Iată un eveniment care a fost pentru noi mai imprevizibil decât aproape toate celelalte din cei 17-18 ani de când facem fotografie de „nuntă altfel”. Am avut senzația continuă că trebuie să fim în mai multe locuri deodată. A fost un efort fizic considerabil. În fiecare moment, intuiam câteva variante interesante de a surprinde atmosfera și făceam alegeri pe care nu apucam să le gândim cât am fi vrut. Ziua ne-am luptat cu un soare năucitor, noaptea a fost frig. Am fotografiat mult și în viteză, în tot felul de spații dificile. Ne-a salvat de multe ori experiența (chiar nu era genul de eveniment pentru fotografi la început de drum). Am cunoscut oameni care ne-au plăcut mult. Ne-am simțit provocați și răsplătiți. Și ne-am dat seama că, în multe feluri, a fost momentul potrivit pentru noi să facem asta.

O nuntă modernă, rafinată și relaxată în același timp, foarte chic. Trei locuri: o seară la Regatul Pastravului, apoi o primă parte din ziua cea mare la Cuibul de lemn, iar în final, cină și petrecere la Castelul Bran. O atmosferă aparte – nu, nu de film cu Dracula, deși a avut și el un rol secundar :). Invitați veniți chiar din toată lumea. Un cuplu cu o energie formidabilă și molipsitoare, iar în jurul lor, multă dragoste și bucurie. Așa le dorim să fie mereu. Iar nouă ne dorim să fotografiem, în continuare, cele mai reușite și mai imprevizibile nunți.   

The post Alice & Kyle {Nuntă la Castelul Bran} appeared first on Cromatica Photography.

Ca întotdeauna în cazul nostru – sau poate toți pățim așa? – oricât am încerca să avem un program echilibrat, multe lucruri importante tind să se concentreze în aceeași perioadă și ajungem, din când în când, să simțim că ne iese fum pe urechi. Cam așa a fost și în săptămânile în care, printre multe alte drumuri, evenimente, lucruri de făcut cu băiatul nostru și altele de făcut la AlmaCalma, aveam de fotografiat această nuntă.

Am ajuns, pentru prima dată, în Satu Mare. Dacă nu ați fost, vă spun eu că este frumos și curat, cu spații verzi mult mai bine gândite și îngrijite decât în alte orașe de pe la noi, cu clădiri interesante și cu locuri unde se mănâncă bine. Dar și foarte gol. Cel puțin așa ni s-a părut nouă, mai ales seara, când rar vedeai câte o lumină aprinsă într-o casă, iar pe străzi nu era țipenie de om. Cineva ne-a spus că se animează puțin când se întorc studenții din Cluj și din străinătate.

Sentimentul bun pe care l-am avut la început, când am vorbit prima oară cu Adina și Robert, a crescut imediat ce am ajuns față în față. Ca fotograf, știi când ești exact unde trebuie, iar asta îți face foarte bine. (Da, se mai întâmplă și să simți că nu prea ești unde trebuie, și atunci te adaptezi, reziști, muncești din greu, te autosugestionezi cum poți, găsești inspirație în ceva, faci tot ce ține de tine să fii la nivelul așteptărilor, dar cert este că duci o luptă grea cu tine). În cazul fericit în care se întâmplă să fii unde trebuie, ești ca peștele în apă. Toate se aliniază – sau, mai degrabă, tu te aliniezi cu toate. Fotografiezi pentru cineva, dar fotografiezi și pentru tine.

Iată deci imagini de la o nuntă pe care am fotografiat-o cu multă bucurie (altfel nici nu vi le arătam 😊). A început în Satu Mare, cu pregătiri, și a continuat la Beltiug, într-o zonă splendidă, nu departe de oraș, cu podgorii cât vezi cu ochii, vinuri bune și oameni calzi. Este un loc în care ne-am propus să revenim pentru o vacanță – ceea ce vă recomandăm și vouă, cu sau fără oprire de câteva zile la Alma Vii 😉, vedeți voi cum vă este mai ușor.

