(Cu) Legătorul de cuvinte

5 cărți citite anul acesta

noreply@blogger.com (Andreea) — Fri, 09 Apr 2021 14:10:00 +0000

1. Oameni mari, Maria Orban

Cartea cu care mi-am început anul este și cartea de debut a scriitoarei Maria Orban. Acțiunea se desfășoară filmată parcă, cu încetinitorul, pe parcursul unei zile, cea de dinainte ca personajul principal să semneze actele de divorț. Divorțul este, în acest caz, motivul rememorării iubirilor mai vechi și al căsniciei, al revizuirii relației cu părinții și chiar cu ea însăși.

Din anumite puncte de vedere, cartea poate fi numită, așa cum am mai citit și în alte recenzii, cartea generației Peter Pan, unde Peter Pan-ii sunt acei adulți care, nedorind să le semene părinților lor, rămân suspendați între adolescență și maturitate. Din alte puncte de vedere, mie mi se pare că personajul principal al cărții atinge maturitatea așa cum este văzută și definită în zilele noastre, mai fluidă, copilăroasă și mai ales vocală în formularea întrebărilor păstrate ca tabu-uri de generațiile trecute.

„Când eram mică, credeam că oamenii mari sunt siguri pe ei, că odată cu vârsta vine un fel de stabilitate. De încredere. Credeam că dacă ești mereu ocupat și ai treburi multe de făcut, și ai și copii, și serviciu, nu e timp să te plictisești, să-ți pui tot felul de întrebări la care nu găsești răspuns și nici nu te bântuie tot felul de temeri.”

2. Misterul lui Henri Pick, David Foenkinos

Un bibliotecar dintr-un oraș de provincie se hotărăște să înființeze o secțiune a bibliotecii mai neobișnuită: biblioteca manuscriselor refuzate. Ideea se bucură de succes, așa că, pentru o vreme, mulți scriitori aspiranți vin în acest orășel uitat din Franța să găsească un cămin pentru cărțile refuzate de edituri. Ani mai târziu, o tânără editoare și iubitul ei descperă în bibliotecă un manuscris promițător: Ultimele ore ale unei povești de iubire, scrise de un oarecare Henri Pick. Cartea este publicată, cunoaște imediat succesul și toată lumea vrea să afle cine e autorul. Se dovedește că Henri Pick, care murise cu doi ani în urmă, fusese pizzarul din localitate. Soția și fiica lui nu prea cred că el se pricepea să scrie mai mult decât meniuri, dar faima și banii le fac să se lase purtate de val.

Romanul lui Henri Pick schimbă viața tuturor, inclusiv a celor care l-au descoperit, nu atât prin valoarea lui literară ci prin misterul care îl înconjoară.

3. Rivalele, Jeanne Mackin

Dacă îți place moda, Chanel și Parisul, merită să citești cartea asta. Pentru un cititor serios este ca Nutella pe care o înfulecă seara, pe furiș, după săptămâni de dietă, un rău necesar din când în când.

Rivalele pune laolaltă Parisul plin de viață de dinaintea celui de-al doilea război mondial, pe Coco Chanel și pe rivala ei cea mai renumită, Elsa Schiappareli, o tânără pictoriță, ceva dragoste, ceva tristețe și multă modă, materiale și culori. Mi-a plăcut izul de chick lit al cărții (cum ziceam, Nutella!), deși este prea bine documentată pentru a fi considerată așa ceva și m-am bucurat să aflu mai multe despre Schiappareli, care nu era considerată o croitoreasă ci o artistă, ce mergea pe cărările suprarealismului, alături de Dali și Tzare.

„Ceea ce mulți dintre cei care o privesc pe Monalisa nu cunosc este că nuanțele, acele marouri delicate, roșcatul, tonurile de albastru și aur, s-au schimbat odată cu trecerea timpului. Lacul a adăugat un strat galben picturii. Inițial, cerul și apa din spatele Lisei ar fi fost de cel mai viu albastru, iar mânecile ei, de un roșu mai pregnant. Să o vezi pe Mona Lisa înseamnă să privești două tablouri: ce a fost și ce este acum. A devenit o pictură despre ceea ce răpește timpul.”

„Schiap m-a învățat formula din Roma antică pentru cina perfectă: tu și partenerul tău, doi dintre cei mai apropiați prieteni, doi oameni pe care ți-ar plăcea să îi cunoști mai bine și doi oameni de la care ai vrea să obții foloase.”

„Să te îmbraci bine înseamnă rezistență, răzbunare, mândrie și o formă de control asupra forțelor care încearcă să te subjuge. De aceea, atunci când ești luat prizonier, primul lucru de care dușmanul te deposedează este acel strat exterior al identității și al independenței tale: hainele. De aceea prizonierii sunt îmbrăcați cu uniforme identice. Ei nu mai există ca indivizi.”

4. Nu exista copii rai, Janet Lansbury

Da, recunosc, citesc cărți de parenting. Pe asta, în schimb, am ascultat-o, fiindcă am cumpărat-o de pe Audible, un site mișto care îi ajută pe cei lipsiți de timp să îmbine relaxarea oferită de o carte cu treburile casnice.

Ce zice cartea, pe scurt? Că pedeapsele nu ar trebui să existe în relația cu copilul, mai ales cele corporale, dar asta nu se traduce în lipsă de fermitate când e vorba de respectarea regulilor. Pentru toddleri, ajută adresarea la persoana 1 și respectarea promisiunilor (e.g: dacă mai rupi pagini din cartea aceea, ți-o iau:)). E bine de știut că multe conflicte cu copilul pot fi rezolvate dacă luăm în seamă semnalele pe care ni le transmite. Putem astfel descoperi că nervozitatea lui e generată de oboseală, foame etc.

