Colinde Craciun

Obiceiurile culinare

2011-11-24T23:16:00.033+02:00

Timp de 40 de zile înainte de sărbători, creştinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.

Colindele de Crăciun

2011-11-24T23:16:00.032+02:00

Colindele de Crăciun

Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul şi cu Steaua, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiţie este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoţii comunităţii locale cu icoana Naşterii Domnului,
binecuvântându-se casele şi creştinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate,
închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare...”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii.

Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu,„O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleţ şi Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.
Colindele, precum şi obiceiurile colindelor sunt prezente şi la alte popoare, şi s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuţ” există şi la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé”.

Scrisoare către Moş Crăciun şi Ajunul Crăciunului

2011-11-24T23:13:00.010+02:00

Scrisoare către Moş Crăciun şi Ajunul Crăciunului

Obiceiul de a redacta o scrisoare către Moş Crăciun este o tradiţie de Crăciun. Scrisorile de obicei conţin o listă de jucării pe care le doresc copii şi confirmarea faptului că au fost buni. Unii sociologi au constatat că fetele de obicei, scriu mai politicos şi mai mult decât băieţii, chiar dacă cererile lor nu sunt mai mari decât ale celorlaţi şi au tendinţa de a folosi expresii mai complexe. Fetele cer cel mai adesea şi cadouri pentru alte persoane. Satul lui Moş Crăciun din Finlanda a fost înfiinţat în 1985
şi din acel an au fost primite peste 12,5 milioane de scrisori din peste 197 de ţări.Din România au fost trimise peste 33 000 de redactări spre această destinaţie.
În Statele Unite, copiii lasă în seara de Ajun prăjituri şi lapte pentru Moş Crăciun. În Olanda, acesta vine pe un cal alb şi pune cadourile în saboţi confecţionaţi din lemn, iar în Rusia el este însoţit de Albă-ca-Zăpada. În Suedia, darurile sunt puse într-un sac îngropat adânc în zăpadă, iar Moş Crăciun este un pitic îmbrăcat în roşu, cu barbă albă, căruia ii place să mănânce orez cu lapte (o mâncare tradiţională). În Italia există obiceiul ca, înainte de Moş Crăciun, să vină Befana. Ea se deplasează pe mătură şi verifică dacă au fost cuminţi copiii, lăsându-le cadouri lângă brad. În Anglia, cei mici aruncă scrisorile pentru Mos Crăciun în sobă astfel încât dorinţele lor să iasă pe coş. În Islanda există 13 Moşi Crăciun, câte unul pentru fiecare zi a sărbătorilor de iarnă. În perioada 24 decembrie – 6 ianuarie, aceştia împart copiilor cuminţi cadouri, cei răi primind un cartof. În Elveţia, el aduce pomul de Crăciun în casele oamenilor, obicei ce datează din 1775.

Deşi ideea de Moş Crăciun provine din creştinism, personajul a devenit o reprezentare laică a Crăciunului. Acest fapt a fost contestat de un grup mic de fondatori ai religiei protestante care au respins materialismul sărbătorii rezultat din oferirea de cadouri. Această opoziţie datează din secolul XVI, fiind pornită de către grupurile protestante şi continuată de puritanii din Anglia secolului al XVII-lea şi de coloniştii americani care au interzis complet sărbătoarea. Deşi Crăciunul a devenit legal după 22 de ani, proteste au existat până la mijlocul anilor 1800. Pastorul Paul Nedergaard din Danemarca a stârnit controverse când l-a declarat pe Moş Crăciun „un goblin păgân” în 1958.
Confesiunea Martorii lui Iehova respinge sărbătoarea Crăciunului şi dezaprobă orice reprezentare a lui Moş Crăciun. Deşi Biserica Creştină din Roma consideră că Naşterea lui Isus nu a fost pe 25 decembrie, instituţia a hotărât s-o celebreze pe această dată deoarece coincidea cu Dies Natalis Invicti Solis (it: Ziua născutului şi necuceritului Soare (Saturn)), o sărbătoare păgână. Din acest motiv este criticat Crăciunul de către unii adepţii acestei religii.
În cartea sa, „Nicholas: The Epic Journey from Saint to Santa Claus”, Jeremy Seal scrie că Moş Crăciun a început să devină un simbol al comercialismului în anii 1800 când i s-au atribuit elemente ca sania, clopoţeii, renii, etc. Şi Carol Jean-Swanson, autoarea operei Mothering relevă aceleaşi idei, afirmând că Sfântul Nicolae oferea cadouri celor săraci, iar noul Moş Crăciun reprezintă mai mult o risipă ostentativă.
În Cehia, Austria şi Marea Britanie au luat amploare multe campanii anti-Moş Crăciun în anii 2000. Moş Crăciun a fost interzis pe 21 decembrie 2008 în Bosnia, motivul fiind acela că nu aparţine tradiţiei acestei ţări.Patriarhul Daniel al României a declarat că; „În această perioadă a Sărbătorii Naşterii Domnului auzim colinde multe şi frumoase despre Moş Crăciun, dar mai nou apare în societate şi un fel de Moş Crăciun secularizat şi comercial, simbol al consumismului şi al materialismului individualist. Totuşi, adevăratul înţeles al lui Moş Crăciun se află în iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl, iubire care se arată în lume prin naşterea Fiului Său Celui veşnic, Mântuitorul lumii”, suveranul pontif criticând transformarea Crăciunului într-un alt prilej de cumpărături.
Termenul englezesc Santa Claus este anglicizarea lui Sinterklaas care înseamnă Sfântul Nicolae în limba olandeză. Se pare că termenul Santa Claus a apărut în SUA prin contactul imigranţilor olandezi cu alte populaţii americane. Olandezii cultivaţi sunt conştienţi că Sinterklaas e sărbătoarea neaoşă, iar Crăciunul este sărbătoare de import. Protestanţii conservatori din Olanda nu introduc brad în casă de Crăciun, fiind considerat obicei catolic de origine păgână.

Moş Crăciun

2011-11-24T23:12:00.003+02:00

Moş Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae (în engleză: Santa Claus) care şi-a făcut apariţia în secolul I. El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun (de 24 spre 25 decembrie). Santa Claus este anglicizarea lui Sinterklaas care înseamnă Sfântul Nicolae în limba olandeză. Se pare că termenul Santa Claus a apărut în SUA prin contactul imigranţilor olandezi cu alte populaţii americane.

