Am întâlnit privirea lui prin fereastra unui hotel. Mi-am ţinut respiraţia şi am fotografiat. E un băieţel adevărat? Da, tăietura abia vindecată de pe fruntea lui mă asigură că e un băieţel obişnuit. Dar mă uit la ochii lui şi aproape că nu mai ştiu câţi ani am şi în ce vremuri trăiesc. Cred că toţi am privit lumea aşa la un moment dat. Iar lumea nu s-a schimbat; poate că noi am uitat tot mai des să privim. Mă uit şi nu mă pot opri. Parcă ar spune: deschide ochii! e atât de mult de înţeles, e atât de mult de simţit. Cred că e genul acela de băiat care va aminti cuiva, în fiecare zi, că viaţa e frumoasă. Mie mi-a amintit.

Cromatica Photography Blog - Fotografi nunta, foto nunta, fotografi profesionisti nunta, fotografi botez, fotografi portret, fotografi copii, fotografi familie, fotojurnalism

Detaliu din coperta realizată de Irina Dobrescu pentru Cromatica

A fost odată, pe vremea când noi doi aveam împreună doar câteva amintiri şi o minge, un moment în care am intuit că povestea noastră, ce se tot căznise să înceapă, avea să fie totuşi lungă. A fost momentul în care am aflat că şi Robert a avut (şi încă mai are) o mulţime de cărţi de poveşti (ruseşti, mai ales) cu ilustraţii extraordinare, pe care ni le aminteam amândoi şi asupra cărora visasem, probabil, în copilăria noastră lipsită de desene animate şi Wii, ore nenumărate.

Când am avut împreună o casă, un băiat şi o lume întreagă, am început să cumpărăm toate cărţile de poveşti cu ilustraţii frumoase care ne-au picat în mână. Nu ne-a împiedicat faptul că sunt scumpe, pentru că puteam spune oricând pentru Andrei, iar asta este o dezlegare la orice cheltuială, mai ales dacă pare să aibă şi vreo intenţie (mai mult sau mai puţin) educativă. Chiar şi când Andrei era pe undeva prin burta mea, luptând-se cu coastele mele şi cu orice părea să îi stea în cale, noi citeam Prinţese date uitării sau dispărute cu voce tare, convinşi fiind că şi lui îi plăcea, chiar dacă pe moment părea ocupat cu luptele lui teritoriale. Şi nu cred că ne-am înşelat, pentru că dintre toate, pe aceasta o răsfoieşte cel mai des.

Reînviată fiind dragostea din copilărie pentru cărţile cu poze, a început, ca orice dragoste, să ne inspire, să ne dea energie şi să ne invadeze complet. Vroia să devină parte chiar şi din munca noastră, dar un timp nu am înţeles cum s-ar fi putut aşa ceva. Până la urmă, a venit o zi în care i-am împărtăşit lui Robert o idee care se năştea chiar atunci, pe măsură ce îi vorbeam şi îi citeam entuziasmul în ochi. (Să nu vă imaginaţi că se entuziasmează la multe dintre ideile mele; eu am cam multe, el e cam sceptic… rareori se întâmplă aşa minune). I-am spus atunci că albumele noastre foto, care au importanta misiune de a rămâne zeci de ani într-o familie şi de a spune o poveste, trebuie să aibă o copertă adecvată pentru… o poveste. Trebuia să găsim pe cineva deosebit, care să le înţeleagă destinul şi să ilustreze potrivit aceste mari cărţi cu poze.

Un timp nu s-a întâmplat mare lucru. Ideea trebuia să se aşeze un pic şi să capete mai mult sens. Dar un impuls de om dependent de magia Google m-a adus într-o zi în faţa omului potrivit. Nişte ilustraţii frumoase şi un nume – ce îmi trebuia mai mult? Ba chiar şi o adresă, la care am trimis frânturi din ideea necoaptă bine şi din entuziasmul copilăresc, cu greu ascuns. Apoi ne-am întâlnit. Afară viscol cumplit, noi trei la un ceai fierbinte, privindu-ne miraţi. Avea să iasă ceva? Nici nu mai conta. Simţeam o bucurie inexplicabilă.

