecare strada care merge in jos e una super abrupta… dar in sus). Lectie: invatati bine traseele daca vreti sa nu ajungeti acasa rupti in doua de oboseala.

A urmat (a doua zi, evident), vizita la Cais da Ribeira. Muream de curiozitate sa incercam vinul de Porto si sa vedem atmosfera de pe malul raului Douro, si am pornit in “expeditie” pe jos, fara sa iau in calcul regula de mai sus.
Trei sferturi de ora mai tarziu, eram satui de urcat si coborat stradute… se pare ca GPS-ului meu i-ar trebui si o informatie de genul “street elevation”.

Ne-am dat seama ca ceva e diferit fata de Lisabona – e mult mai cald! Daca, inainte de plecare, am fost sfatuiti sa ne luam si o geaca pentru ca in Porto e ceva mai frig (si mai si ploua din cand in cand), aici am simtit pe pielea noastra exact opusul – am avut nevoie de opriri periodice pentru hidratare, pentru ca centrul nu prea are locuri umbrite.

Ribeira ne-a lasat impresia unui cartier extrem de batran (si imbatranit, din pacate), mult prea multe cladiri fiind abandonate sau prost ingrijite. Desigur, peisajul este usor romantic, dar pare prea pustiu pentru centru. Si o idee cam murdar, daca mi se permite adaugarea

In schimb, odata ce am pasit pe malul lui Douro, totul s-a schimbat: zgomot, oameni alergand, zeci de terase pline de turisti, arome de peste, sunetele waterski-urilor… o agitatie generala.
Ne-am facut loc cu greu printre cei care populau ingustele stradute de langa rau, spre podul Dom Luis, cel care leaga Porto de Vila Nova de Gaia (sau Gaia, pe scurt) – orasel care face parte din Zona Metropolitana Porto (dar nu este “chiar” Porto).

Ca niste pozaci autentici, am facut din nou fotografii din metru in metru – peisajul era pur si simplu fenomenal. Spre deosebire de Tejo, Douro este mult mai ingust (am o banuiala ca si mult mai putin adanc) – si localnicii se bucura din plin de acest avantaj. Sunt o multime de vaporase pentru plimbari pe el, sau waterski-uri pentru cei mai curajosi.

N-am facut nici doi pasi pe partea cealalta a raului si ne-au intampinat zeci de semne catre cramele de aici. Primele erau si cele mai scumpe – cand am vazut 15 EUR pentru un tur al cramei si o degustare de vin, mi s-a declansat instantaneu alarma de “tourist trap”. Vedeam in departare podgorii si alte crame, nu aveam de ce sa ne oprim la prima pe care o vedeam.

Evident ca nu e usor sa ajungi la cele mai ascunse. Tot pe stradute verticale, tot pe omniprezenta piatra cubica… dar la sfarsit satisfactia e mult mai mare!
Am urmarit grupurile de oameni si am ajuns la Croft (departe de zgomotul raului) – aici, turul era gratuit, degustarea la fel. Si erau si cei mai “batrani” de acolo, din cate am vazut.

Turul a fost destul de scurt, dar “entertainment”-ul a fost de nota 20 – ne-a plimbat o domnisoara care vorbea in aproape toate limbile (ghiciti pe care n-o stia ), incontinuu si radea de/cu fiecare mosneag din grup.
De la tawny, reserva si pana la vintage port, ne- a povestit tot ce voiam sa stim. In caz ca sunteti curiosi, vinul de Porto nu este fermentat in modul “uzual” – este lasat foarte putin la fermentat, apoi i se adauga brandy (nu este vorba de coniacul normal… mai degraba o “tarie” speciala) si abia apoi e lasat la fermentarea completa. La sfarsit, cu 20% alcool… e aproape la fel de tare ca o vodca “slabuta”.

Pe langa degustarea de “reserva” de la finalul vizitei, am testat si un Pink, un soi de vin pentru pustime, care se bea cu gheata. Mult mai racoros decat “fratii” lui mai mari, dar si cu mai putin alcool.