Sper ca imaginile să facă dreptate aceste nunți atât de elegante și de vesele în același timp, cu o atmosferă incredibil de relaxată și de caldă. Și locul, și muzica, și mâncarea, și ritmul au contat, dar mai ales oamenii și bunul gust care s-a simțit în toate, generozitatea cu care au făcut ca ziua lor să fie o zi de reală bucurie pentru toți invitații.

PS: De fapt, o mărturisire. Când noi doi eram la Satu Mare, băiatul nostru era în București și participa la o competiție. Așa s-au potrivit lucrurile, era deja stabilit că vom fotografia nunta când am aflat de competiție. Este mare și isteț Andrei al nostru, se descurcă singur fără probleme. Dar pentru noi este (și va fi mereu) și un Andrei mic, alături de care vrem să fim cât mai mult. Ne-a sunat în timpul nunții și ne-a spus că luase premiul întâi la acea competiție. Iar noi nu știam cum să ne mai ascundem lacrimile de bucurie. Sigur că am fi vrut să fim lângă el, să ne uităm în ochii lui, să îl îmbrățișăm. Eram noi exact unde ar fi trebuit să fim? După multă gândire și sentimente amestecate, am înțeles că da. Pentru că noi trei suntem, indiferent de situație, o echipă. Uneori ne susținem de aproape, alteori de departe. Robert și cu mine vom fi întotdeauna în echipa lui Andrei, uneori muncind cine știe pe unde, alteori îmbrățișându-l. La finala din Singapore a competiției, l-am îmbrățișat.

The post Adina & Robert {Nuntă la Satu Mare} appeared first on Cromatica Photography.

Nu despre fotografii e vorba.
Ci despre ceea ce se întâmplă între ele — între cadre, între oameni, între respirații.
Despre liniștea de după un sărut, care trezește o amintire într-un moment nepotrivit. Despre o privire, care spune mai mult decât este treaba ta să înțelegi. Despre mine, care uneori nu mai știu dacă privesc sau mă ascund.
Munca asta te face să te apropii de oameni până devii aproape invizibil.
Și totuși, când pleci acasă, rămâi plin de tot: de ce ai fotografiat și de ce ai ratat, de ce ai simțit și de ce nu trebuia să simți, de energia celorlați și de propriul tău parfum. De gânduri care devin mai intense pe măsură ce corpul, obosit, e tot mai lipsit de apărare.
Poate că de aceea, uneori, nici nu mai pot fotografia. Trebuie mai întâi să uit tot ce am văzut și tot ce am simțit, chiar dacă a fost frumos.

Un alt lucru nespus (sau poate același, dar privit altfel): uneori este pur și simplu frumos. Că ai tu ochii mai deschiși, că așa se întâmplă să fie, nu știu. Dar e așa de mult frumos încât poți lua din el și duce la tine acasă sau îl poți purta pe străzi zile la rând. Iar când îl pierzi, ești gata să fotografiezi din nou.

The post Simona & Tim {Nuntă la Treehouse In The Woods} appeared first on Cromatica Photography.

Abia recent l-am descoperit pe Gheorghi Gospodinov. Și, așa cum fac și cu muzica, unde orice descoperire care mă bucură se transformă pentru o vreme într-o mică obsesie, am citit tot ce am găsit scris de el.

Mi-a plăcut Refugiul timpului, la care mă tot gândesc. Oare dacă am putea alege un timp în care să ne întoarcem, care ar fi acela? Cine sau ce ne-ar aștepta acolo? Ce mirosuri, gusturi, senzații, cântece, obiecte ne-ar bucura? Am alege vremuri banale sau mari evenimente istorice? În ce timpuri ne-am simți mai acasă?

În roman, sunt imaginate încăperi care redau până în cele mai mici detalii atmosfera unei decade — anii ’60, ’70 etc. Oameni care încep să-și piardă memoria găsesc alinare în aceste locuri, pe care au senzația că le recunosc. Sau oameni care, pur și simplu, vor să se întoarcă într-o vreme anume.