5. Amantul japonez, Isabel Allende

Trebuie să recunosc, am cumpărat această carte pentru că nu voiam să o citesc pe Isabel Allende pentru prima dată în Ce vrem noi, femeile?.

Povestea te ține prins și nu prea. Alma, o octogenară bogată, își trăiește ultimele luni din viață în compania Irinei, o refugiată româncă care lucrează în azilul în care locuiește, și a lui Seth, nepotul ei. Nepotul, dornic să petreacă mai mult timp cu Irina, de care se îndrăgostește, își convinge bunica să îl ajute cu documentația pentru un roman despre familia lor. Astfel, Alma își amintește viața din copilărie - ca tânără refugiată evreică în preajma celui de-al doilea război mondial - până în prezent. Pe parcursul unei existențe îmbelșugate și pline de succes, se conturează o poveste de dragoste clandestină care durează din copilărie și până la moarte.

Ce nu mi-a plăcut? Inflația de dramă și absurd: Alma are un amant, soțul ei are și el unul, dar cei doi sunt atât de buni prieteni încât pot să treacă fără probleme peste asta, Irina a fost un copil abuzat online în tinerețe etc. Poate un pic mai multă normalitate ar fi făcut povestea credibilă și, prin urmare, mai emoționantă.

Vizita la doctor înainte și după starea de urgență

noreply@blogger.com (Andreea) — Sat, 23 May 2020 14:36:00 +0000

Miercuri l-am dus pe Pufos la medicul de familie pentru vaccinul de 11 luni. Am primit 2 pagini de instrucțiuni despre ce și cum trebuie sa facem la intrarea in clinică și după ce am fi ajuns acolo.

Dacă înainte de COVID 19, urcam fara grija căruciorul în metrou iar apoi până la etajul 1 al clinicii din Apaca, acum am mers pe jos și am sunat doctorita înainte de a intra în clădire pentru a ne asigura că nu ne întâlnim cu alți pacienți. Când ne-a dat ok-ul prin SMS, ne-am dezinfectat, ne-am pus măștile și am urcat. Culoarul lung care, în decembrie, gemea de lume, mai ales de bătrâni care așteptau rețete de la diferitele cabinete individuale de aici era aproape gol. La intrarea în cabinet ne așteptau doctorita și asistenta îmbrăcate în halate groase de pânză, cu măști chirurgicale, viziere pe față, bonete pe cap și mănuși în mâini. Mi-a fost dificil să le recunosc la început. M-am ghidat după stetoscop. I-am predat copilul soțului, mi-am frecat pantofii de covorașul cu dezinfectant, m-am dat cu gel dezinfectant pe mâini, am luat din nou copilul și am intrat în cabinet. Nu aveam voie sa intrăm amândoi.

Înăuntru, am întins aleza noastră pe pat, m-am așezat pe ea și l-am ținut în brațe pe Pufos în timpul consultației minimale: verificarea gâtului, a plămânilor și vaccinul. Cântăritul și măsuratul îl făcusem noi acasă. Neputându-i vedea expresia feței, doctorița mi s-a părut chiar jovială, deși rareori e așa.

La ieșire, am predat copilul soțului și am urmat aceeași procedură de dezinfectare.

Pe drumul de întoarcere, ne-am uitat cu poftă la 5 To Go-ul și Starbucksul din zonă. Erau închise și mi-a părut rău. Bând o cafea la pachet în oraș, am fi simțit că ne recăpătăm o parte din normalitatea de zi cu zi.

Viața de după pandemie va fi altfel și abia acum, că începem să ieșim, putem observa cum se schimbă și ne schimbă și pe noi odată cu ea.

O mică / mare dorință pentru zilele de după carantină

noreply@blogger.com (Andreea) — Thu, 14 May 2020 12:03:00 +0000

Mă gândesc la postarea aceasta de ceva vreme dar, după cum se întâmplă întotdeauna, scrisul merge mai greu decât gânditul.

Planul era să redeschid blogul mai repede, după ce mă voi fi obișnuit cu viața și programul de mamă. Voiam să reiau scrisul aici, chiar cu program redus, la șase luni, apoi la un an de la ultimul articol. Prin februarie, mă gândeam, cu bucurie, că voi scrie despre festivalul de filme documentare One World Romania, care trebuia să aibă loc la sfârșitul lui martie, festival la care speram să ajung și anul acesta (ar fi fost al șaselea an la rând), măcar pentru un film, două. Dar iată că viața se întâmplă, a venit pandemia și festivalul s-a amânat, ca de altfel și alte planuri. Nu că e vreo mare diferență între viața de mamă în concediul de creștere a copilului și viața de mamă în concediul de creștere a copilului în timpul carantinei. Enervantă e doar declarația pe proprie răspundere, spălatul și dezinfectatul obsesiv (nu, nu mă refer doar la spălatul pe mâini - ăla e normal) și lipsa plimbărilor pe afară, pe la părinți sau aiurea. Ah, și pauzele de cafe latte după sau înaintea cumpărăturilor.

