Cărţi Alese.

Acum 15 ani începeam să scriu aici

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 17 Oct 2025 14:34:00 +0300

Acum cincisprezece ani scriam aici și mă bucur de toți anii aceștia în care am învățat multe și am descoperit foarte multe cărți din genuri diferite. Am întâlnit multe persoane atât prin intermediul blogului cât și offline și în tot acești ani mi-am demonstrat mie cine sunt și că tot ce faceam aici a fost cu un scop, acela de a împărtăși mai mult pasinea pentru citit și să ajut cât pot prin blog, să ajungă cărți la persoane care aveau nevoie de ele și nu-și permiteau.

În 15 ani am depășit prin giveaway-uri să trimit peste 500 de cărți, pentru că mă gândeam la mine, cum eram într-un oraș mic, biblioteca orașului nu era ofertantă și știam că sunt și alți adolescenți care nu au acces sau nu-și permit să dea o precomandă.

Mă bucur acum (și sper ca această bucurie să nu fie risipită de tăierile bugetare din mediul cultural) că acum cărțile acestea pe care le citeam și le recomandam acum foarte mulți ani, apar cum și-n bibliotecile locale și județene.

Literatura pentru adolescenți este imporantă - nu contează că e cu vampiri, că sunt distopii sau alte cele - este importantă pentru că înglobează aceleași trăiri pe care le are un adolescent - și să fim serioși, nu toată lumea rezona cu literatura noastră, care era destul de limitată la acea vreme. Pe lumea aceasta există și persoane introvertite și pentru ei literatura poate conta foarte mult, fiindcă acea lume ficțională te poarte purta departe, te ajuta să uiți de griji și de problemele familiale, cum era cazul meu. Mi-aduc și-acum aminte primul meu contact cu Twilight și-apoi primul contact cu un roman scris de Charles Dickens (cu personajul David Copperfield, pentru că nu-mi venea să cred că empatizam așa mult cu un personaj, ce să vezi - dintr-o carte?!).

Încerc să mai scriu aici când am ocazia, dar de multe ori nu-mi place rezultatul final sau după ce postez am mania să vreau să modific sau să șterg recenzia respectivă. Imporant este să citiți în continuare și să citiți ce vreți, ce vi se pare interesant și este pe placul vostru. Am trecut cumva și pe rețelele sociale, pe care le-am respins de când au început să fie populare. Am trecut cu greu pe Insta sau TikTok, dar mi se pare că lumea se complică mai mult decât ar trebui, îmi plăcea să rămân aici să scriu, să promovez de la edituri și să avem discuții în comentarii. Mi se pare că acum stând prea mult postând pe mai multe rețele, edităm video și mai câte, pierdem foarte mult din timpul pe care-l puteam petrece citind o carte.

Nucleul meu e tot aici și încerc să citesc în continuare, să descopăr titluri noi și să-mi placă ceea ce fac. Sincer vă spun, cu liceul, facultatea și apoi la job full time, era din ce în ce mai greu să citesc sau să mențin pasul cu ce vedeam pe net la alții, dar am realizat că așa sunt eu, așa e ritmul meu și că nu vreau să fie o competiție.

Tapetul Galben de Charlotte Perkins Gilman (Recenzie)

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 18 Jul 2025 15:47:00 +0300

Tapetul Galben este o nuvelă publicată inițial în 1892 și este considerată una dintre cele mai importante scrieri feministe. Nuvela sudistă gotică reprezintă viața celui de-al Doilea Sex, copleșită de presiunile de atunci și situațiile ireale, care din păcate sunt o realitate și-n prezent. În doar câteva pagini, scriitoarea transmite extrem de mult, lăsând loc și de interpretări atât prin direcția narațiunii, cât și prin simbolism.

Viața femeii în America la sfârșitul secolului XIX

Prin experiența personală, scriitoarea creează personajul principal feminin, dar care nu are o identitate conturată, dând impresia că situația ei comună cu a mai multor femei din acei ani. Știm doar că femeia a născut recent și că trebuie să se mute într-o casă impunătoare, deoarece soțul ei necesita acest lucru. De la bun început naratoarea prin intrările ei în jurnal ne prezintă suspiciunile ei în privința noului cămin, un conac colonial, crezând cu tărie că această casă este bântuită.

„John râde de mine, firește, dar asta-i ceva de neașteptat într-o căsnicie. John e pragmatic până la extrem. Nu suferă credința, în este groază de superstiții și ia în derâdere orice discuție despre lucruri ce nu pot fi simțite, văzute și măsurate în cifre.”

După sarcină este extrem de condiționată, nu poate să aibă grijă de propriul copil și este ținută sub tratament, regim, după recomandările impuse de soțul ei, John. Pare că are o pasiune pentru scris, dar îi este interzis să scrie și de aceea scrie pe ascuns. Pe lângă regim alimentar și medicamentos, trebuie să doarmă și să se odihnească, plimbările și contactul social este interzis, iar fiind singură se pierde prin casa veche și dezvoltă o obsesie pentru tapetul galben imperfect prin aspect, dar interminabil prin modelul acestuia.

Vine sora lui John. E atât de drăgușă și grijulie cu mine! Nu trebuie să mă gâsească scriind. E o gospodină desăvârșită și plină de entuziasm și nu își dorește vreo meserie mai bună. Sunt aproape convinsă că, în mintea ei, scrisul e cel care m-a îmbolnăvit!

Condiția femeii

Imaginea formată este una a femeii care nu are voie să aibă o identitate, scrisul, pasiunea ei este strict interzis sub regimul impus de John, soțul acestuia. Rebeliunea acesteia o face să scrie pe ascuns, pentru că nu-și îmbrășișează imaginea de prizonieră în acest conac și-n același timp o copleșește tapetul galben, imperfect prin codiția acestuia, dar perfect prin modelul interminabil.

Condiția personajului principal anticipează condiția femeii din următorul secol, care ar fi ireal și anume: procedura de lobotomie (operație constând în tăierea unor fibre nervoase din creier, sursă DEX online) și terapia cu electroșocuri (tratament care constă în trecerea curentului electric prin creier, sursă DEX online). Ca o paralelă, aș recomanda:

Clopotul de sticlă de Sylvia Plath, care prezintă atât ficțional, cât și autobiografic persojalul lui Esther; O altă recomandare ar fi The Hours de Michael Cunningham, un roman excepțional despre trei femei și trei destine diferite (recomand și filmul, mi-a plăcut extrem de mult); și bineînțeles volumul de poezii Ariel al Sylviei Plath și rădăcina de unde a pornit Cunningham, Doamna Dalloway.

Cât este gotic și cât este o afundare în demență?

Este sau nu conacul bântuit? Putem avea încredere în narator despre ce a observat că se întâmplă în tapet? Întrebări la care nu avem răspunsuri clare, totul se adună către un punct culminant extrem și sunt de părere că există o combinație, adică conacul într-adevăr ar fi bântuit și-nacelași timp, datorită circumstanțelor, femeia ajunge să nu mai perceapă ce e într-adevăr real. Spun asta, deoarece naratorul spune de la bun început că ar fi bântuit noul ei cămin temporar, iar ceea ce urmează este din cauza mai multor factori. Elementul paranormal poate fi și o oglindă a viitorului, a condiției femeii din viitor, dacă este sub controlul bărbatului - am enumerat terapiile miraculoase anterior.

John e tare încântat de progresul meu! A râs puțin zilele trecute, spunându-mi că, în ciuda tapetului, înfloresc pe zice trece! Am râs și eu. Nici nu mă gândesc să-i spun că înfloresc datorită tapetului - ar râde de mine. Poate chiar s-ar gândi să mă ia de aici. Nu mai vreau să plec până nu-i dau de capăt. Mai e o săptămână până expiră contractul, dar cred că e timp suficient.

Nici măcar nu-mi place să privesc pe ferestrele de aici - oriunde m-aș uita, văd numai femei care se târăsc rapid de colo - colo. Oare au ieșit toate din tapet, așa cum am ieșit și eu?

Un lucru este sigur - Charlotte Perkins Gilman în doar câteva pagini te captivează, te întristează și te face să gândești și să reinterpretezi tot, din nou și din nou. Este o operă ce trebuie studiată din liceu și mai cu seamă în facultate, dacă vorbim de literatura americană.

Nota: 10/10

Editura: Alice Books

Autor: Charlotte Perkins Gilman

Format: Broșat (paperback)

Profesorul de Charlotte Brontë (Recenzie)

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 14 Jul 2025 09:09:00 +0300

Profesorul a văzut lumina tiparului în 1857, după moartea scriitoarei, fiind publicat cu aprobarea soțului Arthur Bell Nicholls. Cu toate că romanul a fost scris înainte de Jane Eyre (publicat in 1847), romanul a fost respins de multe edituri, Charlotte renunțând la idee, trecând mai departe, lucrând la romanul care urma s-o facă văzută. Nu știm cu exactitate de ce romanul nu a fost publicat inițial, dar poate să aibă legătură cu temele abordate și discursul personajului masculin.

Spre deosebine de Jane Eyre, în acest roman accentul se pune pe un personaj masculin numit William Crimsworth. Totul se învârte în jurul lui și-l ascultăm, pentru că ni se amintește de multe ori că tot ce a scris, a scris pentru tine cititorule. William este un bărbat care trăiește precum o corabie în mijlocul Atlanticului, doar că plutește în derivă. Nu este sigur ce vrea, nu acționează de la bun început și privim un personaj disperat, care parcă are nevoie să fie împins de la spate.

„Îmi amintesc că pe atunci mulți mă făceau zgârcit, iar eu atenuam acest reproș cu plăcuta consolare că este mai bine să fii neînțeles acum, decât respins mai târziu.”

- (referindu-se la traiul lui de la început, în chirie, având o viață modestă, din cauza salariului oferit de fratele său Edward)

Colecția de Clasici, Editura Corint

Rivalitatea bărbaților și denigrarea

Romanul are ca incipit o scrisoare nesfârșită scrisă de William, adresată prietenului său Charles. William își expune nemulțumirile față de viața lui profesională și drumul în viață incert. Într-un final acceptă să lucreze ca funcționar pentru fratele său înstărit, Edward, care este invidios pe capacitățile fratelui său, William. Vede că este inteligent și în loc să-l sprijine, preferă să-i facă viața un chin, dându-i o leafă foarte mică pentru viața din Anglia de atunci. Viața de funcționar pentru William este ca o damnare continuă, traducerile repetitive și stilul de viață strâmtorat îl face să cadă des pe gânduri și ni se adresează tot timpul nouă, de parcă ar trebui să-i dăm un sfat sau doar să-l ascultăm. Nu avem o explicație de ce există această ruptură în familie, avem doar o scenă în casa lui Edward, în care William este jignit, de parcă este menit să trăiască de pe o zi pe alta, fără un viitor sigur, în timp ce-și admira tabloul care o înfățișa pe mama sa - subliniid cât de tare seamănă cu mama lui. Atât Edward, cât și Hunsden, demonstrează cum bărbații între ei sunt foarte răi când vine vorba de comparații, avere, căsnicie și...le place bârfa.

Colecția Romane Nemuritoare, Editura Litera

De la funcționar, la profesor în Belgia

William începe să predea într-o școală de băieți, deținută de Monsieur Pelet, care parcă este salvarea lui, foarte amabil și deloc ce întâmpina în țara natală. La scurt timp după ce-și exercită meseria este abordat de directoarea școlii vecine, Zoraïde Reuter, vrând să-l angajeze la școala ei, dedicată doar fetelor. William acceptă să predea la școala de fete, iar ceea ce urmează începe să-i amintească de interacțiunile avute când era funcționar. În Belgia este trădat și se comportă ceilalți din jur cu el ca și cum este necopt și naiv. Cumva își confruntă adversarii, urmând mai apoi să existe câteva surprize legate de acest conflict între directori și personajul principal.

„Oricât de tinere, de frumoase și de strălucitoare erau multe dintre elevele mele, pot să spun cu toată sinceritatea că n-au văzut niciodată la mine alt comportament decât acela pe care ar fi putut să-l aibă față de ele un tutore auster. Dacă cineva se îndoiește de acuratețea acestei afirmații, considerând că ar conține mai multă renunțare conștientă și stăpânire de sine decât este dispus să creadă că posed, atunci îl rog să ia în cosniderare împrejurările următoare, care, deși îmi reduc meritele, îmi confirmă sinceritatea.”

Scanarea animalică incontrolabilă

Munca la școala de fete era total diferită față de prima școală în care preda, elevele erau mult mai vocale, nu erau intimidate și li se părea amuzant accentul noului profesor. William a fost nevoit să se impună, urmând apoi să descrie întreaga clasă, trecându-și elefele prin filtrul lui animalic de bărbat, oferindu-ne descrieri legate de înfățișare, bagajul cunoștințelor și statut. Oricât de mult pune accent personajul pe faptul că nu a dat de înțeles că ar fi atras de vreo elevă, toate aceste descrieri demonstrează ca în interior se doar stăpânește și cumva afecțiunea este redată prin ton sau mustrări legate de scris sau dictarea avută.

William încearcă să nu-și lase partea animalică să iasă la suprafață, doar că afecțiune există pentru una dintre elevele lui, misterioasa Frances Evans Henri, care în mod neobișnuit se descurcă mai bine în scris față de multe fete din clasă. Acesta încearcă să o descoase, încearcă să afle mai multe informații despre aceasta, atât de la ea, cât și de la alte persoane.

