Pentru cei care au aterizat accidental aici – vorbesc de cea mai recenta escapada prin Europa, si anume a doua “descalecare” in Praga. Prima a avut loc cu ceva mai mult de sase luni in urma, cand pietrele pocneau la foc continuu din cauza celor –22 de grade aratate mai mereu de termometru – lucru care nu ne-a impiedicat sa ne indragostim instantaneu de oras si sa promitem ca ne vom intoarce aici si vara. Opt luni mai tarziu, dupa o plimbare calduta prin Barcelona, am ajuns la concluzia ca nu ne mai place deloc tara noastra si preferam sa grabim putin “deadline”-ul promisiunii.

Nu va speriati, nu va voi povesti despre Castelul din Praga, Sinagoga Veche-Noua sau Muzeul de Istorie al orasului. Nu le-am vazut nici de data asta decat din exterior, cu toate ca am trecut pe langa ele zi de zi – si nici nu ne-a tentat vreo secunda sa intram in vreunul.
Eram chiar pe cale sa scriu ca ne-am plimbat relaxat si n-am alergat dupa obiective “standard” – dar asta n-ar fi fost in totalitate adevarat. Aceasta parte I a “povestii” Praga este mai degraba despre tentativa de a fi turisti intr-un oras in care ne-am simtit intotdeauna ca acasa.

Despre ce vorbesc…? Practic, de data asta am venit cu un plan pus mult mai bine la punct decat in iarna (harta, locuri de vazut, s.a.m.d.) – pe principiul “Daca tot e frumos afara, n-avem nici un motiv sa ne mai ascundem in pub-uri si restaurante”.

Imi amintesc ca eram curios inainte de aterizare daca orasul imi va mai lasa aceeasi impresie ca atunci cand acoperisurile erau “invelite” de un strat de zapada (aparent, una din putinele care au fost vazute in ultimii ani acolo). Deloc surprinzator, prima impresie a fost absolut aceeasi.

Prima oprire nu avea cum sa fie alta decat Karluv Most (Charles Bridge), “furnicarul” central al orasului vechi – nu neaparat din superstitie sau doar ca sa ne amuzam, dar acesta a fost “punctul zero” si al primei vizite in oras. Caldura a influentat serios ritmul podului, de data asta fiind mult mai greu sa-ti croiesti o “partie” printre sutele de oameni de pe el. Un fel de Rambla de Cehia.

Nu l-am traversat. Ne-am invartit putin pe el, apoi am facut cale intoarsa si am preferat sa il trecem pe cel de mai la nord – Manesuv Most. Aici erau doar o mana de oameni si puteam merge relaxati.
Imediat langa capatul vestic al acestuia incepe Cihelna, o strada parca uitata de turisti. Langa pontonul de minivaporase exista o curte interioara pe care pun pariu ca orice turist “standard” o va rata – ei bine, acesta a fost locul de plecare al “maratonului dupa pitici”, dupa cum veti vedea.

Ne-am “salutat” cu David Cerny pentru prima data aici – ai lui “pisatori” captau intreaga atentie a putinilor trecatori din gradina. Se pare ca statuile au un mecanism prin care, daca trimiti un SMS la un anumit numar (trecut langa ele), ele il vor “scrie” pe apa (ghiciti voi cum!).
N-am incercat, deci nu pot confirma asta.

La o aruncatura de bat de Cihelna incepe o alta perla ascunsa a orasului, si anume Insula Kampa. Un cartier intreg scufundat sub un brat al Vltavei, fosta zona populata cu saraci.
Povestile spun ca, in trecut, Vltava era mult mai agitata, revarsarile acesteia inundand efectiv casele localnicilor de aici si acoperind totul cu mizerie si mal – motiv pentru care nimeni nu venea aici de placere. Acum locul aduce usor cu Venetia, si mai toate vaporasele fac un ocol prin Kampa.