Urmatoarea oprire: plaja. Cu o saptamana in urma fusesem putin dezamagiti de cea din Estoril (foarte aglomerata si cu nisipul mereu in ochi), si am plecat putin circumspecti catre cea de aici.
Cu ocazia asta, am facut cunostinta si cu transportul suprateran al orasului – si nu a fost o prima “intalnire” prea reusita.

Aveam doua variante sa ajungem la plaja plecand din Cais da Ribeira – cu tramvaiul istoric (care venea de doua ori pe ora si era mereu plin de turisti) sau cu autobuzul 500, care lega Ribeira de un alt oras din Zona Metropolitana, Matosinhos.
Am ales varianta 2, dar am asteptat vreo 20 de minute si apoi am calatorit inca 30 in conditii mai rele decat in Bucuresti, la ora de varf.

Plin de batrani care dormeau pe aproape toate locurile, si cu o gramada de tineri care se inghesuiau din ce in ce mai mult cu fiecare statie (urcau suficienti, nu cobora nimeni)… am crezut ca nu se va mai termina drumul asta.
Am ajuns la timp pentru a prinde ultima jumatate de ora de soare a zilei. Chiar si asa, macar am invatat pe ce ruta sa NU o luam in ziua urmatoare.
Plaja e bestiala – fara sezlonguri, fara puhoaie de turisti disperati, cu nisipul amestecat cu pietricele (deci fara sa mai zboare la prima adiere)… era clar ca vom reveni a doua zi, dar mult mai devreme.

La a doua incercare, am ocolit complet nebunia din centru. Deja eram usor iritati de aglomeratia strazilor (si, mai ales, de efortul pe care trebuia sa il depunem pentru a ne deplasa pe verticala), asa ca am plecat spre partea mai noua a orasului.

De la Casa da Musica (poate cea mai ciudata cladire pe care am vazut-o vreodata) am plecat la plimbare spre Piata Mousinho de Albuquerque. De aici, dupa ce am pierdut cateva clipe admirand verdeata din parcul din mijlocul pietei, am mers pe Avenida da Boavista.

Poate ca suna cunoscut… poate nu – cert e ca ni s-a parut cea mai placuta zona a orasului. Total diferita de centrul aglomerat si prafuit, zona Boavista pare locul cel mai probabil unde s-ar retrage patura bogata a orasului.
Trei benzi pe sens, plus cate una pentru transportul in comun (dar pe centru, nu pe lateral), Boavista e exemplul perfect de bulevard in sensul adevarat. Pe stanga si pe dreapta avem o multime de adevarate domenii, conace si alte case uriase (dar cu bun gust), impresia generala fiind ca e o zona de oameni cu bani, dar cu bun simt.

Aici am putut alege intre nenumarate autobuze, pentru a ajunge in capatul celalalt al bulevardului (si, in speta, la plaja). Traficul e aerisit si autobuzele sunt aproape goale – parca eram in alt oras.
Fix la inceputul plajelor, in capatul Boavistei, “troneaza” Castelul Queijo. E micut, dar arata interesant.

N-am intrat, pentru ca aveam atatea lucruri interesante in partea stanga – Praia do Molhe, Praia da Luz sau Praia dos Ingleses erau doar cateva variante pentru plaja.
Mi-a placut enorm ca am gasit cateva zone retrase pe plaja, unde cu greu vedeai pe cineva. Din cate stiu, localnicii nu fac plaja aici – ci pleaca catre alte zone, unde nisipul e mai fin. Mie mi-a placut mai mult atmosfera linistita de aici, fara muzica sau “porumbelu’ fert”.

Am tot incercat “marea cu degetul”, la propriu sau figurat, dar apa mi s-a parut de fiecare data extrem de rece. Practic, cand ajungeai pana la brau in apa, picioarele erau deja bocna si cereau intoarcerea pe cearsaf.
Abia in ultima zi am reusit sa ignor warning-urile pe care mi le dadea corpul si am facut o baie adevarata. Chiar n-aveam cum sa ratez ocazia sa sar in Atlantic pentru prima data.
Ca sa puteti intelege senzatia… luati in calcul ca Marea Neagra are cam 24-25 de grade… iar Atlanticul vreo 15. Va dati seama ca in 10 secunde eram la locul meu, pe cearsaf, nu?