„Romancierii nu ar trebui să oboseasă niciodată să studieze viața reală. Dacă și-ar face datoria cu conștiinciozitate, ne-ar oferi mai puține tablouri pline de contraste vii de lumini și umbre. Și-ar ridica rareori eroii și eroinele pe culmire extazului, și i-ar cufunda încă și mai rar în adâncurile disperării, pentru că, dacă gustăm rareori din plin bucuria acestei vieți, savurăm încă și mai rar amărăciunea acrită a chinurilor fără speranță. Firește, cu excepția cazului în care ne-am afundat ca animalele în desfătarea senzuală, am abuzat de capacitățile noastre de a simți plăcerea, le-am forțat, le-am stimulat, le-am suprasolicitat și, în cele din urmă, le-am distrus. Atunci, într-adevăr, am putea să ne trezim fără niciun sprijin, privați de orice speranță. Suferința noastră ar fi enormă, și cum i-am putea pune capăt? Ne-am rupt arcurile puterii, viața devine numai suferință, prea slabă pentru a concepe credința; moartea este întuneric, Dumnezeu, spiritele, religia nu mai au loc în mintea noastră prăbușită, în care lâncezesc amintirile hidoase și profane ale viciilor. Iar timpul ne duce pe marginea mormântului și devravarea ne îmbrâncește înăuntru, după ce am ajuns o zdreanță măcinată până în măduva oaselor de boală, stoarsă de durere, împinsă în noroiul cimitirului de călcâiul inexorabil al disperării.”
Lupta internă între profesionalism și sentiment

După prima interacțiune cu misterioasa lui elevă, William duce o luptă între ce-i cere inima și ce ar fi moral să facă. Se abține mult și lupta devine din ce în ce mai grea când i se cere de directoare să ofere meditații în particular domnișoarei Henri. Această proximitate reprezintă și-un prilej ca personajul principal să afle mai mult despre trecutul ei și cum a ajuns aceasta în Belgia, urmând la scurt timp ca această apropiere profesor-elevă să fie ruptă, pentru că le bagă bețe-n roate un alt personaj. Avem parte de o altfel de trădare, față de experiența acestuia în Anglia.

Impresia de roman neșlefuit și grăbit?

Spre final mi s-a părut grăbită acțiunea narațiunea, probabil din cauza faptului că Charlotte Brontë nu a avut cuvântul final în publicarea manuscrisului, dar mă bucur că am avut oportunitatea de a citi ceva diferit față de romanul ei celebru, pentru că este diferit atât prin perspectivă, abordare, cât și prin ton. Abia aștept să citesc Vilette, în care se exploră același scenariu ca-n Profesorul.

Nota: 8/10

Editura: Editura Corint (paperback); Editura Litera (cartonată, colecția Romane Nemuritoare)

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Diavola de Jennifer Thorne

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 25 Oct 2024 12:47:00 +0300

“There is a darkness in you, Anna.”

Toscana este o destinație de vis pentru majoritatea oamenilor, un coșmar pentru protagonista romanului, Anna Pace. Coșmarul ia formă din cauza familiei, fiindcă întâlnirile cu ceilalți membri Pace o neliniștește de fiecare dată. Anna este țapul ispășitor, întotdeauna este chestionată de alegerile personale, cât și de cele profesionale, iar pe tot parcursul șederii în Italia va trebui să joace din nou un rol. Pe de o parte a lăsat New York-ul în urmă și toate trăirile din ultimele luni, pe de altă parte trebuie să-și suporte familia într-un mediu cultural bogat, de care se poate bucura pe deplin, pentru că este singura care vorbește italiană. Dar cum se face că șoferul de uber este ingrijorat că protagonista romanului urma să fie cazată în Villa Taccola? Îngrijorarea șoferului îi dă Annei de bănuit, dar nu pentru mult timp, pentru că deja este luată în vizor de familia ei. Anna începe să observe anumite lucruri și se întreabă de ce le este restricționat accesul din turnul villei.

“(...) La Dama Bianca the locals call her, a deadly ghost, they say, claiming victim after victim over the years (...)”

Diavola este un roman cu nuanțe gotice, plasat într-un prezent apropiat și-ntr-un cadru familial disfuncțional. Când citeam mi-am amintit de serialul The White Lotus, doar că bineînțeles aici există și elemente paranormale.

Personajele sunt variate și sunt construite în antiteză cu personajul principal. Atât părinții Annei, cât și sora mai mare - Nicole, fratele geamăn - Benny sunt construite astfel încât să-ți sugereze că Anna face parte din familia Pace, dar fără să aibă ceva în comun cu aceștia. Singura relație pașnică ar fi cea cu nepoatele ei, dar acest lucru se datorează vârstei și faptului că încă nu au fost contaminate de răutatea familiei lor. Vacanța aceasta degradează foarte tare relația Annei cu Benny, fratele ei geamăn, iar unul dintre factori ar fi Christopher, iubitul lui Benny care se alătură familiei în acest trip. Cumnatul Annei (soțul lui Nicole) este doar un pion mutat dintr-o parte în alta, fără nuanță. Anna gravitează ca un satelit în jurul tuturor personajelor. Este vulnerabilă, dar în același timp puternică, pentru că simte că încă nu și-a găsit locul și nu vrea să fie ca familia ei. Fosta relație a rănit-o foarte tare, jobul în marketing nu o face să fie ea întru totul. Doar că prezența fantomatică din Villa Taccola o face să se detașeze de familia ei și o acaparează atât de mult încât vrea să știe tot, fără să-și dea seama că toată cercetarea aceasta o va pune în pericol.

Tema principală a romanului este familia, de unde derivează foarte multe subteme cum ar fi iubirea, inițierea și conflictul inter-familial. Există și conflictul intern retrăit de Anna de la început, până la sfârșit, iar în ansablu toată această vacanță este una inițiatică; într-adevăr, o călătorie inițiatică întunecată și extraordinară. Partea horror este încărcată atât de elementele paranormale, cât și de încărcătura emoțională a personajului principal, care mai are puțin și explodează.

Misterul Villei Taccola este presărat treptat. La început credeam că Anna cedează și că totul este în capul ei, dar pe parcurs întâmplările paranormale sunt validate și totul se duce într-o direcție neașteptată. Nu aș vrea să intru în detalii pentru că aș reduce din experiența lecturii. Dacă vă doriți o poveste cu fantome într-un cadru cultural bogat, plin de mister, atunci Diavola este romanul ideal.

Titlu: Diavola

Autor: Jennifer Thorne

Recenzie: Claudiu

RECENZIE Lapvona de Ottessa Moshfegh

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 26 May 2024 10:06:00 +0300

„It was Malek's custom to lie down on his mother's grave, placing his body crosswise as though he were a babe in her dead arms through the dirt. He always felt that the ground below him was charged with a sense of belonging.”

În satul medieval Lapvona se lasă o negură permanentă. În centru este Malek, un adolescent bătut de soartă, care nu este plăcut nici de propriul tată, Jude, nici de săteni. Singura alinare pe care o are acesta este credința și câteodată Ina, femeia care trăiește în izolare și care este bănuită de vrăjitorism. Doar că viața lapvonienilor nu este dictată de soartă, ci de Villiam, lordul ținutului. Plină de violență, percepții și maleficitate, Otessa Moshfegh explorează latura monstruoasă a umanității, unde moralitatea nu există și este lăsată deoparte în favoarea pervertirii și grotescului. The Guardian a descris romanul ca un „basm sumbru” (The Guardian, 2022), dar mergând mai în detaliu, fiecare personaj sau acțiune poate fi plasată într-o cronologie istorică, unele elemente putând fi plasate chiar și-n prezent. Lapvona este o carte care te va pune pe gânduri, iar unele scene pe mine mă vor bântui multă vreme.

„Malek's sense of his own future was as stunted as the growth of his body. He still looked like an eight-year-old, and his delight in the trees and flowers and rocks was sincere. He couldn't imagine maturing into a man. Maybe, Marek thought, he couldn't skip manhood and go straight to being a wrinkled elder like Ina. But for now he was trapped in his childhood.”

„Jude and Marek were like enemies now, each keeping his own secret belief about the other. To Marek, Jude was a ghost, a reverant of guilt. And so was Agata. To Jude, the boy was a blight, a curse, something that had come to Earth to punish him for a sin he couldn't recall.”

Lapvona este un roman atipic, despre o societate medievală fictivă prin care scriitoarea explorează complexitatea umană, atunci când nu există nicio urmă de moralitate, punând accentul pe depravare, diabolic și grotesc. În aparență, narațiunea este plasată într-un trecut îndepărtat, dar dacă am analiza mult mai tare fiecare personaj în parte sau stratificarea societății, cu siguranță putem să identificăm paralele ce pot fi asociate cu prezentul. Un lucru cert pentru mine este că Ottessa Moshfegh este o scriitoare care nu este pentru oricine, nu este ghidată de trenduri și are foarte mult curaj în tot ce scrie; scrie despre monstruozitatea ființei umane din mai multe unghiuri și scenele sunt greu de digerat pentru oricine.

Focusul romanului este pe Malek un adolescent, care la doar doisprezece ani este trecut mult prin viață, dar acest lucru este comun pentru lapvonieni, fiindcă viața la sat este foarte grea pentru majoritatea, cu excepția Lordului, care dictează de fapt soarta comunității. Malek este supus sorții și lui Dumnezeu, pentru că tot ce i se întâmplă îl face tot mai mult să se apropie de viața de apoi, în care speră să-și regăsească mama. La polul opus este chiar tatăl acestuia, Jude, care încearcă să se concentreze doar pe muncă, crescutul oilor, doar că în el se aprinde de fiecare dată un conflict și un dezgust față de propriul fiu, ori de câte ori îl vede. Imaginea acestuia îi amintește de faptul că soția lui a murit la naștere și că viața solitară nu e ceea ce și-ar fi dorit. În tot acest timp, atât Jude cât și fiul său, trăiesc într-o minciună pentru că de fapt soarta lor este pietruită cu minciuni, deziluzii și neîncredere.

Societatea lapvoniană este construită pe baza antitezei, între viața la sat, unde este plină de incidente greu de imaginat și misticism, iar cea de la palat este reprezentată de lăcomie și grotesc.

Personajele feminine din roman sunt construite astfel încât să reprezinte femeia în mai multe ipostaze. Pe deoparte este Ina, care este marginalizată de săteni și trăiește într-o singurătate eternă, dar cu toate că este văzută ca o vrăjitoare, celelalte personaje sunt dependente de ea din mai multe puncte de vedere. Ina reprezintă femeia mistificată datorită obiceiurilor inexplicabile, dar care-și găsește libertatea prin solitudine. Pe de cealaltă parte este Agata, care vrea să fie liberă, dar este constrânsă și distrusă de imaginea patriarhatului. Pentru ea nu există o scăpare pentru că abuzul ei este continuu.

Lapvona este un roman al constrastelor și în același timp și-o satiră a vechilor obiceiuri, superstițiilor și a conflictelor, doar că multe scene sau situații le găsim și-n prezent, „îmbrăcate” în alte haine.

Nota: 10+/10

Titlu: Lapvona

Autor: Ottessa Moshfegh

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Dinți de lapte de Zoje Stage

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 23 May 2024 13:05:00 +0300

Dacă Fata dispărută (Gone Girl) era romanul care te făcea să te îndoiești de căsătorie, atunci Dinți de lapte este cartea care te va face să te gândești bine dacă îți poți asuma responsabilitatea de a fi părinte.

O familie aparent normală, formată din mamă, tată și fiică este focusul acestui roman psihologic cu elemente de thriller. În mare parte, atenția este îndreptată spre relația mamă-fiică, văzută din mai multe unghiuri, pentru că Suzette, mama, trece prin mai multe etape cu fiica ei de doar șapte ani, care nu vorbește nici până la această vârstă, neimaginându-și că viața de mamă va deveni în scurt timp pentru ea un adevărat coșmar. Aflăm că Hanna este dusă la diverși specialiști pentru a descoperi ce bariere există pentru aceasta, iar Suzette crede că vina este a ei, din cauza felului acesteia de a crește un copil.

Situația se schimbă radical, când Hanna începe să vorbească cu mama ei, și nu, nu au fost vorbe dulci. Suzette nu-și poate da seama de ce fiica ei se comportă și vorbește într-un mod neadecvat și o respinge doar când soțul ei, Alex, nu este de față. Repulsia, jignirile fiicei de șapte ani se transformă în decizii malefice, acțiuni violente și un comportament total alarmant pentru un copil. Este posibil ca un copil de șapte ani, cum e Hanna, să-și dorească să-și ucidă mama?

„Încercase, în clipele cele mai grele, să se agațe de zilele de la început, de zilele de glorie. Când ea și Alex radiau de lumină. Iubirea lor dăduse naștere unei creaturi vii, care respiră și-n ochii căreia tot Universul avea să se reflecte și care va privi totul cu mirare. Dar când a ajuns la o dimensiune suficient de mare încât s-o simtă în interiorul ei, nu părea un copil, ci pur și simplu o masă amorfă.”

Dinți de lapte în aparență este un thriller psihologic, care creionează un adevărat coșmar pentru părinți, doar că la substrat este de fapt o narațiune psihologică, care prezintă din mai multe unghiuri drama acestei familii. Cartea este șocantă, pentru că are scene de violență, un limbaj mai mult decât colorat, dar și câteva elemente supranaturale care vă vor da peste cap teoriile din spatele coportamentului fetiței. Din pricina tehnicii narative duale, romanul este unul cu foarte multe întrebări și puține răspunsuri, depinzând mai mult de persoana care citește romanul, deoarece multe incidente pot fi interpretate.

Am citit romanul și l-am apreciat mai mult ca o dramă de familie, decât ca un thriller, pentru că mi-a plăcut întreaga relație zbuciumată între mamă și fiică, transformată în conflict, copila având în plan și omorul mamei sale. În aceeași notă, tatăl absent din conflict - în mare parte - este mai mult o anexă ca personaj în familie, cu toate că se spune că bărbatul este stâlpul familiei, aici, Hanna ia această responsabilitate. În ceea ce privește relația celor doi soți, aceasta suferă o transformare. La început, Alex și Suzette sunt definiția iubirii și înțelegerii, doar că situația stranie în care se află cei doi soți, îl face pe tată să trateze vorbele soției lui cu suspiciune. Mi s-a părut ciudat că nu a existat de la început această transparență sau încredere între cei doi soți, pentru că Suzette duce această bătălie fizică și psihică singură mai bine de trei sferturi din roman.