A fost o reala placere sa ajungem accidental intr-un parc de langa “insula”, unde piticii lui Cerny isi facusera loc de joaca – am stat la taclale cu ei putin, am luat loc pe picioarele lor si am prins puteri sa rezistam mersului pe omniprezenta piatra cubica a orasului…

De aici, drumul ne-a dus catre dealul Petrin, via funicular, pana in varf – acolo unde troneaza varianta ceha a Turnului Eiffel. Chiar daca acesta e mult mai mic fata de originalul francez, cehii au avut simtul umorului si l-au urcat pe deal – ceea ce il pozitioneaza cu 2m mai sus (fata de nivelul marii) in comparatie cu “fratiorul” cel mare.

De fapt, “troneaza” e un mod foarte romantat de a exprima realitatea. Mai corect ar fi “danseaza”, pentru ca, odata ajunsi in varful lui, am descoperit cu groaza ca are un balans considerabil. Nu a fost motiv de prea mare panica – totusi, are 130 de ani de existenta.
Peisajul este de-a dreptul uimitor – sunt de parere ca e si cel mai bun loc pentru a vedea intregul oras, fara obstacole sau alte probleme.

Nu cred ca v-am povestit pana acum despre frica mea de inaltime – de vreo cinci-sase ani am primit-o cadou (nu stiu de la cine, dar – daca aflu, ii rup picioarele), si ma incapatanez cu stoicism sa o inving. Nu stiu cum se face, dar aceasta fobie nu se impaca deloc bine cu pasiunea pentru fotografii panoramice (de la mare inaltime, de obicei).
De data asta am facut cunostinta cu frica in cea mai pura forma – am urcat cu liftul, dar a fost nevoie sa coboram pe scari (singura varianta), si pe intreaga durata a coborarii am privit catre pamant (eram fortat de unghi). Nu mai e nevoie sa va spun ca imi venea sa sarut asfaltul atunci cand am ajuns jos. Mission failed.

Next stop: Turnul Zizkov, cea mai odioasa dintre odioasele constructii ale comunistilor. Legendele spun ca a fost construit pentru a bruia transmisiile radio occidentale care razbateau pana in Praga – personal, imi vine greu sa cred asta (n-ar face rusii asa ceva, saracii ).

Constructia e… bizara, dar sunt bland in exprimare. Nu are nici cea mai mica legatura cu arhitectura cartierului (nici cu Zizkov, nici cu Vinohrady), pur si simplu e “din alt film”, unul facut de un grandoman. Evident ca asta nu ne-a putut opri sa il escaladam, nu inainte de a le striga piticilor de pe exterior cateva incurajari (hai ca poti, hai ca mai e putin pana in varf). Made by David Cerny, evident.

De sus, privelistea e doar OK. Totul e sigilat, ascuns in spatele geamurilor groase (motiv pentru care toate pozele facute din turn sunt inutilizabile, fiind pline de reflexii si ras-reflexii). Imi inchipui ca aerul ar fi putin cam tare la 100m altitudine, dar chiar si asa…

Cladirea Dansatoare (Fred & Ginger, pe numele ei de alint) ne astepta in continuare pe malul Vltavei – doar alegerea gresita a orei ne-a oprit din tentativa de escaladare (restaurantul din varf e deschis doar intre orele 18:00-20:00), iar Turnul Pulberariei (Prasna Brana) a parut mult prea banal pentru a merita macar efortul.
Am intrat pana si in biserica din Piata Veche (cea cu ceasul) – habar n-am cum se numea, tot ce voiam e sa ajung in cel mai de sus punct al ei. Dezamagire – aici oamenii veneau sa se roage, nu sa urce in turn. Mission failed din nou.

O pata de culoare noua – poate n-am vazut-o ultima data, poate e mai recenta de atat: in Piata Kafka de langa Ceas e un monument facut doar din chei. Oamenii venisera ca la urs, multi furau ca-n codru din “material” – cert e ca e ceva cum nu prea am mai vazut. Socant – nu e semnata de Cerny!

