Chitanță de jurnalist

Monarhia, o istorie de neuitat

2020-05-10T17:47:00.000+03:00

Regina-Mamă Elena și Regele Mihai

O lume a eleganței, a credinței și a dreptății. O guvernare în numele lui Dumnezeu și a libertății, încheiată brusc din ordinul comuniștilor.

Toate ecranizările ce au avut ca temă centrală monarhia României le-am văzut cu sufletul la gură și de fiecare dată cu speranța că regizorul și scenaristul, din condei și situații, vor schimba finalul. Același regret și melancolie mă cuprind la sfârșitul tuturor peliculelor cinematografice.

Regele care l-a pacalit pe Hitler este unul dintre filmele ce expune istoria unei țări ce s-a crezut învingătoare la finalul unui război, dar care a rămas în cele din urmă fără rege și regină.

Putea oare să își încarce conștiința cu moartea a 1000 de tineri? Istoria recentă a ultimelor trei decenii a demonstrat că sunt conducători care au rămas pe tron deși numărul victimelor a fost cu mult mai mare decât cel pronunțat de Petru Groza în fața Regelui Mihai la Castelul Peleș, în noaptea de 30 decembrie 1947, când i-a prezentat actul de abdicare.

Cu inima frântă, alături de mama sa, Regina-Mamă Elena, a plecat de la Castelul Peleș, începându-și drumul spre gară și spre exil. Cu imaginea soldaților aliniați de răzbunătorul Groza cu spatele la Majestățile Sale și cu lacrimile de pe obrazul unui căpitan aflat la capătul unuia dintre rânduri, Regele Mihai a plecat cu moartea în suflet și cu speranța că se va întoarce. Și s-a întors, însă țara ce avea să îl primească după aproape șapte decenii nu mai era a lui. Îi fusese luată de tot.

Promisiuni din carantină

2020-04-04T19:55:00.001+03:00

Promisiuni
Sursă: https://borcikjewelry.com/

Pe fundal rulează premiera Teatrului Mic, Viața și moartea lui Richard al II-lea.

Sms-uri, mesaje pe Instagram, messanger-ul mai activ ca niciodată... lumea își urmează cursul.

„Ducesa a murit”, zice actorul. Dar viața își continuă cursul.

„Doamne, Dumnezeule”... ce lovitură a primit omenirea. Ne-am oprit în loc și acum pare că avem timp. Pare, pentru că nu e deloc așa.

Zilnic primesc apeluri și tot ascult promisiunile oamenilor, planurile pe care și le fac pentru după carantină. Ce loc își mai fac planurile în lumea asta, dacă nici acum nu conștientizăm că azi e singurul moment de care suntem siguri?

Promisiuni?!...

Poate fapte de care să ne amintim în următoarea carantină.

2017, anul tuturor dorințelor

2018-01-02T20:48:00.003+02:00

În toate aceste șase luni de absență aproape nemotivată de pe blog am trăit cele mai intense momente, am băut cele mai acide replici și m-am îndrăgostit de cei mai potriviți oameni.

2017 a fost anul în care nu am cerut nimic, ci i-am mulțumit necontenit lui Dumnezeu pentru minunile pe care mi le-a arătat zilnic.

A început ca o dramă, cu lacrimi și porniri spre renunțare, dar a continuat ca un serial romantic, îndrăznind să îi atribui punctul culminant în noaptea de 31 decembrie, când totul părea că se transformă într-o iluzie cu aromă copilărească.

Văd anul 2017 ca un șir de 7 vieți, cu multe personaje episodice și secundare, cu bucurii mari și mărunte pe care, pentru că nu am apucat nici măcar să le scriu, aproape că le-am uitat. A fost anul în care am strălucit mai mult decât oricând în interior, astfel am reușit să cunoscut și gustul pe care îl au prăjiturile interzise.

Sigur, 2017 a venit și cu dezamăgirile sale, însă doar după ce m-a pregătit. Prietenii legate parcă în urma unor jurăminte s-au pierdut în goana după puțină popularitate. Puțină pentru că nici măcar două luni și patru ore nu a durat telenovela cu un scenariu pe care nici acum nu știu dacă a fost scris prost sau protagoniștii au fost de așa factură.

O nouă casă, o nouă tăietură a părului și... o pisică torcăitoare.

Mulțumesc tuturor celor care au făcut ca anul 2017 să fie cea mai frumoasă poveste!

#iubirinesfârșite

Când mi-am aruncat toca, mi-am aruncat și visele

2017-06-01T00:28:00.003+03:00

Din punct de vedere academic, mai am o singură dorință și aceea de a mai auzi încă o dată cântând pentru mine „Gaudeamus Igitur”. Nicicând nu am fost mai fericită ca în anii când am funcționat după un catalog.

Dar aprecierea și sentimentele de mulțumire își pierd cu anii strălucirea și diamantul ce vrei să fii începe să-și lase pulberea în locuri pe unde nu o să mai calci, dar pe care o să le porți în sufletul tău atât de trist și totuși atât de împlinit.