Cred că asta e primul lucru pe care îl voi face când mă voi simți suficient de în siguranță: voi sta într-o terasa sau pe o bancă, cu o cafea bună în mână. Mi-ar plăcea ca în acea zi să plouă un pic și totul sa miroasă a proaspăt. Mi-aș aduce aminte de Paris, cu veșnic schimbătoarea lui climă, unde soarele înlocuiește norii cât îți iei micul dejun, deja îmbrăcat ca să ieși afară, și unde, să poposești într-o cafenea, e sau era o sărbătoare.

Ce documentare am văzut la One World Romania 2019

noreply@blogger.com (Andreea) — Thu, 11 Apr 2019 17:31:00 +0000

Iată că am reușit să ajung și anul acesta la festivalul de film documentar One World Romania, care a avut loc între 15 și 24 martie, tradiție care mă bucură, deși nu știu încă cum o voi scoate la capăt în 2020. Dar despre asta, într-un articol viitor...

Aveam în plan patru documentare, mi-au ieșit doar trei pentru că în noaptea de sâmbătă spre duminică (ultima zi a festivalului), m-a lovit gripa. Nu-i nimic, e bine și așa. Mai jos, o dare de seamă despre ele.

1. Camorra

Mi-am început seria de vizionări cu un documentar despre mafia napoletană - Camorra. Construit dintr-o serie de secvențe surprinse de televiuziunea italiană de-a lungul timpului, pe fundalul cărora se narează povestea creșterii și consolidării organizațiilor criminale din oraș, documentarul vorbește despre un Napoli lipsit de locuri de muncă, unde, pentru mulți, supraviețuirea depinde de contrabandă, furtișaguri și prostituție. Fărădelegile mărunte sunt tolerate de către autorități și clasele conducătoare până când amenință ordinea lucrurilor prin înbogățirea săracilor. În aceste condiții, un nou lider, Raffaele Cutolo, crează o structură care să îi unească pe defavorizați, oferindu-le un clan care îi implică în fărădelegi mărunte și îi tratează cu respect. Mai interesant e că el reușește toate astea, din închisoare, unde își petrece o mare parte din viață.

2. Eldorado

În acest documentar, regizorul realizează o comparație între refugiații care inundau Elveția în anii celui de-al doilea război mondial și africanii sau sirienii care își riscă viața, traversând Mediterana în bărcuțe precare, pentru a ajunge în Eldorado-ul european. E un subiect trist, dar încă de actualitate deși, cel puțin în Siria, conflictul e pe sfârșite. Moartea prematură a fetiței pe care părinții lui au luat-o în grijă, îl marchează pe regizor care ajunge să devină și el emigrant: se mută în Italia unde are ocazia să asiste la salvarea și distribuirea refugiaților în lagăre din care, cei mai mulți, ajung să muncească la negru pentru a cultiva fructe și legume ce vor fi mai apoi vândute înapoi în Africa natală la prețuri mai scăzute decât produsele locale.

3. Distanța între mine și mine

Voiam să văd filmul acesta încă de anul trecut, când a rulat pentru prima oară la festival. În el, o Nina Cassian aflată la vârsta bătrâneții, dar nu și a înțelepciunii plictisitoare, își comentează viața văzută prin imaginile materialului filmat în anii ei de carieră, în România comunistă. Relaxată, cu un pahar de votcă și o țigară în față, doamna care avea deja 86-87 de ani când a fost filmat materialul, vorbește despre idealismul ei tineresc care a determinat-o să se înscrie în Partid, pe vremea în care comunismul însemna tot, cum îi era rușine nu doar cu legendarul ei nas, dar și cu mâinile prea fine, de intelectuală, dar și cum eforturile ei de a se integra au dat greș în momentul în care direcția generală în cultură a început să fie dată doar de proletcultism. În cele din urmă, ajunge să se refugieze în literatura pentru copii fiindcă societatea ideală a omului e basmul. Și în basme există Răul, dar e întotdeauna învins iar, mai apoi, când își dă seama că e supravegheată de Securitate și că unii prieteni apropiați dispar fără urmă, să fugă în State.

Dacă vă plac documentarele, găsiți mai multe recomandări din anii precedenți aici.

City break în Atena

noreply@blogger.com (Andreea) — Wed, 20 Feb 2019 23:50:00 +0000

Prima și ultima călătorie, de până acum, a anului, a fost în Atena.

Am plecat la drum cu așteptări mari. În primul rând voiam un hotel fain, care să facă cele trei nopți petrecute acolo, de vis. Am ales, un pic peste bugetul nostru obișnuit, un loc numit Dryades &Orion . S-a dovedit a fi hotelul standard, cu mobilă învechită și prețuri exagerate. Pe deasupra, era cocoțat pe un deal unde ajungeam seara, când eram obosiți de atâta colindat, doar cu taxiul. Într-adevăr, din balcon, aveam o priveliște faină asupra acoperișurilor terasate ale orașului în care stăteau înfipte vechi antene parabolice mărginite aproape de linia orizontului, de Acropole într-un colț și de portul Pireus, deasupra căruia apunea soarele, în celălalt.

Ne-am petrecut zilele topindu-ne în căldura blândă de sfârșit de iarnă și început de primăvară. Nici nu ne dăduserăm seama cât ne lipsise soarele până ce nu l-am regăsit, după o iarnă grea și întunecată, în Atena, plimbându-ne pe străzile centrului vechi unde graffiti-urile cucereau parterele părăsite ale blocurilor și adăstând îndelung la cafea și palavre, pe la terase. Am aflat, curând, că în jurul pieței Syntagma se întâmplă totul. Pe acolo coboram, ca să mergem spre Plaka, Monastiraki sau Thissio, cartierele istorice ale orașului, luam taxiul ca să ne întoarcem în Exarcheia, unde locuiam, și tot de acolo ne-am făcut drum spre Acropole. Pentru greci este un loc cu atât mai important cu cât clădirea Parlamentului și majoritatea ambasadelor sunt localizate în zonă.