Mici opriri care nu merita decat o mentiune: House of the Black Madonna (mult mai putin impresionanta decat in fotografii), Cartierul Evreiesc (Josefov) – din mai multe motive decat pot scrie aici, Casa Municipala (Obecny Dum, langa Turnul Pulberariei) si Klementinium-ul.
Probabil ca am trecut pe langa multe altele, dar nu le-am recunoscut.

Dupa care… s-a cam rupt filmul. Eram la “vanatoare” de vreo 3 zile, stiam – fara sa vrem – pe de rost statiile de metrou si liniile de tramvai, dar ceva lipsea. Ratasem tocmai acel ceva care ne placuse atat de tare data trecuta, starea de relaxare activa data de aerul orasului – si ne-am oprit.

Cam atat pentru moment – continuarea in partea a II-a.

L-am intrebat chiar si pe unul dintre piticii din Kampa, si mi-a zambit amar. Trebuia sa mai petrec o viata langa el pentru a putea macar sa inteleg de ce lucrurile se intampla asa…

De ce oamenii zambesc cand treci pe langa ei?
De ce se aliniaza toti pe partea dreapta a scarilor, lasand stanga pentru cei grabiti?
De ce isi respecta toti munca si te ajuta fara sa ceara bani sau alte atentii?
De ce norii negri nu ii sperie si fiecare isi vede de drumul propriu?
De ce ploaia nu aduce noroi, ci doar racoare si aer curat?
De ce prefera calea corecta, in locul uneia mai scurte si mai usoare?

Doar atat am reusit sa rostesc, si apoi piticul s-a transformat in piatra – nu inainte de a ma ruga sa deschid ochii mult mai larg si sa incerc sa imi petrec mai mult timp intre ei, cei care au reusit – poate chiar sa devin unul dintre ei, atunci cand le voi semana suficient…

Intre timp, il las pe Zachary sa va plimbe pe muzica mea preferata…

Cat despre blog… sper ca acolo imi voi regasi inspiratia si dorinta de a mai scrie, indiferent de locul unde o voi face. Acum nu sunt capabil de mai mult de doua randuri, din pacate.

1. Eu: Si… cum se situeaza compania dumneavoastra in piata? Puncte forte, puncte slabe…?
   El: Pai, stam bine.
   Eu: Ce inseamna “bine”? Sunteti lideri de piata?
   El: Nu… dar stam bine.
   (blank mental din partea mea)
2. Eu: Obiectivele palpabile ale postului ar fi…? Cat de mult trebuie sa vanda respectivul?
   El: Evident, cat mai mult! (cu un zambet idiot pe fata, de parca era miezul curului in momentul ala)
   Eu: (stanjenit ca trebuie sa explic ce voiam sa spun) Pai, da… dar niste criterii de evaluare a performantei trebuie sa existe, nu?
   El: (dupa o pauza lunga, dar fara a da semne de prea multa gandire) Sa vanda cat mai mult. Daca e totul in regula, se mai adauga si ceva la salariu (cu o expresie smechero-comica pe fata, de parca negocia la rosii in piata)…

Cam asa s-a purtat discutia de astazi la “marele” interviu unde am fost invitat. Peste un teanc de hartii aruncate aiurea, fata in fata cu un director de vanzari care parea adunat de la cooperativa lui Ceasca, lucrurile n-au fost niciodata atat de clare: eram in locul nepotrivit. By a long shot, chiar.