Astăzi, deloc întâmplător, fiindcă nu mai cred în coincidențe, am traversat curtea Universității în care am crezut atât de mult și în care mai cred, și unde într-o zi mă voi întoarce să termin ce am zidit cu atâta pasiune. Zeci de studenți tocmai ce aruncaseră tocile și imortalizau momentele de care-și vor aminti când vor privi costumele și accesoriile de oameni mari la care visează să devină.

Am aruncat toca de multe ori și de fiecare dată mi-am pus câte o dorință. Toate s-au împlinit rând pe rând. Ultima dată, însă, nu mi-a dorit nimic material și de fiecare dată când simt că nu pot îmbrățișa cu ambele mâini fericirea, gândul mă duce la ultima tocă și la sentimentul de mulțumire pe care nu l-am mai avut de atunci; iar asta pentru că în acea zi de sfârșit de iunie, când mi-am aruncat toca, mi-am aruncat și visele. De atunci nimic nu a mai fost la fel.

Cu cine dansezi după ce apune soarele?

2017-05-29T22:43:00.000+03:00

Ca o poezie tăcută, nespusă și nescrisă. Calc cu grijă pe clapele pianului, de teamă să nu trezesc monștri din viața mea și cu speranța să le prelungesc la nesfârșit somnul. Mă mint singură, pentru că se vor trezi într-o zi și orice cântec voi scrie pentru a-i ademeni din nou va fi în zadar. Mi-au promis că nu voi primi a doua șansă dacă n-o să învăț că niciun diamant nu-mi va putea înlocui fericirea.

Dar fericirea nu poți să o primești contemplând. De accea privesc viața ca pe un continuu dans. Și când vreau să scot zbuciumul ce încearcă să-mi pericliteze fermitatea, apăs clapele cu toată puterea. E tot ce mai rămâne de făcut când ai toate notele pe un portativ neglijent.

Dansul e cel mai frumos drum între două puncte și m-am angajat printr-un pariu că indiferent pentru cât timp voi atinge punctul, voi face din fiecare experiență o poveste. Și lacrimile vor fi doar de fericire și de mulțumire, care, desigur, se vor transforma în diamantele pe care le voi purta trădând misterul prezentului. Pentru că, nu-i așa, dacă e să fii iubit, vei fi, dacă nu, lacrimile nu te ajută.

Și cu cine rămâi după ce apune soarele? Oricine ar fi acel cineva, fă-ți clipe de neuitat. Vei avea nevoie de ele pentru a-ți umple nopțile reci și fără muzică.

Cu cine dansezi după ce apune soarele?

N forme de Fericire

2017-05-05T17:22:00.002+03:00

Azi dimineață am alergat să nu ajung chiar ultima la birou și mi-am uitat inelul acasă. Nu am primit niciun premiu că am deschis ușa înaintea tuturor, dimpotrivă, avea să fie o zi la sfârșitul căreia vrei să nu găsești pe nimeni acasă pentru a te lipsi de încurajări și alte forme de restabilire a moralului. Ceea ce s-a și întâmplat.

Dacă ar fi să fac o situație a momentelor de fericire și a celor de tristețe și să le pun în oglindă cu postările mele de-a lungul timpurilor pe blog sau pe celelalte canale, nesiguranța și nefericirea, în general, ar prima.

Când aveam buletinul mai nou, nu în prag de expirare, mi-am ales un citat, ce a devenit și preferat mai târziu: Ceilalți lupi m-ar sfâșia dacă ar ști că râsul meu e de fapt un plâns. Și obișnuiam să râd foarte mult. Chiar și acum mai am crize de râs, însă doar când situațiile mă depășesc și nu-mi permit să plâng.

Toate marile iubiri repetate la nesfârșit, și asta pentru că am avut cu cine, s-au întâmplat și datorită zâmbetelor largi sau fine, care m-au făcut să strălucesc cu bun-simț în conversații subtile.

Mi s-a tot urat să nu-mi pierd zâmbetul, să râd indiferent de conjuncturi, însă o discuție aprinsă dintr-o noapte mi-a dat viața peste cap, nici măcar acum nu-mi pot stăpâni lacrimile, chiar dacă am șters de atâtea ori praful... Și mi-am spus atunci că nu oricine îmi merită zâmbetul. Nu acea discuție m-a făcut să cred că trebuie să iau viața mai în serios sau că a venit momentul să privesc situațiile mai obiectiv. Dimpotrivă.

Niciodată nu voi uita cel mai frumos răspuns pe care l-am primit vreodată la una dintre întrebările mele, pusă deloc întâmplător în cadrul unei conversații netematice la o masă rotundă și sobră; fiecare om are rostul său în viața celor pe care-i întâlnește:
„-Și eu de unde sunt?
- Tu ești dintr-o poveste frumoasă.”

Dar nefericirea e un avertisment de a merge mai departe, cu singura mențiune că nefericirea are n forme de fericire.

Tinerețea e și ea un defect

2017-03-18T22:37:00.000+02:00

Îmi plac holurile nesfârșite, unde să pășesc alert, fără ca nimeni să mă oprească. Sau dacă mă opresc să am suficient spațiu pentru a face două piruete. Îmi plac holurile goale, fără scaune sau canapele menite unor discuții lungi, pentru că, nu-i așa, picanteriile se spun în treacăt, nu pe tihnite. Plăcerea mea de a mă rătăci în clădiri și pe holuri neumblate este un alt argument pentru care îmi plac holurile lungi.

