Prima palmă a fost oarecum așteptată, la un moment dat, văzând gheața din ochii lui, știam că va urma și grindina. Tatăl lui mereu îi lăsa soacrei mele urme pe față, nu știam niciodată când o bătea, o făcea în liniște, ca hoții, a doua zi doar vedeam semnele, încercările disperate să ascundă cu fard scump ”dragostea năvalnică” a soțului ei. Îmi plăceau urmele acelea, erau ca un preț pentru primul meu copil. Și într-o zi, a venit și la mine urgia, palma aceea mare care s-a lăsat grea peste fața mea, a roșit-o toată, a hidoșit-o, a ridat-o ca anii bătrâneții. La a doua palmă nu mi-a mai păsat, deja știam că vor urma altele și altele, era tara moștenită în familie și aproape că nu-mi mai doream băieți ai mei să ducă mai departe o tară strâmbă, cocoșată ca o mumă a pădurii. Era un alt preț pe care trebuia să-l plătesc pentru visul de-a avea viața pe care o aveam.

Și prețul final, neîncrederea, suspiciunea cu care trăiam, prefăcătoria cu care eram înconjurată la liceu, laudele care mi se aduceau deși nu aveam niciun merit față de alții. Dar toți știau puterea socrilor mei, și toți voiau un loc cald. Nu știu nici astăzi cine a fost sincer și cine nu în relațiile mele de la serviciu. Încerc să înțeleg, este ușor să fii un om bun când totul din jur este bine, însă când este greu, când suferi de frig, de lipsa luminii în casă, când stai la cozi nesfârșite și pentru o bucată de săpun prost, devii altcineva, iei decizii uneori necugetate, spontane, lingușești, încerci să te apropii de cel care are, vrei o bucată din ce are. Pentru că nu aveam încredere, stăteam la distanță de toți, uneori mă duceam și eu cu urme pe față, cu un ochi vânăt, încercam să le acopăr, dar după satisfacția ascunsă în empatia pe care încerca să mi-o arate cineva, știam că urmele rămân acolo, rânjind, schimonosindu-mi fața.

Am rămas însărcinată de multe ori, am trecut prin sarcini grele, ca un alt preț dat pentru viața mea, dar am vrut copii, i-am dorit ca pe un colac de salvare, ca pe o punte spre o lume normală, în care prefăcătoria să nu mai fie fața mea. Grig nu i-a vrut, îi era teamă că mă vor schimba, mă vor umfla, nu va mai putea fi cocoș, adora momentele acelea, îi deveniseră vitale și odată cu ele și eu. Îi eram vitală pentru ceea ce simțea, pentru că era stăpân peste mine, peste cea dorită de toți, și la un moment dat, ieșind în lume a realizat că pumnii și palmele lui m-ar putea hidoși pe veci și de atunci nu mi-a mai lovit fața. Dădea cu pumnii în corp, în sâni, de parcă ura fiecare bucățică din mine, de parcă ura dependența de acel corp, dependența de senzația pe care i-o dădea.

Pierdeam sarcină după sarcină, văd și acum dimineața, diminețile în care începeam să sângerez, apoi mergeam la spital, la soacra mea, vedeam zâmbetul ei rece, profesional, știam câtă satisfacție e în spatele gesturilor ei rutinate, nu înțelegeam, fiecare sarcină pierdută era o șansă în minus să-i pot face nepoți, dar n-o interesa, considera că i-am distrus viața fiului ei, că jocurile de noroc, pokerul, și băutura în care pierdea noapte după noapte Grig, erau rezultatul nefericirii cu mine, poate că așa era, dar nu-mi păsa. Sau poate nu voia nici ea să duc o tară schimonosită mai departe. Sarcinile pierdute nu mi-au schimbat trupul, a rămas tare, ferm, timpul nu a trecut peste el vijelios, ci blând, ca un amant, doar mângâindu-l.

Ce aș fi făcut dacă aș fi putut să mă întorc în timp, la momentul acela din studenție când am știut că trebuie să-l cuceresc pe Grig? Cred că la fel. De o mie de ori la fel. Aș fi plătit prețul de la început, aș fi băut tot paharul, o dată, încă o dată, de mii de ori. Sărăcia este cumplită, te umilește, te înjosește, poate calea să scap de ea, fără a-l cunoaște pe Grig, m-ar fi dus la momente mai grele, la prețuri mai mari, la compromisuri la care nici nu mă gândeam. Nu, asta era calea mea, calea de care oricum nu aveam cum să scap, calea care mă salva de sanvișurile zilnice cu gem, ani de zile, școală, liceu, uneori le aruncam, preferam să-mi fie foame decât să le vadă toți colegii, unii, cei mai mulți, săraci și ei. Le aruncam cu o patimă care mă devora, parcă aș fi aruncat însăși sărăcia la gunoi. Apoi adolescența în care nu aveam decât o fustă, verde, și luasem o cămasă de-a tatei, în carouri verzi, o însăilasem, îi făcusem pense să pară cambrată, astea erau singurele mele haine, în asta mă îmbrăcam zi de zi, zi de zi, ieșeam cu prietenele mele, ele mai aveau câte ceva, eu doar verde, același verde, mereu verde, când m-am măritat, le-am aruncat și pe ele, aș fi vrut să le fac priveghi, să le îngrop cu alai, să chem preot, să se știe că nu voi mai purta verde niciodată.

Ce obținusem din talantul dat de stăpân? Mulți talanți, nici nu aveam ce face cu ei, dar toți erau materiali, stăteau chită peste tot, în hainele mele scumpe, în genți și pantofi, în parfumuri, în whisky și lichioruri, în statuete risipite prin colțurile casei, în călătorii. Talantul din inimă, îl îngropasem, din el, niciun rod nu ieșea. Să nu-ți dorești niciodată să vină soțul tău acasă, șă nu fii fericită când auzi ușa, să nu te ia în brațe, fericit?! Nu, talantul lăsat de stăpân în inimă, era gol, pustiu, fără niciun rod.

Fragment din volumul „Dimineața unui greier”.

Am rămas însărcinată, destul de repede, Doamne ce rapid se terminase inocența mea, ce repede eram femeie pe de-a-ntregul, cum învățasem singură, așa cum învățasem să mă spăl în urechi, cum învățasem singură primul sânge, așa învățasem să manipulez, să controlez, să fiu mama. Uram asta, uram cu toate fibrele mele asta, mă uitam în oglindă și vedeam fața ștearsă a mamei, părul subțire și rar, ochii fără culoare, mă uram, dar iubeam mai mult visul ce-l visam cu ochii deschiși, casa în care aveam să trăiesc, siguranța, căldura, masa aceea uriașă la care se mânca. Da, aveau să fie ale mele. Visul va fi al meu.

Când i-am spus lui Grig că voi avea un copil, a înlemnit. S-a albit la față și am știut că nu mă iubea, iubea trupul meu ca de mulatră, părul meu, fața mea creolă, iubea cum arătam, iubea că era mândru când ieșeam cu el în lume, dar nu mă iubea pe mine.

M-am întors și mi-am zâmbit: ”dacă tu nu mă vrei, eu te vreau!” Aș fi vrut să-i rânjesc în față, lui și familiei lui, să mă răzbun pe neiubirea lui, pe cuțitul din ochii lui, pe gheața din el,  dar încă nu era timpul. Și știam că mă răzbun și pe mine, credeam în iubire, mi-o doream, voiam atât de mult să mă ia cineva în brațe cu dragoste, să-mi spună cuvinte, da, cuvinte, să nu tacă, eu să tac, să mă sărute pe păr și apoi, alte cuvinte, eu să tac, eu să fiu cea iubită.