Irina – pentru că, trebuie să vă spun, întâmplarea a făcut să purtăm acelaşi nume – a realizat prima ilustraţie pentru noile coperţi Cromatica. Iar noi am visat asupra acestei imagini, ca în copilărie, ore nenumărate. Abia aşteptăm să vedem albumele care vor pleca din mâinile noastre, învelite în această copertă. Partea şi mai frumoasă este că, dacă un cuplu nu se va regăsi îndeajuns în această imagine, va putea spune Irinei chiar povestea iubirii lor, de la momentul în care împărţeau doar câteva zâmbete, până la cel în care au decis să împartă totul. Iar această poveste unică va avea o ilustraţie doar a ei! Oare cum va părea acest album, peste câteva zeci de ani, în mâinile unui nepoţel? Şi ce vise va naşte în mintea lui?

Cromatica Photography Blog - Fotografi nunta, foto nunta, fotografi profesionisti nunta, fotografi botez, fotografi portret, fotografi copii, fotografi familie, fotojurnalism

Fotografiile noastre în suplimentul pentru mirese al celei mai vândute reviste de modă din lume!
Catrinel şi Georgiana, două dintre miresele noastre elegante, delicate şi încântător de expresive au apărut în Elle Mariage (nr. 9/martie 2012), capitolul „Stil” – nu am putut sa nu precizez capitolul, prea imi place ;). Nunţile lor sofisticate nu puteau lipsi dintr-o „revistă dedicată mireselor care-si doresc sa fie sexy, stylish, spirited”.

Cromatica Photography Blog - Fotografi nunta, foto nunta, fotografi profesionisti nunta, fotografi botez, fotografi portret, fotografi copii, fotografi familie, fotojurnalism

Un interviu sau, mai degraba, o discuţie între Irina şi un prieten iubitor de fotografie.

Cromatica Photography Blog - Fotografi nunta, foto nunta, fotografi profesionisti nunta, fotografi botez, fotografi portret, fotografi copii, fotografi familie, fotojurnalism

În primii 11 ani de şcoală am crezut, eu şi toţi cei apropiaţi, că voi deveni avocat. Cred că văzusem prea mult filme americane :). În ultimul an de liceu am avut revelaţia că vreau să studiez ceea ce îmi plăcea cel mai mult şi ştiam cel mai bine, aşa că am dat la Litere. Mai târziu, când eram la un masterat de literatură comparată (de fapt, de iconologie mai mult decât de orice altceva), am descoperit că undeva foarte aproape de Universitate se ţinea cursul de tehnică fotografică al domnului Mociorniţă.

Robert fusese întotdeauna un elev bun, dar încă nu îşi descoperise niciun talent – şi, cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri, a decis să dea la ASE :) (glumesc, să nu se supere absolvenţii de ASE, am tot respectul pentru ei!). Era foarte bun la matematică, dar asta nu părea să ducă spre ceva interesant. La insistenţele mele, a aplicat când era student la un post de grafician într-o televiziune. Nu ştia mare lucru, dar a învăţat repede şi i-a plăcut tot mai mult. După terminarea facultăţii, ca să-mi facă o bucurie şi pentru că vroia să mai înveţe ceva, ne-a înscris pe amândoi la cursul de fotografie. Aveam să fim din nou colegi pentru opt luni de zile, aşa că ceva bun tot ieşea din asta.

Când am început cursul de fotografie, niciunul din noi nu avea un aparat foto cât de cât respectabil. Au trecut câteva luni până am reuşit să strângem bani pentru un Canon G5. Era… magic! Fotografiam aproape zilnic, aproape orice. Nu ne imaginam că vom avea vreodată un aparat mai bun sau că fotografiile noastre vor fi apreciate de altcineva decât de cei din familiile noastre. Când la nunta noastră (în 2004) a venit un fotograf profesionist echipat cu un Canon 1D, ne uitam fascinaţi şi ne întrebam cum o fi să ai aşa ceva.