Era sfârșit de săptămână, tocmai ce mă întorsesem de la o întâlnire extrem de protocolară, oricât aș fi încercat eu să detensionez atmosfera, și le depănam colegilor concluziile. Momentul meu de teatralizare a fost întrerupt de un telefon: eram chemată să explic o situație. Și plecată am fost. Holul nesfârșit, tot timpul o plăcere să îl parcurg, mai ales că urma să ajung într-un birou unde sunt cel mai dorit musafir. După alte reprize de râs și explicat situația, mă întorc în biroul meu, aflat în cealaltă parte a clădirii.

Îmi mai plac holurile lungi pentru că am timp să gândesc și să mă liniștesc: multe porniri mi-am oprit încetinind pasul și întârziind-mi prezența la ședințe.

Cu gândurile mele dornice să își găsească locul, parcurg labirintul cu mochetă verde și pereți albi, ignorând din instinct o voce care se tot scuza. Înițial, am crezut că vorbește la telefon, dar după ce a repetat de trei ori aceleași cuvinte m-am oprit. Un tânăr deloc atrăgător s-a apropiat timid, s-a oprit la doi metri în fața mea și s-a prezentat. Nici nu l-am lăsat să termine că l-am și întrebat dacă el e cel care mi-a trimis un mail în care îmi scria că are probleme în activarea unui cont, dar nu, nu era el. Păcat! Avea planuri mai mari, voia să mă invite la o expoziție. Un alt păcat! Nu sunt omul expozițiilor, dar l-am lăsat să spună ce avea de spus, după care am trecut la partea mea preferată - întrebările:

„- Este expoziția dumneavoastră?”

Cu răspunsul „Nu” a pierdut cursa pe care nici măcar nu apucase să o înceapă. I-am spus „la revedere!” și m-am îndreptat spre birou, unde mă așteptau colegii dornici să le termin de povestit ce făcusem la întâlnire, însă am revenit cu ceva mai de interes. După ce s-au saturat de râs, asigurându-mă că se vor lega de acest subiect cu fiecare ocazie ivită, Ionuț afirmă dezgustat:
„- Știi care e defectul lui? E prea tânăr.”

Nici măcar nu am îndrăznit să îl contrazic. Toate au un timp al lor și când nu te regăsești în timpul tău, cu siguranță te așteaptă cineva cu un timp al său.

#young

Mătăsurile mele preferate

2017-01-08T15:16:00.001+02:00

Cele mai frumoase haine pe care le am în garderobă sunt cele pe care nu le vede nimeni.

Cașmirul, mătasea și materiale fine, cu care nu aș avea curajul să deschid ușa nici măcar vecinei care mă tot caută să îi citesc scrisorile, sunt prietenii mei speciali după ce se stinge lumina.

Pentru că e în fișa postului ca atribuțiile noastre să nu se termine cu un simplu „La revedere!” după program, mă sună într-o noapte un coleg și după ce ajungem la un punct comun al conversației, mă întreabă cu un ton deloc vesel, de parcă ar fi interesat dacă au scăzut acțiunile la bursă ale lui Zuckerberg pentru că a dat eroare Whatsapp-ul: „porți pijamale cu oi?”.

Nici nu știu la ce oi s-o fi referit...

2016

2017-01-01T17:53:00.003+02:00

2016 a însemnat în primul rând un 10 dorit și primit în cea mai călduroasă zi a anului, apoi multe perechi de pantofi și nesfârșite rânduri de rochii, greșeli și reproșuri fondate... sau nu compensate de întâmplări frumoase.

În 2016 am descoperit că cel mai satisfăcător sentiment este de a-ți asuma faptele, căutarea unui vinovat fiind o pierdere crasă de timp și de energie. Dar maturizarea poate înseamnă printre altele să o și încasezi.

Există doi oameni grație cărora 2016 a fost sfârșitul unui drum și începutul unei curse câștigate înainte de a începe și asta pentru că îmbrățisările au venit fără a fi cerute, iar suținerea a fost fără rezerve.

Toate succesele lui 2016 s-au datorat și unei armate de oameni la ușa căreia am bătut și mi s-a răspuns fără a face promisiuni sau a înainta rugăminți stăruitoare, fiindcă „bună ziua!”, „te rog frumos!” sau „mulțumesc!” nu vor rămâne niciodată fără ecou.

Îmbrățisări și mulțumiri,
I. R.

Oamenii mici care strică zilele mari

2016-12-29T22:22:00.000+02:00

Să o iei de la început nu e ușor niciodată, chiar dacă începi după un timp să faci un sport din asta. Însă, în ciuda tuturor obstacolelor și datorită unor mâini puternice, reușești.

Începuturile nu au fost nicicând simple, dar unde ar mai fi succesele dacă nu ar fi urmarea unor munci?! N-ar fi.

Suntem mărunți, energici, înarmați mai mult cu speranțe decât cu încredere și așteptăm. Așteptăm din clipă în clipă o apăsare greoaie pe clanță și o voce care mă trezește în miez de noapte... și nici nu mă mai bucur că a fost doar un vis.