Am vizitat muzee în care există camere sau apartamente exact așa cum erau în anii ’80. Am recunoscut piese de mobilier, electrocasnice, obiecte decorative (ieftine și kitschoase, cum avea aproape toată lumea), cărți iubite și cărți detestate. Nu m-au făcut să-mi fie dor de anii ’80. Nu pentru că nu aș fi avut o „copilărie fericită” (dacă admitem că există perioade peste care putem pune o astfel de etichetă), ci pentru că acolo erau doar… lucruri.

Iar eu m-aș întoarce doar la oameni. Oameni care nu erau acolo și care, unii dintre ei, nu mai sunt nicăieri.

Pentru mine, fotografiile sunt refugiul timpului. Fotografiile cu oameni dragi, care niciodată nu au fost destule. Cele banale, întâmplătoare sau chiar greșite, împreună cu cele reușite, memorabile, făcute în momente deosebite — toate sunt refugiul de care am nevoie, dacă în ele găsesc oameni de care mi-e dor și momente în care mi-a fost bine.

Am făcut sute de mii de fotografii la evenimente din viețile oamenilor. Fotografii mai bune și mai puțin bune. Fotografii banale și fotografii memorabile.
Mă întreb care dintre ele vor deveni — sau au devenit deja — refugii ale timpului pentru cineva.

The post Manuela & Alex {Nuntă la TreeHouse Lagoon} appeared first on Cromatica Photography.

Pe bățul aproape uitat au apărut însă, peste o vreme, evantaie verzi, catifelate. Din tulpina dreaptă și uscată s-au întins câteva rămurele fragile.

O iasomie, o iederă, o viță-de-vie, o hortensie, un copăcel, alt copăcel… aceeași poveste. Au părut că au murit, apoi s-au dovedit pline de viață.

Dar să revin la ginkgo. E un „dinozaur” care a reușit să ajungă până în zilele noastre — zile în care el nu mai seamănă cu nimic din lumea asta. Poate trăi mii de ani. Cu evantaiele lui catifelate, s-ar putea să fie încă acolo, în locul unde l-am plantat, și când lumea noastră va fi demult şi total schimbată.

De ce plantăm un ginkgo, dacă nici măcar nu-l vom vedea când va fi mare și frumos?
De ce îngenunchem în fața atâtor plante fragile, care ar putea dispărea după nişte zile toride sau câteva nopți geroase?

Grădina, ca și fotografia, mă învață să am răbdare.
Marile bucurii sunt rareori la un click distanță. Marile bucurii sunt, de cele mai multe ori, iubirile noastre — mai mari și mai longevive decât noi. Sunt semințele care, între îngenunchierile noastre, devin plante. Sunt așteptările, devenirile, învierile.

Fotografiez așa cum plantez un ginkgo — conștientă că aceste imagini ar putea rămâne în urma noastră. Că ar putea exista și când lumea va fi altfel. Că nu sunt doar mici bucurii de moment, ci povești care vor ajunge la oameni ce încă nu s-au născut, spunându-le ceva despre lumea noastră, despre iubirile, așteptările, devenirile și miracolele care au fost cândva şi care, poate, au făcut ca ei să apară.

The post Oana & Alex {Nuntă la TreeHouse Lagoon} appeared first on Cromatica Photography.

Pentru mine, să fiu fotograf (și) în Transilvania este ceva oarecum nou, care vine cu emoții, entuziasm, curiozitate, ba chiar cu un fel de inocență a începutului.  Poate pare absurd, având în vedere că fotografiez de aproape 20 de ani și trăiesc din asta. Dar aici, într-un mediu diferit, într-un alt fel de acasă, nu mă mai simt ca un profesionist care are standardele, ideile, tehnicile lui. Experiența nu dispare, desigur, dar cumva nu mai sunt conștientă de ea și simt că iau totul de la început. E multă bucurie în asta – și este și acel strop de teamă, fără de care eu nu am reușit niciodată să realizez ceva important.