N-am pretentii exagerate, oameni buni. Dar, cand o firma deschide un post care, macar pe hartie, pare interesant – dar nu isi face macar cel mai de bun simt plan pentru acesta, absolut nimic – atunci e evident cam ce calitate au managerii acesteia. Apoi, cand afli ca descrierea oficiala a postului e doar o mica parte din fisa acestuia, filmul devine tragicomic si usa pare mult prea departe…
Cateodata am o placere sadica sa intreb cate un “don Giovanni” cu cravata descheiata si parul iesind din ea (cum era si cel de astazi) detalii SF – gen planuri de viitor apropiat/indepartat al companiei, puncte slabe si forte in comparatie cu piata si metode de contracarare a acestora, proiecte de “crestere” a personalului si de inductie a celor noi… si atunci lucrurile devin cu adevarat amuzante. Am vazut zeci de moduri de balbaiala si chiar reactii nervoase, de genul “de ce te intereseaza?”, dar nu ma satur de sportul asta extrem.

N-are rost sa mint, am dat si de suficienti oameni cu capul pe umeri, care isi meritau din plin titulatura postului. Dar… mai multi sunt cei care angajeaza “ca pe santier”, la romanescul “ce-o fi” – cine stie, poate nimeresc jackpot-ul si le intra pe mana vreun super trooper.

Pe de alta parte, tot astazi am fost placut impresionat de o HR Recruiter de la una din companiile mai discrete de pe piata din Romania – in afara de interviul impecabil pe care l-am avut cu ceva timp in urma (primul a fost cu ea, urmatorul cu clientul ei), m-a sunat astazi sa afle cum a decurs si cel de-al doilea. Profesionisti exista, pacat ca sunt atat de putini.

End of part 1. Urmeaza a doua… sunt convins (ca doar n-a secat putul de manageri de carton).

E august. In cazul in care asta nu va spune mare lucru, va anunt ca e luna care ma ademeneste cel mai mult sa ma relaxez, sa devin parte din caldura din jurul meu, sa uit de bani, probleme si obligatii – si sa ma simt bine. Just like that, fara dezavantaje.

Despre ce naiba vorbesc? Pai… despre un sezlong, mult soare si o bautura extrem de rece – si nimic mai mult. Si ganduri care fug catre locurile unde doresc sa ajung (si de unde nu e deloc obligatoriu sa imi doresc sa ma intorc). Like…

1) Jamaica. Pentru ca, in fond, nici un alt loc din lume nu ma face sa ma simt mai bine decat plaja. Atata timp cat simt nisipul sub talpi si ritmurile de raggae in urechi, nu are cum sa fie decat raiul meu.

2) China, pentru care nici n-ar trebui sa scriu un motiv – pur si simplu pentru ca ar fi, dupa parerea mea, o calatorie care mi-ar putea schimba definitiv viata.
Vreau sa ma plimb pe Marele Zid, sa ma pierd pe hutong-urile din Beijing, prin Orasul Interzis sau, pur si simplu, sa privesc furnicarul orasului… dar, mai ales, vreau sa am minim o luna sa vad tot ce inseamna aceasta uriasa tara.

3) Japonia – tot Asia, dar cu totul alt stil de viata.
Vreau sa vad o primavara acolo, la sarbatoarea infloririi ciresilor, sa simt cum e sa te plimbi printr-un oras ca Tokyo (poate cea mai mare curiozitate a mea) si sa vad lumea de la fereastra etajului 100. Si… last, but not least, vreau sa pasesc pe insula Hashima (sau Gunkanjima), ca un exercitiu a ceea ce inseamna pustietatea. Sau sa incerc o plimbare morbida prin Aokigahara…

4) Franta. Pentru ca, oricat de mult as uri poporul si limba lor, gandul ca exista niste orase mai boeme decat Praga ma fac sa imi pregatesc deja un rucsac.
Da, probabil ca mi-ar placea sa ma plimb prin Paris, printre milioane de alti turisti aflati in cautarea acelui ceva imposibil de descris in cuvinte.
Fuck that, am fost si voi fi mereu un romantic incurabil – cand vine vorba de plimbari pe stradute inguste si dulciuri mancate la restaurante ca cel din prima poza, I’m taken. Deci… Franta e in lista, chit ca e vorba de Paris sau… sa zicem, Riquewihr.