Așa nestăviliți cum suntem am reușit să organizăm unul dintre cele mai dorinte seri. Și am reușit. Urma doar să ne bucurăm de ea. Urma, fiindcă un singur om a reușit să ne inducă un dezgust indefinit. Iar seara pentru care am muncit nopți la rând, pe care am plănuit-o în seri uitate de Dumnezeu și pentru care ne-am unit forțele pentru a o face de neuitat a fost distrusă de un temperament pentru care nici nu mă mai chinui să găsesc o descriere.

Viața e scurtă și nu merită să faci curățenie. Cumpără-ți mobilă albă!

Ceea ce eu nu aș putea niciodată să fiu

2016-11-20T23:53:00.000+02:00

Și nu pentru că nu aș putea, ci pentru că am o lipsă crasă de... curaj.

Astăzi, Facebook m-a anunțat că am împlinit 5 ani de prietenie. Deodată au început să cadă amintirile una după alta, și minute în șir am tot dat replay la super filmulețul lui Mark.

O privesc și mă văd într-o altă viață, parcă; dar mă bucur că e ea, fiindcă eu nu aș fi putut fi. Mă bucur că am întâlnit-o și că mi-a arătat o altă versiune a mea. Am visat prin ea, mi-am îndeplinit visele prin ea și am trăit la intensitate maximă toate tâmpenile pe care le-a făcut și pe care am ajutat-o să le facă... fiindcă eu oricum nu aveam curajul să le îndeplinesc.

Îi datorez multe dintre amintirile mele, majoritatea experiențelor și toată îndrăzneala cu care m-am înarmat când am pornit în luptă. Mi-aș fi dorit să fie alături de mine, dar n-a fost. Nici nu știe că am luptat. Însă, în lupta aceea infinit de dureroasă, m-au ținut de mână amintirile și am putut să râd chiar dacă lacrimile curgeau râuri după ce se stingea lumina.

Sunt puțini oameni cărora le datorez succesul, frumusețea, înțelepciunea, iar ea e unul dintre ei, dacă nu chiar cel mai important. Ea mi-a arătat drumul drept al prieteniei.

Erau odată...

2016-09-10T22:54:00.000+03:00

Era o vreme când mergeam la mare în fiecare weekend și nu-mi număram orele libere, pentru că toate erau libere.

Era o vreme când îmi număram banii, dar nu-i prețuiam. Ce copil! Aș vrea să mai pot număra cu aceeași plăcere, dar pierd chitanțe bancare printre facturi și nici nu mai contează câți sunt atâta vreme cât sunt.

Era o vreme când nu prea conta dacă paharul e plin sau gol, fiindcă rămânea acolo și conștiința nu prea avea glas. Astăzi, totul are glas și miros.

Mai era o vreme când bricheta era precum pixul. Acum dacă a mai rămas vreun pix, fiindcă bricheta nici măcar nu-și mai caută locul în vreun buzunar de-al meu. În schimb, tocul de ochelari e regele accesoriilor.

Nici măcar cercei nu mai port. Lănțișoare la gât? E atâta greutate inutilă... Inelele încă-mi dau încrederea că nu sunt singură atunci când mă rătăcesc.

Erau vremuri. Azi, sunt amintiri.

Ana, regina neîncoronată a românilor

2016-08-13T23:14:00.002+03:00

Pe acordurile lui Chopin, Ana, ultima regină a românilor, a plecat din Palatul Regal. Sicriul a fost purtat pe umeri de opt soldați.

Protocoalele m-au fascinat întotdeauna și accept că simbolurile nu pot fi înțelese de mase.

Cortegiul a trecut și prin Piața Charles de Gaulle, Regina Ana luptând sub comanda generalului Charles de Gaulle în al Doilea Război Mondial și fiind decorată apoi cu Crucea de Război, „Croix de guerre”.

Acum 100 de ani, în 1916, prima regină a României, Regina Elisabeta, era înmormântată la Curtea de Argeș.

Dicolo de regalitate, noblețe, eleganță, nu pot să nu constat destinul trist al primei și ultimei regine: Regina Elisabeta își pierde unicul copil, Principesa Maria, fapt ce duce la distanțarea din ce în ce mai mult de Regele Carol I, iar Regina Ana, reîntoarsă din exil, nu se va bucura nicio clipă de titlul primit, cel de regină.

Am vibrat de la prima știre a morții reginei, iar toate speculațiile, invidiile și frustrările poate n-ar trebui să-și găsească locul într-un context al trecerii în neființă! Monarhia este un simbol!

Iar dacă istoria se prinde mai greu se mâinile noastre, astfel de prilejuri, chiar dacă nu sunt tocmai un pretext de sărbătoare, au și rolul de a împrospăta evenimentele nu foarte îndepărtate a unei țări pe care unii o denigrează pe blogurile lor de specialitate, iar alții o laudă, cu un patos asemănător celui denigrator, însă doar pentru a crea o opoziție.

Poate nu mai defilăm cu legea deasupra umanității

2016-08-06T13:46:00.000+03:00

Școala ne învaţă cum să fim morali și etici în pix și portofel. Familia ne învaţă cum să fim oameni. Iar societatea probabil că se ocupă de restul.

Am fost martora unei întâmplări pe care aș cataloga-o ca fiind jenantă, care mi-a lasat un gust de-a dreptul acru pe de-o parte, dar în urma căreia și acum mă întreb cât de uman e sa defilăm cu legea indiferent de context.