Am fotografiat de exemplu, pentru prima oară, un fel de „joc de-a vacanța” sau o mică evadare din zgomotul lumii, în care oamenii își găsesc sau își creează un sentiment de liniște. Mai exact, câteva zile de relaxare și întâlniri plăcute într-un loc foarte frumos, discuții diverse care curg firesc – despre cărți, tradiții, meșteșuguri, arhitectură etc., mâncare simplă și bună, învățat ceva interesant despre flori, plimbări pe dealuri. Așa ceva se poate numi acum retreat, dar tind să fiu prudentă cu acest cuvânt care, nu dintr-o vină a lui, este uneori folosit pentru a numi și tot felul de aiureli. În acest joc de-a vacanța la care am participat eu nu a fost vorba despre nimic bizar sau exagerat, ci dimpotrivă, despre lucruri simple, natură frumoasă, oameni calzi, iar efectul a fost pentru mine nu doar cel de vacanță reușită, din care te întorci cu inspirație și cu energie bună, ci, surprinzător, a fost întărirea sentimentului de acasă undeva departe de București.

Cu ani în urmă, când abia cumpăraserăm casa din Alma Vii, Veronica Vaida a avut bunătatea de a-mi recomanda un arhitect potrivit, deși noi două nu ne văzuserăm niciodată. Eu știam, desigur, despre lucrurile extraordinare pe care ea și soțul ei le făceau în Transilvania, așa că mi-am luat inima în dinți și le-am scris. Veronica mi-a răspuns și m-a ajutat, deși sigur nu știa nimic despre mine. Ne-am revăzut niște ani mai târziu, într-un grup foarte interesant, creat de Veronica. Iar anul acesta, Veronica, cea mereu creativă și înconjurată de oameni deosebiți, mi-a spus că ar vrea să organizeze acest retreat, care să fie fotografiat de mine. Mi-a plăcut din prima clipă ideea. Am simțit că e momentul potrivit pentru mine să trăiesc și să fotografiez așa ceva.

Nu știam la ce să mă aștept și nici nu voiam să mă aștept la ceva anume. Singurul meu plan era să fiu… eu. Și să fotografiez liniștită, când și cum simt. Dacă asta se poate numi plan :). Așa că am ajuns în Apoș cu aparatură într-un ghiozdan, cu haine groase în altul, iar în minte cu niște cuvinte ale lui Robert, care, simțindu-mi emoțiile, mi-a zâmbit înainte să cobor din mașină și mi-a zis: Hai, Irina, bucură-te!

Și Irina chiar s-a bucurat. Am fost eu, cu toate ale mele – chiar și cu doruri și cu tristeți, că suntem și asta după o vreme de trăit, dar tot m-am bucurat. Am învățat de la fiecare și mi-a fost drag de fiecare. Au fost trei zile lungi și frumoase, pe care am încercat să le păstrez în peste 500 de fotografii.

Știi cum s-a numit evenimentul? Trăiește. Dacă e momentul potrivit pentru tine să trăiești o astfel de experiență, neapărat să îți pui din timp numele pe lista pentru următorul retreat. Și aș mai avea două recomandări, acum că le-am cunoscut pe Simona și pe Bianca. Dacă treci prin Sibiu, să treci și pe la Jujube Atelier – eu abia aștept! Iar dacă iubești mult caii și te pricepi să călărești, neapărat Villa Abbatis, o să-ți placă mult.

Iar dacă ai nevoie de un fotograf ca Robert sau ca mine, adică din două lumi, să știi că una-două suntem ba la București, ba la Alma Vii, uneori nici noi nu mai știm dimineața în care casă ne trezim :).

The post Trăiește în Transilvania appeared first on Cromatica Photography.