5) Italia – in mare parte pentru ca exista un loc magic acolo, numit Cinque Terre.
Sigur ca nu m-ar deranja sa ma prefac ca sunt un snob si sa colind magazinele din Milano, dar… in marea parte a timpului, mi-ar placea sa stau pe malul Mediteranei si sa mananc cel mai bun peste din lume (asa cum este supranumit cel facut acolo), in timp ce admir apusul soarelui…

Well, my friends (cum zice povestea), portia mea de visare va lua o scurta pauza. As fi scris vreo 25 de tari in care vreau sa ajung, fiecare cu povestea ei, dar prefer sa fac asta in pasi mici, sa nu raman visator chiar toata viata.

Pareri…?

Nota explicativa – aceasta ultima “vizita” n-a fost una intamplatoare, chiar din contra: data aleasa pentru vacanta a fost decisa de ultimul meci al La Liga 2009-2010, impotriva celor de la Real Valladolid. Am avut un “feeling deep inside” ca totul se va decide atunci, inca din martie (cand am rezervat calatoria). So…

Prima oprire? Nu, nu meciul… mai erau cinci zile pana atunci, si eu fierbeam de curiozitate – voiam sa vad fiecare centimetru din stadion. Am fost, inca din copilarie, atras ca un magnet de acest club, si nu aveam de gand sa las vizita pentru sfarsitul vacantei.

Asadar – prima oprire? Vizita oficiala a stadionului, but of course…
Pentru 17.5 EUR/persoana, ne-am plimbat de capul nostru prin intreg stadionul – am vazut vestiarele, mini-capela unde se roaga jucatorii, sala de conferinte, dusurile echipei, apoi am luat loc pe faimosul loc nr.10 (de unde vede meciul presedintele clubului). De aici, am coborat pana langa gazon, ne-am facut o tona de poze in toate ipostazele posibile, apoi am urcat la masa presei, sus de tot.
A urmat un tur al muzeului clubului, printre zeci de trofee, tricouri legendare si pereti tapetati cu premiile primite de club in decursul a celor peste 100 de ani de existenta, am luat loc in sala de proiectie unde se derulau mii de imagini din meciurile Barcei… si, intr-un final, am ajuns – rupti de oboseala – la iesirea din stadion, ultima oprire a turului fiind chiar magazinul oficial.

Mi s-a parut un truc foarte ingenios – scarile rulante duc direct la subsolul magazinului, fiind necesar sa treci printre toate produsele de acolo pentru a “scapa”. Eu n-am reusit prea usor (previzibil, nu?), am avut nevoie de un tricou personalizat care sa imi aminteasca de vizita.
Sa nu va inchipuiti ca personalizarea a fost o activitate “floare la ureche” – eu am avut proasta inspiratie sa imi fac tricoul in seara de dinaintea meciului, si am stat la o coada incredibila – practic, un intreg etaj al magazinului astepta in spatele meu (pentru ca eu am avut doar vreo 50 de oameni inainte:D). Sfat – daca vreti asa ceva, veniti de dimineata, in cursul saptamanii, si va fi liber.

Intr-un final a venit si ziua de duminica – si, evident, orasul fierbea de nerabdare. Am ajuns la stadion cu aproximativ 45 de minute inainte de meci, intr-un autocar plin de turisti germani.
Dupa cum eram obisnuit din minunata Romania, la un meci de o asemenea importanta ar fi fost nevoie de vreo 2 ore ca sa intre toata lumea – va puteti imagina ce soc am avut atunci cand i-am vazut pe toti 100 000 de spectatori (poate chiar mai multi) stand linistiti pe gazonul parcului de langa stadion, sau la terasa, parca fara vreo intentie sa prinda meciul inca de la inceput.