Din pacate, dupa fiecare dupa-amiaza placuta petrecuta la plaja, am dat mereu de aceeasi constanta – nesimtirea celor din autobuze. Deja ne obisnuisem cu batranii care dorm pe scaune tot timpul, dar incet-incet am constatat ca nici cei mai tineri nu sunt prea diferiti…
Abia atunci mi-am amintit de ce am avut inca de la inceput senzatia de familiaritate aici – a parut ca si oamenii din jur au fost adusi din Romania. Spre deosebire de Lisabona, unde toti mi s-au parut cu zambetul pe buze, aici am putut citi pe fata oamenilor incrancenarea, supararea si restul expresiilor schimonosite pe care le vad in fiecare zi in metroul nostru minunat.

In plus, si soferii autobuzelor par la fel de scarbiti de cei din jurul lor… mai mereu am asteptat cu zecile de minute dupa ei.

Fara a ne lasa afectati de noua “descoperire”, am ales sa ne petrecem a doua jumatate a saptamanii pe malul oceanului sau pe terasele ascunse cu grija in varful orasului (varfurile, de fapt). Pana la urma, peisajul era prea frumos ca sa nu fie admirat si readmirat.

Ca veni vorba de peisaj, sunt putin “rupt in doua” daca e nevoie sa compar Lisabona cu Porto. Pe de-o parte, Lisabona arata spectaculos, dar Porto castiga putin in ochii mei pentru lipsa limitelor. Douro pare un simplu obstacol intre Gaia si Porto, iar orasul pare a se extinde infinit. Greu de ales, totusi…

Am amanat pe cat posibil vizitele fotbalistice, dar – cum plecarea se apropia cu pasi mari (poate si din cauza multelor ore petrecute fie pe plaja, fie mancand inghetata langa ea) – a trebuit sa bifez si Estadio Dragao si Bessa XXI pe lista.

La prima incercare, am gasit Dragao inchis. Se pare ca vizitele incepeau ceva mai tarziu (calendaristic vorbind), si fetele de la biroul de relatii cu clientii nu prea stiau cand ar trebui sa revenim. Am ales penultima zi (just in case, ca sa mai avem o varianta de rezerva), si a fost OK de data asta.

Pozitionat in estul orasului, foarte departe de centrul, Dragao pare un obiectiv important. Majoritatea liniile de metrou au capat aici, semn ca localnicii au o singura echipa preferata.
Ca sa ajungi la stadion urci… si din nou urci… si, la sfarsit, iar urci. Peisajul merita, credeti-ma.

Vizita in sine a fost cam dezamagitoare. A fost nevoie sa asteptam o ora (magazinul clubului fiind singurul loc de pierdut vremea in zona), apoi am fost efectiv alergati de ghid dintr-o parte in alta a stadionului
Din interior, Dragao pare chiar mic. Departe de cum ma asteptam ca dimensiune, dar chiar OK ca facilitati.

Am facut o scurta oprire si pe Estadio do Bessa XXI, stadionul Boavistei. Din pacate, se vede clar ca echipa a ajuns in a treia divizie – nu exista tururi oficiale (am intrat gratuit, insotit de paznic ) si aspectul e apropiat de Giulesti.

Inainte de plecare, ne-am asezat pe o banca din Jardins do Palacio de Cristal. Ajunsesem intamplator pe acolo, dar ne-a placut ce am gasit – verdeata cat cuprinde, liniste totala si, cireasa de pe tort, o multime de pauni, care – ca si noi – se bucurau de ceea ce vedeau in jur.
Finalul vacantei ne-a gasit usor nostalgici. Nu am reusit sa ne indragostim la fel de mult de Porto (ca in cazul Lisabonei), dar am ramas cu niste imagini incredibile de aici. Poate ca, daca oamenii de aici ar fi fost la fel de calzi ca lisboa-ezii, ne-ar fi fost mai greu sa alegem care dintre cele doua ne-a placut mai mult.