Misterul din spatele Hannei se adâncește din ce în ce mai tare, pentru că ajungi să-ți pui tot felul de întrebări, mai ales după ce sunt introduse anumite aspecte supranaturale, care m-au făcut curios de cum vor fi explicate pe parcurs în carte, doar că nu au fost exploatate cum mă și așteptam. Finalul este unul emoționant, dar nu a fost ceva prevăzut de mine, pentru că lasă loc interpretărilor, și-n același timp ambiguidatea este distribuită și altor personaje.

În ansamflu, romanul este o dramă de familie întunecată, intensă, care șochează din ce în ce mai tare pe parcus ce citești. În același timp te pune pe gânduri, te-ntrebi dacă ai fi făcut altfel, dacă erai pus față în față cu o astfel de situație.

Nota: 9/10

Titlu: Dinți de lapte

Autor: Zoje Stage

Editura: Leda Bazaar

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Până nu se răcește cafeaua / Before the coffee gets cold de Toshikazu Kawaguchi

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 3 Aug 2023 12:48:00 +0300

„It takes courage to say what has to be said.”

Before the coffee gets cold (trad. Până nu se răcește cafeaua, ed. litera) este povestea unei cafenele magice din Tokyo, care oferă vizitatorilor oportunitatea de a se întoarce în timp. Există reguli clare pentru ca această călătorie să aibă loc și bineînțeles, nerespectarea lor are consecințe. Romanul prezintă patru scenarii diferite, în care are loc această călătorie în timp, fiecare persoană având câte un motiv diferit pentru care ar vrea să retrăiască trecutul. Romanul oferă mai multe perspective în ceea ce privește relația interumană, văzută din mai multe unghiuri și subliniază foarte mult că este important să ne exprimăm opiniile față de cel de lângă noi, pentru că vorbele nespuse, conduc către anumite decizii pe care ulterior le regretăm.

„I was so absorbed in the things I couldn't change, I forgot the most important thing.”

Before the coffee gets cold este un poveste atipică pentru o narațiune care are ca tematică întoarcerea în timp, nu există același tipar din cauza condițiilor impuse de cafenea. Spațiul oferă această experiență, dar lucrurile nu pot fi schimbate, iar accentul se pune pe retrăirea momentelor și scoaterea la suprafață a lucrurilor importante cum ar fi exprimarea sentimentelor sau luarea deciziilor. Dintre toate cele patru secțiuni ale romanului, cred că prima pentru mine a avut cel mai mare impact, pentru că a fost și prima, am aflat pentru prima dată despre culisele acestui spațiu magic, regulile și bineînțeles consecințele nerespectării regulilor. Prima poveste, cea a cuplului mi se pare comună, simplă, mulți oameni pot empatiza cu Funiko și Goro și situația lor.

Pe parcurs aflăm din ce în ce mai multe detalii despre cafenea, cum aceasta a rămas parcă blocată în timp, aproape chiar de deschiderea acesteia în 1874, pentru că nu a fost modernizată, a rămas obscură și învăluită în legendă, pentru că mulți se întreabă dacă este sau nu magică. Un element care m-a surprins este cel gotic, pentru că nu e așa ușor să călătorești în timp, există un element în plus, pe care nu aș vrea să vi-l dezvălui, pentru că pe mine m-a surprins și a funcționat pe tot parcursul narațiunii, ajutând la construirea atmosferei. Tematica este una variată, iar acest lucru poate fi văzut atunci când vedem secțiunile cărții: The Lovers, Husband and Wife, The Sisters și Mother and Child.

Nota: 9/10

Titlu: Before the coffee gets cold

Autor: Toshikazu Kawaguchi

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Vânătorii de zmeie de Khaled Hosseini

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 1 Aug 2023 12:54:00 +0300

„— Zice că e război, că în timp de război nu există rușine.

— Spune-i că se înșală. Războiul nu exclude decența. O cere, mai mult chiar pe timp de pace.”

Suntem transportați în Kabul, capitala Afganistanului, care era un paradis în ceea ce privește viața oamenilor, peisajele, tradițiile, înainte de invazia sovietică și căderea monarhiei. Facem cunoștință cu Amir, un băiețel privilegiat, dar care se simte presat de tatăl său să fie cel mai bun și să nu-l dezamăgească, iar în cealaltă parte îl avem pe prietenul său cel mai bun, Hassan, care este modest, din clasa de jos a societății. Treptat narațiunea pictează o degradare treptată a ținutului, dar și a relației tată-fiu și a celei de prietenie între cele două personaje principale. Procesul este ilistrat prind două tablouri temporale: cel din prezent, în care personajele au imigrat în altă țară și cel din trecut, care a determinat plecarea.

„Uneori, ochii i se umpleau de lacrimi în timp ce în citeam pasajul și de fiecare dată mă întrebam pentru cine plângea, pentru îndureratul Rostam, care își sfâșia hainele de deznădejde și își turna cenușă peste pletele albite de durere, sau pentru sohrab, care tânjise în zadar după dragostea tatălui său? Eu, unul, nu vedeam soarta lui Rostam ca pe un destin tragic. La urma urmei, nu ascund toți tații, în adâncul inimii, dorința secretă de a-și omorî fiii?”

Vânătorii de zmeie este un bildungsroman extraordinar, care m-a emoționat foarte tare, pentru că m-a încărcat foarte mult, dar mi-a și oferit o altă imagine a Afganistanului, de care nu știam. Pe de-o parte, vreau să avertizez orice persoană care dorește să citească această carte, că nu este un roman pentru oricine, este despre război și automat vor fi scene macabre. Pe de altă parte, cartea conține scene de abuz verbal, tortură, viol și suicid, de aceea ar trebui să aveți grijă, să fiți într-o stare bună din punct de vedere emoțional, cu voi înșivă, atunci când citiți romanul.

Tematica este variată pentru că narațiunea prezintă teme cum ar fi inocența, inițierea, pretenia, familia, războiul dar și teme cum ar fi iubirea, societatea. Inocența este bine definită de cei doi băieți, Amir și Hassan, care au o viață simplă își doresc cel mai tare să câștige competiția de zmeie și nu au alte griji. O scenă marcantă pentru mine, care în același timp conturează inocența copiilor, este scena în care soldatul american îl abordează pe Hassan, descriindu-i cum i-a denigrat mama. Prietenia este conturată, la fel, de cele două personaje, dar care este văzută din două perspective, cea de atunci, când băieții erau inocenți și cea din prezent, când cei doi sunt la maturitate, trecerea cea mare fiind conectată de o trădare a unuia dintre băieți, față de celălalt. Inițierea este în legătură strânsă cu situația de război, degradarea prieteniei și primul contact sexual. În cazul de față inițierea este una traumatizantă, inițiată și pe trădare și neîncredere. Familia este ilustrată în toate categoriile sociale afgane. Amir face parte dintr-o familie de rang înalt, Hassan face parte dintr-o familie cu statut social scăzut și există și alte persoane episodice care fac parte din familii cu statut social înalt, mediu sau din clasa de jos. Războiul gravitează în jurul tuturor temelor, iar personajele sunt afectate de natura neiertătoare a acestuia.

Zmeul devine un simbol al inocenței, al inițierii și are o însemnătate semnificativă în roman. Există o simetrie, pentru că simbolul apare și la început, dar și la sfârșit și oferă o imagine a prieteniei celor două personaje, pentru că imaginea zmeului înălțat are ceva dual, oferă o imagine copilărească, dar în același timp și o destrămare, o ruptură în viața copiilor.

În ansamblu, Khaled Hosseini a construit un roman complex, cu multe teme, descrieri extraordinare despre Afganistan în ceea ce privește obiceiurile, societatea, înainte de război și treptat, cum tot ținutul parfumat, a devenit o ruină și o suferință. În același context oferă un contrast între etapele vieții unui copil, de la preadolescență, la maturitate, cu toate nuanțele, greșelile și copilăriile specifice. Mi-a plăcut foarte mult cum au fost conturate relațiile dintre personaje, pe lângă cei doi prieteni, referindu-mă la relația tată-fiu, care devenea o povară, datorită statutului social pe care-l avea tatăl lui Amir în societate. Amir nu avea calitățile pe care le-ar fi vrut tatăl său și cu toate acestea el s-a dedicat cititului și mai apoi scrisului, care mai apoi a devenit o întreagă carieră pentru acesta.

Nota: 10/10

Titlu: Vânătorii de zmeie

Autor: Khaled Hosseini

Editura: Editura Niculescu

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Reguli pentru crima perfectă de Peter Swanson

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 15 Jun 2023 12:25:00 +0300

Într-o zi geroasă de iarnă, Malcolm deschide librăria pe care o și deținea, nu pentru că se aștepta ca cineva să-i viziteze magazinul, ci pentru că pisica care conviețuia în acest mic paradis al cărților, trebuia și ea hrănită. Nu s-ar fi gândit vreodată că prima persoană care avea să-i viziteze librăria va fi o agentă FBI. Gwen nu căuta o carte sau vreo recomandare din partea librarului, ci avea nevoie de ajutorul lui Malcolm, ca să înțeleagă mai bine pașii unui criminal în serie, care încă activează. I se aduce la cunoștință că mai multe crime sunt relaționate cu o postare pe blog, scrisă chiar de el, la începuturile librăriei - postarea viza, din punctul lui de vedere, opt opere de ficțiune pe care le considera că urmează tiparul unei crime perfecte. Din detaliile primite despre victime, Malcolm explică conexiunile cu operele detectiviste și încearcă să ajute agenta cu următorii pași pe care criminalul îi poate face în următoarele zile.

Vestea-șoc îl tulbură din prima seară, făcându-l să recitească postarea de pe blog de acum ceva ani. Nu are cum să nu recitească operele și să analizeze operele încă o dată, iar în același timp ceva îl macină, pentru că-și aduce aminte de ce nu mai citește din acest gen literar. Nu durează mult și primește un comentariu pe blog - „Sunt la jumătatea listei tale. STRĂINII ÎN TREN, terminat; ASIGURARE PENTRU MOARTE kaput; CAPCANĂ MORTALĂ, văzut filmul. La capătul listei (nu mai durează mult), luăm legătura. Sau știi deje cine sunt?”.

Romanul este un omagiu adus ficțiunii polițiste, care nu se limitează la lista propusă de personajul principal, ci și la noile apariții, recomandări personale și multe altele.

„Lectura avidă de romane polițiste în adolescență nu te pregătește pentru viața reală. Mă număr printre cei care au crezut că viața de adult va fi mult mai livrească decât s-a dovedit ulterior.”

„Toate operele de artă mi se par strigăte de ajutor, dar mai ales poeziile. Când sunt bune, și cred că poemele cu adevărat bune sunt puține, e ca și cum un străin mort de mult ți-ar șopti la ureche, încercând să se facă auzit.”

Reguli pentru crima perfectă este un roman pentru iubitorii de thriller, romane polițiste, pentru că întreaga intrigă este generată de alte opere din același segment, de aceea este important să citiți lista celor opt crime perfecte, înainte să citiți cartea pentru că romanul de față prezintă intriga, desfășurarea acțiunii și chiar deznodământul operelor. Am postat pe instagram lista, o puteți accesa aici, dar o voi lăsa și la finalul acestei postări.

De la prima pagină am avut un șoc (pentru că se declară o autobiografie), urmată apoi despre un avertisment din partea naratorului - personajul principal, Malcolm -, iar acest lucru m-a prins, m-a prins tare cartea.

Am citit foarte rapid cartea pentru că m-a intrigat foarte tare, devorând chiar mai bine de jumătate de carte într-o seară. Cumva romanul sparge tiparele în ceea ce privește narațiunea unui roman plin de mister pentru că apar pe parcurs din ce în ce mai multe dezvăluiri și întorsături de situație, ceea ce nu e des întâlnit în operele detectiviste pentru că marea dezvăluire, cumva se întâmplă spre finalul romanului (nu spun că nu avem și-un final clasic, dar nu este doar atât). Din primele capitole sunt într-adevăr indicii, care sporesc suspiciuni, tipare, care pe mine din ce în ce mai tare m-a făcut să nu las cartea din mână. Ca-n toate recomandările mele în ceea ce privește un roman polițist, este bine să știți cât mai puțin cu putință despre rezumat, pentru a trăi cu adevărat narațiunea.

Lista celor opt crime perfecte:

📖The A. B. C. Murders, Agatha Christie

📖The Secret History, Donna Tartt

📖Strangers on a Train, Patricia Highsmith

📖Red House Mystery, A. A. Milne

📖Malice Aforethought, Anthony Berkeley Cox

📖Double Indemnity, James M. Cain

📖The Drowner, John D. Macdonald

📖Death Trap, Ira Levin

Nota: 9.5/10

Titlu: Reguli pentru crima perfectă

Autor: Peter Swanson

Editura: Editura Litera

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Viol o poveste de iubire de Joyce Carol Oates

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 28 May 2023 11:58:00 +0300

Într-o zi de 4 iulie, când se sărbătorește independența Statelor Unite, Teena Mcguire se îndreapta spre casă împreună cu fiica ei, Bethie. Nu și-a imaginat vreodată că o scurtătură te-ar putea aduce în pragul morții, femeia ajungând să fie atacată și violată în grup de o gașcă depravată de bărbați, de față cu fiica ei. Lăsată într-o baltă de sânge, între viață și moarte, Teena este descoperită ulterior de autorități, doar că trauma dobândită și faptul că e blamată pentru tot ce s-a întâmplat în acea seară, o face pe femeie să nu-și fi dorit să fi fost salvată în acea seară.