Nu știu, poate că pentru mine cea de atunci era mai important să am siguranța unei case, a unei situații, să nu mă mai zbat eu, mă zbătusem îndeajuns, doar să pic așa, ca para mălăiață într-o situație stabilă, foarte stabilă.

A doua zi, Grig m-a căutat la facultate, era tras la față, parcă pierduse pe cineva, m-a rugat să ne întoarcem acasă la mama lui, că știa ea ce avea de făcut. Nu am vrut, i-am spus clar, că nu voi renunța la copil. Începuseră deja diminețile cu amețeală, cu stomacul ridicat în gât, îmi era rău, dar nu voiam să pierd nimic. I-am spus că nu a pierdut pe nimeni, ci a câștigat, că dacă nu vrea sau nu poate să fie lângă mine din cauza părinților, îl voi crește singură. Bineînțeles, îl manipulam în continuare, nu mă iubea, dar avea onoare.

Ne-am căsătorit într-o dimineață rece de început de primăvară. Nu aveam prea multe haine, dar reușisem să împrumut un taior de la cineva, și pantofi de la altcineva, și deasupra, pardesiul vechi al meu, cu mânecile roase, și o geantă, a mea, tot veche. Și fața trasă, lividă de greață. Nu așa visasem căsătoria mea, însă din cauza răului care mă topea nici nu-mi mai păsa. Voiam doar să se termine repede, să mă întorc nu în cămăruța mea, ci în apartamentul cald al lui Grig. Luasem totul cu mine, o valiză ponosită cu ce credeam eu că-mi mai trebuie, cu scrisorile tatei și ale surorilor, atât. Hainele, lucrurile mele le-am lăsat. Erau viața mea veche. Începea viața mea nouă.

Nu spusesem nimănui nimic, am avut doi martori luați de acolo, de la sfat, am spus Da, am semnat, și am ieșit. Afară nu ne aștepta nicio caleașcă, nu erau flori pe jos, nici muzică. Afară, doar brumă. Grig nu m-a luat de mână, a coborât cele câteva scări înaintea mea, și fără să se întoarcă, mi-a făcut semn să-l urmez. Am mers ceva timp în spatele lui, nimeni nu ar fi crezut că suntem o pereche proaspăt căsătorită. Și el, doar brumă.

Știam că nu mă iubește, știam că nu-l iubesc, da, eram foarte satisfăcută în mine, să știu, după o analiză de câteva nopți că nu-l iubesc, știam că toate câte le trăiam atunci au un preț. Nu știam încă prețul.

După câteva zile, am plecat acasă la el, a venit o mașină și ne-a luat, două pietre pe o banchetă, două păpuși de cârpă, eu cu visele despre viața ce urma, el cu teama momentului în care le va spune adevărul. Și avea dreptate să se teamă, eu am plecat repede, noroc că mi-era rău, au urmat uși trântite, vorbe grele, țipete. Primul preț, eram nedorită de toți.

Al doilea preț, un târg, rămâneam căsătoriți, dar renunțam la copil. Grig avea viața înainte, nu era timpul s-o închidă între scutece. Am plâns, al doilea preț era greu, deja mă învățasem cu o ființă mică ce crește în mine, prin mine. După câteva zile am acceptat. Totul s-a făcut în mare secret, trecuseră deja câțiva ani de la decret, nimeni nu avea voie să facă avort, decât în condiții bine stabilite. Am intrat în spital, noaptea, pe o ușă din spate, m-a însoțit o asistentă, m-a dus într-un salon unde cea care avea să mă măcelărească era ea, mama lui Grig. Da, și a făcut-o cu o plăcere diabolică, știind că totul din partea mea a fost o minciună, deja se interesase, știa adevărul despre familia mea, știam că la un moment dat vor afla, dar nu-mi imaginam să-mi strige asta pe masa de avort. Mi-a spus că sunt săracă, mi-a spus că mă lasă stearpă dacă vrea, râdea, pe mine mă durea tot corpul, tot sufletul, nu ăsta chiar era un preț prea mare, am gemut, și cu ultimele puteri i-am spus că voi spune în gura mare totul, că va afla toată lumea de acest avort. Am simțit-o oprindu-se, nu se aștepta la atâta răzvrătire din partea mea. Apoi a continuat, zgândărindu-mi carnea, zgâriindu-mă, scrijelind în mine ura ei.

Fragment din volumul ”Dimineața unui greier”.

Grig mi se părea idealul de bărbat. Era născut într-o familie bogată, tatăl lui era ceva mare pe la județ, mama lui era medic ginecolog, era o familie cunoscută, respectată sau eu știu? doar temută. Aveau o casă mare, una din casele construite în ultimii ani, cu etaj, cu confort, aproape lux. La parter era acea parte în care locuiau părinții, la etaj era un apartament mare, unde urma să locuiască Grig când se va căsători. Puțin timp înainte de a termina facultatea, Grig m-a dus să-i cunosc părinții. Nu eram pregătită, dar pentru a-i cunoaște familia, nu puteam fi pregătită niciodată. A fost ca și când m-aș fi aruncat cu capul înainte într-o râpă. Am fost primită rece, am fost tratată cu gheață, ca un servitor ce urma să le curețe casa. Era iarnă, în casă era cald, mie mi-a fost frig tot timpul, un frig ca atunci când mă bătea mama și fugeam în paie. Un frig care nu era frig cu totul, era și frică, și o sleire în oase, în mâini, o neputință care urla în mine ca un șacal pe un câmp pustiu. La masă îmi tremura barba, era ceva ce nu puteam controla, se auzeau dinții clănțănind, intrasem într-un iglu, și nu mai controlam nicio reacție a trupului meu. Mama lui mă privea de sus, era undeva pe un munte, tata încerca un zâmbet din când în când, dar nu reușeam să ne apropiem unul de altul, eram toți la kilometri distanță, degeaba aș fi întins mâna, nu reușeam să-l ating nici pe Grig.

După câteva fraze scurte ale mamei, cineva, nici nu mai știu cine a adus supa, și au urmat întrebările ca lovituri de tun:

– De unde sunt părinții tăi?

– Părinții mei au murit, am spus mecanic, nu pregătisem un astfel de răspuns, a ieșit pur și simplu, și era prea târziu să retrag.

– Îmi pare rău, ce s-a întâmplat?

– Accident de mașină, am spus, și lingura cu supă mi se lovea de dinți, și nu-mi părea rău că mint, ci doar că nu pot controla mâna.

– Mai ai rude?

– Nu, pe nimeni, renegând până la cântatul cocoșilor, nu un om, ci o familie întreagă, aruncând-o, dizolvând-o în neant, ca și cum nu fusese niciodată.

– Asta e bine, a zis doamna, eu lovind în continuare cu lingura dinții, compulsiv, tremurând, neînțelegând ce e bine, de ce e bine? Și tac. Nu întreb nimic, fiindu-mi teamă de răspuns.