În weekend, am avut oaspeţi și am decis împreună să mergem pe lacul Herăstrău, unde s-au adunat multe momente interesante cu ocazia altui buletin.

Ne îmbarcăm noi pe celebrul vapor, după o dezbatere eșuată de a opta pentru barcă, iar la mijlocul călătoriei căpitanul începe să umble printre călători pentru a strânge contravaloarea tichetului.

Punctul culminant

În faţa noastră admirau peisajul o familie, un tânăr trecut bine de 25 de ani împreună cu părinţii. Când ajunge căpitanul la ei, aceștia refuză sa plătească biletul pe motiv că nu li se dă un tichet fizic.

Ceasul indica mai mult de ora 20.00, iar casieria era închisă. Chiar și așa, nu exista nicio scuză pentru lipsa acelor hârtii ștampilate și datate, un bun argument întru continuarea tăierii copacilor degeaba.

Cei trei au continuat să privească lacul, forţat mi s-a părut mie, eu care am și exclamat la auzirea replicii tânărului că nu plătește un "Serioos?!" destul de apăsat.

Nu mai spun că tipul era și drăguţ, atrâgând admiraţia celor prezente. Însă, după ce ne-a stricat tuturor bunadispoziţie, doar mă-sa a rămas să-l mai admire.

Nici unora, nici altora nu le găsesc scuze întemeiate. Dacă s-a terminat programul și cei care se ocupă de funcţionarea vasului nu au bilete, distracţia continuă a doua zi.

Pe de altă parte, dacă tot era acea familie cu dreptatea în mânecă, mai mult tânărul legiuitor susţinut de taică-su, putea să întrebe dacă pe acea cursă se percepe bilet.

Oricum ar fi, cu siguranţă nu aș strica feng shui-ul a zeci de oameni pentru că am drepturi și mai ales cu o miză atât de mică - 5 lei. Sigur, am luat în calcul și varianta că schimbările mari încep cu mișcări nesemnificative.

Concluzia

De fapt, unde voiam să ajung și care a fost primul gând uitându-mă la cât de puternici se cred unii dintre semeni? Abia aștept ca tânărul vânjos să intre pe mâna unui doctor din spitalele românești și sigur se va întâmpla asta, pentru că la un prim simptom nu zbori spre Viena. Să văd atunci care dintre cadrele medicale se va uita la el când va prezenta doar trimiterea de la medicul de familie! Medici sunt mulţi și buni care vor refuza onorariul, dar să dea Dumnezeu să intre pe mâna asistenţilor, dumnezeii spitalelor!

Acolo, la mare

2016-07-25T14:01:00.000+03:00

Aici mi-aș dori să fiu în fiecare luni, pe o plajă, pe un yacht sau pe lună. Nu contează unde, atât timp cât sunt departe de tehnologie.

N-am prins nicio zi de luni în vacanțe. Toate au început de marți, de joi, de vineri, dar niciodată de luni.

Chiar dacă merg la mare de multe ori pe an (fără copii, fără obligații prea mari, ce să fac și eu, na?!) tot m-aș tot duce. Și nu e un moft. Marea mi-a conservat toate amintirile și poate că de aceea cele mai importante momente din viața mea acolo s-au întâmplat.

Marea

Nimic nu rămâne fără pedeapsă

2016-07-09T22:06:00.001+03:00

Am zis că nu scriu despre asta, dar urlă ceva prea puternic în mine. Îmi pare rău că unul dintre cei pe care i-am apreciat atât de mult a căzut în subsolul sistemelor mele de referință.

Știu că mai devreme sau mai târziu totul se plătește. Nicio promisiune nu va rămâne fără răspuns, fără urme vizibile.

Mi s-au pus încă de mică în brațe principii solide legate de demnitate, respect și recunoștință. Dar nu știam că voi fi aruncată într-o clipă din cuibul de puf într-unul de șerpi, unde promisiunile sunt în fiecare email sau sms. Încă nu am găsit o explicație la: „de ce trebuie să minți dacă nu este cazul?”.

Mi-au trebuit ani să înțeleg că nimic nu e atât de serios precum pare și să încep să pun la îndoială înseși cuvintele celor pe care îi consideram mentori.

Au rămas puțini oameni pe care îi mai respect în adevărata literă a termenului. În general au rămas cei care nu au uitat să mă sune și care mi-au ignorat mail-urile pentru a mă încuraja. Da, există și dintr-astea.

Îi văd pozându-se pe la panouri, dar duc o viață atât de tristă... Le știu aventurile amoroase, le cunosc bine caracterele, dar ei continuă să se joace de-a demnitatea. După atâția ani de carieră încă n-au învățat că lumea asta profesională, lumea noastră, e atât de mică și de bârfitoare.

Mi-e milă de ei. Mi-e rușine pentru ei. Oamenii pe care îi priveam altădată ca pe niște dumnezei au devenit semeni fără onoare.

Trecutul, o tablă scrisă cu marker permanent

2016-07-06T15:19:00.000+03:00

Motto-ul meu ca om este să „trăiesc clipa”, orice ar însemna ea. Uitându-mă în urmă, peste albume doldora de praf, nu pot decât să constat că ursitoarele mi-au prezis un astfel de destin la botez.