„E ciudat să-ți vezi mama dormind. Incoștientă, afundată în uitare. Nu era nicio baltă de sânge sub ea. O auzeai cum respiră. Un sunet dur și enervant, ca o țesătură care se rupe. Dar mami părea împăcată, stând pe o parte, ca un copil, cu mâinile între genunchii trași la piept.”

„Când îi vei spune? Poate niciodată. De ce i-ai spune? N-ar înțelege. Lumea aceea era oribilă, dar era și frumoasă. Era plină de ură, dar și de iubire. Un singur bărbat ar înțelege toate acestea și acela nu este soțul tău.”

„— Ar trebui să curețe cineva parcul ăsta, înainte era așa frumos și acum e așa trist.

Iar tu ca o răsfățată de doisprezece ani care trebuia să aibă ultimul cuvânt, ai spus:

— Mami întregul oraș e trist. Pe ce lume trăiești?”

Mi s-a mai întâmplat să citesc o carte și să realizez că trăirile, sentimentele generate sunt cele care sunt de obicei asociate cu o carte horror sau un film din același gen. Viol. o poveste de iubire este sub interpretarea mea, un micro-roman horror, care nu include scene paranormale sau ceva fantastic, dar relevă în principal dezumanizarea și defectele sociale, când are loc un astfel de incident tragic. Dacă ar fi să compar experiența trăită în timp ce citeam această carte, ar fi cu un film produs de Ari Aster (Hereditary, Midsommar, Beau is Afraid), care reprezintă un nou val al genului horror, denumit „elevated horror”. Viol. o poveste de iubire este o carte care te scoate din zona de confort și care reflectă din păcate realitatea în ceea ce privește protejarea victimelor și judecata din partea sistemului, dar și a societății.

Deși este un micro-roman, Joyce Carol Oates propune o tematică vastă, care pornește de la un abuz infiorător, conturând sociatatea din mai multe multe unghiuri, iar aceste perspective conduc spre alte subteme, cum ar fi dezumanizarea, inițierea, portretizarea femeii în societate, trauma în raport cu abuzatorul, dar și cu media, sistemul de judecată și „gura târgului”. Dezumanizarea este transpusă într-un mod animalic, iar gândurile abuzatorilor, acțiunile, conturează o imagine de bestialitate terifiantă. Inițierea este evidențiată prin Bethie, căreia îi este furată inocența și e forțată să-și piardă copilăria mult prea devreme, lăsând în urmă culorile vii pe care le avea lumea ei înainte de incident. Cu toate că femeia este victima, Joyce Carol Oates demonstrează cum colectivul reușește să eticheteze și să judece femeia ca fiind responsabilă de incident. Teama de judecată pe care o are personajul principal se datorează de lipsa de protecție a victimelor și de istoria colectivă pe care o au femeile în fața bărbatului. Trauma în cazul romanului este una directă și indirectă, fiica fiind o martoră a atrocității, iar mama victima directă, iar prin dovândirea emoției violente, fiica devine responsabilă de protecția mamei și a viitorului lor, pentru că viața după violență este un joc continuu de supraviețuire.

Am realizat că Joyce Carol Oates are curaj, este dedicată în asumarea subiectelor sensibile, scriind într-un mod dedicat, real. Narațiunea este fragmentată, experiența fiind asemănatoare cu fragmentarea momentelor de după atac, focusul fiind pe mai multe personaje. Mai mult decât atât, există și narațiune la persoana a II-a, vocea adresându-se lui Bethie.

Paradoxul prezent în titlu asociind două elemente în antiteză este integrat în roman într-un mod interesant, care poate genera polemici, intrebări, legat de perioada de după violență, dacă poate exista o revenire la normalitate a victimei, astfel încât să existe o poveste de iubire. Romanul subliniază cum violența la rândul ei generează violență, răzbunare și cu toate că poate fi justificată, nu modifică cu nimic trecutul, trauma nu dispare, iar mentalitatea oamenilor asupra victimelor nu este schimbată.

Într-adevăr, microromanul este greu de digerat, dar îl recomand tuturorcelor care vor o ficțiune cu rădăcini adânci în realitatea cotidiană și care reflectă emoții puternice, crude, despre partea animalică, depravată a ființei.

Nota: 10/10
Titlu: Viol o poveste de iubire

Autor: Joyce Carol Oates

Editura: Editura Curtea Veche

Recenzie: Claudiu

Cărți, filme și seriale pentru Halloween 2022

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 23 Oct 2022 13:26:00 +0300

Halloweenul bate la ușă, doar că toată luna octombrie este un prilej pentru cărți, filme și seriale care-ți dau fiori. Horrorul are mai multe subgenuri și voi încerca să recomand din toate câte ceva.

Am să încep cu I'm Thinking of Ending Things (trad. Mă gândesc să-i pun capăt) de Iain Reid, un roman psihologic, care mi-a produs o stare de neliniște, confuzi,e dar per total a fost o surpriză. M-am bucurat tare-tare când am văzut că a fost tradusă și la noi de cei de la Editura Curtea Veche. Romanul are și o adaptare produsă de cei de la Netflix, dar recomandarea mea este să citiți romanul și apoi să vedeți filmul, pentru că regizorul a avut o altă direcție, viziune.

My heart is a chainsaw este un horror-slasher și este mai mult pentru fanii filmelor Friday the 13th, Halloween, pentru că se citește ca un ghid pentru aces subgen de horror. Este printre favoritele mele din acest an și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de Stephen Graham Jones.

Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke este un micro-roman care mă bântuie și astăzi pentru că tema prezentată a fost șocantă, a avut un impact mare asupra mea. Este genul acela de poveste care se bazează mai mult pe descrierea vizuală și pe lucruri șocante, dorind să afli ce s-a îmtâmplat până la final.

Trecem mai departe la Goodnight Mommy, apărut recent pe Prime Video este un remake după lungmetrajul omonim austriac din 2014. Recomand ambele variante, cel original l-am văzut acum mulți ani, doar că uitându-mă la varianta americană, m-a făcut să mă gândesc la romanul Dinți de lapte de Zoje Stage, care la fel prezintă o familie într-un plin coșmar.

Până de Halloween am în plan să citesc nuvela Telefonul domnului Harrigan (care face parte din colecția Un strop de sânge de Stephen King) și romanul My bestfriend's Exorcism de Grady Hendrix, pentru că după vreau să mă uit la filmele care au la bază aceste povești.

Black phone este unul dintre filmele horror bune apărute anul acesta, care are și el la bază o nuvelă de Joe Hill. Este un film regizat de aceeași persoană care produs filmul Sinister, un alt film bun.

Under the Banner of Heaven (trad. Sub semnul credinței) este o miniserie pentru iubitorii de thriller, mister și romane polițiste. Dacă v-a plăcut True detective sau Mare of Easttown, cu siguranță această miniserie este pentru voi. Filmul este și el bazat pe un roman scris de Jon Krakauer.

The Watcher este o miniserie Netflix bazată pe fapte reale; este la granița thriller-horror pentru că în mare este o poveste susținută de suspans, mister. Mi s-a părut ireal că o familie a trecut prin așa ceva și că nici până în ziua de azi nu a fost dezlegat misterul. Pretty Little Liars: Original Sin a fost tot ceea ce Pretty Little Liars (seria originală) n-a putut să fie când era produs de abc family, adică mult mai de groază, cu sânge și chiar mai multe...crime, pentru că acest -A se pare că nu produce doar stres pentru micuțele mincinoase.

Bodies Bodies Bodies a fost ceva neobișnuit, aveam alte așteptări atunci când am dat play și la final eram ce?. Dar e ceva diferit, mai prostesc, cu un accent pus pe noile generații de tineri. Archive 81 este o miniserie produsă de James Wan de tipul found footage cu o poveste interesantă despre călătorii în timp, culte.

Filmul Watcher a fost surpriza cea mare din acest an. Am rămas cu gura căscată când mi-am dat seama că acțiunea se petrece în București. Este o poveste despre anxietate, despre cum e să fii străin într-o altă țară și în același timp este despre încrederea într-o relație. Personajul principal crede că este urmărită atât în casă, cât și pe stradă, de un presupus criminal în serie.

X este un film care revine la filmele clasice horror cum ar fi The Texas Chainsaw Massacre, Halloween Ends este finalul trilogiei Halloween după 40 de ani, care deja a împărțit publicul în două, iar Hocus Pocus 2, readuce farmecul Halloweenului după foarte mulți ani, fiind un film lejer, în mare parte pentru copii și familie.

Miniseria Lovecraft Country și filmul The Devil all the Time sunt alte două opțiuni la îndemână, ambele bazate pe romane apărute la Corint, respectiv Leda Bazaar și Corint Fiction.

Nope este filmul meu preferat dina cest an. Este regizat și produs de Jordan Peele, care a produs alte fime din același registru - Get Out și Us. E un film atipic, ca și celelalte de altfel, care explorează subgenul de horror cu extratereștri.

Speak no Evil este un film pe care nu l-aș mai revedea, dacă ar fi să-l analizez, aș prefera să văd anumite secvențe, decât să văd filmul cap-coadă. E un film șocant, care în același timp critică anumite unghiuri ale societății, pentru că face parte din noul val de horror elevat, cum este Hereditary. În mare parte filmul este despre o familie care trece printr-o experiență terifiantă, în timpul unei vizite.

Cabinet of Curiosities este o miniserie de tipul antologie produsă de Guillermo del Torro, care nu cred că va dezamăgi. Îmi aduce aminte de o altă serie mai veche, Masters of Horror.

Orphan First Kill este un film care a apărut treisprezece ani mai târziu după lansarea filmului Orphan și este de fapt un prequel. Recomand vizioanarea acestora în ordinea cronologică și revin la romanul Dinți de lapte, pentru că este o poveste care urmărește același tip de coșmar familial.

Alte mențiuni ar fi Volumul 3 din seria de tip documentar Unsolved Mysteries de pe Netflix, care prezintă mai multe tipuri de cazuri nerezolvate. Filmul Old este o poveste de groază care se întâmplă în mare parte pe o plajă.

Următoarele titluri sunt filme de groază la care mă uit din când în când și din punctul meu de vedere este o selecție pentru toate gusturile.

RECENZIE: E cineva la tine acasă de Stephanie Perkins

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 13 Jan 2022 10:26:00 +0200

Viața în Osborne devine din ce în ce mai complicată pentru Makani Young. A trecut mai bine de un an de la incidentul traumatic, care a dus la mutarea acesteia alături de bunica ei în orășelul din Nebraska. Cu toate că și-a făcut prieteni, a avut parte și de-un fling care a condus la ceva mai mult, Makani încă se gândește la episodul care a condus-o în acest punct. Dar asta nu e tot. Viața armonioasă din Osborne este înnegurată de o crimă, victima fiind o adolescentă populară care mergea la același liceu ca Makani. Toate suspiciunile se îndreaptă spre Ollie, adolescentul retras, outsiderul liceului, dar și băiatul care a cucerit-o pe Makani. Lucrurile se complică din ce în ce mai tare când are loc a doua crimă, lucru ce confirmă că Osborne trebuie să facă față unui criminal în serie.

„Trecuse atât de mult timp de când Makani nu mai simțise o fericire pură, neștirbită de nimic, încât uitase că, de multe ori, poate durerea la fel de mult ca tristețea. Declarația lui îi străpunse inima, precum un cuțit aruncat cu dibăcie. Era genul de durere care o făcea să simtă că trăiește.”

E cineva la tine acasă este cel de-al doilea roman citit de mine semnat de Stephanie Perkins, primul fiind Anna și sărutul franțuzesc, un roman romance young adult care mi-a plăcut. De data aceasta, Stephenie Perkins și-a schimbat genul la 180 de grade (și nu 360, pentru că și-aici romance-ul joacă un rol important), scriind un roman care se află la granița YA-ului, cu cea thriller/horror.

Povestea funcționează ca un slasher adus în actualitate, care mi-a amintit de franciza Scream, în care adolescenții trebuie să facă față unui criminal în serie, să urmărească tiparul acestuia și să-l demascheze. Makani Young împreună cu prietenii ei trebuie să supraviețuiască în micul orășel, gândindu-se dacă ar intra sau nu în tiparul criminalului în serie și-n același timp să se lupte cu propriile secrete, posibila conexiune între ei și victime. În același timp Makani se află într-o situație neobișnuită, fiind singura care a avut o relație cu Ollie, care este văzut ca primul suspect.

Mi-a plăcut foarte mult că există diversitate în ceea ce privește personajele și orientarea lor sexuală. Structura romanului și perspectiva narativă m-a făcut să citesc cartea repede. Scenele de crimă au fost descrise într-un mod bizar, care a ajutat în extinderea misterului în ceea ce privește tiparul criminalului. Relația dintre personaje mi s-a părut altfel, am apreciat foarte mult că între personajul principal și prietenii ei au existat interacțiune și nu au fost doar „anexe” pentru narațiune. La fel și-n cazul relației romantice, abordarea a fost diferită, pentru că atât cititorul, cât și personajul principal, are dubii în privința nevinovăției acestuia.

Din punctul meu de vedere, deznodământul ar crea o oarecare controversă sau mai bine zis, te-ar pune pe gânduri, pentru că un astfel de motiv pentru un lanț de crime eu n-am mai întâlnit. Încă sunt indecis, dacă am fost plăcut surprins sau nu, pentru că într-adevăr motivul și identitatea criminalului m-a pus pe gânduri.