A urmat o poveste plină de baliverne din partea mea, nu știu de unde scoteam totul, până atunci eu nu mințeam, mă întrebam dacă vreodată îi povestisem lui Grig ceva, dar, nu, nu cred că mă întrebase ceva. Era genul care părea foarte impresionat de cei din jur, de sărăcie, de amar, de durere, în realitate, pe măsură ce trecea timpul, realizam că era impresionat doar de el. Nu știu dacă asta visasem de la viitorul meu soț, dar nu mă mai interesa, voiam viața lui, da, la masă cu părinții lui, realizam că de asta mint, voiam viața lui, voiam să nu mai dorm pe podele nespălate, cu plapuma făcută de mama, grea, mare, cu cocoloașe peste tot, voiam să nu mai păzesc blocuri în construcție, în frig, în căldură, voiam să stau la o masă ca a lor, să mănânc supă fierbinte, să nu mai lovesc dinții cu tacâmul, să nu mai spun lingură, sau furculiță, ci tacâm, voiam să fiu ca ea, doamna din fața mea, stăpână pe mine, stăpână.

Le-am spus că trăisem într-o casă mare, că avusesem bujori în curte, adăugam amănunte din curțile din mahalaua unde crescusem, din curțile care-mi plăcuseră, le spuneam că tata predase muzică, terminase Conservatorul, mama terminase Filologia și predase Literatura, mințeam cu visele părinților mei, că fusesem singură la părinți, așa boem mi se părea să fii singur la părinți, și cu asta credeam că eram superioară lui Grig care mai avea o soră mai mare, deja la casa ei, deja cu un nume în oraș. I-am mințit din cărțile citite, i-am mințit din plăcile tatei ascultate, și pe măsură ce mințeam eram fericită, eram recunoscătoare cărților, plăcilor, mie, eram satisfăcută că mințeam, mă răzbunam că nu eram ca ei, fiecare lucru care mi se întâmplase în viață îl spuneam invers, contorsionat, strâmb și eram fericită și nu-mi mai clănțăneau dinții și nu mai loveam furculița de dinți, pe măsură ce povesteam mă destindeam, eram în largul meu, da, eram acasă. Trebuia ca locul ăsta să fie acasă.

Realizez acum, că nu aveam pe atunci armele ca să reușești în viață. Ca femeie, nu știam să mă comport pe întregul ca o femeie, plăceam pentru că eram frumoasă și poate naivă, dar nu aveam trucurile învățate în viață de o femeie, ochi dați pe spate, priviri pe sub gene, zâmbete cu subînțeles. Da, le-am învățat și pe acestea mai târziu, dar atunci aveam un talant în mână și doar cuvintele, minciunile ca să-l înmulțesc.

Fragmente din volumul ”Dimineața uni greier”.

Au trecut anii, am crescut oarecum timidă, închisă în mine, nu prea aveam prieteni la școală, la noi pe stradă mai vorbeam cu alți copii, dar copilăria se terminase, orice joc nu prea își avea rostul. Învățasem că lumea nu era un loc sigur, trasasem niște limite, niște granițe în jurul meu, fără să-mi dau seama că uneori atâta frustrare și uneori atâta ură cere linierea granițelor, tuturor granițelor.

Mama dorea foarte mult să învățăm, renunța la orice ajutor din partea noastră, numai să învățăm. Își dorea să facem facultate, credea că drumul prin viață e mult mai ușor având diplomă. Asta am făcut, mă ascundeam și citeam, învățam zi și noapte, nu eram printre primii la școală, timiditatea mea nu-mi permitea să stau cu mâna pe sus, iar aerul meu, mereu serios oarecum îi îndepărta și pe profesori. Aveam o memorie bună, și asta m-a ajutat în tot ce-am învățat sau citit.

Gândurile mele de adolescent încercau să construiască o imagine, un vis, un țel, așa cum construiești o casă, un loc unde să te adăpostești. Puneam cărămidă cu cărămidă la visul meu, nu vedeam doar finalul, îmi plăcea mult și drumul, dar visele astea erau ca niște hârtii vechi, ca niște pergamente, când le luam în palmă, se destrămau. Dar visam în continuare. Așa am supraviețuit într-o lume care n-a fost creată pentru mine!

Acum realizez că idealurile năruite ale copilăriei nu se vindecă. Lupți, înveți, te zbați și nu reușești, rămâne o durere surdă care macină, ne amăgim cu alte idealuri, încercăm altceva, uneori anestezice, apoi tutunul ca refugiu, de cele mai multe ori suntem prinși în dureri mai mari. Apoi ne lăsăm duși de ceea ce avem, de viață în general, o trăim așa cum e, fără să ne dăm seama că durerea rămâne, și se transformă cu noi, devine frustrare, devine mânie.

În lipsa realității palpabile, stabile, căutăm extremele, raiul sau iadul.

Am ales să urmez Fizica, îmi plăcea profesoara, arderea ei când ne explica, și apoi era o facultate care nu exista și în orașul nostru. Cu greu am convins-o pe mama să plec, dar am plecat. Stăteam la o gazdă bătrână, împreună cu alte patru fete. Pentru o sumă nu foarte mare, ne dădea și mâncare. Regula era să respectăm orele de masă. Dacă nu  eram la timp, nu mâncam. Ca să pot plăti, munceam. Îmi trimitea și mama ceva, dar puțin, eu îi spuneam că îmi ajunge pentru tot. Nu-mi ajungea niciodată. În vacanță, bătrâna nu mă putea ține. Era prea scump, ori ne ținea pe toate, ori pe niciuna. Cum celelalte fete plecau, îmi căutam de lucru, și ziua și noaptea, orice, am fost și paznic, dormeam pe un scaun într-o gheretă la intrarea în șantier și luam bani pe asta. Ziua mă angajasem la un vânzător de fructe, căram vindeam, mă tocmeam, îmi era bine, mai puneam deoparte și trimiteam mamei acasă s-o conving că nu stau degeaba departe. Am dormit pe jos în hale dezafectate, am dormit pe tarabă, sub o folie, aș fi făcut orice numai să nu mă întorc acasă.

Nu știu când era zi, nu știu când era seară. Călcam pe o sfoară, suspendată undeva, sus, capătul sforii era dimineața, călcam până ajungeam la capătul celălalt, când se făcea seară. Coboram epuizată și dormeam, ca într-o comă intram. Apoi, de la capăt. Eram tânără și puteam, nu aveam prieteni, nu mă duceam la întâlniri, singura evadare, era biblioteca, de unde luam cărți, apoi altele și altele. Pe baza lor îmi construiam visele. Eram tânără și puteam. Nu aveam niciun merit că eram tânără, dar forța pe care o aveam în ceea ce visam dădea valoare tinereții mele. Dădea scop și scuza tot ceea ce făceam.

Acestea sunt fragmente din volumul ”Dimineața unui greier”.

Au trecut lunile și tata a revenit acasă. Îmbătrânit, slab, cu umerii căzuți. Mergea doar sprijinit și doar câțiva pași, cât să-l așezăm dimineața pe un scaun, apoi cât să-l ducem în curte, încet, și să-l așezăm la umbra nucului. Era trist, atât de trist. Avocatul din vecini care l-a dus cu motocicleta la spital, i-a făcut rost de un pick-up, așa cum erau cele de atunci, periodic îi aducea discuri pe care le asculta cu ochii închiși, trăind cu muzica, transformându-se cu muzica, trecând în starea de agregare a muzicii. Așa ne spunea, că muzica este o stare de agregare, cum e apa, cum e gheața. Mama era fericită, niciodată n-o văzusem atât de fericită, de acum, tata era doar al ei, nu-și mai culcușea privirea în ochii alteia, doar ai ei. Cânta, tot ce făcea prin casă, prin curte, era un zumzet și un zâmbet. Mai apoi, greutățile s-au îndesit, nu mai erau bani suficienți, bine, nu fuseseră niciodată, dar acum, de multe ori, mâncam untura trimisă de bunici pe pâine, mai mereu. Vara, ne mai trimiteau la țară, la bunicii din partea mamei.