Olandezii cultivaţi sunt conştienţi că Sinterklaas e sărbătoarea neaoşă, iar Crăciunul este sărbătoare de import. Protestanţii conservatori din Olanda
nu introduc brad în casă de Crăciun, fiind considerat obicei catolic de origine păgână.
Conform unei legende, tradiţia cadourilor în noaptea de 24 decembrie spre 25 decembrie ar proveni de la Martin Luther care ar fi propagat din anul 1535 aceasta datină numită Christkindl ca o alternativă a obiceiului catolic Nikolaustag de pe 6 decembrie. Multă vreme în familiile catolice a fost menţinută mai departe tradiţia cadourilor de Nikolaus. Scopul lui Martin Luther ar fi fost să trezească interesul copiilor pentru Cristos şi să-i îndepărteze astfel de datina catolică a cadourilor de Nikolaus, ea fiind un mod de veneraţie a catolicilor pentru sfinţi, lucru interzis protestanţilor. Conform unei alte legende, Luther ar fi fost profund impresionat de cerul înstelat, lucru pe care nu l-a putut reproduce în cuvinte pentru familia sa, aşa că a tăiat un brad, l-a pus în casă şi a pus lumânări în el şi le-a aprins. Conform legendei, aceasta ar fi originea bradului de crăciun.
Sfântul Nicolae din Myra reprezintă sursa primară de inspiraţie pentru Moş Crăciun. El a trăit în secolul al patrulea şi a fost un episcop creştin al provinciei Licia din Antolia, fiind renumit pentru faptul că împărţea cadouri oamenilor săraci, El a dăruit câte 100 de galbeni la trei fete sărace înainte de a se mărita pentru ca acestea să nu ajungă să se prostitueze. Moş Crăciun a fost asemănat cu Odin, un zeu important la popoarele germanice. În două cărţi scrise în secolul XIII în Islanda, „Poetic Edda” şi „Prose Edda”, acesta este prezentat zburând pe un cal cu opt picioare numit Sleipnir ce putea călători pe distanţe lungi, astfel fiind comparat cu renii lui Moş Crăciun. Sărbătoarea închinată lui, Yule, avea loc anual pe 21 decembrie. În ajunul acestei zile, copii îşi umpleau încălţămintea cu legume, iar zeul le oferea dulciuri în locul acestora.Această practică a fost adusă în Statele Unite de către coloniştii olandezi ce s-au stabilit în New Amsterdam în secolul XVII. Sinterklaas (versiunea olandeză a Sfântului Nicolae) era îmbrăcat cu haine bisericeşti şi se urca pe acoperişurile caselor, trimiţându-le acestora cadouri prin horn. În Marea Britanie, „Father Christmas” este datat din secolul XVII, personajul fiind un bărbat grăsuţ, cu barbă, îmbrăcat într-o haină lungă, verde şi guler de blană. Imaginea lui se regăseşte în „fantoma Crăciunului prezent” din cartea „A Christmas Carol” scrisă de Charles Dickens. Christkindlein a devenit popular în Europa în secolul XIX. El aducea cadouri în secret copiilor, având ca ajutor un pitic numit Pelznickel (osau Belsnickle).
În „Dicţionar onomastic românesc”, „Crăciun” este un substantiv, personificat în folclor ca Moş Crăciun. Romulus Vulcănescu prezintă legenda personajului: „Mitul arhaic al unui cioban-zeu-moş este transfigurat în mitul unui cioban demonic care refuză s-o primească pe Fecioara Maria să nască în staulul lui. Soţia lui Crăciun (Crăciuna sau Crăciuneasa, în studiul lui Pericle Papahagi) o primeşte într-ascuns şi moşeşte pe Isus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile, dar Fecioara Maria i le lipeşte la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism (încă nedefinit la acea dată în Istoria Religiilor). De bucurie că nevasta lui a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug de cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile sale. După joc împarte Fecioarei Maria daruri păstoreşti (lapte, cas, urdă, smântână) pentru ea şi fiul ei”.Etnologul afirmă că Moş Crăciun reprezintă o transfigurare a magilor ce i-au adus daruri lui Isus la naşterea sa şi că este simbolul tipului creator. Sintagma „moş” din numele său înseamnă „întemeietor”, „ziditor”, „începător”.
Semnificaţia sărbătorii actuale de Crăciun este specifică geto-dacilor. În aceeaşi zi se celebrau Saturnaliile romane, apoi moartea şi renaşterea zeului solar de origine iraniană, Mithra, şi, după apariţia creştinismului, naşterea lui Isus. Determinantul „Moş Crăciun” semnifică vârsta înaintată a zeului care trebuia să moară şi să se nască de Anul Nou. Existenţa lui dura 365 sau 366 de zile, îmbătrânea, deceda şi învia la începutul anului următor. În tradiţiile populare, Crăciunul apare fie ca o zeitate cu puteri supranaturale, fie ca un om obişnuit (un bătrân, pastor cu barba de omăt, vecin cu Mos Ajun, etc).Vestimentaţia lui era alcătuită din costum popular, anotimpul sugerat fiind primăvara. Vechimea numelui e dovedită de existenţa cuvântului, în variante, în aromână şi megleno-română.

Bradul în tradiţia românească

2011-11-24T23:09:00.002+02:00

Bradul în tradiţia românească
În tradiţia românească de la sat, regăsim acest obicei al împodobirii bradului la nunţi şi la moartea tinerilor, femei şi bărbaţi. Obiceiul există din vremea dacilor şi semnifică o nuntă rituală între persoana decedată şi natura reprezentată prin brad. El a rămas în tradiţia unor comunităţi locale din regiunile Banat şi Oltenia. Bradul astfel împodobit se numeşte Pomul vieţii, care se regăseşte drept motiv natural în arta populară.
Odată cu evoluţia etnografică a poporului român, bradul a căpătat din ce în ce mai multe înţelesuri, precum cel de "arbore de judecată", "arbore de pomană", "arbore fertilizator" sau "stâlp de arminden".

Bradul de Craciun

2011-11-24T23:06:00.000+02:00

Bradul de Craciun
Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun îsi trage originile de la popoarele germanice. Tradiţia s-a răspândit în restul Europei şi apoi în toata lumea după Primul Război Mondial. Între podoabele bradului bomboanele de pom, globurile şi ghirlandele au devenit clasice.
Împodobirea pomului de Crăciun este un obicei, venit din Occident, cel mai probabil de la popoarele germanice. Încetul cu încetul, acesta a intrat în tradiţia creştină.
În Evul Mediu, case împodobite cu pomi de Crăciun apar în provinciile Alsacia şi Lorena, dar nu cu ocazia Crăciunului, ci mai degrabă ca cea a Anului Nou. De aici tradiţia se extinde în întreaga Franţă, Spania, Italia şi Elveţia.
De asemenea, este posibil ca pomul de Crăciun să provină de la nordici, care obişnuiau să-şi împodobească casele cu ramuri de brad şi de vâsc. Pomul de Crăciun a pătruns mai târziu şi în Orient, prin intermediul catolicismului. În Rusia europeană Ajunul Crăciunului era sărbătorit în pădurile de brazi, unde era ales unul ca cel mai frumos dintre toate şi împodobit cu lumânări aprinse, bomboane, jucării etc.
Bradul împodobit se întâlnea ca pom de Crăciun doar în oraşele din Germania sfârşitului de secol XIX, dar odată cu Primul Război Mondial s-a răspândit pe întreg teritoriul acestei ţări.

Istoria sărbătorii

2011-11-24T23:04:00.000+02:00

Istoria sărbătorii
Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie, după cel puţin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea,
celebra pe atunci naşterea, botezul şi primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creştină considerată eretică de către creştinismul canonic) serbau aceeaşi „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez” . Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie.
În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi Părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.
Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii naşterii lui Iisus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus.
Din motive politice, aşa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi a riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataşate vechilor sărbători şi practici rituale păgâne.
Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale zeilor păgâni. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creştin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.
O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos.
Triburile nord-europene (germanice) celebrau şi ele, la aceeaşi dată, „Iule”, pentru a comemora „renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură”, de maniera în care şi creştinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII) .
Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creştinismului, anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum). Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos şi el se naşte!.
Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie.
Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.
Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături şi măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înţelegem apariţia diferitelor mitologii şi tradiţii culturale. În noaptea solstiţiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineaţa de după solstiţiul de iarnă. De la data solstiţiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstiţiului de iarnă, soarele îşi opreşte coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu îşi modifică poziţia pe orizont. După acest moment soarele îşi începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui şi a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocţiului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopţii (dată de care se leagă în creştinism sărbătorirea Paştelui).

Originea Craciunului

2011-11-24T23:02:00.000+02:00

Originea Craciunului
Mulţi cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu, consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem. La romani prin calatio se înţelegea convocarea poporului de către preoţii păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă, şi, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie.
Până către sfârşitul secolului al IV-lea, naşterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obişnuia să se facă anunţarea sărbătorilor de peste an (Paşti etc.). Şi cum celor de curând creştinaţi din Dacia şi din sudul Dunării această anunţare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creştină a naşterii lui Hristos. Datele la care se sărbătoreşte Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se ştie data exactă a naşterii lui Iisus.
Alţi cercetători (între care Aron şi Ovid Densusianu,Al. Rosetti, Al. Graur ş.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Iisus. Deşi s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepţie ariană (care socoteşte că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaşte (şi nu cunoaşte nici acum) asemenea subtilităţi teologice. În reacţie la această ambiguitate, elitele bisericeşti au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), aşa cum se constată în Evanghelia învăţătoare din 1642 şi în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiaşi termen deci cu care şi celelalte limbi neolatine (romanice) - şi nu numai - au derivat numele sărbătorii (Noël, Natal, Natale, Navidad, Nativity).
Alexandru Ciorănescu şi Wagner consideră latinescul creātiōnem, dar cu sensul de "copil" Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”

Alte etimoane latine care au fost propuse de lingvişti, fără a fi convins un număr suficient de specialişti, sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) şi Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Acesta din urmă seamănă cu termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Naşterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificaţii sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa veche şi rusa modernă).

Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea unei vechi sărbători păgâne a slavilor vestici şi anume Korochun, Kračún, Karachun (în limba maghiară Karácsony înseamnă chiar Crăciun, iar cuvântul a fost preluat odată cu creştinismul de la slavi).

Sorin Paliga sustine Crăciun este un cuvânt de origine Daco-Tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia solstitiului de iarnă. Precum si in albaneza kercu "bucată de lemn", in Italiană Ceppo (Craciun dar si creanga/cracă) tot asa si in romana Craciun ar insemna Crengută/crăcuţă. Aceasta posibilitate lingvistică este sustinută şi de obiceiul Roman de a pune crenguţe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstitiului de iarnă si a festivităţilor Sol Invictus.

TRADITII SI OBICEIURI

2011-08-29T19:06:00.007+03:00

Sarbatori de iarna la romani
Sarbatorile de iarna la romani incep odata cu prinderea Postului Craciunului (15 noiembrie) si tin pana la Sfantul Ioan (7 ianuarie). Este o perioada bogata in obiceiuri, diferite de la o zona la alta, avand in centru marile sarbatori crestine praznuite in aceasta perioada. Reperele mai importante sunt: Postul Craciunului, Craciunul, Anul Nou, Boboteaza si Sfantul Ioan. In functie de acestea, grupele de traditii si obiceiuri difera.
Postul Craciunului este, in felul sau, un paradox: un post de bucurie; desi in traditia crestina postul inseamna pocainta, asceza, intristare. Postul Craciunului insa inseamna toate acestea numai in masura in care simbolizeaza intunericul in care se afla lumea inainte de venirea Mantuitorului. Dar intrucat asteapta si prevesteste Nasterea lui Mesia, este un post de bucurie, un post usor, cu dezlegare la peste in fiecare sambata, duminica si sarbatoare mai importanta.

Caracteristice perioadei acestui post, in comunitatea romaneasca sunt pregatirile pentru marea sarbatoare a Craciunului (atat din punct de vedere gospodaresc, cat si din cel al obiceiurilor) si serbarea sarbatorilor crestine din aceasta perioada. Pentru comunitatea de pana la inceputul secolului al XX-lea, aceasta este perioada sezatorilor, intrucat, in noptile lungi de iarna, era vreme destula pentru lucrul de mana, dar si pentru distractii; aceasta era si perioada cand se cunoasteau flacaii cu fetele, pentru a se casatori, dupa Boboteaza. Dar datorita lipsei acelor nevoi economice si culturale, pentru societatea romaneasca de astazi, acele vremuri au ajuns doar o amintire.
In privinta sarbatorilor din post, ele debuteaza cu Filipii de toamna (cunoscuti si ca Cilipi, Hilipi sau Pilipi), serbati intre o zi si sapte zile, in perioada de 12-23 noiembrie. Ei se spune ca erau "un fel de spirite supreme ale lupilor, (... ) cel mai mare si cel mai rau fiind Filipul cel Schiop sau Godinetul Schiop". In aceasta perioada femeile nu dadeau gunoiul afara, ci il strangeau dupa usa, nu impungeau cu acul, ca sa nu le ia lupul oile. Lipeau gura sobei ca sa se lege gura lupului, sau atarnau de lemnul cosului o secure, ca sa fie ferite de pagube . Se spunea ca cine tine Filipii isi apara casa de foc, de serpi, de strigoi si stricaciuni, dar mai ales de pagubele provocate de lupi.
In ziua de azi, printre femeile batrane, Filipii abia mai pastreaza amintirea sarbatoririi lor. E o sarbatoare populara, tinand mai mult de credinte vechi si de frica de sfinti.
Pe 21 noiembrie este o alta sarbatoare importanta, cunoscuta in popor sub numele de Ovidenie. Este vorba de Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, care a ramas vreme de 12 ani in Sfanta Sfintelor a templului iudaic, pentru ca apoi sa fie logodita cu dreptul Iosif. In popor se spune ca, in aceasta zi, cerurile se deschid si animalele vorbesc; se fac praznice pentru cei ce au suferit moarte napraznica.
Pe 4 decembrie se tine Sfanta Varvara (Barbara) izbavitoarea de otrava, de bube si pazitoarea lumii de Antihrist. Nu se oparesc rufe, nu se tese, nu se coase in aceasta zi. Copiii nu au voie sa manance boabe. Se spune ca mamele ii imbarbureaza pe copii (le ung fata cu miere, apoi ii spala cu apa in care au spalat icoana) .
Cu strasnicie se mai tine si Sfantul Spiridon, Facatorul de minuni (12 decembrie), fiind considerat tot un sfant periculos. Cumva acest tip de sarbatori (generate de frica si nu de cinstirea sfintilor) pare a nu fi tinut din motive crestine. Si totusi frica de Dumnezeu este considerata a fi inceputul intelepciunii. Alternativa crestina la frica ce-i determina pe romani sa tina o anumita sarbatoare este dragostea adevarata de Dumnezeu si de sfinti, despre care Sfantul Antonie cel Mare spune ca biruieste frica.
In fine, urmeaza un sfant tinut din dragoste: Sfantul Ierarh Nicolae al Mirei Lichiei, care a stralucit prin milostenie, intelepciune si propovaduirea dreptei credinte, aparand Biserica de invatatura ereticului Arie. In amintirea bunatatii acestui sfant si azi romanii le dau daruri de Mos Nicolae copiilor, care le afla, in dimineata acestei zile, in ghetute sau sub perna.
In popor se spune ca Sfantul Nicolae tine paza soarelui, care, satul de mers pe acelasi drum si scarbit de ce vede, vrea sa fuga. Altii spun ca a fost podar, corabier sau pescar si ca are darul de a-i ocroti pe cei ce merg pe ape. Este considerat ocrotitorul saracilor si datatorul de noroc al fetelor sarace la maritis. De asemenea, se spune ca el aduce zapada, iar daca ninge de ziua sa, va fi iarna grea.
O mare sarbatoare la sfarsitul lui noiembrie, pe 30, este cea a Sfantului Apostol Andrei, cinstit ca apostol al romanilor, intrucat, din spusele istoricului Eusebiu al Cezareei reiese ca lui i-a revenit, prin tragere la sorti, sa propovaduiasca Evanghelia in partile Traciei si ale Scythiei, inclusiv Dobrogea de azi. Amintirea marelui apostol a fost pastrata, pana nu demult, de romani, doar in cateva povestiri locale. Acestea vorbesc despre pestera sa din Dobrogea, care inca se mai pastreaza, despre izvorul si locurile pe unde a propovaduit. Astazi Sfantul Andrei este sarbatorit in toate bisericile, prin sfinte slujbe. De asemenea, i se aduce cinstire prin numirea copiilor cu numele sau, prin zidirea de biserici avandu-l ca ocrotitor. Este sarbatorit chiar si in mass-media, unele posturi de televiziune dedicandu-i emisiuni speciale in ziua praznicului sau.
Considerat patron al lupilor, in unele icoane populare este reprezentat cu cap de lup. Noaptea dinainte este cunoscuta sub numele de noaptea strigoilor, de care oamenii se aparau, ungand usile si ferestrele cu usturoi, sau consumand mujdei. Se spune ca in noaptea Sfantului Andrei strigoii se iau la bataie pe la hotare si raspantii, putandu-i ataca si pe oameni. Prin unele locuri (in Moldova) se consuma o bautura numita covasa, ca oamenii sa fie aparati de strigoi. Aceasta se prepara din terci sau turte de malai, amestecate cu apa. Amestecul era pus la fermentat, apoi consumat in ziua Sfantului.
O adevarata petrecere a flacailor si fetelor avea loc in noaptea dinaintea Sfantului Andrei, la pazitul usturoiului. Una-doua batrane pazeau usturoiul adus de fete pentru a nu fi furat de flacai. Se spunea ca acest usturoi are puteri tamaduitoare, izbaveste de strigoi, ajuta la drum lung si la negustorie.
Practicile traditionale de Sfantul Andrei care s-au mai pastrat sunt cele de divinatie. Fetele incearca sa-si gaseasca ursitul, uitandu-se goale in fantani, in oglinda sau intr-o ceasca cu apa in care se pune un inel cununat, ori mancand o turta sarata si crezand ca vor visa ca cel care le este ursitul va veni sa le aduca apa. O alta datina pastrata in zilele noastre este aceea de a pune grau la incoltit de Sfantul Andrei, crezand ca, asa cum va arata graul la Craciun, asa va fi recolta din anul ce urmeaza.
Ignatul este in traditia crestina sarbatoarea Sfantului Ignatie Teoforul (20 decembrie). Sfantul a lasat pretioase documente Bisericii - scrisorile Sale dedicate comunitatilor crestine prin care trecea pe drumul martiriului, care a avut loc la Roma. Acestea se numara printre putinele marturii vii ale unui sfant mucenic, aflat inaintea patimirii.
In datinile romanilor, aceasta zi a ramas prin ritualul sacrificarii porcului, fara conotatii sacre astazi, desi folcloristii vad in acest act o substituire a jertfelor omenesti, sarbatorirea unei zeitati, a unui "spirit agrar".
Acest sacrificiu se face mai mult pentru a indestula cu carne si produsele traditionale sarbatorile care urmeaza si intregul an. Latura practica predomina acum asupra celei ritual-ceremoniale. Si aceasta, desi se poate vorbi despre un intreg ritual al pregatirii porcului. Acesta, dupa ce este injunghiat, este parlit, apoi spalat cu malai, si acoperit cu o patura. In unele locuri, i se face o taietura in forma de cruce, in frunte. Copiii se suie calare pe porc, ca sa aiba noroc tot anul. Apoi se scot intestinele si maruntaiele, se transeaza carnea, se fac preperatele traditionale (caltabosi, toba, lebar, sangerete, carnati, tochitura, drob, (cighir), etc.). In aceeasi zi se face si nelipsita "pomana a porcului" cu vecinii si cei ai casei.
Tot legat de taierea porcului este obiceiul numit "Vasilca". Acesta se paractica intre Craciun si Anul Nou, de catre tigani sau de feciorii din sat; pentru ca, in comunitatea romaneasca, porcul nu se taie intotdeauna de Ignat, ci si in Ajunul Craciunului sau in alta zi, pana la Anul Nou.
Capatana porcului se impodobea cu margele, cercei, voal de mireasa, coroana de flori. Se punea pe o tava, pe care se mai asezau bani, (chiar de aur), argint si friptura. Se pleca la colindat cu capul de porc astfel impodobit. Pe vremuri, colindatorii cu Vasilca purtau camasa alba, brau rosu sau negru, opinci. Acum se imbraca "cu ce au", dar pastreaza, partial, textul colindului si acompaniamentul (la acordeon sau la fluier, ori mai multe instrumente muzicale).
Daca obiceiul le-a sugerat anumitor cercetatori apropierea de zeul Shiva al Indiei, romanii vad in el asemanarea "chipului porcului" cu "frumoasa fata din basmele romanesti" (Ileana Cosanzeana). Aceasta o sugereaza semnificatia mostenita din batrani si textul, rostit in Sudul tarii:

"Vasilca, fata frumoasa,
Sade cu Voda la masa
Si mananca vita aleasa.
Cate flori sunt in livada,
Atatia galbeni in lada;
Cati carbuni sunt in cuptor,
Atatea vite-n obor".

Importanta este si ziua de Ajun (24 decembrie) cunoscuta ca zi de post aspru. In trecut, femeile mancau numai seara prune uscate sau poame fierte. Se facea si un dulce traditional, numit "scutecele lui Iisus" sau "pelincile Maicii Domnului", din turte subtiri, coapte pe plita si umplute cu o crema obtinuta din samanta de canepa zdrobita.
Cand se matura, seara, gunoiul nu se da afara, ca sa nu ai suparari si pagube la vite. Cosurile se matura si funinginea se arunca in vie, ca sa incarce via cu struguri. Gainilor li se dadea sa manance din sita, ca sa oua mult.
In dimineata acestei zile, acum, dar mai demult si cu o seara inainte, cetele de copii umblau din casa-n casa cu colinda. Obiceiul se mai numea Mos-Ajunul, Buna-dimineata, Colindisul sau Buna-dimineata la Mos Ajun. In unele locuri (Oltenia, Transilvania) colindatorii se numeau piterei sau pizerei si erau condusi de un vataf. Datina era ca atunci cand intrau in casa sa scormoneasca focul din vatra. Ca daruri primeau covrigi, colaci, turte, mere, nuci.
Dar cel mai cunoscut obicei de Ajun este mersul cu icoana. Acum obiceiul dureaza mai multe zile in ajun de Craciun si nu mai e practicat de baietii din corul bisericii, ci de preot insotit de dascal. Ei colinda din casa-n casa, stropind cu aghiazma casa si locatarii si cantand troparul Nasterii Domnului: "Nasterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au invatat sa se-nchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, Marire Tie!"
In cultura populara contemporana se remarca pierderea legendelor populare legate de sfintii si sarbatorile din aceasta perioada a anului, ca si simplificarea (chiar stilizarea) obiceiurilor. Semnificatiile arhaice (cate vor fi existat in comunitatea romaneasca) s-au pierdut, ramanand, in general, un complex de acte, ritualuri si ceremonialuri care nu-si mai au motivatia decat in simpla practica.
Aceasta este si situatia Craciunului, sarbatoarea Nasterii Domnului, zi de mare bucurie si binecuvantare pentru crestini. Este sarbatorita la 25 decembrie de prin secolul al IV-lea (pana atunci se sarbatorea la 6 ianuarie, odata cu Botezul Domnului, sub numele de Epifanie sau Teofanie). In aceasta sarbatoare, si in cele ce-i urmeaza in calendar, etnologii vad urmasele Saturnaliilor, Mythraliilor si altor sarbatori romane dedicate solstitiului de iarna.
In calendarul actual al romanilor, sarbatoarea are caracter crestin, fiind sarbatorita atat prin participarea la slujbele bisericesti, cat si prin practicarea unor obiceiuri populare. Cel mai practicat dintre acestea din urma este colindatul.
Obiceiul se practica in Ajunul Craciunului, seara, pana in dimineata zilei de Craciun. Dar exista si locuri unde se colinda doua sau toate in toate cele trei zile ale sarbatorii. In alte locuri din Muntenia, Moldova si Transilvania de Rasarit, se colinda (si) la Anul Nou. In fine, termenul de colinda s-a extins si asupra obiceiului practicat de Iordan, Florii sau chiar de Paste, in ultima vreme. Si totusi, romanii considera traditionala doar colinda de Craciun.
Impartite in colinde religioase (crestine) si laice (sociale, pagane), colindele romanesti creeaza o atmosfera legendara referitoare la lume si stihii, oprindu-se mai mult asupra a trei aspecte din viata satului: cel gospodaresc, puterea si frumusetea tinerilor, eroismul si iubirea, in perspectiva casatoriei .
In functie de grupul care colinda, colindele sunt de copii si de ceata. Colindatorii sunt purtatorii si transmitatorii unui mesaj catre gazde. Fie el magic, de urare, de legitimare a cetei sau crestin (de vestire a Nasterii lui Hristos), mesajul colindatorilor doreste sa aiba efect asupra gazdei, sa-i aduca bogatie, prosperitate, in noul an, sa o schimbe in mai buna, mai credincioasa, mai fericita, mai sanatoasa. Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute, butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei), zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si joaca jocul cu acest nume), etc.
Se disting, in mare, cateva tipuri de cete. Una dintre acestea e cea mai numeroasa, in care trebuia sa intre cate un fecior sau barbat din fiecare casa. Aceasta se intalnea in Estul Transilvaniei si avea chiar mai mult de 30-40 de membri, a caror varsta putea trece de 40 de ani, cu conditia sa cunoasca repertoriul. Ceata de juni era compusa din adolescenti si tineri necasatoriti, patronata, in general, de biserica sau autoritatea administrativa a satului. Rolul ei se extindea pe parcursul intregului an, fiind organizatoarea jocului duminical si cea care ii initia pe membrii cetei si tineretul feminin. In Nordul Transilvaniei, Moldova si Muntenia se intalneste ceata de flacai, cu atributii doar de urare. Exista si cete de barbati sau mixte, barbati si femei, iar in Muntenia Subcarpatica (Muscel) se intalnesc cete de fete care ii colinda cu precadere pe flacai . Actuale sunt cetele mixte, formate din copii si tineri, sau amestecati cu barbati si femei. Craciunul fiind sarbatoare care se tine in familie, am remarcat marea raspandire a "cetelor" formate din toti membrii unei familii, care colinda la rude, vecini sau prieteni.
Constituirea si "repetitiile" sunt in legatura cu intinderea repertoriului de colinde si cu atributiile cetei. Ca functii, ceata are un conducator (vataf, primar, jude, birau, primar, marcoton si, mai nou, sef). El indeplineste si rolul de casier; este si cel care introduce fetele in joc. Cel (cei) ce duc(e) darurile sunt numiti iapa, cal, desagar, purcica, goaga, sacari, mihoi. Mai exista, uneori, un casier (somes, camaras, pargos, pristac) si un supraveghetor al proviziilor cetei (crasmar, caprar, colacar, chelar, fagadas, borbirau).
In general, colindatorii poarta costumul popular de sarbatoare, adaugand palarii, caciuli. Uneori poarta o bata sau maciuca, special ornamentata, traista, clopotei, dube sau alte instrumente muzicale (cel mai adesea fluier), in anumite zone, o panglica rosie sau tricolora pe piept, peste mijloc sau la bata. Frecvente sunt acum si ornamentele din beteala, hartie creponata, globuri sparte, paiete, etc
Repetitiile se fac de la inceputul Postului pana la Sfantul Nicolae, ori chiar cu cateva zile inainte de Craciun. Traditia era ca o ceata sa-si aleaga o gazda, la care organiza si petrecerea de Craciun; un om mai bogat din sat. Ca daruri, colindatorii primeau colaci (in care etnologii vad simboluri solare), mere, nuci (in care se vede apropierea de saturnalii) dulciuri, carnati si produse din carne de porc. Mai recent, primesc exclusiv bani. La casele unde nu erau primiti sau gaseau poarta incuiata, rosteau "descolindari", formule de urari negativ-umoristice adresate gazdei, ori luau poarta si o mutau din loc.
In prezent, se poate vorbi de un caracter in general crestin al colindatului. Colindatorii ii simbolizeaza pe ingerii care cantau deasupra ieslei din Betleem, slavind nasterea Pruncului Iisus. Pe langa aceasta "veste minunata", care se afla in centrul celor mai multe colinde contemporane, colindele religioase mai vorbesc despre Patimile Domnului, despre sfinti, despre Maica Domnului, despre batranul Craciun, despre tradarea lui Iuda, etc. Uneori filonul popular si cel crestin coexista; exista chiar variante crestine ale unor colinde consacrate. Influenta crestina se manifesta si sub forma de refrene, corective crestine aduse colindei populare, personaje, solutii dramatice .
Colinda populara, in mare parte inlocuita de cea crestina, se distinge prin faptul ca isi precizeaza destinatarul (exista colinde "de fata", "de flacau", "de copil", "de cioban", "de preot", "de pescar", etc.) si prin functia predominanta de urare. Exista, de asemenea, colinde ce au ca tema lupta cu leul, ciuta, colinde de instrainare (mai ales adresate feciorilor care pleaca la oaste).