RECENZIE: Ardoare de Tracy Wolff (Crave #1)

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 7 Jan 2022 15:06:00 +0200

Grace se află într-un moment al vieții ei greu de imaginat. Pierderea părinților îi dă lumea peste cap, iar timpul se pare că nu este de partea ei. La puțin timp după tragedie, adolescenta este nevoită să se mute în Alaska, unde se află unchiul și verișoara ei. Aici, unchiul Finn este directorul Academiei Katmere, noua ei casă și în același timp instituția în care va învăța. Verișoara ei Macy încearcă s-o facă să se simtă ca acasă, doar că ea râvnește la San Diego, îi e dor de prietena ei cea mai bună și ar vrea ca totul să fie ca la început. Cu rănile nevindecate, Grace trebuie s-o ia de la capăt, să fie iar noua elevă printre colegi necunoscuți. Temperaturile scăzute și presiunea resimțită nu sunt singurele impedimente în Alaska, având în vedere că Grace a fost la un pas de moarte la puțin timp după sosirea acesteia. Colegii ei misterioși îi dau târcoale și încearcă s-o intimideze, iar Jaxon Vega i-a atras atenția într-un mod special. Dar este pregătită să afle că noii ei colegi nu sunt ceea ce par? Pe tot parcursul romanului Grace se află într-o cunoaștere. Cu pași mărunți se îndreaptă către adevăr, iar totul începe să se lege. Ceea ce i se pare la început drept bizar sau de domeniul fantasticului, devine cât se poate de concret.

„E un sentiment groaznic și care te uimește în același timp. Atât de groaznic, încât de-abia îi pot rezista. Atât de uimitor, încât nu îl pot opri. Așa că nu o fac. Și nici el nu o face. În schimb, doar stăm acolo, nemișcați. Devastați. Concectați prin foarte diferitele noastre drame într-un fel pe care-l poți simți, dar nu îl poți înțelege. Nu știu cât timp rămânem așa, privind unul în ochii celuilalt. Recunoscând durerea celuilalt pentru că nu o putem recunoaște pe cea proprie.”

„În schimb, mă scufund într-unul dintre scaune și în sfârșit, în sfârșit las lacrimile să îmi curgă. Sunt multe - nu am mai plâns, plâns cu adevărat, de la înmormântare, iar acum, că am început, nu sunt sigură că mă voi opri vreodată. Durerea pierderii cuiva este ceva sălbatic înlăutrul meu, un animal turbat care îmi sfâșie interiorul și face ca totul să mă doară.”

„Sigur, e o parte din mine care nu își poate imagina despre ce lume vorbește, ținând cont că locuiesc, în prezent, în mijlocul unui roman fantasy - unul complet, cu creaturi fantastice și secrete din belșug. Dar e o parte și mai mare din mine care vrea doar ca el să știe că, indiferent despre ce lume vorbește, și orice i s-a întâmplat în lumea aceea, sunt de partea lui.”

Am citit cu drag „Ardoare”. Am simțit că m-am întors la acea nostalgie călduroasă, plină de amintiri și fandom. Cu toate că pare o serie care mimează parcursul Sagăi Amurg, Crave reușește să se detașeze și să nu fie doar o altă serie cu vampiri, fiind conștientă de celelalte serii sau trenduri care apar înainte de acțiunea romanului în sine.

Am rămas surprins când am întâlnit elemente de meta-ficțiune în poveste, dacă nu chiar șocat, Grace știind de Twilight sau Legacies (spinoff Jurnalele Vampirilor). Grace ajunge să se compare la un moment dat cu un personaj dintr-o serie YA care ar necesita să fie salvată. Mai meta de atât nu știu dacă s-ar putea, dar rămâne să vedem și-n celelalte volume.

Mi-a plăcut foarte mult că majoritatea acțiunii se petrece în Alaska, la Academia Katmere, un loc nu doar al vampirilor, ci și al altor personaje fantastice și sper că-n celelalte volume scriitoarea să continue acțiunea în cadrul Academiei.

Povestea reușește să ne transmită atâtea indicii și informații pe care trebuie să le digeri ca mai apoi să realizezi că întreg spațiul este unul plin de personaje fantastice, doar personajul principal, în inocența ei, nu realizează că într-adevăr se confruntă cu o altfel de realitate întâlnită în cărți, filme și seriale. Mie unul mi s-a părut fascinant ca o persoană familiarizată cu universuri cum e cel al vampirilor, pus față în față cu o descoperire cum e Academia Katmere, să nu ia în serios fiecare indiciu până în ultima clipă. Mi-a plăcut că personajul nu a trecut peste momentul tragic din viața ei, pierderea părinților, suferința și anxietatea fiind nuanțată pe parcursul romanului într-un mod pregnant, iar dacă luăm în considerare starea personajului principal, cumva putem explica și faptul că nu realizează de la început că noul ei cămin este unul atipic.

Structura constituită din capitole scurte m-a făcut să citesc romanul foarte repede și-n același timp să mă amuz de fiecare titlu de capitol, care este savuros și cu diferite referințe.

Sfârșitul m-a luat total pe nepregătite. Să vă așteptați la un twist, care pe mine m-a făcut să fiu și mai intrigat de ce se întâmplă în următorul volum din serie.

Nota: 9/10

Titlu: Ardoare (Volumul I din seria Crave)

Autor: Tracy Wolff

Editura: Leda Edge (Editura Corint)

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Final Girls de Riley Sager

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 26 Aug 2021 11:47:00 +0300

Quincy Carpenter este o final girl, adică ultima supraviețuitoare a unui masacru. Ce s-a întâmplat în acea noapte tulburătoare la Pine Cottage încă o frământă, pentru că și-a pierdut toți prietenii, cronologia acțiunilor din acea seară nu-i este clară, iar motivul criminalului rămâne pentru ea un mister. Zece ani mai târziu, presa încă vorbește despre ea, despre cum e o „final girl”, doar că nu e singura care trece prin asta. Lisa și Samantha sunt alte două supraviețuitoare, fiecare cu o altă poveste în spate, o altă noapte de coșmar, iar ceea ce le unește pe toate este că toate au supraviețuit unui masacru. Cu toate că presa vorbește de toate trei ca un trio, fiecare a urmat un drum diferit spre o oarecare normalitate. Quincey trăiește în New York împreună cu iubitul ei Jeff și este un baking blogger de succes, Lisa a ales să se expună presei și să-și spună povestea, iar Sam a dat bir cu fugiții, trăind în umbră. Coșmarul reapare atunci când una dintre supraviețuitoare se sinucide, doar că circumstanțele sunt înșelătoare, iar Quincey începe să-și pună mai multe întrebări despre evenimentele din acea noapte și dacă totul s-a derulat așa cum au stabilit autoritățile.

„Nu poți schimba ce s-a întâmplat. Singurul lucru pe care-l poți controla este cum faci față situației.”

Știam de Riley Sager de ceva vreme de la booktuberii pe care îi urmăresc din afară și era foarte lăudat de amatorii de thriller/mister, iar pentru mine „Final girls” a fost tot ce mi-am dorit, un thriller cu motive și scenarii des întâlnite în filme horror, care explorează un motiv, considerat de unii, chiar clișeu, cel al ultimei supraviețuitoare.

Trioul format din Quincy, Lisa și Samantha reprezintă mai multe scenarii predonominante din filmografia genului horror: Quincy și experiența ei la cabana din pădure face aluzie la Friday the 13th, Lisa și experiența ei din casa de sororitate amintește de filmul Sorority Row, iar Sam, cu experiența ei amintește de filmul Vacancy. Riley Sager folosește acest motiv de „final girl” pentru a explora fațetele multiple a unei experiențe traumatizante, fiindcă fiecare personaj feminin în parte a fost afectat în mod diferit, iar experiențele lor de după sunt diferite. Tot prin acest motiv, se pune accent pe media și consumerism, demonstrând cum oamenii sunt preocupați mai mult de evenimente macabre, tragice și pe pus etichete, decât pe sprjinul victimelor, având în vedere că toate cele trei supraviețuitoare erau vânate tot timpul de presă, făcându-le mai mult rău decât bine.

Există un mister pregnant, care-și schimbă locul din trecut în prezent, ca un strigoi care pândește în umbră. Din start, după moartea primei ,,final girl”, Quincy începe să investigheze, își dă seama că sunt multe lucruri pe care doar ea le știe și că ce s-a întâmplat acum zece ani cu ea, s-ar putea să aibă legătură și cu presupusa sinucidere a supraviețuitoarei. Aflăm pe parcurs ce s-a întâmplat de fapt în noaptea masacrului și cine încă le amenință viața celor două care n-ar fi trebuit să suvraviețuiască. Spre final sunt multe întorsături de situație, unele șocante, altele mai puțin, dar în final sfârșitul a fost unul satisfăcător.

„Final girls” este un roman pentru iubitorii de filme horror și thriller, pentru că se derulează repede, ca-ntr-un film, nu-ți lasă mult loc să respiri. Dacă vă pasionează misterul și citiți romane thriller, eu cred că v-ați găsit noul crush literar, pentru că Riley Sager oferă multe mistere pe tavă.

Nota: 9.5/10

Titlu: Final Girls

Autor: Riley Sager

Recenzie: Claudiu

RECENZIE Ultimul voiaj al lui Poe Blythe de Ally Condie

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 10 Jun 2021 11:40:00 +0300

„Amintește-i inimii tale unde e. Înăuntru, în siguranță. Reamintește-ți cine ești.”

Poe Blythe trăiește într-o lume dominată de nave cu tehnologii avansate, iar țelul suprem este să extragă cât mai mult aur din râurile targetate. Doar că înainte ca Poe să ajungă căpitan de navă și să pornească în prima ei misiune, în timpul unei navigări, ca muncitor al Avanpostului, tânăra s-a confruntat cu obstacolele din timpul „capturării” aurului. Așa numiții bandiți, care sunt pirații din viitor, reușeșc să oprească extragerea și să atace nava. Totul se întâmplă rapid, iar urmările o afectează și-n prezent, pentru că bandiții l-au ucis pe Call, iubirea vieții sale. Iar acum, căpitan fiind, Poe nu-și dorește decât răzbunare. Misiunea pe râul Serpentine nu va fi una ușoară, iar confruntarea este inevitabilă. Tânăra și echipajul său sunt puși față în față cu situații nemaiîntâlnite de ei, iar căpitanul în special începe să-și pună fel și fel de întrebări. Oare ea se află de partea bună a Avanpostului?

„Durerea mea e uriașă, precum universul, unică precum fiecare stea în parte.”

„Când mori, moare ceva în tine.

Asta e magia, alchimia: elementul primitiv, adânc înrădăcinat, care există în fiecare - care e fiecare - și care pleacă în momentul în care mori. Nu-l primești înapoi. Nimic nu-l poate cumpăra. Oricâte lacrimi ai vărsa, nu-l poți readuce acasă.”

„Ești în inima mea când se avântă. În mâinile mele când fac ceva nou. În răsuflarea mea când alerg.

Și într-o bună zi, până și astea vor dispărea. Vei fi undeva adânc în sângele și în oasele mele, parte din mine, dar eu voi fi mers mai departe. Chiar purtându-te cu mine, te voi fi lăsat în urmă.”

„Ultimul voiaj al lui Poe Blythe” este un roman cu acțiune, o distopie maritimă cu multe substraturi tematice. M-a surprins prin narațiunea alertă, care conduce spre alte teme surprinzătoare cum ar fi inițierea, condiția umană și socială și bineînțeles tema răzbunării. Am citit „Matched” tot de aceeași autoare, o altă distopie care mi-a plăcut, dar care este construită în același fel ca romanul de față. Ally Condie prezintă lumea ficțională cu puține detalii legate de istorie sau incipitul lumii, lăsând cititorul să deducă sau să prezică evoluția sau principiile lumii. Având în vedere mașinăriile și rolul acestora, Avanpostul este văzut ca o societate materialistă care nu le oferă oamenilor șanse, ci doar să fie de partea vieții maritime.

Poe este un personaj complex prin faptul că este limitată de normele lumii Avanpostului, doar că are mult prea mult potențial, iar primul ei traseu naval, reprezintă și inițiere în ceea ce privește conștientizarea adevărului ce o înconjoară. Dorința ei de răzbunare se diminuează atunci când realizează că lupta Avanpostului cu bandiții are motive întemeiate, iar misiunea ei de extragere a aurului devine și una de supraviețuire. În timpul misiunii se redescoperă, înțelege viața și faptul că unele lucruri nu pot fi reparate, iar răzbunarea ei n-ar fi de folos nici ei și nici persoanei iubite, dar ceea ce contează cu adevărat este viitorul.

Romanul este unul palpitant, cu multe mesaje în ceea ce privește tehnologia, manipularea societății și limitarea condiției umane. M-aș întoarce în acest univers ficțional, dacă Ally Condie ar scrie despre același univers pentru că-mi plac romanele cu teme maritime și aș vrea să aflu mai multe despre lumea Avanpostului.

Nota: 9.5/10

Titlu: Ultimul voiaj al lui Poe Blythe

Autor: Ally Condie

Editura: CorinTeens (Editura Corint)

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Un râu lung și luminos de Liz Moore

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 6 May 2021 14:33:00 +0300

Un râu lung și luminos o prezintă pe Mickey într-o etapă vulnerabilă a vieții ei. Lucrând într-un cartier mărginaș din Philadelphia, ca ofițer de poliție, procesul devine o rutină, pentru că majoritatea victimelor sunt din cauza supradozelor. Doar că o zi oarecare a devenit una atipică, atunci când la locul faptei Mickey nu poate să nu fie atentă la detalii și declară de data aceasta că nu e vorba despre o supradoză, ci despre o omucidere. Este pusă într-o postură nouă, neobișnuită în cariera ei de ofițer și în același timp se luptă cu proprii demoni, deoarece apar din ce în ce mai multe victime, un tipar este identificat de autorități, un tipar din care face parte și sora ei. Cu teamă, tânăra își face meseria, cu toate că următorul apel ar putea s-o conducă la un cadavru care ar putea fi chiar sora ei. Speră că e doar o coincidență și că sora ei, Kacey, e doar într-o altă fază de-a ei. În timpul investigației misterul se adâncește din ce în ce mai tare, sora ei e de negăsit, iar acest lucru o macină foarte mult, deoarece relația lor nu se afla în cele mai bune condiții. Mickey duce o luptă emoțională continuă, consideră că și-a pierdut sora și că nu a reușit vreodată s-o aducă pe drumul cel bun. Ancorat în prezent, dar și-n trecut, romanul scriitoarei Liz Moore este unul social, familial cu o abordare de mister, având în centru o protagonistă cu o tărie desăvârșită.