Unul dintre campionii Danielei Zeca Buzura, la „Mic dejun cu un campion”, a fost Cătălin Botezatu. Surprinzător și agasant pentru veșnicii critici, îmbucurător pentru mine. De ce? Pentru că voiam să văd stând la aceeași masă un academician prin definiție și un rezultat al muncii pentru celebritate. Empiric!

Pus în lumina reflectoarelor, cu minimum trei camere ațintite asupra lui, Botezatu, cunoscutul nu neapărat datorită creațiilor sale excentrice, cât mai ales experiențelor sale erotice, a început să-și joace rolul. Dar nu pentru mult timp, fiindcă formatul, dar mai ales moderatorul talk-skow-lui nu i-a permis o expunere atât de amănunțită a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul timpului dincolo de ușile dormitorului.

Am avut emoții pentru el, recunosc. Cu un interlocutor specializat în talk-show și care stăpânește cum n-am mai întâlnit până acum arta conversației e foarte greu să reziști în aceeași cușcă. Și s-a văzut.

Dincolo de stările pe care mi le-a transmit emisiunea, n-am putut să nu-mi confirm ceea ce doar bănuiam. Trecutul este una dintre singurele table scrise cu marker permanent. Iar când mai suntem și mândri de ea, nimic nu mai contează. Noi să fim mulțumiți cu liniștea vremurilor trecute, pentru că de „aparate critice” nu se va plânge omenirea nici în vremuri de foamete.

Reversul medaliei, o sinceritate incomodă

2016-06-30T20:13:00.002+03:00

Ceea ce cu mult timp în urmă părea a fi ultimul răcnet, acum e o ruină.

Multe sau mulți au stat ca el să-și facă tabieturile pentru a se bucura de prezența lui sau pentru a fi surprinși stând cu el de vorbă.

Este plăcut, onorabil chiar să ai un întreg alai după tine: în trafic, la telefon, în zonele de confort. Dar dacă ar dura o veșnicie... Culmea, toate se încăpățânează să nu fie pentru eternitate. Mai ales gloria.

Îmi amintesc una dintre discuțiile pline de substrat dintr-o duminică, unde o persoană absolut încântătoare vorbea despre succes, spunând că e foarte ușor să ajungi pe ultima treaptă, doar că de acolo începe greul.

Mă uit la el cum își înmoaie obrajii în vântul vitezei, care uneori e și al destinului. Îi văd anii, maturitatea pe frunte, însă cele care se țineau strâns cu dinții de brațul lui odată, acum dansează cu prinții lor El Vals De La Bella Durmient.

Este tare ciudat să vezi cu mintea că s-a sfârșit.

El Vals De La Bella Durmiente

Ultimul mesaj

2016-06-21T19:51:00.001+03:00

Urăsc sfârșiturile, dar fac parte din viață.

Am urcat hotărâtă la prezidiu, cu speranța că nimic nu mă mai poate atinge, niciun sentiment, nicio urmă de regret. Dar de la primul cuvânt au început să-mi treacă prin fața ochilor o înlănțuire de imagini a celor mai încercați ani, de bucurie și visuri de care m-am îndoit.

Ultimul mesaj:

Doamnelor, domnilor profesori, dragi colegi, stimată audiență, vă mulțumesc pentru că ați onorat invitația de a fi, astăzi, prezenți la festivitatea noastră.

Domnule decan, vă mulțumesc pentru sprijinul necondiționat, implicare și pentru entuziasmul cu care ați tratat acest eveniment!

Vreau să-i mulțumesc în primul rând Teodorei Titov fără de care nu ar fi avut loc această ultimă întâlnire și care a spart mitul că un rac și un leu nu vor face niciodată business-uri. Iată rezultatul!

Acum doi ani ratam începutul de an universitar din motive subiective, iar șansele să arunc din nou toca erau considerate de amatorii și gurmanzii de tabloidizare și spectacular minimale. Masterul pentru mine nu a însemnat doar bifarea unei specializări suplimentare, ci principala victorie în urma căreia s-au cernut prietenii adevărați și impulsul de a respinge tot ce ar putea dăuna.

Doamnelor, domnilor profesori, uneori ați fost precum Meșterul Manole și simțeați că se năruie poate tot cerul, alteori ați fost precum nefericita Casandra, care vorbea în urechile surzilor, dar cel mai adesea v-am regăsit în Sisif, turnând apa înțelepciunii în butoaie fără fund. Și cu toate acestea, rămânem dovada clară că suntem mai mult decât aplicanții unui program de master, că suntem studenții dvs care am pornit în viață fără teama de a fi striviți de povara ei.

Mă bucur că după luni de teoretizări, studii de caz și proiecte aplicative, mail-uri fără răspuns, în general, mail-uri înălțătoare sau încărcate de obiecții, în particular, ne putem mândri cu teze cu care sperăm să impresionăm comisia de joia viitoare. Mult succes și tot ce îmi doresc este să ne întâmplăm cât mai des în activitățile noastre profesionale!

Nu mai îngenuncheați în fața șefilor!