Au fost lucruri care ne-au distras de la fotografie, dar şi altele care ne-au făcut să învăţăm şi să ne dorim tot mai mult. Eu am lucrat un an ca redactor, apoi am fost câţiva ani (cea mai pasionată şi mai fericită) profesoară într-o şcoală particulară, mereu făceam traduceri, dădeam meditaţii, începusem un doctorat etc. Robert avea şi el tot mai mult de lucru. Pe de altă parte, familia şi prietenii ne încurajau în continuu să facem fotografii şi erau încântaţi de toate.

La un moment dat însă, spre sfârşitul lui 2004, un lucru aparent mic ne-a entuziasmat totuşi extraordinar. O simplă întâmplare fericită sau un semn. Eram la BCU, în frumoasa clădire nou-nouţă pe atunci. Stăteam ore întregi acolo, nu mă puteam desprinde. Am văzut că pâlpâie lumina de la telefon. Mă suna Robert… insistent. Deloc încântată de întrerupere, am ieşit din sală să văd ce vroia totuşi să îmi spună. „Irina, ai câştigat un concurs foto! Un concurs organizat de UEFA şi Canon! Nu ştiu care e premiul… dar ai câştigat o etapă… urmează încă una, cu fotografia anului…”. Nu înţelegeam nimic, pentru că nu participasem la nici un concurs. Mi-a luat ceva timp să mă dumiresc. De fapt, Robert trimisese o fotografie făcută de mine, cu modestul nostru G5, la un concurs. Era o fotografie făcută unui băieţel care juca fotbal în Parcul Icoanei şi punea mult suflet. Câştigasem o imprimantă foto Canon şi un aparat foto Canon Ixus. Era incredibil! Dar partea cea mai bună abia urma: câştigarea premiului pentru fotografia anului – şi, implicit, a unei mici vacanţe la Munchen, hotel de 4 stele, transport cu avionul, bilete la un meci din Champions League pe Olympia Stadion, bani de cheltuială… Nu ne venea să credem că o fotografie atât de lipsită de calităţi ne aducea atâta bucurie!

Evident, o fotografie norocoasă nu te transformă în fotograf. Dar îţi poate da un impuls decisiv. Orice pare posibil acum. Cu mari eforturi, am cumpărat aparate şi obiective tot mai bune. Cu eforturi şi mai mari, am continuat să învăţăm. Încă ne simţim la început, dar ne permitem vise mai mari :). Fiecare cuplu sau părinte mulţumit de munca noastră a fost un nou concurs câştigat şi o retrăire a bucuriei de la Munchen.

Cromatica Photography Blog - Fotografi nunta, foto nunta, fotografi profesionisti nunta, fotografi botez, fotografi portret, fotografi copii, fotografi familie, fotojurnalism

Bucureştiul acestui început de an respiră parcă alt aer. Sunt câţiva oameni, mai mulţi decât aş fi îndrăznit să sper, care îşi exprimă sentimentele într-un mod inteligent, civilizat, dar mai ales creativ. Niciodată nu s-a întâmplat să admir mai mulţi oameni în oraşul acesta – care, ca orice alt oraş de aceleaşi dimensiuni, te condamnă în majoritatea timpului la un fel de singurătate şi izolare.

Cu treisprezece ani în urmă eram cu Robert pe o bancă lângă Universitate, la fântână. Era iarnă, o lumină gri, banca îngheţată. Stăteam la Robert în braţe, ca să-mi fie mai cald. Probabil că eu eram într-o pauză de două ore, între cursuri, iar Robert terminase deja programul lui mai matinal şi mai lejer de la ASE. La un moment dat, s-a apropiat de noi un fotograf străin. Engleza lui era aşa de firească pe lângă a noastră… S-a apucat să ne povestească despre fotografiile pe care el le-a făcut în locul acela în fiecare an, începând cu Revoluţia din 1989. Vroia să vadă cum se schimbă clădirile, oamenii, atmosfera. În opinia lui şi a noastră, încă nu se schimbase mare lucru. Dar el era convins că schimbările vor veni şi vor fi mari. Ne-am uitat la el şi am sperat că locul acela va reflecta o mare schimbare în bine cândva când nu va fi prea târziu pentru noi. Ne uitam la aparatul lui, la haine… Ne-am dat seama că în acel moment noi şi el arătam ca nişte oameni din lumi diferite. Ne-a rugat să îl lăsăm să ne facă o fotografie, exact aşa cum stăteam acolo, pe bancă, în dreptul Facultăţii de Geografie. L-am lăsat fără să ezităm, deşi ne gândeam că fotografia nu va reflecta cât de fericiţi şi de îndrăgostiţi eram noi atunci, ci mai degrabă cât de săraci. Ne bucuram că am vorbit cu fotograful acela, care pentru noi arăta ca cel mai realizat om, dar ne pierdusem buna dispoziţie, nu ştiu de ce.