„Acesta a fost secretul pe care l-am aflat în acea zi: niciun toxicoman nu vrea să fie salvat. Cu toții vor să se cufunde înapoi, să se lase înghițiți de pământ, să continue să doarmă. Când sunt sculați din morți, pe fața lor se citește ură.”

„Ne-am îndepărtat tot mai mult una de cealaltă. Fără ea, singurătatea mea a devenit cumplită, un murmur grav, un mădular în plus, o cutie de tinichea pe care o târam după mine pretutindeni.”

Un râu lung și luminos a fost o mare surpriză pentru mine, deoarece n-am avut parte doar de un mister, un roman polițist, ci de-un roman care integrează misterul în multe alte teme cum ar fi condiția socială, familia și copilăria. Romanul este unul emoționant, poate greu de digerat pentru unii din prisma temelor abordate și a problematicii. Nu în ultimul rând, mi-au plăcut planurile temporale care sunt alternative (acum & atunci) și au făcut ca lectura să fie mult mai interesantă, alternând între prezent și trecut, între problemele protagonistei din copilărie, cât și din prezent.

Ajungem să cunoaștem protagonista din toate unghiurile posibile, pornind de la crimele care au loc în cartier, care o fac mereu să se gândească la sora ei și la ce-a provocat ruptura relației lor, până la ea ca mamă, regretând foarte mult că nu reușește să stea mai mult cu fiul ei din cauza meseriei. Familia este prezentată ca un prim factor în relația lui Mickey cu Kacey, deoarece a fost prima etapă care le-a zdruncinat relația. Pierderea mamei din cauza drogurilor, iar mai apoi abandonul tatălui, au condus către diferite drumuri în relația lor, Kacey nealegând calea cea bună. Toate aceste evenimente au avut consecințe atât pentru ea, cât și sora ei, iar unele trăiri sunt recapitulate, nedorindu-și de multe ori să și le amintească. Prin protagonistă, scriitoarea reușește să atingă un subiect destul de amplu și sensibil, cum ar fi adicția de droguri, care reprezintă un pericol social, dar care este tratat cu o verosimilitate excepțională. Întreaga dramă familială are foarte multe nuanțe și pe parcursul romanului, am ajuns să fiu mai interesat de personaje, decât de misterul în sine.

Cu toate că există un mister, acesta pare uneori pasager, ca o anexă a conflictului psihologic, urmărind de fapt efectele îndelungate ale acestuia asupra personajului principal, care pare dominat de trăirile sale, ca și cum încearcă să se împartă în bucăți, pentru a reuși să împace pe toată lumea.

Dacă v-a plăcut „Obiecte ascuțite” de Gillian Flynn, cred cu desăvârșire că veți adora și acest roman.

Nota: 9.5/10

Titlu: Un râu lung și luminos

Autor: Liz Moore

Editura: Leda Bazaar (Editura Corint)

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Daisy Jones & The Six de Taylor Jenkins Reid

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 20 Apr 2021 16:14:00 +0300

„Nu sunt o muză.

Eu sunt acel cineva.

Sfârșitul nenorocitei ăsteia de povești!”

Romanul Daisy Jones & The Six este o reconstituire a evenimentelor și cauzelor care au condus la înființarea unei trupe rock de succes, care s-a destrămat la puțin timp după turneul lor mondian. Romanul ia forma unui tell-all, fiecare membru fiind intervievat de autoare. Cu toate că totul poate părea ca un transcript, scriitoarea reușește să împartă romanul într-un mod inteligent, oferind topicuri și nu întrebări, iar fiecare membru își expune propria viziune. Mie unul mi-a plăcut teribil de mult structura pentru că într-un fel mi-a amintit de fluxul conștiinței, o tehnică abordată de moderniști. Nota autoarei, recunosc, m-a păcălit la început pentru că m-a făcut să cred că această trupă chiar a existat și sunt anumite aspecte, detalii care duc spre această veridicitate a poveștii (eu unul am rămas surprins că întreg albumul trupei este atașat la finalul cărții), ceea ce m-a făcut să iubesc și mai mult întreaga poveste. Dacă ar fi să descriu cât mai succint romanul ar fi sex, droguri, iubire și rock 'n' roll. Romanul pune în balanță părțile bune și părțile mai puțin bune ale faimei, cât și a compromisurilor pe care artiști aceștia le fac pentru a ajunge cât mai aproape de apogeul carierei. The Six era un grup muzical care-l avea ca solist pe Billy Dunne, iar Daisy era o cântăreață senzațională cu un talent, doar că la fel ca în cazul grupului The Six, niciunul nu avea succesul dorit. Trupei parcă le lipsea ceva, iar Daisy Jones nu era luată în serios, până când producătorii s-au gândit să-i pună să colaboreze. Au început să aibă un succes moderat, iar mai apoi asccesiunea a fost inevitabilă pentru că muzical vorbind erau extraordinar, doar că ceea ce se întâmpla în culise era total opusul. Intrigi, droguri, certuri și problemele vieții de adult conturează adevăratele motive ale despărțirii grupului rock.

„Am învățat despre sex și dragoste pe pielea mea. Că bărbații iau ce vor și nu simt că ar avea vreo responsabilitate, că unii oameni nu vor decât o bucată din tine.”

„Oamenii spun că viața merge înainte, dar nu-ți spun că uneori se oprește, doar pentru tine. Doar pentru tine și iubita ta. Lumea încetează să se mai învârtă și vă lasă pe voi doi zăcând acolo. Așa de simți, cel puțin. Câteodată. Dacă ai noroc.”

„Acum nu mai cred în suflete pereche și nu mai caut nimic, dar, dacă ar fi să cred în ele, aș zice că sufletul tău pereche este un om care are toate lucrurile pe care tu nu le ai, dar care are nevoie de tot ce ai tu. Nu cineva care suferă din cauza acelorași lucruri ca tine.”

„Femeile te zdrobesc, știi? Cred că toți îi facem pe ceilalți să sufere, dar femeile par mereu să se ridice la loc, ai remarcat asta vreodată? Femeile sunt mereu în picioare.”

„E amuzant. La început, cred că începi să te droghezi ca să-ți amorțești sentimentele, să fugi de ele, dar, după o vreme, îți dai seama că drogurile sunt cele care-ți fac viața de neconceput, ele îți intensifică toate sentimentele pe care lei ai. Te fac să suferi mai mult când ai inima frântă, îți sporesc momentele bune. Așa că, atunci când le limitezi, începi să te simți cu adevărat ca și cum redescoperi sănătatea mintală. Și când îți redescoperi sănătatea, e doar o chestiune de timp până începi să înțelegi de ce voiai să scapi de ea de la început.”

Daisy Jones & The Six m-a suprins prin tehnica narativă modernă (cea de interviu) și prin veridicitatea prin care s-a transmis povestea, pentru că sunt multe elemente la bun început care te fac să te îndoiești de faptul că e ficțiune; sunt tot felul de elemente care fac povestea autentică, cum e atașarea cântecelor transcrise la sfârșit, stilul de viață prezentat care pare chiar desprins din instoriile unei trupe.

Povestea trupei m-a făcut să visez, m-a făcut să-mi fie și mai mult dor de concerte, să-mi văd trupele preferate live și cum de multă vreme acest lucru nu este realizabil, pentru mine scriitoarea mi-a hrănit acest dor. Romanul este unul de inițiere, dar și despre iubire, pentru că există aceste scenarii amoroase cu mai multe reprezentații. Când vine vorba despre inițiere, la fel există mai multe nuanțe, inițiere în dragoste, în viața de adult cu toate fațetele ei. Romanul este unul spumos, pentru că arată toate aspectele din culisele unei trupe de la vicii și rivalități, până la conflicte. Acest roman m-a convins că trebuie să citesc și celelalte romane ale scriitoarei.

Nota: 10+/10

Titlu: Daisy Jones & The Six

Autor: Taylor Jenkins Reid

Editura: Leda Bazaar (Editura Corint)

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Sticletele de Donna Tartt Recenzie

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 5 Apr 2021 16:33:00 +0300

„Pe vremea când mă aflam încă în Amsterdam, am visat-o pe mama pentru prima oară după foarte mulți ani.”

Mi-a trezit atât de multe amintiri și coșmaruri această carte, încât mi-a fost greu să o citesc constant și de aceea nu am reușit să o termin foarte repede, pentru că mi-a luat foarte multe luni să o termin. În ultima zi din an eram hotărât să o termin, fiindcă nu-mi doream (refuzam) să intru în noul an cu romanul încă necitit. Motivul pe scurt ar fi că pentru mine, cum se spune în engleză, it hit too close to home. Când am fost la cinema să văd filmul sala era pustie și ajunsesem atunci la jumătatea cărții (cumva aveam tema pe jumătate făcută). Atunci am avut un moment cathartic, mă emoționase foarte mult filmul și nici în momentul de față nu înțeleg de ce criticii l-au desființat, pentru că a devenit unul dintre filmele mele preferate.

Povestea este cea a lui Theodore Decker, care în preadolescență își pierde mama, iar această experiență tragică conduce spre un lanț de evenimente nefericite. Ceea ce îi intensifică și mai mult pierderea mamei este faptul că în permanență se învinuiește că el este motivul principal pentru care și-a pierdut mama,, pentru că în acea zi ploioasă ea nu trebuia să cutreiere pe străzile New York-ului și să-și găsească un adăpost temporar la Muzeul de Artă. În timp ce Theo admira picturile, pentru un moment se desparte de mama lui, iar câteva momente mai târziu o explozie are loc în interiorul muzeului. Atacul produs în ziua respectivă i-a răpit mama, iar în timp ce se trezește printre ruinele muzeului, un bărbat îi oferă ceva și îl îndeamnă să ia o pictură neatinsă de impactul exploziei. Acea pictură era „Sticletele”. Pierdut și inconștient că ceea ce face e un furt, Theo face ce i-a sugerat bărbatul și urmeză indicațiile, și crezând ca mama lui face parte din supraviețuitori.

„Căci în partea cea mai adâncă, mai de nezdruncinat a ființei mele, rațiunea era lipsită de orice folos. Ea era regatul dispărut, acea parte neștirbită din mine pe care o pierdusem odată cu moartea mamei.”

„Îmi place să cred că sunt o persoană sensibilă (așa cum bănuiesc că ne place tuturor), astfel că, în timp ce aștern toate astea pe hârtie, mă simt întru câtva tentat să schițez o umbră furișându-se asupra noastră. Dar, în realitate, eram surd și orb la viitor; singura mea grijă, covârșitoare, era ședința de la școală.”

„Urechile îmi țiuiau, îmi țiuia corpul întreg - o senzație intens neliniștitoare; oasele, creierul, inima îmi zuruiau toate ca un clocot lovit. Slab, de undeva de foarte de parte, zbieretul mecanic al alarmelor răzbătea constant și impersonal. Nu-mi dădeam seama dacă sunetul venea dinăuntrul sau din afara mea. Aveam sentimentul acut că sunt singur, într-un peisaj mort de iarnă. Nimic nu avea logică în nici o direcție.”

Mi-a plăcut enorm „Sticletele” pentru că m-a cuprins un catharsis extraordinar atunci când citeam romanul, m-a făcut să empatizez foarte mult cu Theo și întreaga călătorie inițiatică. Un alt element care mi-a atras atenția de la bun început a fost stilul scriitoarei și tema principală sau motivul aș putea spune, care-mi amintea foarte mult de Charles Dickens (am aflat mai apoi că e scriitorul ei preferat). Am considerat că „Sticletele” era „Marile Speranțe” ale secolului nostru.

Incipitul romanului pentru mine a fost memorabil. Acesta este de fapt un moment din ultima parte a romanului, fiindcă îl descoperim pe Theo, vulnerabil, ca adult, care nu poate să se detașeze de trecut. Apoi, ca o incursiune în timp, Theodore își povestește viața pornind de la incidentul din Muzeu și până la momentul incipitului. Pe lângă povestea protagonistului, „Sticletele” mi-a stârnit interesul pentru Artă, pentru că sunt o mulțime de note de subsol despre curente, picturi, pictori, astfel încât m-a făcut să îmi cumpăr alte cărți cu aceeași tematică.

Cu toate că romanul este structurat în cinci părți, povestea lui Theo poate fi secționată în concordanță cu etapele vieții sale și anume, preadolescența înainte și după moartea mamei, adolescența în Nevada, întoarcerea la New York și deplasarea la Amsterdam. Donna Tartt recurge și la simbolism în ceea ce privește tabloul luat din ruinele muzeului, pentru că mi-am imaginat pictura ca o ancoră pentru Theo, care-l echilibrează în momentele sale grele, iar pierderea tabloului înseamnă dezechilibru. haos, asociat cu moartea mamei.