Portile de acces erau in continuare incuiate, si ceasul ne arata ca mai avem cam jumatate de ora la dispozitie. Era un feeling de genul “N-au cum sa intre atatia oameni in stadion in doar 30 de minute, fie murim sufocati – fie pierdem inceputul meciului”. Nimic mai fals – vreau sa va spun ca, in 10 minute, eram deja pe scaunele noastre si beam o cafea.

Detaliile “supriza” erau in spatele primului rand de porti… stadionul are 101 intrari, fiecare dintre ele avand 3 sau 4 nivele, care – la randul lor – duc catre sectoarele din tribuna. Nu imbulzeala, nu stres si alergatura pe scari si, mai ales, nu gardieni nesimtiti si perchezitii corporale la intrarea in stadion.
Din contra, intrarea se face relaxat, fara nici un fel de control (in afara cititorului de coduri de bare al biletelor), exista zeci de magazine de bauturi si mancare chiar inainte de intrarea in stadion.

My friends, a fost o placere sa descopar ca spaniolii n-au auzit de bisnita. O cafea costa la fel de mult la magazinele de langa stadion ca la orice chiosc amarat din oras, mancarea la fel (chiar daca nu sunt prea variate sortimentele… dar aici sunt deja fitos ), ba chiar si berea si racoritoarele aduse de personalul stadionului pana la scaun mi s-au parut decente ca pret.
Da, ati citit bine – e vorba de bere. Pentru ca aici nu sunt “cazuri bricheta” sau huligani care vin sa se bata cu jandarmii, ci doar oameni care vor sa vada un meci.
Mi-a facut placere sa vad familii intregi venite la meci (copii, parinti si nepoti) – oameni care, probabil, fac parte din socios (suporteri cotizanti) inca de la formarea clubului. De luat lectii…

Trebuie sa recunosc ca stadionul mi s-a parut cam mic la inceput – era gol si, sincer, nu parea deloc ca poate gazdui 90 000 de spectatori. Dar, atunci cand meciul a inceput si tribunele au devenit ticsite de spectatori (marea majoritate intrand in stadion cu 5 minute inainte), senzatia a fost ca suntem intr-un ocean, nu intr-un stadion.

Ce s-a intamplat pe gazon a cazut in plan secundar – da, echipa a batut cu 4-0, am cantat pana am ragusit amandoi, am dansat cand fluierul final a adus echipei un nou titlu de campioni… dar astea sunt simple detalii. Sa fii acolo, intre atatia oameni, a fost o experienta unica.

Finalul meciului a adus, pe langa trofeul campionilor si baia in sampanie a echipei, un show excelent de artificii. As fi facut mai multe poze ale momentului, dar a fost genul de experienta care trebuie vazuta pe viu. La final, cand ceasul trecuse de miezul noptii, ne-am indreptat spre iesire – obositi si inca impresionati, fredonand pana la hotel cantecul oficial al clubului.

Dragi cititori, va anunt ca povestea Barcelonei, editia 2010, se incheie aici. Sper ca nu v-am plictisit prea tare cu atatea paranteze si detalii si, mai mult, sper ca am avut si eu un merit, cat de mic, in cazul in care v-ati hotarat sa vedeti acest magnific oras.

Cat despre noi – cu siguranta vom mai reveni, fiind absolut necesar sa vedem si un Barcelona – Real. Dupa ce am convertit-o pe Claudia intr-un fan blaugrana (nu calcase in viata ei pe un stadion si, la final, canta mai tare decat mine), viitorul suna bine .

Si, daca tot veni vorba de cantecul echipei, va las in compania lui:

Tot el camp
és un clam
som la gent blaugrana
Tant se val d’on venim
si del sud o del nord
ara estem d’acord, ara estem d’acord,
una bandera ens agermana.
Blaugrana al vent
un crit valent
tenim un nom el sap tothom:
Barça, Barça, Baaarça!
Jugadors, seguidors,
tots units fem força.
Son molt anys plens d’afanys,
son molts gols que hem cridat
i s’ha demostrat, i s’ha demostrat,
que mai ningu no ens podrà torcer.
Blaugrana al vent
un crit valent
tenim un nom el sap tothom:
Barça, Barça, Baaarça!