M-a mirat mulțimea de turiști care umplea străzile Atenei, dar în câte capitale europene ai luxul de a te bucura de viață la 20 de grade Celsius, în februarie? La Acropole, ce să mai zic. Eram noi, turiștii, și locurile acelea mitice pe care, văzându-le la televizor când erai mic, le asociezi cu ceva prea îndepărtat de viața ta reală ca să fie tangibil. Revenind... Există 2 tipuri de bilete de intrare - cele care acoperă fix dealul cu templele - intrarea monumentală care era bogat pictată în antichitate, Parthenonul (templul închinat zeiței Atena), Erechtheionul, dedicat atât Atenei cât și lui Poseidon, templul Victoriei - Nike și teatrul lui Dyonisus, care poate fi văzut de sus, și un altul, mai cuprinzător cu care pot vizita majoritatea ruinelor antice din centrul Atenei. Primul costă 20 de euro vara, primăvara și toamna și e redus la 10 euro în timpul iernii, cel de-al doilea e 30 de euro tot timpul anului.

Un al doilea loc în care am ținut musai să mergem a fost Muzeul Național de Arheologie. Ne-am nimerit cu vizita într-o duminică, când intrarea e liberă (e posibil ca și la alte situri de interes să fie la fel, așa că verificați înainte de a vă lansa în plimbări cu tentă istorică). Aglomerație mare și aici, dar d-aia bună gen coadă la cultură. Sunt multe lucruri de văzut și de asimilat, timp și răbdare să ai. Mie mi-au rămas în minte kouroii și korai-ele, primele reprezentări masculine și, respectiv, feminine grecești folosite ca ofrande zeilor și care, lucru ciudat, aduc cu vechile statui egiptene apoi bijuteriile, în special vestita mască a lui Agamemnon.

Înainte să plecăm am vrut să vedem Atena de sus. Cel mai bun loc pentru asta era, din câte am citit, dealul Lykabettus unde am ajuns în ultima zi, înainte de apus. E, într-adevăr, un loc deosebit. Mașina te lasă într-o parcare înconjurată de stânci marcate cu graffitiuri și semnături. Pentru cei temerari există și un drumeag abrupt care duce către vârf, unde o bisericuță micuță e înconjurată pe trei părți de o cafenea imensă, unde se pot odihni cel puțin 200 de turiști.

Altceva? Ah, dacă sunteți într-o sâmbătă în Atena, nu ratați piața fermierilor din Exarcheia iar duminica, aruncați un ochi prin târgul de vechituri din Monastiraki.

Cam atâtea am avut de spus despre city-break-ul nostru în Atena. Dacă aveți timp, energie și ceva bănuți puși de o parte vă recomand să fugiți cât mai repede acolo, la soare și mare.

Regina Maria, boemii interbelici și Balcicul

noreply@blogger.com (Andreea) — Sat, 06 Oct 2018 08:26:00 +0000

Probabil am fost un pic dezamăgită când am reușit (în sfârșit!) să văd Balcicul. Nu de alta, dar crescusem cu imaginea exotică de care vorbeau regina Maria în jurnalele ei și Cella Serghi în Pânza de păianjen - un soi de vamă cosmopolită înainte de Vamă, un loc ce își vrăjea turiștii cu același farmec simplu care i-a inspirat pe impresioniști atunci când au pictat orășele din Normandia sau Provence:

''Vreo două zile ne-am plimbat prin Balcic dezorientați, înmărmuriți de noutatea și frumusețea peisajului, fără să știm, ieșind din casă, dacă o vom lua la dreapta ori la stânga, spre mare sau spre dealuri. Singurul nostru prieten și călăuza noastră era micul Șaban, unul din cei doi băieți cu fes care ne-au dus geamantanele când am sosit. Când îl întâlneam, pe la șase seara, strigând "Bizlii calde, calde bizlii", cu tava plină de prăjiturele ca niște spume albe, atârnată de gât, îl luam cu noi fiindcă lui Michi îi plăcea să cunoască amănunte precise despre Balcic, să pună tot timpul întrebări ca un copil, să ronțăie bezele și să primească răspunsul exacte.

În felul acesta am aflat că mesele acoperite toate de coroana unui copac al cărui trunchi numărat poate secole e că e cafeneaua lui Ismail, alta cu cerdac, la care te urcai pe o scară dreaptă de lemn e cafeneaua lui Mehmet (în anul următor a făcut schimb cu Ismail) că restaurantele se numesc Elita și Riviera. Dincolo vedeam, printre grădini verzi și dealuri cretoase, câteva vile albe (le găseam, nu știu de ce, misterioase), câteva corturi, de unde ajungeau, din când în când, până la noi, sunete de banjo sau de patefon. Nu-mi venea să spun că e mai frumos ca la Mangalia, dar cu atâta liniște, cu atâta farmec fără nume nu mă mai întâlnisem. Marea era întotdeauna liniștită și albastră, ca un cer senin. Amurgul se lăsa de pe dealurile gălbui în umbre mari. Fâșiile de lumină se plimbau din loc în loc.'' (Cella Serghi - Pânza de păianjen)

Nu mai e nevoie să spun că, între timp, orașul s-a schimbat. Au trecut peste el războiul, foametea, schimburile de populație și comunismul iar după '89 vecinii noștri bulgari au intuit (bine) că turiștii vor umple străzile micuței așezări și s-au organizat ca atare. Pe strada care duce spre grădinile reginei nu te mai poți plimba agale, de braț cu soțul sau amantul, dar poți cumpăra de toate, te poți caza sau poți schimba bani. E musai să schimbi bani de altfel, dacă nu ai leve, fiindcă intrarea în complex se plătește doar cash. Dar o iau înainte cu povestea... să începem cu lucrurile plăcute, fiindcă deși Balcicul nu mai e clubul select al elitei României, care împânzește lumea căutând stațiunea de vară perfectă, rămâne o oprire necesară și plăcută pe harta unui călător.