Ne-am urcat in avion pe jumatate tristi, pentru ca plecam, dar si bucurosi pentru ca mai aveam cateva ore de petrecut in Lisabona. Zborul spre Bucuresti era mult dupa miezul noptii, iar noi mai puteam privi un apus din Almada.

Cat despre mancare… am omis-o intentionat. Am “prins” atatea arome si culori in fotografii, incat voi face un post separat pentru acestea din urma.

Concluzii? Inca nu mi-am gasit casa adevarata. As vrea sa pot trai cativa ani in Lisabona, apoi in Praga, apoi in Barcelona, cine stie unde altundeva… Porto este, intr-adevar, un oras frumos, dar as reveni doar ca turist aici.

Adevarata noastra aventura va incepe peste cateva zile, si sunt sigur ca lista de orase in care voi dori sa raman se va extinde simtitor.

Chiar si asa, nunta a venit si a plecat, la fel si luna de miere… iar eu am ramas intr-o stare undeva intre visare (dupa locurile unde am fost si cele pe care vreau sa le mai vad), dezamagire (cauzata de multe din lucrurile care ma inconjoara) si letargie (tipica locului actual). Dar… sa nu mai lungim introducerea si sa trecem la lucruri serioase! Asadar – prima jumatate a lunii de miere, Lisabona.

Cand rotile A319-lui au atins solul lusitan, am crezut ca l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Nu mai sufar de mult de emotiile adolescentine cand vizitez un loc nou – chiar din contra – dar de data asta as fi preferat sa fiu oriunde, mai putin in acel avion.

Ceasul arata un neverosimil 02:45, iar noi ne clatinam ca niste copii de 2 ani treziti in miezul noptii. Am ales low-cost pentru transport (nu pentru pret, care era apropiat de un Lufthansa) pentru ca Blue Air erau singurii care zburau direct Bucuresti-Lisabona… iar o escala ar fi insemnat o jumatate de zi de asteptat prin aeroporturi.

Despre Blue Air… nu ar fi prea mult de zis. Si in nici un caz de bine. Baneasa ne-a intampinat cu un aspect de Ploiesti-Vest al anilor ’70, haosul de la imbarcare fiind un mare bonus. Ca ultima cireasa pe coliva, lista de preturi (sandwich-urile de 7 EUR si apa plata de 3 sau 4 EUR fiind la loc de cinste) a fost singura lectura pusa la dispozitie de jenantii Blue. 45 de minute intarziere/segment, of course.

Odata ajunsi acolo, chiar nu ne-a mai interesat. Am iesit din aeroport si ne-am aliniat “nemteste” la coada pentru taxiuri. Daca va suna ciudat… nu sunteti singurii, a fost prima data cand am dat de acest gen de organizare: fiecare intra pe un “coridor”, la capatul lui fiind o masina de taxi. Dupa fiecare client “ridicat”, o alta masina ii vine in loc… si asa mai departe. Tariful e identic – 1.6 EUR/km, n-am vazut vreun nume de firma pe masini (in general, nu numai la aeroport) si soferii sunt foarte serviabili, nu te lasa sa pui mana pe bagaj si nu stau sa se tocmeasca tiganeste ca in Romania.

Zece minute mai tarziu (si cu 15 EUR mai putin in portofel), eram in fata lui Eduardo VII, hotelul de langa parcul cu acelasi nume. Am descoperit cu un usor zambet pe fata (de genul “shit. metode noi de pacalit clienti!”) ca, pentru ca am avut 2 trollere in portbagaj, trebuie sa platim 5 EUR in plus. Heavy luggage tax, ca sa il parafrazez pe sofer. Eh, nu stiu daca a fost o miniteapa sau chiar asa se procedeaza, cursa trebuia sa coste oricum cam 10 EUR (aproximativ 8 Km). Let teh honeymooning begin