Au trecut de atunci nişte ani în care amândoi am învăţat bine, pentru că ne plăcea şi pentru că aşa eram educaţi să facem. Eu îmi doream să plecăm din ţară, Robert vroia să rămânem lângă ai noştri. Eu credeam că plecând vom avea şansa să arătăm ce putem. Îmi era silă de ceea ce văzusem în liceu şi în facultate, unde banii corupeau uneori şi cei mai minunaţi profesori. Vedeam deja cum nişte nulităţi sunt împinse în faţă prin eforturile unor părinţi ambiţioşi. Ştiam că în zece ani aceşti tineri vor avea slujbele cele mai bine plătite şi vor fi convinşi că au avut nişte calităţi deosebite care i-au ajutat să ajungă acolo. Robert spunea că ne vom descurca şi în România şi că cel mai important este să ne petrecem viaţa alături de cei pe care îi iubim. Am avut dreptate amândoi.

Şi iată-ne în 2012. Tot în România. Eu nu am votat niciodată, pentru că nimeni nu mi-a câştigat încrederea. Robert a votat, pentru că el crede că aşa trebuie să facă un cetăţean responsabil. Suntem amândoi dezamăgiţi, îngrijoraţi, muncim de dimineaţă până seara şi sperăm că băiatul nostru va trăi într-o lume mai bună.

Dar noi şi fotografii occidentali nu mai arătăm diferit. Hainele noastre sunt la fel de bune, aparatele şi obiectivele noastre foto s-ar putea să le depăşească pe ale lor. Piaţa Universităţii s-a schimbat? Da. Pentru prima oară în atâta timp realizăm că da. Marea schimbare în bine totuşi s-a produs şi noi suntem încă tineri. În Bucureştiul nostru gri şi aparent inert, strălucesc acum câteva figuri ale unor oameni ca noi, educaţi să înveţe, să muncească, să respecte valorile reale. Nişte oameni pe care nu a reuşit nimeni să îi spele pe creier şi nici să îi transforme în ticăloşi. Spre imensa mea bucurie, acum îi pot vedea. Pot fi sigură că ei există, chiar dacă sunt amestecaţi printre gură-cască, scandalagii, tinere hiene cu ambiţii politice, adolescenţi luaţi de val şi ignoranţi de diverse feluri. Ei sunt acolo şi eu mă bucur, pentru prima oară, că am rămas în România. Nu ne putem îneca dezamăgirile şi grijile, dar măcar ştim că nu suntem singuri în oraşul acesta mare.

Cromatica Photography Blog - Fotografi nunta, foto nunta, fotografi profesionisti nunta, fotografi botez, fotografi portret, fotografi copii, fotografi familie, fotojurnalism