In ziua de azi, colinda are functie de urare si o functie de vestire a Nasterii Domnului. Ei ii sunt asociate tendintele tot mai marcate de trecere de la ritual la spectacol. Acum au fost uitate vechile simboluri si functia lor originara, accentul deplasandu-se pe valoarea estetica, pe frumos. Aceste caracteristici fac posibila valorificarea lor scenica, sub forma de spectacole si festivaluri de folclor si in cadrul repertoriului interpretilor consacrati, de muzica populara sau usoara. Treptat, acest gen de manifestari tind sa devina traditii locale, cu rol de a conserva (macar sub aceasta forma) obiceiul, dar si cu "dezavantajele" pe care le presupune noul context al desfasurarii, publicul, etc. Dincolo de acestea, este un fenomen al evolutiei unui vechi si foarte practicat obicei, in conditiile societatii moderne.
In zilele Craciunului, pana la Sfantul Vasile, sau chiar pana la Boboteaza, copiii umbla cu Steaua. Ei se numesc stelari, crai, colindari sau colindatori. Umbla in cete mici, cu o stea facuta dintr-o sita veche, cu sase, opt sau douasprezece coarne triunghiulare, invelite in hartie colorata. In centru, au icoana Nasterii Domnului. Miezul cantarii lor se refera la cautarea si aflarea pruncului Iisus de catre magi sau crai. Dar cantarea cuprinde si o parte a troparului Nasterii Domnului si o oratie catre gazde. Prin zona Muscelului e obiceiul ca stelarii sa-si inchine steaua, la intalnirea a doua cete.
Uneori, ei colinda impreuna cu Vicleimul (Irozii, Viflaemul), teatru popular care prezinta scene de la Nasterea Domnului: a gasirii de catre Iosif si Maria a unui loc pentru a-L naste pe Iisus, a magilor, a pastorilor, a uciderii pruncilor de catre Irod, a cautarilor acestuia pe la carturarii vremii, a chinuirii lui Irod de catre draci. Considerat a fi venit la noi pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea, din Galia, teatrul de irozi este putin jucat in zilele noastre, mai ales in Transilvania si sporadic, in variante muntenesti sau moldovenesti. Acolo unde exista, este un adevarat spectacol, care se incheie cu o suita de colinde, in vazul intregii comunitati adunate.
Alt obicei intalnit pe tot cuprinsul tarii este impodobirea bradului de Craciun, cu jucarii, lumini, globuri, beteala. Obiceiul este de data recenta (se intalnea in Romania, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, numai in casele nemtilor care locuiau prin orasele mari) si nu face parte din traditiile vechi romanesti, ci afost preluat din Occident. Romanii aveau obiceiul de a impodobi un pom, o ramura verde, doar la nunta si la inmormantarea unui tanar nenuntit. Cu toate acestea, specialistii vorbesc despre existenta, la sate, a unui pom de fasole sau din paie. Altii preferau pomul "de vasc", tinut astazi in casa de Anul Nou, cu credinta ca aduce noroc.
Craciunul este, mai ales, un prilej de a oferi daruri. Desi comunistii au incercat sa-l inlocuiasca cu Mos Gerila pe traditionalul Mos Craciun, acesta din urma revine, in fiecare an, cu sacul plin, impartind daruri copiilor, in seara de Ajun. Atunci cand nu poate veni personal, isi lasa darurile sub bradul de Craciun, unde copiii si cei mari le gasesc in dimineata sarbatorii.
Din acest lant de obiceiuri nu puteau, fireste, sa lipseasca Mosii de Craciun. Pentru ca romanii ii pomenesc pe cei adormiti la fiecare mare praznic. De aceea si in ziua de Ajun se impart pentru morti colacei, turte si poame fierte.
Se spune ca e bine sa pastrezi primul colac de la colindete, sa-l dai vitelor cu care te duci la targ, ca sa vina oamenii sa le cumpere, cum vin la colindete. Gunoiul maturat intre Craciun si Boboteaza se strange si fie se arunca pe straturi, ca sa nu le manance viermii, fie se arde si cu el se afuma vitele, ca nimeni sa nu le poata vatama. Unii sar peste foc in zilele Craciunului, ca sa le piara frica. Femeile stau pe vine, ca sa stea clostile pe oua. Altii spun ca e bine sa mananci carne de pasare in ziua Craciunului, ca sa fii peste vara usor ca pasarea . Si in zilele noastre mai exista astfel de credinte. Dar, in general, acum ele provoaca un zambet, amintind numai de vremurile de altadata.
Zilelor dintre Craciun si Boboteaza li se zicea "harta" (de la harti) pentru ca, in aceasta perioada, se manca de dulce. Dupa ce feciorii au colindat in satul lor, se duceau si jucau in alt sat vecin. Dar in zilele Craciunului incepeau si petrecerile cu lautari. Mai demult, batranii din comitetul bisericii, a doua zi de Craciun, adunau colaci si carne, pe care apoi le vindeau, varsand banii in lada bisericii. Colindatorii erau asteptati la gura sobei, unde ardea un butuc mai mare.
Acum Craciunul este o sarbatoare de familie, cand se aduna copiii, parintii si nepotii la masa. Participa la slujbele bisericii, ii primesc pe colindatori, sau fac parte ei insisi din cete. Craciunul este considerat sarbatoarea pacii, cand orice conflict inceteaza.
Anul Nou (Sanvasaiu sau Craciunul Mic) este mai mult o sarbatoare laica decat una religioasa. Ea marcheaza trecerea in noul an civil (anul nou bisericesc incepe la 1 septembrie), fiind si ziua de praznuire a Sfantului Vasile cel Mare. In aceasta perioada se intalnesc mai multe obiceiuri populare, avand, in general, caracter distractiv sau de urare, dar implicand si traditia romaneasca, mai veche sau mai noua.
Innoirea anului contine in sine ideea perfectiunii inceputurilor, a beatitudinii varstei de aur. De aceea este asteptata cu bucurie. Romanii considera ca exista o corespondenta intre "imbatranirea anului" si varsta sfintilor din calendar. Cei sarbatoriti la sfarsitul anului sunt mosi (Mos Andrei, Mos Nicolae, Mos Craciun), iar cei serbati la inceput sunt considerati tineri (Sfantul Vasile).
Romanii au adoptat calendarul nou (statul, in 1919; biserica, in 1924), dar cred ca "timpul merge tot pe vechi", cand se refera la dezvoltarea plantelor si rodul gradinilor. Pe langa calendarul civil, ei respecta cu destula strictete sarbatorile din calendarul bisericesc si interdictiile acestuia (sarbatorile, postul, desfasurarea nuntilor in anumite perioade). Dar alaturi de aceste calendare, si-au facut un calendar popular, "al babelor". De acesta tin muncile campului, obiceiuri si sarbatori populare, practici magice, etc. De aceea, nu se poate vorbi decat la nivel formal despre un singur calendar. In realitate, exista diferite grupuri care au diferite calendare; mai ales daca ne referim la calendarul popular. Dar si in cazul orasenilor putem vorbi despre calendare diferite. Cel civil tine de activitatile sociale, de relatia cu statul si cu institutiile sale. Cel bisericesc tine de viata spirituala, de credinta. Cel popular tine de viata privata si/ sau comunitara.
Datele de renovare a timpului sunt legate, in conceptia romanilor, de anumite sarbatori. Insa adevarata innoire a timpului are loc la Anul Nou. Cercetatorii vad in obiceiurile populare care se desfasoara in aceasta perioada ritualuri de renovare simbolica a lumii, de alungare a spiritelor rele, sau de divinatie; un complex de ceremonii si superstitii, care fac din aceasta perioada a anului una dintre cele mai bogate in datini populare - o perioada de trecere intre doua cicluri de vegetatie sau de munci, al carei prag il constituie Anul Nou.
Asa cum Craciunul este dominat de colinde, Anul Nou este marcat, in comunitatea romaneasca, de urarea cu plugusorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca si jocurile mimice cu masti de animale sau personaje taranesti. Sunt obiceiuri care inca se pastreaza. Poate datorita caracterului lor spectacular, sau pentru prilejul de a petrece pe care-l ofera comunitatii; pentru castigul pe care-l au cei ce le practica, sau pentru darul comuniunii (a intregii comunitati, dar si a cetei deja formate pentru obiceiurile de Craciun).
Remarcam ca nici de Anul Nou nu lipsesc colindele. Ele insa vestesc aceasta sarbatoare si contin urari pentru noul an. Am intalnit in Maramures si colinde crestine, care contin indemnuri morale si sfaturi. Acum, ca si la Craciun, este obiceiul de a trimite si primi felicitari scrise, cu urari pentru Noul An; mai recent, chiar pe e-mail.
Fetele incearca, prin diferite practici, sa vada cum si unde le vor fi dragutii. Vrajitoarele fac vraji din cele mai recunoscute. Unii privegheaza, cu credinta ca vor afla locuri pline de comori. Altii, sperand sa vada cerurile deschizandu-se. Mai demult se facea calendarul de ceapa, pentru a vedea cum va fi anul viitor, din punct de vedere al recoltelor si vremii.