De dimineata, cu ochii “carpiti de somn” (asa cum zicea bunica mea), abia am reusit sa ajungem la micul dejun. Incet-incet au inceput sa se formeze si imaginile pe retina, in timp ce porneam agale pe Avenida da Liberdade, prin ceea ce urma sa aflam ca era un soi de “Festivalul Orasului”. Porci, vaci, cai si alte animale, o gramada de flori in mijlocul strazii, ce mai… un mare balci. Tot bulevardul era blocat circulatiei, evident… si mii de oameni pierdeau ore intregi uitandu-se la tot felul de prostii.
Dupa vreun kilometru de mers prin multime, ne-am dat seama ca facem ceva gresit… nu ne puteam misca prea repede din cauza multimii, asa ca am facut rapid dreapta pe una dintre stradutele inguste, infinit mai libere, si ne-am indreptat spre ce aveam in lista. Asadar…

Gradina Botanica ne-a fost prima gazda oficiala. Aproape de zona mult prea populata, dar pe o strada ascunsa de ochii lumii, micuta intrare a acesteia nu prea te indeamna sa indraznesti. Am fost norocosi sa stim unde este, si am mers la sigur. Inauntru am reusit sa facem o pauza binemeritata (in caz ca nu stiti, Lisabona este un oras “pe verticala”, si o urcare de doua-trei stradute poate extenua pe oricine).
Am mai vazut suficiente gradini botanice (cam peste tot pe unde am avut ocazia), deci nu aveam cum sa fiu dat pe spate de plante, pomi si flori. In schimb, mi-a placut la nebunie linistea de aici si impresia ca esti intr-un loc total ferit de agitatia orasului. Gradina e construita mai mult pe verticala (mare surpriza! ), si zgomotele orasului nu exista aici. Adaugati umbra arhiprezenta si veti avea o reteta perfecta de somn pe iarba. Aproape ca am fost tentati si noi sa incercam asa ceva, dar entuziasmul de inceput de vacanta nu ne-a lasat sa adormim.

Intr-un final ne-am hotarat sa continuam plimbarea. Impulsionati de experienta Barcelona (mai exact CosmoCaixa), urmatoarea oprire nu putea fi alta decat Muzeul de Stiinta Naturala.
In realitate, muzeul a fost mult diferit de ceea ce imi imaginasem eu. Niste sali lipsite total de vizitatori, un soi de Antipa mult, mult mai ingrijit… dar total diferit de CosmoCaixa. Tind sa cred ca acesta din urma e exceptia in materie de muzee de stiinta.
Am aflat, tardiv, ca puteam vizita gratuit si Gradina Botanica pe biletul cumparat aici. Bine de stiut

Funicularul Gloria (Elevador da Gloria, pe numele lui de botez) ne-a dus in primul loc de unde se poate vedea orasul in intreaga lui splendoare: Miradouro de São Pedro de Alcântara. Cu toate ca tramvaiul abia se chinuia sa urce pe ingusta si abrupta straduta, multi erau ceva mai curajosi si parcurgeau intreaga urcare pe jos. Pentru pretul unui bilet de tramvai, se pare…

Din Miradouro de São Pedro de Alcântara se poate vedea intreaga jumatate estica a orasului, cu faimosul Castel Sao Jorge pe post de “vedeta” a peisajului. Atmosfera este foarte placuta, un mic parc fiind popasul de unde poti admira linistit acoperisurile parca trase la indigo ale orasului. Cateva terase mici, plus un concert ad-hoc, plus peisajul – un cocktail tare placut pentru o sambata dupa-amiaza.

Cum orele zilei se apropiau de final, am fugit (la propriu) spre portul de la Cais do Sodre, pentru ca voiam sa vedem apusul de pe partea cealalta a raului Tejo. In 10 minute eram in Almada si savuram o portie uriasa de homari, creveti, crabi si alte fructe de mare, in timp ce soarele cobora usor spre Lisabona. A fost o prima zi excelenta, dar al naibii de obositoare. Cele sapte coline ni s-au parut aproape munti, si trebuia sa regandim strategia si sa luam in serios ideea transportului in comun.

Abia a doua zi am inceput sa nu ne mai uitam doar in sus, la cladiri si cer, si sa observam si oamenii din jurul nostru. Pe cat de multicolore sunt fatadele blocurilor din oras, pe atat de mare e varietatea de nuante a localnicilor… mulatri, negri, asiatici, albi (dar bronzati, evident) – totul este ca un mare joc de lumini, deloc deranjant.
Avand in vedere ca am avut mereu o afinitate catre culorile mai inchise, nu am putut sa ma simt altfel decat excelent intre lisboa-ezi .