Personajele sunt variate, de la aristocrați, la clasa de mijloc și până la parveniți, iar acest lucru mi-a plăcut foarte mult, pentru că Theo descoperă multe fațete ale umanității prin acești oameni și astfel creează un fel de barieră între el și ceilalți. Prin condiția lui socială și marginalizarea lui față de ceilalți după moartea mamei și mutarea la Las Vegas, îl vedem pe Theo și ca outsider, ca persoana de la margine care încearcă să revină la același statut sau chiar să-și depășească condiția. În ceea ce privește numele personajelor sau rolul lor în roman, nu am putut să nu compar unele personaje cu cele din „Marile Speranțe”: pe doamna Barbour am văzut-o ca o Doamna Havisham contemporană pe care Theo a văzut-o ca o figură maternă după ce a fost luat sub aripa familiei; Pippa este prima dragoste a lui Theo, iar numele face referință la personajul principal din romanul lui Charles Dickens.

Tematica este vastă, având în vedere că „Sticletele” este un roman despre inițiere, familie, prietenie, dragoste și etică. Inițierea pentru Theo este într-o lume fără mamă și cu un tată abuziv, iar mai apoi inițierea acestuia capătă alte ramificații, ca orfan. Dragostea este ilustrată cu multe fațete, cea adolescentină și experimentală, dragostea la prima vedere și dragostea convențională, bazată pe aparențe. Pentru mine cea mai interesantă și importantă temă este inițierea pentru că incorporează și celelalte tematici, deoarece Theodore trăiește totul pe pielea lui, învață din greșeli și „plutește în derivă” prin viață, încercând să supraviețuiască și să depășească bariere până se lovește de ceva care-l acaparează cu totul. Secretul său care în același timp reprezintă un plasture care acoperă o rană fără s-o vindece, scapă de sub control atunci când ceea ce credea el este năruit și se află între viață și moarte.

Romanul este unul din preferatele mele, la fel și filmul. M-a convins că trebuie să citesc și celelalte romane ale Donnei Tart. Vă recomand și filmul, eu unul fac parte din minoritatea care adoră filmul, pentru că din punctul meu de vedere regizorul a făcut tot ce a putut el pentru a mima esența romanului pentru marele ecran.

Nota: 10+/10

Titlu: Sticletele

Autor: Donna Tartt

Editura: Editura Litera

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Femeia din cabina 10 de Ruth Ware

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 5 Apr 2021 16:09:00 +0300

Femeia din cabina 10 o are în centru pe Laura Blacklock, o jurnalistă aflată în acel moment al vieții în care este convinsă că alcoolul și pastilele merg mână în mână în ameliorarea anxietății și suferinței. Starea de neliniște este și mai afectată atunci când cineva intră prin efracție în propriul ei apartament și mai că este atacată. Incidentul este picătura care mai că aproape a umplut paharul, însă starea ei de sănătate n-o face să-și ignore munca. Laura urmează să scrie un articol despre inaugurarea unui vas de croazieră de lux, prin participarea în sine la startul croazierei din Regatul Unit spre Marea Nordului. Într-un fel, această călătorie de presă era văzută în același timp și ca și-o scăpare pentru ea și nu doar ca altă sarcină de îndeplinit, iar Aurora Borealis era ceva de neuitat, de la staff, până la design și evenimente. Doar că protagonista romanului încă se luptă cu proprii demoni și în timpul croazierei. Aflată între somn și amețeala beției, în timp ce se afla în cabină, i se pare că aude un țipăt disperat, iar acest lucru o face să cerceteze. Este convinsă că a asistat la o scenă de omor și că făptașul a aruncat cadavrul peste bord. Toată această scenă îngrozitoare are loc în cabina vecină, în cabina 10. Știe că femeia ucisă și aruncată în mare există pentru că a văzut-o și a avut și o mică interacțiune cu ea, doar că e singura care a văzut scena îngrozitoare și este singura care crede în existența acestei femei, pentru că nimeni de pe vasul de croazieră nu o cunoaște, ba se știa că în cabina 10 nu este cazată nicio persoană. Neliniștită, necrezută, Laura încearcă să demonstreze fapta, doar că acest lucru este extrem de greu când cadavrul plutește în derivă sau este înghițit de mare.

„Pe oglinda aburită, cu litere de vreo 15 centimetri înălțime, scria «NU MAI CĂUTA».”

Femeia din cabina 10 a avut două elemente care-mi plac teribil de mult și anume un mister bun și faptul că acțiunea se petrece în mare parte pe un vas. Misterul este adâncit și mai tare de faptul că narațiunea este la persoana I, iar starea personajului sub influența medicamentelor și a alcoolului te fac să nu crezi într-adevăr totul. Acest lucru face cititorul să jongleze cu percepția asupra personajului sau a faptelor, pentru că eu unul la început aveam dubii dacă a avut loc o crimă sau a fost totul în mintea protagonistei.

Romanul nu mi-a dat o pauză în vreun fel, având în vedere că de la început credeam că unele indicii sunt cruciale și eram ferm convins la un moment dat că cineva apropiat îi face toate aceste lucruri și că totul e doar un joc, doar că n-a fost așa, miza a fost una la un nivel înalt. Laura nu este vreun personaj extraordinar, nu este un detectiv ideal, iar acest lucru pentru mine a fost important deoarece îi dădea un anumit grad de veridicitate. Am văzut-o ca pe-o femeie conștientă că nu e bine cu ea însăși, dar care a vrut cu o ambiție mare să afle adevărul, astfel încât femeia răpusă să nu fie doar un alt cadavru făcut pierdut în mare.

Cu toate că spațiul și numărul personajelor este unul limitat, misterul a fost pregnant, ritmul din ce în ce mai accelerat, iar dezvăluirea (sau mai bine zis dezvăluirile) din final au fost neașteptate pentru mine. Ultimele pagini au fost grozave, iar din punctul meu de vedere Ruth Ware a secționat punctul culminant în două segmente, iar în acest fel a întins și mai tare tensiunea la final.

Romanul poate fi comandat pe site-ul Editurii Trei!

Nota: 9/10

Titlu: Femeia din cabina 10

Autor: Ruth Ware

Editura: Editura Trei

Recenzie: Claudiu

SERIA CRAVE DE TRACY WOLFF ÎN CURÂND LA LEDA EDGE!

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 2 Apr 2021 11:52:00 +0300

Una dintre cele mai râvnite și mai hype serii ale momentului (spranumită AMURG pentru o nouă generație) a intrat în portofoliul Leda Edge și debutează în această vară cu primul volum. CRAVE este o poveste romantică și extravagantă despre ce se poate întâmpla atunci când cel după care tânjești este cel care te-ar putea ucide.

Roman aflat în curs de ecranizare la Universal Pictures ·
Drepturi de traducere vândute în peste 15 țări · Bestseller New York Times și USA Today ·
Serie spin-off în pregătire ·
Perfectă pentru fanii seriilor LUX, JURNALELE VAMPIRILOR și ACADEMIA VAMPIRILOR.

Viața mea s-a dat peste cap atunci când am pășit pentru prima oară în academie. Nimic nu e cum ar trebui, când vine vorba despre acest loc. Sau despre ceilalți elevi. Iată-mă, o simplă muritoare printre zei… sau printre monștri! Încă nu am reușit să îmi dau seama căreia dintre aceste facțiuni războinice îi aparțin, dacă într-adevăr aparțin vreuneia. Știu că singurul lucru care le unește este ura lor față de mine

Și apoi este Jaxon Vega. Un prinț. Un vampir. Un băiat numai bun de sărutat care nu simte nimic de mai bine de o sută de ani. Există însă în el ceva întunecat. O pasiune tainică și care amenință să îl mistuie. Ceea ce ar putea să ne aducă, nouă, tuturor, moartea.

Pentru că nu degeaba și-a ferecat Jaxon inima. Acum însă, cineva vrea să trezească acest monstru adormit și mă întreb dacă nu cumva am fost adusă aici în mod intenționat, drept momeală.

Despre autoare:

Astăzi, Tracy Wolff este o autoare ale cărei cărți sunt bestselleruri New York Times și USA Today. Începuturile au fost însă modeste. Tracy a scris prima ei povestire, ceva cu un curcubeu și un prinț, în clasa a doua. La zece ani, citise toate volumele aflate la secțiunile Young Adult și Clasici din biblioteca locală. Fostă profesoară de engleză, cu peste cincizeci de romane la activ, Wolff își dedică acum cea mai mare parte a timpului poveștilor. De asemenea, scrie și sub pseudonimul Tracy Deebs. Locuiește în Austin, Texas, împreună cu familia ei.

RECENZIE: Uzumaki (Spiral into Horror) de Junji Ito

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 24 Mar 2021 14:42:00 +0200

Uzumaki: Spiral into Horror este prima manga pe care am citit-o și pot să spun că pentru început am ales cel mai bine, fiindcă Junji Ito este un maestru al horror-ului grafic, un maestru al situațiilor și al scenariilor morbide. Nu am crezut vreodată că spiralele ar fi înfricoșătoare sau că un lucru ambiguu poate lua amploarea pe care a luat-o în această trilogie.

Acțiunea este plasată în orășelul Kurouzu-cho, unde încep să apară anumite fenomene stranii ale naturii care implică spirale, fie ele mini tornade, vârtejuri, cât și simboluri ale spiralelor regăsite în diferite obiecte. Aceste fenomene stranii ne sunt transpuse prin experiențele lui Kirie și Shuichi. Shuichi este cel care descoperă că spirala nu afectează doar natura, ci și oamenii, pentru că structura infinită începe să-i acapareze tatăl, pentru că devine hipnotizat atunci când se uită într-o structură care are formă de spirală. Tatăl devine devine din ce în ce mai obsedat de design încât dorește și el să devină o spirală, iar acest lucru îi aduce sfârșitul. Modul în care acesta moare și urmările îi fac pe ambii tineri să creadă că în orășelul lor s-a așternut un blestem. Kirie la rândul ei este martoră manifestării nenorocirilor și simte pe pielea ei cum este să fii victima spiralei, iar împreună cu Shuichi încearcă să găsească sursa acestui blestem.

N-am mai fost așa de îngrozit de multă vreme și cu toate acestea nu voiam să se mai termine. Junji Ito a luat un design ambiguu, l-a plasat în diferite scenarii și a creat cele mai de groază momente văzute de mine până acum. Întregul volum are 19 capitole, iar multe dintre ele pot fi citite individual pentru că focusul sunt pe personajele principale în interacțiune cu alte persoane afectate de blestem, iar fiecare poveste are un anumit substrat tematic care poate fi atât social, cât și romantic. Ar fi ciudat să rezum fiecare poveste în parte și în același timp aș strica experiența fiecăruia dacă aș povesti fiecare eveniment în parte, de aceea este important să citești Uzumaki în toată „splendoarea” ei groaznică. Recomand această carte tuturor fanilor horror pentru că are multe nuanțe, are multe de oferit și multe capitole cu siguranță nu le vei uita prea curând.

PRECOMANDĂ: Lanțul de aur de Cassandra Clare (Seria Ultimele Ore vol. 1) - Leda Edge

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 14 Mar 2021 22:49:00 +0200

Răul se ascunde la vedere, iar dragostea taie mai adânc decât orice pumnal!

Cordelia Carstairs este vânătoare de umbre, o războinică plină de curaj, antrenată încă din fragedă pruncie să le vină de hac demonilor. Atunci când tatăl îi este acuzat de crimă, tânăra și fratele ei pornesc spre Londra, unde speră să găsească ajutor printre membrii Enclavei, împiedicând în același timp ruinarea familiei. În vreme ce mama Cordeliei nu dorește decât să își vadă fiica măritată mai repede, fata pare mai degrabă hotărâtă să devină eroină, decât mireasă. Curând, Cordelia îi reîntâlnește pe Lucie și James Herondale, prietenii săi din copilărie, și, alături de ei, pășește în lumea fastuoasă a balurilor și a reuniunilor cu vampiri, vârcolaci și sirene. În tot acest timp, tânăra trebuie să-și tăinuiască dragostea pentru James, care este îndrăgostit de altcineva. Viața aparent liniștită și dominată doar de intrigi sentimentale nu durează însă mult, căci Londra este lovită de un număr neașteptat de mare de atacuri demonice. Creaturile care dau peste cap tihna Enclavei nu seamănă cu nimic din ce au întâlnit vânătorii de umbre până acum: atacă în plină zi și împrăștie pretutindeni o otravă mortală. Captivă în oraș, Cordelia și prietenii ei descoperă că propriile legături cu lumea întunericului le oferă puteri nebănuite și îi silesc să ia decizii grele, căci să fii erou nu e chiar o joacă de copii.

„Urmașii adolescenți ai familiilor Herondale, Carstairs și Fairchild, precum și alți nefilimi, continuă lupta cu demonii pe fundalul unor elegante baluri, serate și picnicuri londoneze, totul condimentat din plin cu intrigi romantice.” KIRKUS REVIEWS

„Clare se întoarce cu o nouă generație de vânători de umbre și reia teme precum dragostea, prietenia și familia, oferind o poveste captivantă, care le va trezi nostalgii fanilor cu vechime și îi va cuceri pe cititorii care abia acum descoperă acest univers.” BOOKLIST

„O combinație decadentă de legende despre vânătorii de umbre și povești noi. Admiratorii înfocații ai acestei lumi fantastice vor avea ce să savureze. Abia aștept continuarea!” BOOKTOPIA.COM.AU

Precomandă acum noul roman semnat Cassandra Clare până pe 29 martie și beneficiază de 30% reducere! De asemenea, nu uita de codul GAUDEAMUS10 pentru o reducere suplimentară de 10%!