Când este vorba de nunţi, unul dintre momentele noastre preferate este cel de a doua zi, când stăm amândoi şi ne uităm prin fotografiile abia descărcate.
Cu plăcerea cu care băiatul nostru desface ouă de ciocolată să vadă ce surpriză este în ele, aşa ne uităm noi nerăbdători printre sutele de imagini. Dincolo de toată atenţia cu care ai realizat fiecare fotografie în parte, apar întotdeauna câteva care arată altfel decât ai crezut. Sunt imagini uimitor de amuzante, naturale şi pline de viaţă. În mod paradoxal, nu imaginile care au ieşit exact cum ne-am propus ne bucură cel mai mult, ci acelea care ne surprind şi pe noi. Ele sunt, într-un fel, „premiul” nostru după fiecare eveniment.
Alina şi Cătălin ne-au făcut o bucurie şi mai mare acceptând să postăm aici şi astfel de fotografii, care nouă ne sunt foarte dragi şi ne fac munca atât de frumoasă. Datorită lor putem încheia anul 2011 cu imaginile unei nunţi din care nu a lipsit nimic din ceea ce ne-am putea dori vreodată să găsim la un astfel de eveniment: eleganţă firească, detalii fine, atmosferă caldă, lacrimi de bucurie şi un simţ al umorului extraordinar.

Cromatica Photography Blog - Fotografi nunta, foto nunta, fotografi profesionisti nunta, fotografi botez, fotografi portret, fotografi copii, fotografi familie, fotojurnalism

Noiembrie. Bucureşti. Nuntă? Sigur că da. E nevoie doar de un strop de optimism contra tuturor stropilor de ploaie rece care ar putea să apară. Pentru Diana şi Bogdan, stropul de optimism a funcţionat. N-a plouat deloc iar emoţiile au fost mai puternice decât frigul.

Cromatica Photography Blog - Fotografi nunta, foto nunta, fotografi profesionisti nunta, fotografi botez, fotografi portret, fotografi copii, fotografi familie, fotojurnalism

Este mare lucru să ştii să îţi faci viaţa frumoasă, aşa cum ştiu Elena şi Tiberiu. De ce să organizezi o nuntă superbă şi apoi, când ziua cea mare a venit, să nu îţi oferi bucuria de a te relaxa şi de a savura toate lucrurile frumoase pe care singur ţi le-ai pregătit? Nunţi chiar perfecte nu există, dar există oameni care ştiu să vadă partea bună a lucrurilor şi transmit tuturor bucuria şi optimismul lor. Când mă uit la fotografiile lor, îmi vine în minte o melodie R.E.M. – pe care sunt sigură că o ştiţi:

Cromatica Photography Blog - Fotografi nunta, foto nunta, fotografi profesionisti nunta, fotografi botez, fotografi portret, fotografi copii, fotografi familie, fotojurnalism

M-am născut la sfârşitul anului ’79. Probabil că dispăruseră deja jucăriile iar dulciurile erau doar câteva, cele pe care ni le amintim mulţi dintre noi – ciocolăţele chinezeşti în poleială aurie, bomboane cubaneze. Moş Nicolae nu avea multe de adus. Dar în casă mirosea a prăjituri tot timpul iar noi aveam atâta imaginaţie cât să nu simţim că ne lipseşte ceva. Veneam cu pantalonii de lână plini de ţurţuri, îi punea mama la aragaz, tata era şi el acasă. Orice apărea în încălţările noastre subţirele şi ude era miraculos. Chiar eram fericiţi. Chiar aveam tot ce ne doream. Eram toţi, ne iubeam şi ne bucuram de toate nimicurile.

Un timp am pierdut bucuria şi miracolul. Am avut tot mai mult, dar am uitat să fim pe deplin fericiţi.

De câţiva ani însă, Moş Nicolae s-a întors cu adevărat. Răducu şi Andrei îl aşteaptă toată noaptea, se luptă cu somnul, încearcă să regrete câteva boacăne pe care şi le mai amintesc, vor să fie buni şi, mai ales, să îl „prindă”. Dimineaţa, încă în pijamale, pleacă ciufuliţi în căutarea ghetuţelor. Sunetul paşilor mici pe parchet este cadoul nostru. Este din nou miraculos. Nu mai suntem toţi şi fericirea aceea deplină nu mai poate exista pentru noi, cei mari. Dar o văd totuşi în ochii băieţeilor pe care tatăl meu i-a iubit atât de mult şi de care era atât de mândru.

Cromatica Photography Blog - Fotografi nunta, foto nunta, fotografi profesionisti nunta, fotografi botez, fotografi portret, fotografi copii, fotografi familie, fotojurnalism