Am coborat spre metrou, pentru ca nu doream ca si a doua “incercare” sa ne aduca la fel de obositi seara, in camera de hotel. Pentru ca era duminica si intrarea era gratuita, am mers intai la Muzeul Calouste Gulbenkian.
Nu am fost niciodata un mare “consumator” de arta, dar mi-a placut aici. Foarte cochet amenajat, spatios, luminat excelent… o reala placere. Macar pentru cateva cadre mai deosebite, si a meritat vizita. In plus, intreaga zona e o adevarata bijuterie – o gradina uriasa, plina de verdeata, chiar in miezul orasului.

Dupa-amiaza ne-a adus o invitatie neasteptata (long live CouchSurfing!) la un concert de fado. Aveam zero cunostinte despre muzica asta, era in plan sa trecem pe la Casa da Musica daca am fi ajuns in zona – deci nu puteam sa ratam o asemenea oportunitate. Chiar in fata Casei da Musica, gratuit, cu locuri in primul rand, evident

Inainte de concert am mers la plimbare cu tramvaiul istoric (28) prin intregul centru “vechi” al orasului – de la Martim Moniz, unde este capatul de linie si am reusit sa prindem cateva locuri libere, tramvaiul ne-a plimbat pe ingustele strazi ale Alfamei, apoi prin elegantul Baixa, catre celalalt capat de linie, din Bairro Alto. Cu ocazia asta am reusit sa vedem – ce-i drept, usor “in fuga” – cele mai frumoase cartiere ale orasului.

Personal, mi-a placut la nebunie Alfama. Strazi la unghiuri absolut nebunesti, inguste si pentru un tramvai, cu cladiri care par ca se inclina si ating firele electrice de deasupra lui… totul mi s-a parut incredibil. Am aflat ulterior ca este cartierul imigrantilor, dar mi-ar placea la nebunie sa locuiesc, macar o luna-doua, acolo.

Ulterior, am revenit aici pentru o plimbare pe jos, si senzatia a fost la fel de placuta. Este dificil sa urci strazile acelea superinclinate, dar aerul “colorat” si cladirile excelente (acoperite aproape toate de sarme de rufe) mi-au facut vizita extrem de placuta.
Am coborat mii de trepte pentru a economisi putin timp, si am gasit intregi strazi acoperite de beteala colorata – tocmai se incheiase festivalul cartierului si oamenii abia isi reveneau din zile intregi de mancat sardine pe gratar (mancarea oficiala a Alfamei) si baut bere pe strazile cartierului. Si, cand oboseala parea ca urmeaza sa apara, a inceput concertul…

Am ascultat cu pupilele dilatate la maxim fiecare acord, fiecare silaba pronuntata de Felipa Cardoso, dar mi-ar fi aproape imposibil sa va povestesc ce inseamna fado. O muzica atat de complexa, in acelasi timp trista si vesela… trebuie sa ascultati pentru a intelege. Am avut inspiratia sa “prind” o intreaga melodie, pentru ascultari ulterioare.

Seara ne-a prins admirand apusul de langa Torre de Belem, la mare distanta de nebunia centrului. Pasteis de Belem au fost motivul, evident…

Urmatoarea dimineata (de fapt, mai degraba spre pranz, ca somnul portughez era din ce in ce mai dulce) am pornit in “expeditie” spre Podul Vasco da Gama. In mintea mea, era la doi pasi de metrou, si se putea ajunge super usor pe el (chiar si ca pieton). De fapt… este la o distanta considerabila de metrou, si este parte din autostrada A12 (Montijo-Setubal). Am abandonat rapid planul, evident.