Cea mai tinuta sarbatoare este insa Revelionul. Fie in familie, fie cu prietenii, fie la vreo cabana, sau la marile revelioane organizate de autoritatile administrative, romanii petrec cu joc, mancare si bautura. La miezul noptii, la cumpana dintre ani, ciocnesc un pahar cu sampanie, aprind artificii, sau pocnesc; nu din bici, cum era odata obiceiul, ci cu petarde.
Cele mai raspandite obiceiuri populare sunt jocurile mimice, in care predomina mastile de animale. Ele pot fi impartite in mai multe categorii : a) turca, bourita si cerbul; b) brezaia; c) capra, camila, cerbutul si malanca; d) jocuri cu mare desfasurare, cu numeroase masti si personaje travestite. Acestora poate ca ar trebui sa le adaugam strutul, pe care l-am vazut in obiceiurile dobrogene, in ultimul timp.
In toate jocurile de tip turca, brezaie, capra, recuzita centrala este capul de animal cu cioc clampanitor, facut din lemn si jucat de un flacau. Intre capra, turca si brezaie exista foarte multe asemanari. Uneori, ele se identifica. Difera numai denumirea, in functie de zona in care se practica.
Denumirea de capra este specifica zonei Moldovei. Caprele din Moldova, cu bot de lemn clampanitor, au specifice coarnele mai mici si mai putin impodobite decat in restul tarii. Ele sunt acoperite cu covoare sau macaturi si uneori poarta pe spinare o fasie cu clopotei. Caprele danseaza impreuna cu ursul dansuri grotesti. Celelalte personaje mascate care le insotesc prezinta adesea scene comice, cu aluzie la comunitate, sau la evenimente actuale Chiar si pe vremea comunismului, se facea aluzie la regim si la conditiile de trai.. In mod traditional, capra joaca in mijloc, fiind inconjurata de celelalte masti, dupa cantarea la fluier, sau la strigaturile flacailor care au sarcina de a o juca.
In zona Transilvaniei, capra poarta denumirea de turca. In zona Hunedoarei turca se numeste si cerb sau cerbut. Capul turcii are specifice doua coarne inalte, impodobite cu beteala, panglici si clopotei. Uneori este impodobita cu fasii lungi si multicolore de panza sau, mai nou, de hartie colorata. Se spune ca turca era jucata de oamenii insurati. Flacaii se temeau sa o joace, caci se credea ca pentru sase saptamani se departeaza de ei ingerul cel bun si sunt lasati in voia celui rau.
In ziua de Anul Nou, turca "moare". Este "impuscata" de un fecior, "inmormantata" de "popa" si bocita de "preoteasa" . Fireste, toti, feciori mascati. Apoi este "inmormantata"; masca se asaza cu capul in jos, pana ce se termina "pomana" (ospatarea feciorilor de catre fete). Apoi feciorii impart turca, fiecare luand bucata pe care a dat-o cand a fost facuta . Repertoriul turcii era foarte vast. Continea si cate 15-20 de cantece, necesitand repetitii indelungate. La aceste repetitii participau si copiii, pentru a putea prelua obiceiul, in viitor
In zona Munteniei, capra poarta denumirea de brezaie. Jumatate om si jumatate dobitoc, pare a fi "o fiinta razletita din stravechile coruri bahice" si cea dintai masca a teatrului popular romanesc.
Insotita de mos, baba si alte personaje mascate, prezinta diferite scene comice. In zona Muscelului, are cap de lup, barza, vulpe, caine, cocos sau vultur. Glumeste, canta, ii inveseleste pe batrani, ii sperie pe copii, da ghes tinerilor.
In Bucovina, capra se numeste malanca, inchipuind o pereche de batrani. Casele gospodarilor trebuie sa fie curate, caci pe celelalte le murdareste "mosneagul" cu funingine. Oricum ar fi ea numita, reprezinta tot un fel de capra. Cu capra se umbla de la Craciun pana la Boboteaza. Mai demult umba o ceata, formata din 15-20 de feciori. Acum umbla si cate 2-3 barbati, chiar si casatoriti. In zilele noastre capra se poate vedea nu numai in curtile gospodarilor, ci si in pietele oraselor, in tren, in gari; umbla dintr-o localitate in alta, pentru a castiga bani si a-i delecta pe oameni.
Caprele dansau impreuna cu "Ursul" dansuri grotesti, iar mascatii improvizau unele scene comice traditionale. In zilele noastre, in Moldova, acolo unde se joaca Ursul, acesta este un joc de-sine-statator. Ursul joaca indemnat de ursar, in ritmul tobelor si al fluieraturilor.
Ceata este completata de alti mascati: "mosi", "babe", "domnisoare", etc. Toti, flacai din sat. Mastile sunt confectionate din carpe, blanuri de oaie, de iepure; costumele din haine vechi; recuzita-obiecte casnice demodate, bate, etc. In Bucovina, "mascatii" se dau pe fata cu funingine si se impodobesc cu pene. In Maramures se pot intalni cete de "draci", care, in zanganitul talangilor care le sunt agatate de costumul din blana, salta pe ulite dupa colindatori.
In zilele noastre exista mai multe obiceiuri specifice fiecarui tinut, de Anul Nou. In Moldova se intalnesc cele mai multe datini la aceasta sarbatoare. Toate sunt "puse in scena" de ceata de feciori. Mai deosebiti sunt "Imparatii"din Bosanci, judetul Suceava, cu costume alcatuite din pene colorate. Ei joaca diferite jocuri si ureaza gazdelor, la sfarsit. "Caiutii" sunt un obicei specific judetului Botosani. Ceata, mai mica sau mare, in functie de varsta participantilor, colinda din casa-n casa, jucand in ritmul fluieraturilor si strigaturilor, precum si al muzicii, daca isi permit flacaii mai mari sa o plateasca. Costumul include un cap de cal din lemn, impodobit cu peteala si hartie colorata. Acesta i-a facut pe specialisti sa vada in acest obicei reminiscenta unui stravechi ritual hipic.
Un obicei unic in tara se desfasoara in Bucovina, la Anul Nou. Este vorba despre bungheri. Costumati in uniforme militare asemanatoare celor ale generalilor austrieci, ei joca in cerc si striga strigaturi de joc si licentioase. Sunt acompaniati de instrumente de suflat si tobe, in ritmul Arcanului, dans specific acestei zone.
In Moldova se intalneste dansul Arnautilor, a caror sosire o anunta sunetul de zurgalai, tobe si trompete. Ei sunt imbracati in costume populare si poarta peste camasa o naframa din borangic sau un servet pe care sunt prinse margele. Deasupra poarta o flanela rosie. Pe cap au caciula impodobita cu margele si bucatele de oglinda. Poarta si fusta cu zdrente, de cele mai multe ori rosie sau albastra, opinci cu zurgalai, itari albi si buzdugan impodobit in mana. Joaca pe la case "Ieseasca", pe melodia unei fanfare pe care o tocmesc special pentru acest moment.
Ca teatru popular se intalnesc Jienii (Banda Jienilor, Jienia sau Haiducii) si Banda lui Bujor. Variantele existente ale acestui teatru popular pornesc de la renumele pe care l-au avut haiducii in popor si de la legendele care s-au creat in jurul faptelor lor de vitejie. In prezent, acest tip de teatru popular aproape ca a disparut. Am mai vazut totusi, sporadic, unele trupe in Moldova si Dobrogea.
Un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou, este Plugusorul. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezenta simbolica, in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor.
Plugusorul se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenti, ca si acum. Dar se spune ca, mai demult, il practicau numai barbatii in puterea varstei. Izolat (in judetele Botosani si Galati) este consemnata si prezenta femeilor in ceata. In general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf. Recitarea textului este insotita de sunetul clopoteilor, al buhaiului si de pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace, care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.
Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul. Ca rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.
In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si majoritatea obiceiurilor de iarna. Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost inlocuit de buhai.
In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul. Ei arunca seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni. Rostesc o urare scurta prin Bucovina ("Sanatate! Anul Nou!"), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent insa s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei: "Sa traiti/ Sa-nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-ndestulata!".