Regina Maria a iubit mult această zonă, poate și fiindcă îi aducea aminte de Malta cea în care crescuse. Ca o paranteză, merită citite jurnalele ei fie și numai pentru descrierea grădinilor fermecate din La Valletta. Evident sunt multe evenimente și oameni interesanți menționați în aceste cărți, dar mintea mea de copil s-a lipit mai ales de locurile fermecate unde a copilărit regina. Complexul din Balcic e o sinteză a tuturor influențelor exotice care i-au marcat viața, adunate în colajul fermecător numit Art Nouveau. Construit în perioada în care Cadrilaterul a aparținut României, castelul, impropriu numit așa, e format din casa reginei, alintată cuib și alte șase vile, câte una pentru fiecare copil al ei. În parc mai există câteva construcții administrative sau decorative, o capelă, unde i-a fost depusă pentru o perioadă inima, și grădina botanică care, de fapt, ocupă cea mai mare parte a domeniului. Nici nu e de mirare - regina Maria era o englezoaică veritabilă și iubea viața în aer liber. Neavând foarte mult timp la dispoziție, noi am vizitat doar vila ei - construcția cu pereți albi și minaret care se vede în prima fotografie, surprinzător construită într-un stil nepretențios, aș zice chiar auster. Cine locuia aici avea strictul necesar pentru o familie: un living larg și un apartament cu dormitor, baie și salon sus. Nici nu i-ar fi trebuit mai mult pentru că exteriorul este proiectat în așa fel încât viața în aer liber să fie cea care contează. În drumul nostru printre vile (am venit dinspre grădina botanică), am mai dat de o cascadă, terase largi cu vedere la mare, alei pietruite, umbrite de copaci verzi, și bănci primitoare, unde iubitorii de natură își puteau petrece confortabil zilele lungi și toride de vară.

În total contrast cu oaza de verdeață din domeniul regal, plaja și faleza, aflate la doar câțiva metri de parc, păreau rupte din altă lume, una în care betonul înghite nisipul iar copacii sunt sacrificați fără milă în favoarea hotelurilor fancy dar, surprinzător, goale. Poate într-o zi mai puțin călduroasă, absența oricărei urme de umbră nu m-ar fi deranjat atât de mult, dar în după-amiaza toridă de august în care s-a nimerit să vizităm Balcicul tot ce îmi doream era să ne întoarcem mai repede în campingul nostru de la Krapets, unde corturile și mesele ne erau ascunse de fierbințeala soarelui de vară, sub coroanele unor copaci falnici.

Prețuri intrare: 8 leve - grădina botanică, 6 leve - vila reginei. Accesul la vilă se poate face fie dinspre grădini, fie de pe faleză.

Cum se ajunge în Balcic? Cel mai convenabil este să mergi cu mașina - orașul se află la doar 64 de kilometri de Vama Veche, dar există și excursii de o zi până acolo, oferite de diferite agenții de turism.

5 cărți citite astă vară

noreply@blogger.com (Andreea) — Wed, 26 Sep 2018 21:02:00 +0000

Înainte să înceapă iarna, vreau să vă povestesc și eu despre câteva cărți citite în vara asta.

Pe prima dintre ele o știți deja, am recenzat-o aici fiindcă mi-a plăcut și nu în ultimul rând, am avut timp să scriu despre ea, caci de plăcut mi-au plăcut și altele din listă după cum veți vedea mai jos. Poartă incitantul titlu de Citind Lolita în Teheran și este scrisă de o profesoară de literatura engleză gone bad, adică emigrată din Iran în State. Într-o carte plină de culoare, Azar Nafisi povestește despre dificultățile pe care le întâmpină femeile și bărbații (cu simpatii occidentale) în țara măturată de fundamentalism, literatură, porțile pe care aceasta le deschide și cum trebuie ea interpretată în contextul lumii moderne. Originalitatea cursurilor ei, căci cartea poate fi privită și așa, ca o serie de cursuri legate de scriitori sau opere literare simbolice pentru vremea lor, constă în alăturea comentariilor pe text cu reacțiile studenților lui Azar.