…………………..

Toamna când începea școala, ne întorceam acasă. Mama nu mai era toată un cântec, o copleșeau grijile, greutățile, țipa uneori la noi, țipa la tata, se închidea apoi în ea. Tata se pensionase, pensia de boală era mică, banii nu ajungeau niciodată. Cu timpul se ridicase în picioare, dar mergea încet, parcă număra pașii, era adus de spate, era vinovat. Pleca fruntea când reproșa mama ceva, și reproșa mereu.

Când ne întorceam la oraș, tata se înviora, începuse să meargă cu o cârjă făcută de un coleg. Ascultam mereu și mereu aceleași discuri vechi, învățasem să le cânt și eu, când se oprea discul, îmi făcea tata semn să cânt eu: ”Cântă greieraș!”, spunea.

Și cântam ce auzeam, cântam după discurile lui tata, pe limba mea, așa cum auzeam eu cuvintele: sami tol mi ituas ovă, ai radă go bla, aaaaaa, uuuuuuu, ai uăs bla, ai uăs bla, iuuuuuuuu, aaaaaaaa, da, cântam și orchestrația, și tata râdea, iar eu eram atât de fericită că reușeam să-i fac ochii calzi ca înainte. Tata a rămas tata, olog, încet, așa avea să-și petreacă tot restul vieții, dependent de mama, ca un copil mare. Mama, cu vremea a devenit rece, rece cu noi, rece cu tata, rece și atât. Vorbeam cu ea, dar cufundată în gânduri, ne răspundea fără să audă întrebarea, fără să știe ce ne-a răspuns. Orice pas făcea tata în spate, mama făcea un pas în față, ca într-un război în care numai ei contau. Cu timpul, mama a devenit din ce în ce mai dominantă, îl controla pe tata, dar voia să ne controleze și pe noi. Și nu prea știa cum să facă asta, la început, cu trei fete crescute libere, pe stradă sau pe ulițele de la țară. Dar a învățat repede.

Într-o zi, am ieșit cu ea, să ne cumpere pantofi. Din fericire pentru mine, îmi cumpăra doar mie, surorile mele purtau ce rămânea mic de la mine. Era greu să găsești ceva în anii aceia, așa că am umblat mult. Prin colindatul nostru, am întâlnit o colegă de-a ei, care s-a  uitat urât la mine și i-a spus mamei:

– Am întâlnit-o pe fie-ta în fața școlii și nu m-a salutat.

Mama s-a schimbat la față, a devenit cumva cum n-o mai văzusem, era toată furia cerului strânsă în ea, a plecat în față, iar noi trei ne țineam după ea. Încercam să vorbim cu ea, s-o îmbunăm, nimic nu auzea, nimic nu vedea, furtună în față și în spate. Fulgere pe drum, cuțite ce cădeau din ea, pietre ce le azvârlea în cale. Când am ajuns acasă, din poartă m-a luat de părul lung, a strâns tare, și așa, târându-mă m-a dus în casă unde a continuat să dea cu pumnii, cu palmele. Într-un târziu, am fugit, tata era jos, la scară, nu putuse să urce, încercase, dar spaima îl făcuse neputincios. Și lacrimi țâșneau din ochii lui, tăcute, molcome, fricoase.

M-am ascuns în magazia în care se mai aciuia când și când câte un câine, pe paie, în genunchi între niște lemne, doar acolo simțeam că era loc pentru mine.

Eram ascunsă și mi-era frică, o frică cum nu mai simțisem până atunci, frică de frig, frică de zgomote, frică de gângănii, frică de singurătate. Printr-o clipă mi-a trecut prin cap să nu mai fiu, da, a fost prima oară în viața mea când am vrut să nu mai fiu, deloc, dar nu știam modalitatea prin care cineva nu mai e după ce a fost. Eram un copil, nu făceam asocierea cu moartea, de fapt nu cunoscusem moartea, nu știam ce e, cei mari ocoleau subiectul, sau îl tratau prea tranșant, într-un mod prin care nu înțelegeam nimic. Nu-mi ajungeau cuvintele ca să înțeleg, îmi dădeam seama că trebuie să învăț mai multe. Nu făceam nici măcar asocierea între vreun cortegiu funerar și moarte, sau între moarte și faptul că nu-l mai vedeam niciodată pe cel din sicriu. Eram copil, la naiba, nu mă gândeam la asta. Auzeam în jurul meu, că tanti Lili e la Dumnezeu, dar îmi imaginam că Dumnezeu are casa mai la vale, și are nevoie de oameni, eu știu? poate la muncă.

Așa a învățat mama să ne domine și pe noi. În noaptea aceea s-a născut primul țipăt în mine, a vrut să iasă, dar i-a fost teamă de lumea străină de afară și a rămas în mine. Mai târziu, s-au născut și alte țipete, de furie, de iubire, poate, de dezamăgire, de neputință, nici nu le mai știu, că tare semănau între ele și niciunul n-a avut curaj să iasă. Și s-au adunat în mine.

După mulți ani, mama mi-a spus că în noaptea aceea a fost să mă caute, că m-a găsit dormind pe paie, între lemne. Aș fi vrut să-mi spună atunci, aș fi vrut să știu că îi păsa, că îi fusese teamă, că însemnam ceva. Când am aflat, aproape că nu mai conta.

Aceste amintiri nu sunt ale mele. Sunt fragmente din volumul ”Dimineața unui greier”

Mă gândesc acum la pilda din Biblie, cu stăpânul care pleca în lume și a împărțit celor trei servitori câțiva talanți, să-i adune sau să-i scadă. În ziua aceea, eu am primit talantul meu, nu în sens biblic, pur și simplu se termina copilăria, inocența, naivitatea. Începea viața. Talantul era bagajul cu care porneam la drum.

Pe la orele după amiezii, un strigăt a rupt liniștea, a spart cerurile, a căzut pe pământ.

Tanti Paulina, cu toată forța ei, striga la mama: ”Gină, fată, vino repede că pică bărbatu-tău beat mort în poartă!”

A fost trăsnetul care a pornit furtuna. A venit mama, de sus, din spatele curții, ca un gând, și în pașii ei a pus și dragostea toată și disperare, și întrebările ei toate și, cred, viața ei, toată. S-au adunat în porți toți vecinii, mama cu grijă i-a luat capul tatei în brațe: ”Ioane al meu, ce-mi faci tu mie?”. Tanti Paulina îl văzuse venind de departe, clătinându-se, mai stând, mai mergând, cu cămașa ieșită din pantaloni, el, tata, atât de elegant mereu, cu părul răvășit, cu cravata întoarsă, el care nu bea niciodată. În poartă, s-a prăbușit, iar mama, luându-l în brațe simte că nu miroase a alcool.

– Gino, fată, nu e beat, zice tanti Paulina, făcu apoplexie.