2016-06-14T19:13:00.002+03:00

Și vine o vreme când nu mai poți să spui DA la toate tâmpeniile șefilor ce și-au terminat studiile superioare la capătul podului.

Asta e, ai și tu o pregătire, știi să porți niște cuvinte dintr-o parte într-alta, nu mai ești student și de teamă că o să-ți pierzi job-ul part-time și prost plătit înghiți toate snobismele unui needucat în sensul de bază al cuvântului, care a încheiat cu chiu cu vai o facultate, după ce doi ani s-a chinuit să-și dea restanțele. Sigur, exagerez, dar nu sunt departe de adevăr.

Cu toții am fost într-un moment la vieții în fața unui astfel de angajator, dar am tăcut, sperând că astfel ne vom menține pentru veșnicie locul cald și ferit de umezeală.

Ei, nu-i chiar așa! Și ce dacă te dă afară? Știi câte oportunități sunt peste gard?

Din fericire pentru mine și sper să mă țină, pentru că e frustrant să ai un șef mai prost ca tine, am avut șefi destul de deștepți, cum e și normal, dar am dat acum aproape an peste un cadavru viu pe care îl tot suport. Până azi. Nu mi-e șef, dar sunt constrânsă de fișa postului să îi tastez numele în fiecare zi la secțiunea „To” din căsuța poștală.

Faptul că are în buletin cu un an mai puțin decât bunica nu mă înduioșează deloc, pentru că își ia banii pe munca mea și a colegilor mei. Tocmai faptul că e babă mă face să rup tastele când îi scriu mail-uri sau să sparg ecranul telefonului când îi răspund la mesajele deloc stilate. Când una îți trimite un text de te plictisești citindu-l, plin cu expresii birjărești, bulevardiere sau de mahala (cum spune mama), nu trebuie să-l treci cu vederea, căutând fără vreo cugetare butonul „delete”.

Iei frumos aer de două ori, așa cum te-a învățat profa la cursul de dicție, scormonești în vocabular cele mai elevate expresii, măcar să arăți că n-ați făcut facultatea pe la capătul podului, și începi să redactezi cu răbdare și atenție, să nu cumva să scapi vreo literă. Înainte de a da „send”, poate rogi pe cineva să-ți citească mesajul.

Nu este nimic greșit în a avea un punct de vedere! Faptul că le înghițim acestor depravați bătrâni (dă, Doamne, o dată legea aia prin care moșnegii sunt obligați să aștepte moartea acasă, nu printre tineri, pe care îi și încurcă) insultele nu ne va rezerva un loc în RAI! Din contră!

P.S. Sunt și moșnegi drăguți și educați! Nu știu cum dau eu peste toate uscăciunile societății, dar asta mi-e menirea și trebuie să o accept. De exemplu, azi mergeam cu tramvaiul să stabilesc ultimele puncte în legătură cu minunata festivitate de joi, a cărei organizator principal sunt, și o doamnă vorbea cu mama ei despre un cartier din București. N-am putut să nu remarc discursul admirabil, mai ales că eu sunt în general foarte atentă la exprimările oamenilor. Mă uitam la ea și nu credeam ce-mi auzeau urechile. În tot acest timp se tot uita la mine discret, iar la un moment dat s-a apropiat și mi-a spus: „Sunteți foarte frumos machiată! Vă admir!”. A fost suficient pentru a uita o vreme că tocmai primisem de la un octogenar cu pretenții de șef un mail specific periferiei Ferentariului.

Ești toți îngerii, toți demonii, soarele!

2016-06-10T00:23:00.003+03:00

Este împovărător să iei trecutul de capătul hainei și să-l arunci în prăpastie, dar poate fi uneori cea mai bună soluție.

Există un moment în viață când ești atât de sigur că totul trebuie să se termine încât uiți cine ar trebui să fii, îți uiți trecutul și parcă nimic din ce ați construit nu mai are însemnătate.

Curaj. Nimic nu este mai apăsător în lumea asta decât acel moment. Te uiți în ochii lui și știi că va fi pentru ultima dată. Dar e cea mai bună soluție. Atât pentru tine, cât și pentru el.

Nimic nu e veșnic. Nici măcar viața. De ce ar fi sentimentele?

Ești toți îngerii, toți demonii, soarele!

Sănătatea noastră = incompetența lor

2016-06-04T00:05:00.000+03:00

Un medic din Spitalul Sfântul Pantelimon din București decide de la sine putere cine are șanse la viață și cine nu. Dar de când un nenorocit de om care e licențiat în medicină își dă cu părerea în legătură cu viața semenilor?

Șeful secției ATI a prezentat într-o ședință, în fața colegilor, situația catastrofală în care se află spitalul. Mai precis, nu există medicamente și se va face o triere a pacienților în funcție de vârstă și de gradul de supraviețuire.

Tinerețea are prioritate, da? Bine!

Dar ce facem cu cei care declară mai multe medicamente decât administrează pacienților? Eu zic să-i trimitem afară, în stăinătate, că prea amenință toți că pleacă. Granițele sunt deschise încă, nu îi ține nimeni.