O a doua carte faină de care vreau să vorbesc puțin este Hristos răstignit din nou a lui Nikos Kazantzakis. Poate nu ați auzit de scriitor, dar cu siguranță v-a trecut pe lângă urechi numele celei mai cunoscute cărți a lui, carte ecranizată, de altfel, într-un film de mare succes: Zorba Grecul, pe care și eu voiam să o citesc de mai multă vreme. Ei bine, Zorba stă încă în bibliotecă, neatinsă, pentru că am primit cadou cartea de care vă vorbesc acum. Deși subiectul pare, la prima vedere, greu digerabil: o comunitate de țărani, din Grecia, pune în scenă Patimile lui Hristos cu ocazia Paștelui, felul în care scriitorul își construiește povestea te prinde repede. Cititorul intră într-o lume plină de culoare în care nu pare neobișnuit ca simpli locuitori ai satului să joace rolul personajelor biblice. În fond viața lor nu s-a schimbat prea mult de pe vremea scrierii Noului Testament. Ce e neobișnuit e felul în care împărțirea rolurilor le influențează viața țăranilor, îndemnându-i ca, prin exemplul personal, să se ridice sau să coboare la înălțimea morală a celor pe care îi reprezintă. Conflictul dintre credința prin vorbe și cea prin fapte apare când întreaga comunitate este pusă în situația de a-și împărți avutul cu niște pribegi iar cei care se opun din toate puterile sunt mai ales boierii, în frunte cu preotul. Până la urmă sceneta devine realitate în viața reală. Manolios, pastorul care trebuia sa îl impersoneze pe Hristos este omorât de săteni în biserică pentru că îndrăznise să ii susțină pe venetici. O carte crudă, dar necesară pentru a înțelege cum se petrec, de obicei, lucrurile.

Voiam de multa vreme sa citesc Dinți albi a lui Zadie Smith. La început, mă intriga titlul, mai apoi am devenit interesată de carte aflând că scriitoarea avea doar 26 de ani când a publicat-o, 21 când se pare că a primit un avans imens pentru a o scrie. Spre lauda ei, tinerețea nu se simte in vocea povestitoarei, care vorbește pe tonul unui om matur ce cunoaște bine dezamăgirile cu care te lovește trecerea timpului și scrie bine despre ele. Mai mult decât atât, romanul dovededeste că scriitoarea s-a documentat in legătură cu multiple aspecte: al doilea război mondial, tipuri de organizații extremiste, baruri dubioase, nebunii Londrei, dar mai ales viața de emigrant la a doua generație și de metisă pe care, fără îndoială, a trăit-o pe propria sa piele, căci Dinți Albi este o saga despre familie și origini.

'If religion is the opiate of the people, tradition is an even more sinister analgesic, simply because it rarely appears sinister. If religion is a tight band, a throbbing vein, and a needle, tradition is a far homelier concoction: poppy seeds ground into tea; a sweet cocoa drink laced with cocaine; the kind of thing your grandmother might have made.''

''Greeting cards routinely tell us everybody deserves love. No. Everybody deserves clean water. Not everybody deserves love all the time.''

Câștigătorii lui Julio Cortazar, primul roman al scriitorului, este diferit de ceea ce am citit până acum de la Cortazar, dar prefigurează, totuși, înclinația lui spre fantastic evidentă în lucrările mai mature. Partea cea mai consistentă a cărții o constituie studiul sociologic al unui grup de oameni foarte diferiți aduși împreună în spațiul strâmt al unui vas de croazieră ,cu ocazia câștigării unui premiu la loterie. Atmosfera fantastică caracteristică nuvelelor lui, despre care am mai scris aici și aici, este evidentă încă de la început prin secretul care înconjoară îmbarcarea pe vas, destinația și echipajul. Călătorii nu au, de la bun început acces la pupă, ceea ce creează un conflict care duce la încheierea croazierei după numai trei zile. Dar mai multe veți afla citind romanul...

''Dar el sosise mult prea târziu și nimic nu va putea opri pe Paula să schimbe cu Raul o privire plină de înțelesuri în legătură cu orice, o privire care ar putea fi un concert în sala va Wagneriana, un asfințit în Mar del Plata, un capitol din William Faulkner, o vizită la mătușa Matilde, o grevă studențească, în fine, orice care s-a petrecut fără Carlos Lopez, petrecut în vreme ce Carlos Lopez ținea aur la anul IVB sau se plimba pe strada Florida sau făcea dragoste cu Rosalia, ceva străin, ca motoarele mașinilor de curse, ca plicurile în care se păstrează testamente, ceva dincolo de sine și de raza sa vizuală. Și totuși va fi aceeași Paula, tot Paula va fi și cea care va dormi în brațele Sale și pe care o va face fericită. Atunci gelozia față de trecut, care i se păruse la personajele lui Pirandello și Proust un fel de amestec de convenție și impotență pentru a realiza adevăratul prezent, ar putea deveni realitate. Mâinile lui vor cunoaște fiecare moment din trupul Paulei, iar viața îl va amăgi cu vaga iluzie a prezentului pe care o dau orele, zilele sau lunile care vor trece până ce Raul sau altcineva va reveni până o să apară o mamă, un frate sau un fost coleg ori o foaie rătăcită între paginile unei cărți, o însemnare într-un carnet, până ce - lucru foarte periculos - Paula o să facă un gest mai vechi, încărcat de semnificație și totuși de pătruns, sau va face o aluzie la orice, dintr-un alt timp, la trecerea prin fața unei case sau când se va uita la un chip ori la un tablou. Dacă într-o bună zi se va îndrăgosti cu adevărat de Paula , pentru că acum nu era îndrăgostit ( acum nu sunt îndrăgostit, se gândi el, acum vreau doar să mă culc cu ea, să trăiesc cu ea și să fiu lângă ea), atunci îi va arăta adevărata lui față oarbă, va proclama spațiul trecutului ca fiind de nepătruns, spațiul unde nu încap mâinile și cuvintele, spațiul unde e inutil să arunci cu piulițe în puntea de comandă, fiindcă nu o să își atingă scopul, unde orice pas este blocat de un zid de aer și unde orice sărut primește drept răspuns insuportabila ironie a oglinzii.''