View from my Window 1 by ~c05t1n on deviantART

Sunset in Bucharest 10 by ~c05t1n on deviantART

Cat despre oras… am fost cam dezamagiti. Poate pentru ca ne-a fost laudat de prea multa lume sau poate pentru ca am ajuns aici dupa excelenta experienta din Praga… cert e ca impresia lasata de Budapesta a fost apropiata Bucuresti (mai mare si mai curat, totusi), nimic mai mult.
Mi-a placut mancarea, dar mi-au displacut trotuarele (pline de zapada si noroi, ca la noi) si metroul (foaaaarte vechi si lasat in paragina). Aeroportul e OK, totusi.

Probabil ca vom mai veni aici, dar nu foarte curand – si in nici un caz iarna.

Nota explicativa: pana la momentul respectiv, nu mi-a placut niciodata pestele – indiferent de forma in care era preparat. Deviza vacantei a fost clasicul “Hope for the best, but expect the worst”.

Primul contact cu bucataria catalana a avut loc chiar dupa ce am aterizat. Ratasem masa de pranz la hotel (am intarziat mai mult decat era planificat) si ne-am indreptat absolut flamanzi catre una dintre terasele din apropierea Passeig de Gracia.
Am ales “la piece de resistence” a ceea ce inseamna mancare in Spania, chiar daca nu e o mancare propriu-zisa catalana – Paella. Se spune ca cea mai buna paella o poti manca in Valencia, orasul care a inventat felul asta de mancare…
Practic, Paella este orez (un soi special, mai elastic pentru a nu se “dezintegra” in urma prepararii) cu fructe de mare, decorat cu scoici si creveti – gatit intr-un vas special, o tigaie de doua persoane.

Mie mi-a placut la nebunie, carnea de creveti devenind imediat o preferata – dulce si frageda, o adevarata placere. Cealalta jumatate a familiei a fost mai putin impresionata de combinatia orez-fructe de mare – dar asta e o chestie mai degraba “de gustibus” Eu recomand.

O a doua experienta excelenta a fost tot pe Passeig de Gracia (strada care gazduieste faimoasele Casa Batlo si La Pedrera ale lui Gaudi) – la restaurantul Navarro.
Practic, eram in centrul centrului si ne asteptam la un loc de fite, cu preturi mari – in schimb, am dat de o atmosfera super-relaxata si mancare extrem de gustoasa la preturi… decente. Decent in Barcelona inseamna cam 10-15E/fel de mancare, ca sa fie clar.

Bufetul suedez de la hotel ne-a oferit peste in, zic eu, 1000 de moduri de preparare. Mi-a placut ca au mers pe bucatarie traditionala, nu pe balarii gen “meniu european”, precum turcii.
Mic inventar: scoici la cuptor, scoici salata (excelente, preparate cu otet/lamaie – nu mai sunt deloc gretoase), creveti – preferatii mei – in toate formele posibile, ansoa – inca un instant-favorite, salata de mini-caracatite, crabi, alaturi de obisnuitii pesti pane, prajiti sau facuti gratar.
Fara sa exagerez, n-am reusit sa gasesc un fel de mancare/soi de “creatura” marina care sa nu imi placa – poate doar scoicile mi-au creat usoare probleme, in sensul ca cele mari, facute la cuptor, mi s-au parut putin cam gretoase – fiind absolut necesara multa lamaie si o salata acra.