Un muget trecu din rărunchii mamei, din poartă în poartă, din zid în zid, și se pierdu în neant.

Avocatul care stătea câteva case mai încolo, judecă primul, avea o motocicletă veche, cu ataș, o așeză pe mama cu delicatețe, și-i puse pe tata în brațe, înghesuit, inconștient, abia respirând. În praful de după plecarea motocicletei, am rămas împietriți, toți cei ieșiți în poartă, trovanți aruncați de natură din loc în loc.

Câte ore am rămas în poartă? Câți ani? câte vieți? Nu mai știu, eram spartă în bucăți, mă lăsasem fără vlagă în genunchi, sprijinindu-mă de poartă, aș fi vrut să se uite cineva la mine, din privire îmi dădeam seama dacă sunt întreagă sau chiar sunt bucăți împrăștiate peste tot. Dacă cineva se uita strâmb la mine, era clar, eram frântă în bucăți aruncate pe jos. Dar toți ceilalți se uitau după colbul lăsat de motocicleta cu atașul lăsat mult spre dreapta.

Spre seară m-am adunat ciob cu ciob, tanti Paulina a avut grijă de noi următoarele zile, făceam totul mecanic, iar ceea ce mi se spunea să fac, luam ca un ordin. Mâncam, mă culcam, ieșeam afară, vorbeam, erau ordine pe care le primeam de la tanti Paulina, și ca un soldat ordonat, respectam totul.

Mama a venit după două zile, mai bătrână cu mulți ani, mai slabă, mai tristă, mai ștearsă. Tata a supraviețuit, din fericire medicul care l-a tratat îl cunoștea, tata îi făcea rost de bilete la filarmonică. A supraviețuit, da, e un mod de a spune, tata n-a mai fost același niciodată. Vedeam măsura cu care ne evaluam viața, unii îi spuneau noroc, alții Dumnezeu, dar tata, nu mai era tata, și viața lui nu mai era viața lui. Parcă undeva, departe, se dăduse o bătălie între bine și rău, binele căzuse, răul câștigase, iar noi, fără legătură cu bătălia, suportam consecințele.

Îmi priveam talantul din mână și știam că nu am cu ce-l înmulți, nu mi se dăduse nimic altceva, nicio știință, nicio putere, niciun talent, nimic, nimic….

Fragmente din volumul: ”Dimineața unui greier”

Pe strada noastră, ca o coincidență se adunaseră numai proscriși. Lângă noi, stătea tanti Paulina, o femeie în vârstă, fără copii, cu fața frumoasă, deși zbârcită, slabă, adusă de muncă, o ajuta pe mama prin curte, o învăța să se gospodărească, să pună straturi de pătrunjel, leuștean, să facă mâncare cu ele, o învăța să ne iubească de la distanță, să nu ne răsfețe, că în viață nu ne va ajuta prea mult răsfățul. Omul ei, luat la bătrânețe, bea mult, iar ea se văita mereu, tot ce trăia era un prilej de văitat, era tot timpul nemulțumită, cu fața boțită, vorbea mereu, tocănea, bufnea. Mama era singura care o accepta, mai mult pentru că nu era atentă, era mereu cu gândurile ei și nu auzea nimic în jur. Într-o zi, când ne întorceam acasă, eu și mama, am văzut în prispa Paulinei un ghem de haine atârnând de o sfoară, i-am arătat mamei și după câteva secunde în care s-a dumirit ce se întâmpla, mama mi-a pus mâna la ochi, m-a dus în casă și a plecat în viteză. La câteva zile a fost înmormântarea celui cu care trăia Paulina, iar oamenii din jur spuneau că a fost vina ei, că n-a mai suportat bietul om văicărelile ei fără sfârșit. Nu înțelegeam asta, cum un om să fie vinovat de moartea altuia, așa, tam nesam, fără să facă nimic și la final să ajungă doar un boț de haine atârnând.

Mai încolo, stătea tanti Lili, casa era tot dărăpănată, nu avea bani să o ridice cât de cât, trăia doar într-o cameră, restul era căzut. Era tare bună la suflet, trecută prin viață, amărâtă, acum bătrână și gârboavă, nu avea decât cuvinte bune pentru toți. Niciodată nu am auzit-o vorbind urât de cineva, niciodată nu se plângea, își trăia viața așa cum îi fusese dată, nu avea copii, nu avea soț, lumea spunea că îi gătea nesărat, fără gust, fără să fiarbă legumele și asta îi grăbise moartea. Acceptase tanti Lili și asta, îi ierta pe toți, îi binecuvânta pe toți, se ferea de orice cuvânt urât de parcă o rănea organic. Nu avea pensie și mânca ce apuca, spre toamnă, se apuca să adune vreascuri și le căra în spatele cocoșat, în curtea casei. Se mișca la 90 de ani ca o zvârlugă, apoi într-o dimineață de iarnă, n-a mai apărut. După câteva zile a urmat altă înmormântare.

Dincolo de tanti Lili stătea o familie de pitici. Noi în poartă aveam un dud uriaș, nici măcar nu mai puteam să ne urcăm în el, ultimele crengi erau prea sus, avea o tulpină groasă după care mă ascundeam să-i văd pe pitici când veneau de la lucru. Erau altfel decât noi, aveau două mâini, două picioare, nas, gură, ca noi, dar erau diferiți și asta mă fascina. Răutatea din jur îi făcuse și pe ei urâcioși, se strâmbau la noi, învățaseră ascunzișul meu și mă speriau. Îmi era frică de ei, dar nu mă puteam opri, îi urmăream încontinuu ca să știu de ce sunt altfel. Aveau cea mai frumoasă grădină de pe stradă, curtea era plină de bujori mari, de toate culorile și dalii, margarete. Nu cultivau cartofi, ca ceilalți, aveau salarii bune și grădina o foloseau pentru relaxare. Dincolo de pitici, stătea o familie, ea judecătoare, el avocat, oamenii din jur spuneau că sunt căsătoriți de ochii lumii, că sunt pe invers. Orice ar fi însemnat asta, era ceva rău atunci, că toți vorbeau despre ei încet, atenți în primul rând să nu-i audă copiii. Era clar că ceva nu era în ordine. Nu știam ce, dar secretoșeniile astea transmise cu aer de confidențe, fiecare mai adăuga ceva, fiecare exagera, inventa, toate explodau în capul sărmanilor oameni, nevinovați de nimic, decât pentru faptul că trăiau pe o stradă de proscriși, în care fiecare voia să fie mai puțin proscris decât cei de alături.