Junot Diaz - Sufocare - este o colecție de 10 povestiri cu tendințe autobiografice, dominate de tema tatălui absent și / sau abuziv, a fratelui mai mic și a sărăciei din Republica Dominicană sau din cartierele de emigranți din State. Imagini plastice, dar nu foarte atractive, povești care m-au prins, dar nu m-au făcut să îmi doresc să sar imediat la următoarea carte a lui Diaz. Poate pe nemeritate, dar, na, ca de obicei gusturile nu se discută, această carte ocupă ultimul loc în micuțul meu top personal.

Stockholm, ziua 3 - O excursie în arhipelag

noreply@blogger.com (Andreea) — Sun, 16 Sep 2018 20:23:00 +0000

Dacă în ultimul articol despre Stockholm povesteam un pic despre insulele pe care este clădit orașul, acum e momentul să ieșim în larg cu o excursie în arhipelagul extins. După cum povesteam în articolul anterior, arhipelagul are cam 30 000 de mii de insulițe și a apărut oarecum recent - există dovezi scrise că a căpătat forma actuală la începutul perioadei vikinge - ca urmare a ridicării pământului după topirea ghețarilor din ultima perioadă glacială.

Cred că vara și toamna, cel puțin, Stockholmul și împrejurimile lui au darul de a vindeca mintea. Albastrul apei, verdele pădurilor de pin și zecile, sutele de cabane din lemn vopsite în culori tari sau pastelatate (roșu, ocru, galben, albastru), pe care le-am văzut pe insulițele pe lângă care am trecut, nu au cum să nu îți facă poftă de viață. Căsuțele ăstea sunt, din câte am înțeles, reședințele de vară ale locuitorilor capitalei și, la fel ca oamenii, nici că pot fi mai diferite una de alta. Poți vedea cabine de 3 metri pătrați cu două paturi suprapuse pe un perete și o masă cu câteva scaune în mijloc sau vile cu două trei etaje cățărate pe stânci, stăpânind insule private. Aproape toate au un ponton unde se odihnește o barcă cu motor. E un peisaj în care m-am simțit liniștită și oarecum încrezătoare în viitor. Nu știu dacă era de vină toamna, aerul Balticii sau pur și simplu frumusețea orașului.

Revenind la arhipelag, probabil am fi putut face o excursie mai profitabilă, spre exemplu, am fi putut încerca să ajungem în Utö, altă insulă vizitabilă sau poate, dacă ne-am fi trezit mai de dimineață, am fi putut petrece mai mult timp aici, în Svartsö, pentru ca apoi să ne oprim și în Vaxholm, unul din cele mai mari orașe din arhipelag în afară de Stockholm. S-ar fi putut face multe, dar va exista și o dată viitoare, ne amăgim adesea... Pentru prima și ultima dată când am ajuns în arhipelagul Stockholm, am optat pentru o călătorie dus întors, de 3 ore, cu vaporul până în Svartsö, o insuliță aproape în întregime agricolă, locuită de câteva zeci de oameni și de ceva mai multe oi. Cele două ore pe care le-am petrecut la destinație ne-au ajuns pentru o plimbare dus-întors până la un luminiș în mijlocul pădurii, pe malul unui lac, unde ne-am mâncat prânzul adus la pachet. Insula este rurală și, probabil, singurii locuitori permanenți sunt crescătorii de oi. Ca un amănunt interesant, nu prea am văzut mașini ci doar ATV-uri și ceea ce părea o mașinuță electrică.

Ziceam mai devreme că am fi putut avea o zi mai plină din punct de vedere turistic. Pe de altă parte, ce-ar mai fi fost de văzut, atâta vreme cât nu convingeam niciun localnic să ne invite în casa lui (vaai, ce-aș fi vizitat una dintre casele ălea de lemn viu colorate) și să ne povestească cum stă treaba pe la ei? Tot străini am fi rămas. Așa cum a fost, ne-am mulțumit să ne bucurăm de frumusețea calmă a naturii toamna.

Cum am ajuns în arhipelag?

Noi am călătorit cu unul din feriboturile Stromma și un bilet dus întors a costat, în septembrie 2015, în jur de 120 de coroane. Câteva detalii în privința insulelor de vizitat în arhipelag găsiți aici. E de menționat că dacă nu aveți prea mulți bani de irosit, ar fi bine să vă luați prânzul la pachet, pentru că prețurile pe insule sunt mai mari decât în Stockholm, dacă se poate așa ceva.

Călătoria cu vaporul

Insula

Ce-am învățat în 10 ani de călătorii prin Europa

noreply@blogger.com (Andreea) — Sun, 09 Sep 2018 21:52:00 +0000

Zilele trecute - pe 8 septembrie mai exact, s-au împlinit zece ani de când am plecat, pentru prima dată, în străinătate. S-a întâmplat destul de târziu, tocmai ce făcusem... mă rog, o vârstă însemnată (ceea ce azi mă face o bătrânică sfătoasă care își împrăștie comoara de înțelepciune pe blog 😋), eram om serios, la jobul meu, la casa mea... Nu cutezasem însă, până atunci, să pun vreun picior în afara României. Totul părea foarte complicat: să îți faci pașaport, să vezi cum obții viza pentru țara aia, ce bani se folosesc acolo, apoi să te descurci să îți iei bilet de avion de pe tot felul de site-uri pe care, iarăși, aveai de completat nenumărate formulare...