Piata Boqueria a devenit instantaneu locul meu preferat din oras – in afara de fructele incredibil de gustoase de peste tot, fresh-urile proaspete ne-au facut sa trecem pe acolo si de 4-5 ori pe zi, de fiecare data cand ni se facea sete. Am incercat noutati gen fruct de cactus sau fructul pasiunii, dar si cele normale (nuca de cocos, mango, etc) erau la fel de bune.
Mi s-a parut excelent ca orasul isi protejeaza micii comercianti, nu marii producatori/distribuitori – am vazut doar doua Carrefour-uri (unul chiar pe Rambla, langa Boqueria, si unul langa aeroport), in rest doar mici “tarabe” sau magazine gen bacanie/macelarie/pescarie – peste tot cu produse super proaspete. Nu pesti congelati la kilogram, ci pesti/crabi/etc inca vii, abia pescuiti.

Cele mai “apetisante” restaurante ni s-au parut chiar cele din piata – nu va imaginati niste bodegi, ca in minunata Romania, ci niste locuri unde se mananca la bar (doar vreo doua aveau si cateva masute traditionale), mancarea fiind preparata chiar in fata clientilor – am vazut zeci de farfurii cu delicatese maritime inca aburinde. Evident ca n-am avut nici o sansa sa prindem loc vreodata la un astfel de restaurant (mai ales la Pinotxo, unde se spune ca patronul-bucatar de vreo 90 de ani face cea mai buna mancare din toata Barcelona), fiecare fiind ticsit de clienti la orice ora din zi.

Tot in Boqueria am gasit magazinele de “bunatati” – trufe, bomboane, jeleuri, fructe confiate, alune, fistic – totul la discretie. La majoritatea “tarabelor” de genul asta preturile erau fixe – gen 5-6E/100g, indiferent ce alegi – ne-am facut un cocktail de bomboane si au fost bune toate.

Sangria a fost un hit mai mult in jumatatea feminina, spre deosebire de paella
Pentru mine n-a fost o noutate, bausem deja in Romania si, in plus, nu am fost niciodata prea impresionat de vinurile dulci sau demidulci. “Ambalarea”, in schimb, mi s-a parut de mare efect – indiferent de restaurant, sangria nu se comanda la pahar – ci la ulcica (masura care “duce” 4-5 pahare, daca tin minte exact).
Berea San Miguel, care e – din cate stiu eu – singura bere spaniola, e OK, fara a iesi in vreun fel in evidenta. Singura problema e ca nu prea merge bauta dupa atata peste, am preferat vin sau sucuri.

Cat despre restaurantele pe unde ne-am perindat – in afara de Navarro, despre care v-am spus deja mai devreme, am descoperit doua “hidden gems” – cel din cetatea de pe varful Montjuic-ului (care, total surprinzator, a fost cel mai ieftin din intreg orasul – orice combinatie de supa+fel principal+salata+desert+bautura costand doar 10E – si mancarea e foarte buna, in ciuda pretului), si Organic – restaurant vegetarian, care e si in Boqueria, dar si pe strazile de langa Raval. La acesta din urma am fost noi si ne-a placut foarte mult tot ce am mancat acolo (e tot de tip bufet, parca tot 10E costa meniul cu 3 feluri, dar fara bautura).
Evident ca ne-am mai oprit la o gramada de alte terase sau restaurante, am mancat si faimoasele tapas ale lor (gustari), omleta catalana (cu cartof in ea si asortata cu Pa amb tomàquet, paine unsa cu ulei de masline si sos de rosii) sau crema catalana, dar am mai fi avut nevoie de inca vreo luna si 3000E pentru a incerca tot ce era pe meniurile din oras (melcii, de exemplu ).

Nu cred ca exista vreun “pofticios” din lumea asta care sa nu se simta bine in Barcelona – oricat de pretentios ai fi, exista atatea bunatati acolo incat nu iti vei mai dori sa pleci. Chiar daca cea mai buna mancare de pana acum mi s-a parut cea din Cehia, faptul ca am invatat sa mananc peste pe malul Mediteranei ma face sa va recomand din plin acest oras. Pofta mare!