În partea cealaltă a străzii stătea o familie de pocăiți, nici asta nu știam ce înseamnă, îi sfredeleam și pe ei cu privirea, îi cercetam, să văd în hainele lor, în gesturile lor, poate în ochii și gura lor ce înseamnă pocăiți. Erau săraci, cuminți, liniștiți, aveau 7 copii, și femeia era mai tot timpul cu burta mare, erau cei mai bârfiți de pe stradă, și ei simțind asta, treceau cu capul plecat, cu vina credinței. Casa mare a avocatului nu era prilej de bârfă ca șandramaua dărăpănată a pocăiților. Invidia pentru cei care aveau de toate nu se compara cu neînțelegerea pentru o viață cinstită. Cel care bea până la neștiință, era de înțeles ”deh, grijile, sărmanul om!”, nu și cumințenia aceea naturală, zâmbetul acela armonios, dar umil. Era perfect normal și atunci, ca și în urmă cu 2000 de ani, să vrei bani, să ai bani, dar nu era normal să crezi. Nu știu care era relația mea cu Dumnezeu la vremea aceea. Nu-mi puneam problema asta. Credeam că Dumnezeu e un om, se vorbea uneori în jurul meu de El, în treacăt, lumea nu-și ocupa timpul cu discuții d-astea. Auzeam ” cum o vrea Dumnezeu!”, sau ”ne-o ajuta Dumnezeu!” și credeam că este cineva ca și noi. Când într-o zi unul din copiii pocăiți m-a întrebat: ”Crezi în Dumnezeu?”, l-am întrebat ”Cum adică?”. Chiar nu înțelegeam. Nu-mi pusesem problema asta, eram un copil, nimeni nu mă învățase despre asta. Nu știam că Dumnezeu e subiect de discuție, de doctrină, de viață.

Cam asta era mediul în care creșteam, mahalaua de proscriși de la marginea orașului. firescul nostru de zi cu zi.

Într-o zi, în liniștea asta, vara, cu căldură și soare, a venit furtuna.

Fragmente din volumul ”Dimineața unui greier”

Astfel că îmi amintesc, atât de real îmi amintesc serile în care stăteam toți cinci în pat, tata băga surcele în soba mica, se simțea miros de lemn ars, de cenușă, noi ne jucam în pat cu mingi făcute din șosete vechi, mama ne citea cu voce tare, noi cu o ureche ascultam poveștile spuse de ea, cu cealaltă ureche ascultam chicotele surorilor. Era cald, era adăpost, era ca într-un pântec în care ne culcușeam ferite de ger, de ploi, de frică.

Tata era tare nepriceput, nu știa să repare, să meșterească, nu știa să schimbe, să peticească ceea ce nu mergea. La început, neîndemânarea asta era prilej de glume, de chicote, apoi, cu timpul au început ironiile, înțepăturile. Mai apoi, s-au transformat în certuri, mama devenea nervoasă, se cufunda din ce în ce mai mult în gânduri, devenea ursuză, nu prea știam cum să-i intrăm în voie, de multe ori, încercând să-i atragem atenția, o enervam cu zarva. Tata, era foarte cheltuitor, nu știa valoarea banului și când lua leafa, arunca cu banii, fără să se gândească la mama care se chinuia să ne țină, să ne sature. Mai târziu, când am mai crescut am observat că mama și tata nu-și vorbeau uneori, apoi iar am mai crescut și am prins priviri încărcate cu dispreț, cu reproș, din ce în ce mai rar cu întrebări. Probabil, deja, în timp ce noi creșteam, răspunsurile se primiseră. Vedeam, aș fi vrut să nu văd.

Tata era frumos, părul negru, des, dat pe spate, într-o coamă, trăsături regulate, nasul drept, buzele pline, conturate, dar nu asta plăcea celor din jur, ci aerul lui de neajutorat, era înalt și părea firav, parcă avea nevoie de sprijin când mergea, să nu se clatine. Mai târziu, aproape adolescentă, când începeam să conturez lumea mea, am înțeles că de fapt, tata era un vânător. Când apărea o femeie frumoasă în jur, începea să freamăte, nările lui parcă tremurau, ochii deveneau atenți. Mama vedea transformarea și suferea. Se închidea în ea. Mama era mama, nu mi-am pus problema dacă era frumoasă, acum privind înapoi, îmi dau seama că era ștearsă, avea un păr decolorat, încerca să-l îngrijească, dar era moale. Trăsăturile poate că erau frumoase luate separate, avea ochi mari, de copil, era mica și subțire, dar ansamblul era comun. Îl iubea pe tata, știam asta intuitiv, de când eram mică.

Pe tata îl chema Ion. La fel, Ion îl chema pe căruțașul care ne aducea laptele de două ori pe săptămână. Mi se părea atât de ciudat ca doi oameni atât de diferiți să poarte același nume, în mod sigur dacă numele ne caracterizează, pe unul din cei doi, ori pe tata, ori pe lăptar numele nu-l caracteriza. Doar mama făcea diferența, pe tata îl striga blând, parcă răsfățându-l, parcă cedându-se pe ea, accentua I-ul care devenea cam doi de I, iar la final tonul devenea întrebător. Pe lăptar îl striga scurt, parcă tăia numele cu barda. Nu ridica la sfârșit tonul, întrebător, ci-l făcea poruncitor, ca o domniță, și puțin cam disprețuitor, semn că o influențau toate lucrurile spuse pe ascuns, de Leana, soția lui Ion, când o prindea singură, pe mama. În chemarea aceea, mama îl certa pentru metehnele lumești, pentru vânătăile Leanei, pentru femeile pe care le căuta, și cred că puțin, strigându-l pe Ion, mama îl certa și pe tata, pentru tot ce nu putea să-I spună în față. Ce bine, când pe doi oameni atât de diferiți, îi cheamă la fel!

Fragmente din volumul ”Dimineața unui greier”!

Stau pe un pat de azil, de ani stau, mi-au crescut rădăcini, trec prin arcuri, prin podele și se înfig în pământ. Mi-e bine, ciudat, nu? Mi-e bine, adică acum, nimic nu mă mai poate lovi, nu mai trebuie să aleg o cale bună, acum toate căile sunt bune, și oricum, aleg alții și pentru mine, of, grea sarcină, nu mai sunt la intersecții, și dacă ar fi să aleg, toate căile duc într-un singur sens. Nu mai apar iubiri, de fapt, nu mai apar sentimente noi, toate sunt trăite și o pace îmi cuprinde sufletul, sunt la adăpost și adăpostul, acum, este stabil. Dixi et salvavi animam (Am spus şi mi-am izbăvit sufletul!), ori eu, am spus cam tot ce era de spus pe pământ, și ceea ce n-am spus, cred că nu se mai poate spune. Încerc să-mi recuperez amintirile, încă nu știu ce este real, ce am inventat eu. Uneori, prefer irealul, adevărul este atât de banal, sau atât de dureros? oricum, este lipsit de imaginație și atunci, unele frânturi de viață le înlocuiesc cu ceva ce pot suporta.

Cu mulți ani în urmă, un vapor cu rățuște de plastic s-a răsturnat într-unul din oceanele lumii, apoi din când în când câte-o rățușcă mai apărea pe câte un mal, în ținuturi calde, în ținuturi reci, pe țărmuri locuite sau pe cele uitate de lume. O parte din mine lipsește, nu reușesc s-o recuperez, însă din când în când mai apare câte-o rățușcă la mal, poate una cu ciocul rupt, sau cu coada spartă, poate câte una cu vopseaua sărită, le iau pe rând, le retușez și le așez la locul lor, le combin pentru a obține un întreg, întregul meu. Nu mă mai poate schimba trecutul, amintirile acestea ce-mi apar ca niște mozaicuri, ca niște licări de lumină, nu mai au cum să mă schimbe, nu mai au ce să schimbe, dar am nevoie de explicații, am nevoie să înțeleg de ce sunt acum, aici, de ce sunt eu, de ce… Acest ”de ce” a stat la baza vieții mele, așa am funcționat, și chiar dacă acum nu mai pun problema funcționării normale, am nevoie de ”de ce”.