„Poveștile Cassandrei Clare sunt întotdeauna captivante: pline de bătălii, prietenii care trec testul timpului și dragoste. Autoarea descrie o lume în care ne pierdem, iar demonii sunt la tot pasul, chiar dacă nu îi vedem. Cititorul este atras într-un tărâm în care vânătorii de umbre trebuie să lupte alături de magicieni, vampiri și vârcolaci pentru a descoperi răspunsul de care au nevoie.”- GLAMADELAIDE.COM.AU

„Pătrundeți în lumea vânătorilor de umbre! Pregătiți-vă să fiți fermecați!” ENTERTAINMENT WEEKLY

CELE MAI AȘTEPTATE THRILLERE din 2021

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 1 Mar 2021 12:48:00 +0200

În 2021 voi încerca să citesc mai multe romane polițiste, thrillere, suspans pentru că în 2020 nu am reușit să citesc câte romane mi-aș fi dorit din acest gen, iar multe dintre aparițiile din acest nou an sunt atât de faine încât sper să fie traduse toate romanele listate sau măcar pe viitor. Sunt conștient că pe parcursul anului 2021 voi mai adăuga și alte titluri pe listă, dar deocamdată acestea sunt primele romane pe care vreau să le citesc anul acesta.

Romanul My Heart is a Chainsaw de Stephen Graham Jones a fost adăugat inițial pe lista mea pentru că a fost prezentat pe canalul de booktube BooksandLala, dar și pentru că scriitorul a scris un alt roman întunecat lăudat pe youtube de mulți și anume „The Only Good Indians”. Coperta e incredibilă, iar împreună cu prezentarea romanului îmi creează imaginea plotului seriei The Texas Chainsaw Massacre. Pe scurt, Jade se simte ca un personaj dintr-un film horror atunci când în orașul natal dispar turiști, iar micul lor paradis este amenințat de turiști care distrug comunitatea.

Romanul apare pe 31 August 2021.

Romanul Such a Quiet Place de Megan Miranda a fost adăugat pe listă pentru că mi-a plăcut stilul scriitoarei în „Ultimul Oaspete” (care a apărut la Leda Edge, Corint) și sper că editura va lansa și alte romane semnate Megan Miranda în continuare. Romanul de față prezintă degradarea unui cartier idilic atunci când comunitatea este zbuciumată de o crimă dublă.

Romanul apare pe 13 Iulie 2021.

When No One is Watching de Alyssa Cole a fost adăugat pe listă pentru că îmi place vibe-ul începând de la copertă, până la locul unde este plasată acțiunea. Îmi aduce aminte de „Femeia de la fereastră”, care mi-a plăcut. Cartea a fost lansată în 2020, poate-poate se traduce și la noi în 2021.

Survive the Night de Riley Sager este încă un roman anticipat de public, pentru că scriitorul este cunoscut pentru romanele mystery/thrille asociate cu anumite scenarii cunoscute din filmele horror. Romanul de față îmi aduce aminte de Friday the 13th și mi-aș dori să citesc măcar încă un roman de Riley Sager, pe lângă Survive the Night.

The Maidens de Alex Michaelides vreau neapărat să-l citesc pentru că mi-a plăcut mult „Pacienta tăcută”. Romanul urmează să apară și la noi, anul acesta, la Editura Litera.

Every Vow You Break you break este un alt roman adăugat pentru că l-a prezentat Kayla de la booksandlala pe canalul ei de youtube. Imaginea și descrierea îmi aduce aminte de miniseria TV horror/mystery, Harper's Island. Cred că va fi un thriller savuros! Pe scurt: luna de miere a unei mirese se transformă într-un coșmar atunci când bărbatul cu care s-a culcat cu o seară înainte își face simțită prezența.

Good Girl, Bad Blood și As Good As Dead de sunt volumele 2 și 3 din seria Crima perfectă: Instrucțiuni pentru fete cuminți de Holly Jackson. Volumul 2 urmează să apară în curând și la noi, iar cei de la Leda Edge cred că vor traduce spre finalul anului și volumul 3, care apare în UK pe 5 August 2021. Romanele nu mai au nevoie de descriere, doar vreau să fiu alături de Pip și să schițez cazul, să-l rezolvăm împreună.

That Weekend de Kara Thomas a fost adăugat pe listă pentru că mi-a plăcut mult thrillerul scriitoarei, Majoretele (apărut la Leda Edge, Corint). Pe scurt: Trei prieteni. O casă lângă lac. O drumeție secretă. Trei au urcat pe munte și doar o singură persoană s-a întors.

Cartea apare pe 22 iunie 2021.

The Project de Courtney Summers a fost adăugată pe listă pentru că mi-a plăcut Sadie (apărut la Leda Edge), iar cu toate că romanul nu e ca toate celelalte listate aici, tot îl pot încadra în secțiunea de mister și totodată mi-am dorit să citesc un roman care are plasată acțiunea într-un cult. Sper să apară și la noi cât mai curând.

Cartea apare pe 2 februarie 2021.

The Girls I've Been de Tess Sharpe a fost adăugat recent pe listă pentru că cei de la Leda Edge au dezvăluit că urmează să apară și la noi. Sincer I'm sold de când am văzut titlul și coperta.

How to Kill Your Best Friend de Lexie Elliot a fost adăugat pe listă pentru că m-a intrigat titlul, iar premisa mi se pare foarte faină: o tipă crede că prietena ei cea mai bună este o criminală și nu se simte în siguranță chiar și când aceasta este considerată chiar și moartă.

RECENZIE: I'm Thinking of ending things (Mă gândesc să-i pun capăt) de Iain Reid

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 26 Jan 2021 13:20:00 +0200

Un cuplu, un drum, o destinație. Romanul I'm thinking of Ending Things prezintă scenariul comun al unui cuplu care merge pentru prima dată în vizită la părinți, în calitate de parteneri. Jake are de gând să-și viziteze părinții împreună cu iubita lui. Drumul este lung, condițiile meteorologice sunt precare, iar destinația este o fermă în pustietate. Pe parcursul romanului mă întrebam, oare ce s-ar putea întâmpla ca lucrurile să ia o întorsătură ciudată, iar ceea ce s-a întâmplat a fost total neașteptat. Cu toate că suntem pregătiți pentru o călătorie și narațiunea este inițiată de iubita lui Jake, aceasta nu se prezintă niciodată. Pornim la drum alături de Jake și iubita lui, conversațiile acestora și gândurile ei sunt stranii, pentru că majoritatea gândurilor conduc spre fraza permanentă - mă gândesc să-i pun capăt. Ne gândim că cei doi sunt îndrăgostiți, că da, ea urmează să fie prezentată părinților lui, dar toate gândurile ei sunt focusate pe despărțirea lor mai degrabă. Ea narează anxioasă și străină de ce s-ar putea întâmpla când va ajunge la fermă, iar noi ca martori descoperim că narațiunea este fragmentată de o anchetă a unei crime fără să știm cine i-a curmat viața cui. Ce li s-ar putea întâmpla în mașină, pe drum sau chiar la ferma părinților? I'm thinking of Ending Things este un roman despre care trebuie să știi cât mai puțin, pentru a nu-i strica farmecul și atmosfera pe care o creează. Am un mic sfat pentru cel care citește sau vrea să citească romanul, fii foarte atent la narațiune, pentru că sunt indicii!

„Prin definiție, nimic nu poate fi foarte unic. Ori e unic, ori deloc.”

„Știu că oamenii vorbesc despre opusul adevărului și cel al dragostei. Care este opusul fricii? Opusurile neliniștii și panicii și cel al regretului? Nu voi ști vreodată de ce am avenit aici, cum am ajuns să fiu captiv în acest fel, cum am ajuns să fiu atât de singur. Nu ar fi trebuit să se întâmple așa. De ce eu?”

Am aflat de acest roman de la Kat de la @paperbackdreams și având în vedere că Netflix urma să și lanseze filmul, nu aveam cum să scap și să nu fiu pus la punct cu sursa, așa că într-o seară am început să citesc acest roman și m-a intrigat teribil. I'm thinking of ending things este un roman psihologic-horror, asemănător în ceea ce privește atmosfera cu un film pe care l-am văzut acum câțiva ani, Hereditary. Mă mir cum un astfel de roman, nu a fost tradus și la noi având în vedere că a fost și ecranizat de curând, iar acum citindu-l pot să spun că este unul dintre romanele mele preferate din aceast gen (horror-psihologic). Romanul scris de Iain Reid are ceva unic în ceea ce privește straniul, de la dialog până la unele scene și revelații, care m-au șocat spre finalul romanului. Cu toate că poate fi plasat în genul horror, pot spune că în același timp este și un roman simbolic despre timp și relațiile inter-umane.

Cartea m-a fascinat încă de la titlu, Mă gândesc să-i pun capăt , care joacă un rol important în roman, ajungând să fie o frază repetitivă în narațiune. Personajul feminin este enigmatic de la început, este de la bun început o sursă a straniului pentru că parcurgem romanul alături de aceasta și nu reușim să deslușim de la bun început de ce încă mai este împreună cu Jake.

În ceea ce privește adaptarea celor de la Netflix, pot spune doar că filmul a abordat mai mult partea simbolică a romanului și mai puțin sursa misterului, de aceea recomand să citiți mai întâi cartea și apoi să vedeți filmul.

Nota: 10/10

Titlu: I'm Thinking of ending things

Autor: Iain Reid

Recenzie: Claudiu

RECENZIE: Roșu, alb & sânge albastru de Casey McQuiston

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 20 Jan 2021 13:32:00 +0200

„Nu ar fi trebuit să profiți de slăbiciunea mea și să te cuibărești în sufletul meu fără să ți-o permit.”

După ce am terminat de vizionat sezonul 4 din The Crown, Roșu, alb & sânge albastru a fost o alegere potrivită pentru mine, pentru că tânjeam după o altă poveste de dragoste regală, interzisă.

Ce s-ar întâmpla dacă în 2016 alegerile prezidențiale din Statele Unite erau câștigate de o femeie? Ce-ar spune publicul dacă Primul Fiu al Americii n-ar iubi o femeie, ci un băiat? Romanul scriitoarei Casey McQuiston răspunde la aceste întrebări și la multe altele, reunind cele două surori „vitrege”, Statele Unite ale Americii și Regatul Unit, prin relația celor două personaje principale. Printre altele, Roșu, alb și sânge albastru este un roman cu o idilă interzisă care demonstrează că mrejele iubirii sunt misterioase și că acestea nu acționează în funcție de statutul social sau sex.

„(...) am încercat să fiu fericit toată viața mea cretină. Dreptul meu dobândit la naștere este o țară, nu fericirea."

Romanul scriitoarei Casey McQuiston este o poveste de dragoste care se întinde pe două continente, iar pentru unii această idilă poate fi una atipică, pentru alții poate fi povestea ideală, iar pentru mine a fost o lectură care mi-a readus zâmbetul pe buze, fiindcă romanul este unul spumos, plin de umor, care pe lângă acese lucruri are un mesaj foarte important de transmis. Povestea de dragoste este una ambițioasă, pentru că scriitoarea reușește să șteargă cu buretele istoria în ceea ce privește alegerile prezidențiale ale Statelor Unite din 2016. Casey McQuiston îl șterge din ficțiunea sa pe Trump, iar în locul acestuia alegerile sunt câștigate de o femeie, care devine prima Președintă a Americii, Ellen Claremont. Alături de cei doi copii, Ellen dorește să câștige și cel de-al doilea mandat la alegerile din 2020, doar că Alex, fiul președintei, are un inamic, iar acela este Henry, Prințul de Wales. Ura lui Alex pentru Prințul de Wales se transformă încet-încet într-o prietenie, care mai apoi conduce la ceva mai serios, o relație. Alex începe să se redescopere pe sine pentru că este pus în postura aceasta pentru prima dată, să fie atras de un băiat și în același timp află că Henry a dus această viață în secret de foarte mult timp. Relația acestora pune în pericol viitorul Președintei Claremont și în același timp viitorul Monarhiei, pentru că Henry și Alex nu realizează de la bun început cât de departe va ajunge relația lor.

„Și tu mi-ai ancorat viața oricât ar fi ea de scurtă. Nu m-ai prins: mereu am fost o cometă nebună; dar m-ai ancorat. M-am învârtit în jurul tău ca un satelit preț de o lună, dar mă voi desprinde încurând, o stea întunecată pe orbita pe care tu vei arde.”

Cu toate că romanul este un romance, scriitoarea reușește să pună în evidență sau să schimbe anumite percepții despre oamenii din coducerea statului sau originea acestora. Actuala Președintă a Americii este din Statul Texas și face parte din partidul democrat. Prin acest detaliu scriitoarea reușește să schimbe percepția asupra Texasului sau să planteze un sânbure de speranță în ceea ce privește schimbarea, pentru că acest stat este văzut de mulți ca unul privilegiat, republican, dominat de vechile legi și percepții.

Un motiv popular în momentul de față în cărțile romance este cel enemy-to-lovers, care este prezent și aici prin proiecția relației lui Alex cu Henry, iar din punctul meu de vedere, scriitoarea a reușit să-l exploreze într-un mod unic în roman și anume din prisma această a statului social și politic pe care îl au cei doi.

Mi-a plăcut enorm că de la bun început sunt menționate alte figuri politice care au locuit la Casa Albă, raportându-se la familia actuală Claremont și cum aceasta este diferită față de anumite familii. De asemenea umorul este pregnant și este atât conversațional, cât și situațional, iar unele scene sunt memorabile din acest punct de vedere.

Roșu, alb și sânge albastru este un roman amuzant, un romance LGBTQ+ cu rădăcini politice, pe care îl recomand atât adolescenților târzii, cât și adulților, pentru că scriitoarea reușește în cateva sute de pagini să te facă să zâmbești, să descoperi o altă perspectivă asupra liderilor și tinerilor în general și să te facă să te gândești cât de mult înseamnă dragostea, atunci când îți poate fi furată din cauza tradiției, conservatorismului sau din cauza publicului care nu ar accepta altceva pe lângă ce li s-a transmis că este „normal”.

Nota: 10+/10

Titlu: Roșu, alb & sânge albastru

Autor: Casey McQuiston

Editura: Editura Corint (Leda Edge)

Recenzie: Claudiu