Alta forma de colind de Anul Nou este Sorcova. Mai demult, la Sfantul Andrei se puneau in apa, la inflorit, ramuri de mar, par sau visin. Cu ele se colinda din Ajun, pana in dimineata zilei de Sfantul Vasile. Astazi acestea sunt inlocuite cu sorcove facute din flori de hartie colorata, ornate cu beteala. Obiceiul este practicat de copii, care intra in casa si le lovesc, pe rand, pe gazde, cu sorcova, recitand formula. Prin Buzau, Prahova, Arges, Teleorman si Olt se colinda mai intai la fereastra, spre a le destepta pe gazde.
Pocniturile din bici si din paraitoare (mai nou, petardele) se spune ca sunt menite a alunga spiritele rele. Pe de alta parte, Anul Nou este un prilej de efectuare a actelor magice si pronosticurilor.
In aceasta noapte se spune ca se deschid cerurile. Iar cui privegheaza si le vede deschise, i se va da orice va cere. Se spune ca animalele vorbesc, povestind tot ce au facut in timpul anului. Se mai spune ca asa cum e omul la Anul Nou va fi tot anul (vesel sau trist). Mai demult, se ungea cu untura si carbune de tei pe la ferestrele si usile grajdului, ca sa nu intre strigoaicele, sa strice vitele . Se punea busuioc, cercei sau salba la parul de la gard, pe casa sau pe claile de fan. Se spunea ca daca in dimineata Anului Nou vei gasi obiectul rourat, e semn de noroc. Inca si acum se mai face placinta cu ravase, pe care se scriu calitati sau diferite trepte de bogatie.
Pentru a afla viitorul, oamenii practicau Vergelul. Se adunau la o casa si intr-un ciubar cu apa ne-nceputa puneau fiecare dintre cei prezenti cate un semn (cutit, inel, cercel, cheita). Un baiat de 10-13 ani era randuit sa le scoata pe acestea din apa, in vreme ce vergelatorul (un om bun de gura) ura noroc de Anul Nou si de sarbatorile mai insemnate de peste an. In unele parti, la Vergel participa oricine dorea. In altele, numai fetele, spre a-si ghici ursita.
Dar existau si multe alte practici prin care fetele aflau cu cine se vor marita. Fiind, in cea mai mare parte, de domeniul trecutului, si pentru ca nu avem reprezentari vizuale ale lor, am considerat ca e util doar sa le amintim in acest studiu.
Din cele mentionate pana acum, ne-am dat seama ca Anul Nou este sarbatoarea cu cele mai putine datini crestine. Dar este si noaptea in care, in manastirile din Romania, este obiceiul de a se face priveghere si slujba de toata noaptea. A doua zi, de Sfantul Vasile, se citesc Molitfele pentru dezlegare de lucrarile diavolesti si rugaciuni de binecuvantare a anului care incepe.
Boboteaza, numita si Epifanie (aratarea Domnului) este unul dintre cele mai mari praznice crestine. Este sarbatoarea Botezului Domnului in Iordan, de la Sfantul Ioan Botezatorul. In primele trei secole crestine, se sarbatorea odata cu Nasterea Domnului, tot la data de 6 ianuarie. Este o mare sarbatoare a romanilor pentru ca, in aceasta zi, s-au aratat toate Persoanele Sfintei Treimi si tot acum se sfinteste Aghiazma Mare.
Cu cateva zile inainte de Boboteaza preotul umbla "cu ajunul"; colinda fiecare casa, cantand troparul sarbatorii si stropind cu aghiazma oamenii si locul. Daca soseste in ziua Ajunului, este intampinat cu mancare de post (prune uscate fierte, grau fiert, mere, etc.). Pentru ca ajunul Bobotezei este zi de post aspru. Oamenii il intampina pe preot cu lumanare aprinsa, la poarta; uneori il si conduc cu cateva case mai incolo, la iesire. Copiii il insotesc si ii anunta sosirea, strigand inaintea lui "Chiralesa!" (de la grecescul Kir eleison = Doamne, miluieste). Aceasta mai ales in Bucovina si Moldova.
Peste tot in tara se face sfintirea mare a apei (Aghiazma Mare), cu care se sfintesc obiectele. Cu aceasta apa sfintita se stropesc casele, oamenii, animalele, pasarile. Oamenii cred ca este izbavitoare de boli, sfintitoare si purificatoare. Ea se bea 9 zile dupa Boboteaza si, in cursul anului, de catre cei opriti de la Sfanta Euharistie. Se pastreaza ani de zile, cu credinta ca aceasta apa este nestricacioasa.
In satele de la Dunare e obiceiul ca, dupa sfintirea apei, preotul sa arunce in fluviu o cruce (sau trei cruci, in mare). Baietii se arunca in apa si inoata pana cand unul dintre ei prinde crucea. In mai multe locuri din tara se sfinteste la Boboteaza apa raului sau a vreunui izvor care trece prin sat.
De asemenea, in prezent se practica, in Sudul tarii, un obicei numit, pe alocuri, incuratul cailor. Caii sunt impodobiti cu ciucuri (canafi) si apoi sunt "botezati" de preot cu aghiazma, impreuna cu stapanii lor. In unele locuri intra si in apa raurilor, care a fost sfintita de preot. La biserici, se fac cruci din gheata, se trag focuri de arma pentru alungarea spiritelor rele.
Ca sa nu se spurce apa sfintita, noua zile dupa Boboteaza nu se spala rufe. Fetele iau o floare din cele ce impodobesc crucea la Boboteaza si cred ca, daca o vor pune sub perna, isi vor visa viitorul sot.
In comuna Morteni din judetul Dambovita se face un obicei unic, cunoscut sub denumirea de "Steag" sau "Geavrele". Cu o saptamana - doua inaintea Bobotezei, baietii iau de la femeile mai in varsta geavrele (batiste). In ajunul Bobotezei, se strang la o gazda, unde le cos, pe un par infasurat in tricolor, lung de 9-11 metri. In varf ii pun cruce, ciucuri, tricolor si busuioc. De Boboteaza, steagurile din cele patru sectoare ale localitatii se sfintesc in centru, de catre preot. Apoi merge fiecare ceata in sectorul ei. Colinda din poarta-n poarta, ridicand steagul de trei ori in sus. De Sfantul Ioan, a doua zi, il desfac, la aceeasi gazda. Isi numara banii castigati si-si povestesc intamplarile de la umblatul cu steagul. Ei fac, constiincios, acest obicei in fiecare an. Se spune ca, daca nu-l mai fac un an, nu mai au voie sa-l faca vreme de sapte ani.
In trecut existau mai multe obiceiuri la aceasta sarbatoare. Ele tineau de domeniul magicului: ghicirea ursitului, aducerea de mana pomilor, sporul casei, etc. In Muntii Apuseni se facea Ardeasca. Fetele si flacaii luau cate un taciune. Pe un tapsan, faceau un foc mare si sareau peste el. Cu fumul se afumau pomii, casele, painea, pentru a le sfinti si pazi de rau.
A doua zi, praznuirea Sfantului Ioan Botezatorul incheie ciclul sarbatorilor de iarna. Este sarbatoarea "celui mai mare om nascut din femeie", care L-a botezat pe Cel propovaduit de El. Este una dintre cele trei sarbatori dedicate Sfantului in cursul anului (celelalte doua sunt Sanzienele (Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul) si Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul).
In aceasta zi, oamenii se stropesc cu apa, se cufunda in rauri, iazuri sau jgheaburi, iar feciorii din sat uda cu apa de fantana sau din caldarusa popii fetele din sat.
Cei care poarta numele de Io(a)n sunt iordaniti (udati sau aruncati in sus), pana cand dau un dar. In Muntenia obiceiul se numeste Valarit si este practicat de feciori. Acestia umbla din casa-n casa, "botezand" si ridicand pe oricine intalnesc. Ca dar, iordanitorii primesc bani, iar mai demult primeau carne. Seara fac petrecere cu toate fetele pe care le-au iordanit acasa sau la fantani. In zona Sibiului, obiceiul poarta numele de "Muiatul Ionilor", fiind dedicat doar celor ce poarta acest nume.
Prin fastul si diversitatea lor, sarbatorile de iarna sunt cele mai ample si mai spectaculoase din cultura populara actuala. Aceste trasaturi ale lor au facut ca sa fie atat de mult exploatate in cadrul unor spectacole si festivaluri de folclor, incat si acestea din urma au devenit traditie. In acest sens, putem mentiona festivalurile de la Sighetu Marmatiei, Suceava si multe alte festivaluri desfasurate in capitalele de judete care au ajuns la peste 20 de editii.
In calendarul romanilor, acest ciclu de sarbatori este foarte important. Este cea mai lunga perioada a anului cand sarbatorile se tin lant, cea mai bogata in semnificatii si evenimente crestine; cea care ii leaga pe romani mai mult de traditiile populare si de locurile natale; cea care impune comunitatii romanesti alte ierarhii, alta stratificare sociala decat cea obisnuita; este perioada care, in multe locuri, te transporta intr-o lume straina parca de obisnuintele cotidiene - o lume in care e, cu adevarat, sarbatoare.