Când m-am născut, deja veniseră comuniștii, eram învățați ce să spunem, cum să gândim.

Nu mi-am propus să fac o judecată a regimului, poate că unora le-a fost bine, alții au murit, alții au fost fericiți, unii victime, alții torționari, ca și acum. Nu mi-am propus să fac o analiză a vremurilor acelea, eram copii și vedeam cu alți ochi lumea și poveștile din jur. Doar povestesc, stau pe un pat de azil, sunt aici de câțiva ani și timpul, spațiul, trecutul și viitorul mi le mobilez cu rățuște mici, din plastic, care vin la mal. Ca să pot suporta prezentul. Ca să pot.

Nu înțelegeam prea multe din cele din jur, în casa noastră nu se vorbea de regim, nu se făceau comparații între vremurile trecute și cele de acum, cel puțin nu în fața noastră. Când am crescut, mi-am dat seama că părinții mei se fereau să vorbească, poate că nu credeau, poate că așteptau să se schimbe ceva și își păstrau cuvintele pentru atunci. De fapt, toți de pe strada noastră parcă duceau o viață de provizorat, toți așteptau cuminți, răbdători, dar așteptau. Și le era teamă, nu înțelegeam prea multe, dar când venea mașina miliției, intrau toți în case, se citea frica în ochi, nu o spuneau, nu vorbeau, nu țipau ca la orice frică, însă ochii se măreau, toți își trăgeau copiii, încercând să-i apare. De ce, de cine, nu înțelegeam. Era ca un joc, intram în el și jucam ca ei.

Când am crescut, a adus tata un difuzor, nimeni de pe strada noastră nu avea televizor, nici nu auzisem de așa ceva, difuzoare aveau câțiva. Eu știam doar că o voce iese din el, apoi o alta îi răspunde, apoi mai multe voci. Uneori cântau, alteori spuneau povești. Difuzorul avea un buton care dădea vocile mai tare sau mai încet. De câte ori nu am dat difuzorul la o parte să văd ce se ascunde în spatele lui, de unde vin vocile, cine le controlează?! Încercam să prind vocile celor din jur într-un borcan, probabil că așa făceau toți copiii acelor timpuri, iar dintre noi se nășteau geniile care mai târziu aveau să schimbe lumea. La difuzor ascultam buletinele de știri, muzică patriotică, vocile vorbeau de tineri care lucrau pământul, sau munceau în fabrici, toți erau fericiți, munceau pentru ei, totul era al tuturor, peste tot era belșug și bucurie. Pe strada noastră, era doar sărăcie. Și când venea mașina miliției, teamă. Milițienii vorbeau răstit, țipau, uneori loveau cu ghetele lor care luceau, sau cu bastoanele. La difuzor se spunea că nu mai există privilegiați. Noi îi vedeam aproape zilnic. Și ei erau cei mai mărunți.

Ei, bine, asta îmi spuneam mereu, clipă de clipă: inspir pace, expir zbucium! inspir liniște, expir agitație!

A început totul cam acum doi ani, într-o zi nu am mai putut să respir, nu mai puteam de fapt să inspir, parcă ceva se opunea, oftam mult, căscam mult, respirația devenea un efort.

Totul a început brusc, fără să am vreun stres, fără vreun eveniment nedorit, chiar totul mergea bine, mă simțisem bine, de câțiva ani mă mutasem la țară, lângă oraș, mă resetasem, mă simțeam bine cu mine, mă împăcasem cu mine. Nu, nu aveam vreun motiv de rău.

La început a fost suportabil, dar pe măsură ce trecea timpul, efortul de a respira era din ce în ce mai mare, uneori, la mijlocul zilei eram deja obosită, nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmpla, apoi, parcă nu mai aveam poftă să ies în curte, îmi spuneam eu, mie, că trebuie să ies, să iau aer, orice efort fizic mă epuiza, întrebările se acumulau în mintea mea, îndoiala, teama, gândurile, toate erau buluc, nu mai eram atentă la ceea ce se întâmpla în jurul meu, eram doar eu cu gândurile mele, treptat, mă trezem din ce în ce mai greu, îmi era teamă dimineața să dau ochii cu o altă zi, trăgeam de mine să mă trezesc, dar teama mă ținea acolo, sub plapună, acolo mă simțeam apărată, puteam să respir, gândurile încă nu mă copleșeau, mai adormeam, mă mai trezeam, bineînțeles, seara nu mai venea somnul, mă suceam ore în șir în pat. Dimineața o luam de la capăt. Voiam să schimb ceva, dar nu știam cum, nu puteam, eram prea obosită pentru schimbări.

Nu voiam să vorbesc despre asta, mă gândeam că poate este un coșmar din care mă voi trezi, sau într-o dimineață, așa cum a început, din senin, se va termina. Dacă vorbeam, era ca și cum certificam starea de rău.

Apoi, de la o vreme, am început să simt o greutate, undeva pe inimă, ca o pată, ca un păcat, ca o penitență. La început dimineața, apoi trecea, apoi mai toată ziua. Mă strângeam, mă adunam, o apăsam, ca să o închid, să n-o mai simt. Degeaba, nu trecea.

Continuam să cad, psihic, și am vorbit cu Cătălin, bineînțeles, cu Cătălin, veșnicul meu paznic și sfetnic. Am început să caut pe net despre meditație, mă rugam la Dumnezeu, nu doar cu mintea, ci cu sufletul, cu tot trupul meu, cu respirația șchioapă, cu nervii slăbiți de oboseală.

Am fost la cardiolog, am făcut ecografie, era totul în regulă cu inima, nicio pată nu era pe ea, fizic. Doar pulsul ceva crescut. Apoi am fost la un endocrinolog, asta simțeam eu că este sursa răului, am avut probleme mereu cu tiroida, dar de mulți ani nu mai luam medicamente. De la ele începuseră în urmă cu ani de zile insomniile, palpitațiile. Endocrinologul, primul la care am fost mi-a spus că este în regulă, că nimic nu este de speriat.

Am continuat să trăiesc, șontâc, cu inima grea, respirând cu efort, cu gânduri negre, cu insomnii, trăgând de mine, orbecăind, copleșită de tot, de mine, în primul rând.

Am fost apoi la altă doamnă endocrinolog, da, încăpățânată, simțeam eu că tiroida este în neregulă. Da, a găsit ceva noduli, dar mici, fără importață, eu știam de ei de mult timp, de la Parhon, dar toți îmi spuneau că nu fac rău. I-am spus medicului că respir greu, a râs, a zis că să iau și eu niște calciu, și când nu mai pot, calmante cu plante. Încercam s-o conving eu pe ea că este de la tiroidă, că așa simt eu, aproape că imploram, era mai ușor ceva palpabil, ceva să poți controla, dar râdea, mi-a zis ironic să mă duc la psihiatru. Nu știu de ce ironic, față de mine, sau față de cei care au nevoie de psihiatru??!! Nu știu, mă întreb și acum de ce atitudinea aceea, de ce acel răsfăț în profesia ei, de ce atâta suficiență. Oarecum, lumea din jur s-a schimbat, este, a fost greu pentru toți, am trecut prin 2-3 ani grei, dar medicul, din orice sistem, deși eu am fost la privat sperând la, habar n-am la ce, la o atenție ridicată, sperând să mă asculte cineva, deci medicul trebuie să-și păstreze, nu empatia, că este greu să ai empatie față de sute de pacienți, dar mima unei empatii, senzația unei empatii, pentru că asta este baza vindecării.