Next stop: Oceanarium-ul. Ne-am luat dupa “turmele” de copii pe care le-am vazut, si am ajuns fix unde trebuia. De la metrou se ajunge foarte usor pana acolo, printr-un urias mall (deh, asa se poarta si aici) si apoi pe un pod mare, pe deasupra tarmului.
Oceanarium-ul este impresionant. Stiam de inainte sa ajungem ca e unul dintre cele mai mari din Europa (al doilea, daca nu ma inseala memoria), si experienta de a-l traversa este in egala masura placuta si extenuanta.
Practic, ai material de o zi intreaga, daca stai sa privesti cu atentie fiecare din sutele de acvarii sau privesti cu atentie tot ce se afla in salile care reprezinta fiecare climat al planetei. Personal, mi-am dat seama ca trebuia sa fiu ceva mai atent la orele de zoologie/biologie din liceu, si am grabit la un moment dat pasul.

In metroul ce ne ducea catre Gradina Zoologica, am observat pentru prima oara un lucru extrem de placut: localnicii sunt extrem de disciplinati cand vine vorba de oras. In mijloacele de transport in comun, prima grija a lor este sa valideze cardul si abia dupa aia sa se aseze pe vreun scaun. Nu vezi scaune taiate, grafitti-uri la kilogram sau flegme in autobuz/metrou. Desigur, arta grafitti-urilor este prezenta si aici, dar doar pe cladiri (si mai rar decat ma asteptam, sincer).

Odata ajunsi in Gradina Zoologica, am pasit din nou in lumea copiilor (la fel ca si cu un an inainte) – un urias parc, inconjurat de o gondola care te duce oriunde in el, plus o multime de animale pe care am fost mereu curios sa le vad… nici nu ne-am dat seama cand au trecut 3 ore. Si intreaga zi, de fapt.
Cu aceasta ocazie, am reusit sa ne facem si “plinul” in ceea ce priveste obiectivele turistice standard. De acum, nu imi doream sa fac altceva decat sa ma plimb pe stradute, sa mananc mult peste si sa fac timpul sa treaca mai incet, sa savurez totul pe indelete.

Am revizitat Alfama si Bairro Alto, am traversat Tejo cu vaporasul in nenumarate randuri, pentru ca intr-un final sa ajungem si in varful orasului, in Castelul Sao Jorge.
Urcarea este putin obositoare (am evitat autobuzul, ca de obicei), dar privelistea este absolut fabuloasa! Poti vedea absolut tot de aici. O tona de fotografii mai tarziu, am coborat spre un alt punct extrem de spectaculos: Miradouro de Adamastor, fix pe malul raului (dar la foarte multi metri altitudine, ca toate lucrurile de pret din oras).

Un apus vazut aici inseamna cat o mie vazute in alta parte, dupa parerea mea. Noi am reusit sa ne “imprietenim” cu o terasa extrem de simpatica (NooBai Cafe), construita chiar acolo. Peste un cheesecake si un fresh de capsuni, peisajul Almadei a parut o parte din rai.

Era imposibil sa nu merg si la cele doua mari stadioane din oras. Din pacate, campionatul se incheiase de cateva saptamani si singurul mod de a le vedea era la tururile “standard”, fara zeci de mii de oameni in stribune.

Alvalade XXI (Sporting CP) mi-a placut la nebunie. Mai micut decat fratele lui, Da Luz, dar cu o organizare ireprosabila – practic, e o bijuterie. Am avut parte si de un ghid extrem de simpatic, care se vedea de la o posta ca lucreaza din pasiune – nu doar pentru bani.
Estadio da Luz (Benfica) este exact opusul – mare, luminos, grandios prin definitie. Aici am vazut si muzeul (in care 90% din lucruri sunt ale lui Eusebio ), dar n-am fost la fel de impresionat ca in cazul lui Alvalade. Poate ca, dupa experienta Camp Nou, e si greu sa ma mai lase ceva cu gura cascata – din punct de vedere al marimii.