Dar nu pleacă, asta-i problema. Știți de ce? În primul rând, în străinătate medicii, dar și asistenții pot plăti cu închisoarea, au responsabilități prea mari, acolo pacienților nu le este rușine să pună întrebări de teamă să nu fie dați afară din cabinet. Și la noi au mai fost închiși doi, dar astea sunt cazuri hiper izolate și media a fost 99,9(9)% implicată să se facă dreptate într-un fel.

Am întâlnit o doamnă de vreo 65 de ani (o figură importantă din TNB, dar n-o cunoștea nimeni din spital, probabil pentru că s-a închis TVR Cultural) care scria într-un carnețel ce medicament i se administrează și de către cine, iar când venea medicul la vizită, îl întreba cum îl cheamă. Ciudat mi s-a părut atunci, dar acum văd poziția sa perfect normală!

P.S.: Faptul că există câte doi-trei medici în spital care empatizează cu suferința bolnavului și care le suportă întrebările tâmpite și repetate nu schimbă cu nimic situația. Ei se văd, se simt, se bucură de stima pacienților!

Ne lăsăm jucătorii să moară pe teren

2016-05-07T12:08:00.001+03:00

Un jucător african leșină pe un teren de fotbal românesc și, în plin scandal al dezinfectanților din spitale, nimeni nu oferă primul ajutor.

Patrick Ekeng, 26 de ani, se zbate între viață și moarte pe teren în timp ce arbitrul, cu studii medicale, decide să continue meciul.

Am învățat încă din gimnaziu că primele 3 minute sunt esențiale pentru salvarea unui om și oricine urmează cursurile de Prim Ajutor cunoaște acest aspect.

Dar nu ne vom opri din omorât oameni dacă vom continua să acceptăm amatori în profesie. Tragedia de aseară confirmă încă o dată că avem de-a face cu oameni în toate sistemele, deținători ai actelor decizionale, care nu știu să ia atitudine în situații de urgență.

Mă revoltă și mă întristează! NU mai vreau să moară oameni din cauza incompetențelor altor oameni!

Photo: Ermy Na

O fericire nu vine niciodată singură

2016-05-05T18:46:00.002+03:00

Sunt omul momentului: acum ori niciodată. Nu aștept laude și critici, știu că succesul durează o secundă și la puțin timp după vom da cu capul de peretele realității.

Vă povesteam că există un loc unde mă simt cel mai special musafir și asta mi-aș dori să spună orice om care-mi va călca vreodată pragul. Nu am o explicație logică pentru ce mi se întâmplă și am convingerea că oricine intră în acea casă iese cu sentimente asemănătoare.

Voiam să scriu despre Paște, dar nu în sens de pledoarie. Paștele nu e despre drumețiile spre locul unde ai crescut; nu sunt persoana rădăcinile și consider că „acasă” e locul unde ți-l faci „acasă”, nu unde te întorci. Am citit multe rătăciri zilele astea despre Paște și nu cred un cuvânt, dar mi-am pierdut timpul pe bloguri.

Nu știu ce înseamnă cu adevărat Paștele, însă creează momentul oportun pentru întâlnirea cu cei pe care nu i-am văzut de ceva vreme. Nu o să scap o lacrimă acum folosind expresii împietrite ca „persoane dragi sufletului meu” - este una dintre cele mai persiflante și artificiale potriviri de cuvinte - pentru a-mi exprima reușita de a aduna într-un singur loc prietenii pe care-i văd doar pe Facebook, despre care cred că știu totul, dar, în fapt, nu știu nimic.

Și cum o fericire nu vine niciodată singură, cred că am avut cea mai frumoasă vacanță de Paște din viața mea. Nicicând nu m-am întors acasă cu atât entuziasm ca în acest an.

Viața-i scurtă. Scoateți pantofii cei noi!

2016-04-18T00:37:00.002+03:00

Scriu zilnic texte de-mi sar tastele, minimum 13 pagini pe zi. Un profesor mi-a spus în primii ani de facultate că jurnaliștii, oamenii de comunicare în general, sunt oameni foarte curați, curați pe dinăuntru, fără prea multe frustrări. De ce? Pentru că se eliberează de ele scriind.

De curând lucrez la un proiect nou și trebuie să fiu prezentă într-o redacție prestigioasă din țară, unde reprezentanții mai multor titluri mari de reviste lucrează intens de la ora 10.00 a.m până târziu (eu plec și ei rămân, deci nu pot să spun până când), am observat tabieturi interesant.

Dacă unii vin cu pantalonii necălcați și scamoșați, alții aleg din șionierul bogat cea mai frumoasă rochie și cei mai strălucitori pantofi. Ies din pereții tradiționalismului comunism de a păstra hainele bune pentru duminicile plicticoase, unde familia românească se întâlnește pentru a mânca și a bârfi.

Fiecare zi e o sărbătoare și pentru mine zilele petrecute cu oamenii de la serviciu sau cu prietenii valorează cât toate duminicile dintr-o viață de om. Nu știu ce înseamnă o viață de om numeric, dar presupunând că mulți ani, și asta ca să fim optimiști.

Așadar, scoateți pantofii cei noi, uită de metroul aglomerat sau de glopile de pe trotuare, fii atentă pe unde calci (sunt convinsă că bunicul ți-a spus de multe ori asta) și pășește cu entuziasm. Viața-i mai scurtă decât credem. Ține minte: Azi, 20; Mâine, 70.