Din volumul Dr. Iuliana Bancescu, OBICEIURI TRADITIONALE DIN ROMANIA. SARBATORI IN IMAGINI., album editat de Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale, Bucuresti, 2006 (Colectia Traditii)

Craciunul

2011-08-29T19:03:00.009+03:00

Craciunul
sau Naşterea Domnului (naşterea lui ) este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii.
În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Craciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine şi o sărbătoare laică, celebrată atât de către creştini cât şi de către cei necreştini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la ”.

Christmas with Donald Duck & Goofy

2011-08-29T13:37:00.002+03:00

Donald Duck`s - snowball war

2011-08-29T13:31:00.001+03:00

Donald Duck`s Christmas

2011-08-29T13:21:00.004+03:00

Christmas With Disney

2011-08-29T13:11:00.005+03:00

Jingle Bells

2011-08-29T13:04:00.004+03:00

Merry Christmas

2011-08-29T12:59:00.003+03:00

Colinde de Craciun

2011-08-29T12:57:00.002+03:00

Mickey Mouse colinde de Craciun

2011-08-29T12:17:00.002+03:00

Retete de Craciun

2011-07-28T21:37:00.005+03:00

CARNATI DE CASA

Ingrediente:
3 kg carne tocata de porc (s-a tocat pulpa)
100 gr usturoi
1 mana sare mare
20 gr boia15-20 gr piper
sare de lamaie, bicarbonat si putin otet pentru curatat intestine.
Preparare:
Carnea tocata trebuie sa aiba destula grasime, nu tocati doar carne macra, cam 2/3 carne si 1/3 grasime sa fie in compozitie.

Intestinele folosite sunt cele subtiri de la porc sau puteti folosi intestine gata cumparate. Cele de la porc se rad bine cu dosul lamei cutitului pana se elimina tot continutul si apoi se spala cu apa fierbinte. Indiferent daca folositi intestine cumparate sau curatate de voi pasul urmator e sa le puneti in apa calda cu un pliculete de sare de lamaie, bicarbonat si putin otet ca sa se dezinfecteze bine si sa se albeasca.
Se strivesc cateii de usturoi si se pun peste carnea tocata impreuna cu sarea. Se framanta bine cu mainile si apoi se lasa cam 15 minute sa se topeasca sarea.
Se adauga boiaua si piperul si se mai framanta pana la omogenizare.
Acum se gusta compozitia: se ia o bucatica de carne tocata si puneti limba pe ea ca sa simtiti cat e de condimentata. In functie de propriul gust mai adaugati sare si piper. Dar nu boia, prea multa boia va face carnatii amari!
Pregatiti masina de facut carnati punand in capat tubul special de umplut carnati.
Luati un intestin si-l trageti pe tub pana in capat. Daca merge greu, suflati in el!
Faceti un nod sanatos la capat. Puneti carne in masina si dati incet la manivela sa umpleti intestinele. E bine ca cineva sa umple continuu masina si sa invarta la manivela si cineva sa tina carnatul in timp ce se formeaza sa nu se rupa. In timp ce se formeaza carnatul rulati-l sub forma de melc ca sa fie mai usor de mutat la sfarsit.
Cand ati ajuns la captul intestinului va opriti din dat la manivela si faceti un nod sanatos si la capatul final. Si gata primul carnat!
* in cazul in care intestinul are gauri si vedeti ca iese compozitia afara, va opritit in acel punct si faceti nod, chiar daca carnatul iese scurt; reluati cu alt intestin
Repetati pana terminati carnea.
Carnatii se pot cosuma asa proaspeti prajiti sau se pot pune la afumat.

Peisaje de iarna

2011-07-28T21:23:00.007+03:00

Mai multe imagini

Colinde de suflet

2011-07-26T11:53:00.006+03:00

MAI MULTE COLINDE DE SUFLET :

,,,...