In penultima zi, pentru prima data satui de atata caldura, am ales sa ne urcam in tren si sa plecam catre un loc mai racoros. Unde…? La Sintra (cu o mica oprire la Estoril, pentru o scurta repriza de plaja), acea pata verde de pe harta care mi-a starnit mereu curiozitatea.
Nota explicativa, de inceput: Sintra poate fi in egala masura un loc perfect pentru cei comozi, dar si pentru exploratori care vor sa petreaca cat mai mult timp posibil in natura.
Noi am ales, ca de obicei, varianta a doua. Deja eram satui de autobuze care sa ne duca unde vrem si sa ne aduca inapoi, asa ca am ignorat total statiile acestora si am plecat pe propriile picioare, pana sus.

Pentru cei care nu stiu inca, Sintra e un mini-munte, o zona cu un soi de microclimat, total diferit de ce are in jur. Totul este pe verticala, dar distantele nu sunt exorbitant de mari.
De la gara pana in centrul Sintrei (adica adevarata Sintra) e drum de cam 20 de minute, asfaltat perfect, cu niste peisaje excelente. Odata ajunsi, am avut de ales dintre zeci de restaurante, cafenele si carciumi (noi am ales ultima varianta, pentru a nu nimeri in vreo bomba turistica) pentru pranz, si am plecat rapid spre Castelul Maurilor si Palatul National Pena, chiar in varful Sintrei.

GPS-ul ne arata cam 3-4 Km de mers pe jos, dar estima ca vom ajunge intr-o ora si jumatate. Am ras ironic, ca un batran atotstiutor – “3 kilometri intr-o ora jumate? Ajungem mai repede si daca ne taram in patru labe…”, dar eram pe cale sa imi primesc lectia
In realitate… sunt putin peste 3 kilometri, dar sunt pe serpentine prin mijlocul padurii, si cu o inclinare care ar putea pune la grea incercare o masina normala. Am mers printr-un urias parc atat cat am putut, apoi chiar pe acele serpentine.

Dupa ceva mai mult de o ora jumatate de mers hotarat, am ajuns. Nu am avut nici cel mai mic regret ca nu am luat autobuzul (mai ales ca avea un pret urias pentru o asemenea distanta, 8 sau 9 EUR), aerul proaspat din satisfactia victoriei fiind mult mai pretioase decat timpul pierdut pentru a ajunge acolo.
A fost, daca vreti, o senzatie asemanatoare cu atingerea unui varf de munte. Nu am facut asta vreodata, dar trebuie sa fie aceeasi senzatie

Castelul Maurilor este o ruina uriasa, care mai necesita inca vreun kilometru de urcat (o ramificatie a drumului). Nu este prea spectaculos ca arhitectura, dar peisajul din jur iti taie pur si simplu rasuflarea.
Fix sub el se vede intregul Sintra (si tot drumul parcurs de noi parea urias de aici), iar in dreapta o bucata uriasa din Portugalia. Daca nu ar fi fost vantul acela ucigas (parea ca mergi cu 200 Km/h pe motocicleta, fara casca), am fi petrecut pe zidurile castelului mult mai mult timp.

Intr-un final (apoteotic, as spune), am ajuns si la “the main thing” al Sintrei, Palatul National Pena.
De departe cel mai frumos si spectaculos (arhitectural) punct al zonei, Pena mi s-a parut cel mai clar exemplu al modului in care trebuie pastrat un edificiu de asemenea importanta.
Cei peste 600 de ani de la constructie nu se vad nici un pic – practic, pot pune pariu pe oricat ca arata exact ca atunci cand a fost construit. Din pacate, in interior nu sunt permise fotografiile.
In jurul lui, poti pierde ore intregi prin uriasele gradini, unde fiecare fir de iarba pare tuns la milimetru de vreun gradinar neamt.

Cu parere de rau (si cu un inceput de febra musculara), am facut cale intoarsa spre gara. Nu ne-a luat mai mult de 40-45 de minute sa ajungem inapoi, dar deja asta era total irelevant…

De dimineata urma sa parasim Lisabona. Nu definitiv, pentru ca urma sa revenim aici in fix o saptamana, dar… din pacate, aceasta mult prea scurta prima jumatate a lunii noastre de miere se apropia de incheiere.
Urmatoarea oprire… Porto! Lasam in urma un oras care ne-a mers direct la inima, dar eram curiosi sa vedem cum arata si unul care, macar pe hartie, era total diferit ca atitudine.