Am știut întotdeauna cum se face, dar nu am făcut așa. Știm ce trebuie să facă un fotograf să fie mai cunoscut. Știm și ce trebuie să facă pentru a vinde mai mult și mai scump. Știm cât de important este să fii vizibil – și cât de greu. Dar nu e de ajuns să știi. Pe de o parte, am realizat că acest cum se face ne este total peste mână. Nu ni se potrivește, nu ne place, deci am face lucrurile fără convingere și probabil nu ar merge bine mult timp. Pe de altă parte, am intuit corect că, făcând cum se face, nu te mai deosebești de foarte mulți alții și, deși află mai mulți despre tine, nu mai ajungi la cei care chiar ai vrea să îți fie clienți.

Nu am sfătui pe nimeni să ne urmeze exemplul, dar nici nu am schimba felul în care am lucrat în ultimii 16 ani. Pentru că, de 16 ani, este frumos și bine la Cromatica – fără reclame, fără participări la târguri, fără a ne forța să intrăm în anumite medii sau să ne asociem cu anumite persoane, fără a încerca să părem mai cool decât suntem, fără a urma diversele trenduri, fără a posta ce și cât trebuie ca să atragem atenția, fără… Fotografiem, povestim când simțim că avem ce, ne facem în mod firesc prieteni, suntem recomandați de cei pentru care am lucrat și, uimitor în condițiile date, suntem găsiți pe internet de oameni care caută exact ce putem noi oferi. Da, chiar și pentru noi este uimitor și aproape inexplicabil. E un mister cum, în lumea asta mare și zgomotoasă, oamenii potriviți tot se găsesc unii pe alții.

Iată doar un exemplu care îmi întărește ideea că este loc și pentru noi, cei care nu jucăm niciunul din jocurile ce par obligatorii acum. C&A, într-un capăt însorit de lume, visau să sărbătorească în Islanda trecerea într-o altă etapă a relației lor. Voiau să fie înconjurați de munți înzăpeziți, ape albastre. Cum planul cu Islanda s-a dovedit complicat, au căutat altceva, oarecum asemănător. ChatGPT a sugerat România, Bâlea. (Mulțumim, ChatGPT, ai fost de treabă!). C&A s-au gândit că aventura aceasta într-o țară total necunoscută ar merita povestită celor dragi și păstrată în niște fotografii. Așa a început lunga căutare a unor fotografi români. Nu știu să ne fi dat o mână de ajutor tot ChatGPT, așa că nu îi mai mulțumesc, dar cert este că, după multe ore de căutări, au ajuns la noi. Am schimbat mesaje câteva luni, apoi a venit ziua întâlnirii la Bâlea. Era prima zi senină și caldă, după mult timp. Iar ei, la fel ca ziua. A fost atât de ușor și de plăcut, încât parcă ne întâlniserăm cu niște prieteni. La un moment dat, mărturisesc, am simțit o combinație de bucurie, uimire, recunoștință și vinovăție la gândul că așa arată (o parte) din munca mea, că sunt plătită să fotografiez așa oameni, în așa zile, în așa locuri. Iar mai târziu, a venit mesajul lor: „The perspective, the lighting, the details, the emotion, the background… every photo feels like a work of art. They brought us both to tears. These images are everything we hoped for and more. (…)Thank you again for everything—from your kindness and guidance to your creative vision and support throughout the shoot. It meant the world to us”. Acest mesaj nu spune ceva despre noi, ci despre cei pe care îi fotografiem. Așa sunt ei, iar noi nici nu ne putem dori mai mult.

Sigur, oameni ca ei, cu o energie atât de bună și cu o relație pe care o simți că este atât de frumoasă, au ajuns la noi după lungi căutări, iar noi am vrea să ne găsească ușor. Dar totuși, ne-au găsit. Și ei, și mulți alții care, între timp, ne-au devenit foarte dragi. Iar atât timp cât noi vom putea rămâne noi, cât timp vom face lucrurile așa cum au sens și cum sunt potrivite pentru noi, vom continua. Iar când se va termina, ne vom bucura că a fost bine și frumos la Cromatica atât de mult timp, apoi vom merge mai departe cu altceva ce ni se potrivește.