Și da, am fost la psihiatru. Mi s-a spus că este anxietate. Și am început să iau pastille. De somn, de poftă de viață, antidepresive, antianxietate. La început, a fost mai bine, dar nu cu totul bine, da, acum dormeam, dar ziua era la fel de grea. Inima era acoperită de ceață, gândurile mă copleșeau. Am făcut psoriazis, îmi dădeam seam că gândurile mă îmbolnăvesc, dar intrasem déjà într-un carusel din care nu mai puteam ieși. Nu singură. Medicul psihiatru m-a trimis la un psiholog. Așa l-am cunoscut pe Răzvan.

Am învățat că trebuie să ies din caruselul în care intrasem, că trebuie să trăiesc, să vreau să trăiesc, am învățat multe despre creierul meu, am învățat că greutatea este în capul meu, nu pe inimă, am învățat să o gestionez. Am învățat că, pentru că nu este folosit, creierul nostru urmează niște tipare, îi e mai ușor așa, dacă într-o împrejurare am simțit frică, a doua oară când trece prin același fel de incident, să-i zic, creierul nostru va urma tiparul și îi va fi frică din nou. Și da, am învățat că putem schimba aceste tipare. Așa a început munca cu mine, închideam ochii și toate grijile și demonii mei îi puneam pe frunze, pe valuri, și vântul le ducea departe de mine. Până atunci, mă duceam în curte, inima mea era grea, beam cafeaua de dimineață, inima era grea, beam apă, inima grea. Am învățat să schimb asta. Încercam să-mi văd inima portocalie și zâmbind, da, cu gândul, cu imaginația, ieșeam în curte, încercam să văd inima parcă ciripind, zvâcnind de bucurie, beam cafeaua, o vedeam bucuroasă, beam apă, o vedeam dând repede din gene, fericită. Inima, așa cum o desenează copiii, îndrăgostiții, nu o inimă complicată cu vase de sânge. Simplă, portocalie, zâmbind. Nu mă lăsam, trebuia să câștig, și într-o dimineață, când beam cafeaua, m-am simțit fericită, inima mea nu mai era grea. Doamne, bucuria din momentele acelea au adus apoi alte momente de fericire. Parcă nu mai simțisem fericirea niciodată, o trăiam, o savuram, ridicam inima din noroi cu gândul, cu imaginația mea. da, funcționa, da, funcționa.

Oarecum, zilele erau mai frumoase, nu mă mai lăsam copleșită de gânduri, dar tot greu respiram, asta nu s-a schimbat nicio clipă, bine, erau zile mai bune, altele mai rele. Efortul de a trage aer în piept era atât de mare, încât spre seară mă durea cutia toracică, plămânii, totul.

Într-o zi, cineva mi-a zis, din întâmplare, că medicamentele antidepresive sunt acum atât de bune, încât este imposibil să nu te vindeci. Dar eu nu mă vindecasem cu medicamente, le schimbam periodic, dar niciunul nu-mi modificase starea. Și mai era ceva, eu din totdeauna am fost o fire optimistă, vedeam soarele chiar dacă era înnorat, vedeam binele din mijlocul răului, nu mă recunoșteam eu cea din ultimul timp, aceea care trecea prin negrul acela de nepătruns. Și nu aveam motive de depresie, nu aveam motive de agitație și de stres, familia mea, copiii mei erau sănătoși, Cătălin era bine, grădina mea ani de zile îmi acapara toate gândurile, mă făcea să uit de cele urâte. Ceva tot nu era în regulă, știam asta în inima mea. Așa am început să caut, să citesc, am intrat în baze de date internaționale, am citit articole publicate în reviste științifice recunoscute, studii, etc. Am aflat că respirația asta dificilă, este într-adevăr semn de anxietate, dar medicamentele luate, schimbate periodic, care nu funcționau în cazul meu, era semn că ceva întreținea anxietatea, stresul, agitația. M-am lăsat dusă de inima mea și am citit descoperiri de ultimă oră legate de tiroidă, am citit despre nodulii tiroidieni și ce produc în organism, despre respirația grea, dispneea pe care o provoacă. Despre legătura dintre noduli și anxietate. Da, asta era, am strigat: Evrika, asemenea lui Arhimede, odinioară. Dar, vă întreb, dacă eu am citit articolele astea, doamnele doctor endocrinolog care m-au consultat, de ce nu le-au citit? Am plecat la București, am luat legătura cu un medic, mi-a făcut ecografie pe tiroidă, da, noduli mari, vascularizați, da, dau anxietate, da, dau stare de rău general, până la depresie. Da, tiroida este legată de psihic, prin mii de fire.

Acum două zile m-am operat. Mă simt bine, respir, nu perfect, dar presiunea s-a ridicat puțin, am înțeles că va fi mai bine pe măsură ce trece timpul. Încă mai îmi tremură puțin mâinile, dar pata de pe inimă a dispărut, nu mai simt agitație în tot ce fac, nu mai simt stres acum, că aveam sau nu aveam motiv.. Mă învăț treptat cu mine, cea nouă. Zâmbesc, am stări noi, dar le voi învăța!

P.S: Probabil nu orice anxietate este legată de tiroidă, pentru mine a fost un factor agravant. Dar oricine trece prin stări de anxietate, poate să-și folosească creierul, imaginația, culoarea. Și zâmbiți, zâmbiți tot timpul, creierul urmează comenzile și vă va da stare de bine.

P.S. Personajele negative din povestea mea, nu au nume. Nu vreau eu. Doar cele pozitive.

Mulțumesc mult domnului psiholog Răzvan Turcu, pentru că m-a învățat că nu trebuie să lupt împotriva mea, ci cu mine de mână. Și m-a învățat să accept ceea ce nu pot schimba.

Mulțumesc domnului doctor Sandu Ionuț de la clinica Gral, Oncofort, care mi-a explicat efectul hormonilor tiroidieni asupra organismului, a avut empatie pentru ceea ce am trăit, mi-a dat curaj, și într-un final m-a operat. La ora actuală, în chirurgia tiroidei este cel mai bun. Mulțumesc de asemenea, doamnei Sabina Canja, Manager Centrul de Chirurgie GRAL MEDICAL. Mulțumesc tuturor celor de la clinică, asistentelor, infirmierelor, pentru tot, pentru curățenie, profesionalism, și nu în ultimul rând, pentru zâmbet. Acolo, toată lumea zâmbește, nu contează ce probleme au acasă, ei toți zâmbesc, pentru că de aici începe vindecarea.

Mulțumesc doamnei doctor psihiatru Daniela Glăvan, care nu s-a mulțumit să-mi dea pastille cu nemiluita, ci m-a trimis către psiholog.

Mulțumesc domnului decan Cristian Firică, în toată perioada asta m-a înțeles și m-a sprijinit.

Mulțumesc lui Cătălin, omul mare și bun, care m-a simțit în fiecare clipă și m-a iubit cu tot sufletul lui uriaș, m-a ținut de mână când nu mai puteam, și atunci puteam pentru el. Mulțumesc familiei și prietenilor mei și colegilor mei. Fiecare m-a sprijinit cu sfaturi, cu articole de pe net, cu mesaje, cu animăluțe, trandafiri roz…

Mulțumesc viață!

Mulțumesc Dumnezeul meu!