E de înțeles de ce ne simțim uneori copleșiți de zgomot, de fake, de lipsa de sens, de regulile mereu schimbătoare din mediul online în care, vrând-nevrând, stăm prea mult. De teama că ar trebui să fim sau măcar să părem că suntem altfel decât suntem, de stresul că trebui să facem mereu ceva mai mult, mai cu moț. Dar avem o singură viață, din care trebuie să înțelegem ceva. Trebuie să lăsăm ceva bun în urma noastră, așa că nu ne putem risipi energia. Nu avem timp să ne prefacem, nici să facem lucruri în care nu credem. Cum îi spuneam prietenei cu care m-am întâlnit în parc, sigur este loc și pentru oameni ca noi, atâta vreme cât continuăm să ne întâlnim cu oamenii potriviți.

The post Nuntă în doi la Bâlea Lac appeared first on Cromatica Photography.

La un moment dat, mi-am dat seama că un domn era mereu pe lângă noi și ne privea, deși mai schimbaserăm direcția. Având în vedere întâlnirile neplăcute pe care le avuseserăm pe drumul spre parc, mi s-a strâns puțin inima. Până la urmă, domnul m-a întrebat dacă îi permit să o mângâie pe Lulu. Ezitant și cu multă prudență am acceptat, pentru că tonul vocii era plăcut. (Dacă nu aveți cățel, probabil nu mă veți înțelege. Cățelul poate fi foarte drăgălaș, dar nu este o jucărie. E un membru al familiei și ai multă grijă de el). A mângâiat-o puțin și atunci abia am avut o clipă să îl privesc. Ceva m-a făcut să simt sau doar să gândesc că s-ar putea să fie un om foarte singur, a cărui grijă nu o poartă nimeni. S-a ridicat cu fața luminată de bucurie, mi-a mulțumit și a plecat.

De când o avem pe Lulu, zeci de trecători, de toate vârstele, s-au apropiat de noi să vorbim. În general, avem mici conversații amabile, dar se întâmplă să fie și discuții surprinzător de profunde, povești de viață, mărturisiri neobișnuite. Și da, mai sunt și întâlniri bizare, cu oameni excentrici, care te lasă mut de uimire. Dar pentru toți Lulu pare să fie un pretext la fel de bun de a zâmbi, de a vorbi, de a se simți mai bine. Este adevărat că Lulu este neobișnuit de prietenoasă și își exprimă foarte clar dragul de oameni, dar tot mă surprinde felul în care prezența ei transformă imediat persoane atât de diferite. Putem spune, simplu, că unora le plac câinii. Dar cred că, în unele cazuri, e vorba despre mai mult de atât. Mă întreb câtă nevoie avem să ne privească cineva cu prietenie, fără să ne judece? Câtă nevoie avem să mângâiem și să râdem? Câți oameni sunt singuri printre oameni?

Și fotografia este un pretext care ne ajută să ne zâmbim unii altora și să ne apropiem. Tot așa, duce uneori la mici interacțiuni plăcute, politicoase, dar se întâmplă și să deschidă în mod neașteptat ochi și suflete. De multe ori, fotograful este cel care se apropie și se transformă. Privind cu atenție, vede emoția și bucuria oamenilor, înțelege dragostea pe care o au unii pentru alții. Sunt gesturi și sentimente în care poate se vede pe sine într-un timp trecut sau într-o realitate alternativă. Fotograful este, dacă mă uit la mine, un om chiar norocos, deloc singur. Dar care tot are nevoie de frumos și de dragoste în jur, de întâlniri care să-l facă să zâmbească cu adevărat, să se simtă apropiat de oameni care, chiar și fără o Lulu, parcă merg cu soarele după ei.

Sunt un om prea mic să știu ce vremuri vin. Dar orice vremuri ar veni, rânduri și imagini de aici ar trebui să-mi amintească de faptul că, dincolo de familie și de prietenii apropiați, sunt nenumărați alți oameni care au de dăruit și de primit lumină, zâmbete, căldură. Unii poate semănă mai mult cu prietenii noștri, alții mai puțin. Vor exista în orice vremuri și gesturi firești, și apropieri care fac bine, și valori morale, și maniere, și cultură, și cuvinte blânde, și discuții vindecătoare. Cel puțin cât timp există căței și aparate foto, cât ne putem plimba împreună sau ne putem așeza pe aceeași bancă în parc, ne vom găsi cumva și mâni nevăzute se vor strânge prietenește.

Deloc întâmplător, alături de aceste rânduri voi pune fotografii cu Mirela și Andrei. Nici măcar nu sunt recente, dar nu asta contează. Contează că întâlnirile cu ei au fost pline de lumină. Întâlnirile de care avem nevoie. 

The post Mirela & Andrei {Nuntă la I Do Weddings} appeared first on Cromatica Photography.

În 2018, când ne-am îndrăgostit noi de căsuță și de sat, pentru lumea din bula noastră era tare departe Alma Vii. Apoi a venit pandemia, lumea s-a schimbat, departele a ajuns să pară mai aproape. Iar noi ne bucurăm din tot sufletul – nu pentru că acum ne mai înțelege cineva (eram fericiți și când eram neînțeleși), ci pentru că atâția oameni dragi bat drumul până la noi și ne putem bucura împreună de un loc cum nu prea mai găsești. Și iată-i stând la noi, sporind energia bună și înțelegând de ce i-am zis casei AlmaCalma. Petrecem împreună sau separat un timp blând: liniște, plimbare, joacă, dimineți cu rouă și zmeură, nopți cu puzderie de stele. Uneori îi fotografiem așa cum ne place nouă, în momente banale, mici, care curg firesc în ritmul molcom al locului și care se transformă peste ani în doruri mari.

În 2025 vrem să ne fiți și să vă fim aproape. Să ne revedem la Alma Vii sau în București (dar parcă și prin Italia ar fi bine), să ne bucurăm de lucruri simple, să vă fotografiem uneori, să râdem de multe ori, să rămânem cu amintiri frumoase.

Mai jos, câteva clipe de AlmaCalma. Ce vedeți este continuarea unei povești care a început acum 15 ani, cu două fete și un interviu pentru un job – jobul s-a dus, prietenia a prins rădăcini. A continuat acum 10 ani, cu ei doi fotografiați de noi doi, la nunta lor frumoasă. Iar vara trecută, cu o fetiță și un băiețel, care ne-au topit de-a binelea și cărora le-am dus mult dorul după ce au plecat de la noi.

Acum 10 ani :)

The post Fotografii și vacanță la AlmaCalma appeared first on Cromatica Photography.

Şi acum are 16 ani?! Se pare că da. E tot el. Nu Picea, nu Cireşică, nu Ardei, dar tot el. Un Andrei mai mare. La fel se întinde pe noi când ne uităm la filme. Când e obosit sau supărat, vine cu fața lângă a mea şi stăm aproape, fără să spunem mare lucru: Ești bine?, îl întreb. Hm, hai să stăm așa puțin, zice el. Râdem mult, ne certăm rar și rău. Ştie tot mai multe lucruri pe care noi nu le știm, ia singur tot mai multe decizii importante. Uneori parcă nu e el mai mare, ci suntem noi mai mici.  

M-a bătut la cap să îi fac niște fotografii. Pentru noi, e un fel de distracție, ceva ce mai facem împreună și ne amuză. Alte jucării. Spre uimirea mea, are toată încrederea în mine. Nu mă verifică, nu mă critică, nu e nimic serios în toată povestea. Am ales împreună câteva, tot neserios. Şi mi-a zis apăsat că Boyhood trebuie să continue, pentru că așa trebuie. Deci va continua :).  

The post Boyhood {2024} appeared first on Cromatica Photography.