A venit apoi intrarea în Uniune și am putut călători și noi, la fel ca mulți alții, doar cu cartea de identitate. Îmi aduc aminte și acum emoția pe care am trăit-o la trecerea graniței dintre Germania și Olanda. Mergeam cu trenul și, undeva, pe teritoriul nimănui, ne-am oprit și niște vameși au venit să ne întrebe de sănătate. Am întins cu mâini tremurânde cartea de identitate. Vameșii ne-au măsurat din cap până în picioare, un pic suspicioși aș zice eu, deh, erau deja români întreprinzători care duceau buhul țării de-a lungul și de-a latul Europei, apoi... ne-au mulțumit și ne-au dat actele înapoi. Iată, deci, primul lucru pe care l-am învățat: Uniunea Europeană ne-a adus libertatea de a ne mișca de-a lungul și de-a latul Europei, fără prea multe bătăi de cap logistice. Evident, viața nu se reduce la călătorii, Uniunea nu ne-a adus doar beneficii ci și obligații, dar e plăcut să știi că oricând ai bani și timp poți pleca prin vecini sau chiar mai departe, purtând la tine doar cartea de identitate. Te face să te simți parte a unei familii mari și diverse - cea a cetățenilor europeni.

Să călătorești în altă țară este o experiență pe care fiecare om ar trebui să o trăiască măcar o dată în viață. Îți deschide ochii, la propriu, în privința lucrurilor bune și rele de acasă, căci după ce trece entuziasmul începuturilor îți dai seama că parcă nici la ei nu curge lapte cu miere și nici la noi nu e chiar așa de rău. Nu că așa de rău ar trebui să fie un standard și aș aduce oricând, dacă aș avea posibilitatea, sistemul eficient de trenuri și busuri care îți permit să te încadrezi în timp și în buget într-o vacanță în Germania, aici, în Românica, pentru a vedea și eu odată (goddammit!!!) Maramureșul sau Bucovina fără să fac cinci zile pe drum. Dar de la această dorință legitimă, la a ne închipui că toți străinii sunt niște fericiți e cale lungă. E suficient să călătorești până în sudul Italiei, în Grecia sau chiar în Bulgaria (deși pe ea o scot din calcul fiindcă noi ne considerăm mai cu moț, cu toate că bulgarii știu să își valorifice litoralul mai cu folos), ca să îți dai seama că pensionari săraci, oameni care muncesc din greu pentru un salariu sau, dimpotrivă, hoți și rasiști sunt peste tot. De aceea sunt de părere că nu trebuie să fim jenați, nicăieri, că suntem români. Nu suntem nici mai buni, dar cu siguranță nici mai răi decât alții. E adevărat că la noi sărăcia e mai mare dacă ieșim din bula noastră de proletariat middle class și circul politic greu de egalat, dar asta nu înseamnă că, odată ajunși peste hotare, trebuie să ne pretindem a fi polonezi, nemți sau de orice altă nație. Credeți-mă pe cuvânt, nu e un leac mai bun pentru francezul xenofob care îți zice că nu arăți ca o româncă decât să îl asiguri, cu zâmbetul pe buze, că, la fel ca peste tot în lumea asta, și noi venim pe lume în toate culorile, mărimile și formele și avem ocupații mult mai diferite decât e el îndemnat să creadă, ori de câte ori se izbește de vreun cerșetor în Paris.

Un al patrulea lucru pe care l-am învățat în timp e că să mergi în străinătate, nu e neapărat mai scump decât să fugi o săptămână la mare la noi în Mamaia. De cele mai multe ori poți ieși chiar mai câștigat - atât financiar cât și în privința experiențelor trăite. Bulgaria, spre exemplu, este o țară mai ieftină decât România și are plaje cu stațiuni mai diverse decât ale noastre, la fel și Balcanii, Grecia sau Turcia. Totul e să te informezi, să nu te panichezi în fața noului și să ai curaj să experimentezi, fie că e vorba de un drum nemarcat pe hărți (ceea ce nu e întotdeauna o idee bună) sau despre un fel de mâncare cu care nu te-ai întâlnit acasă. Sper că și blogul meu ajută un pic la risipirea temerilor oricui visează să călătorească, dar nu și-a luat inima în dinți până acum.

Pe de altă parte, România noastră, cu ale ei bune și rele, rămâne un loc tare fain, așa că nu deveniți genul de snobi care sughit dacă nu și-au plimbat fundulețele pufoase în altă țară, în fiecare vacanță. Mi-o spun și mie, ori de câte ori tentația de a adăuga o nouă țară pe listă e prea mare, v-o spun și vouă ca să ținem minte împreună: destinația nu este la fel de importantă ca felul în care te simți acolo. Încercați, deci, să vă bucurați din plin de timpul vostru liber, chiar dacă îl petreceți în Moeciu sau în Budapesta!

De-a lungul celor zece ani de plimbări, în care am reușit să ajung în douăzeci și cinci de țări, mi-am mai dat seama că mă pot descurca și îmi place să organizez vacanțe cu trasee care să cuprindă mai multe destinații. Două săptămâni pline, în care să te rupi de tot de casă, urmând o linie alambicată trasată pe o hartă virtuală, amestecând plăcerea și cultura fac timpul să își încetinească goana nebună. Musai merită și ele încercate, măcar o dată în viață. Mai mult chiar, să călătorești singur(ă) nu e un blestem, ci o binecuvântare pentru cei care au nevoie să își audă gândurile. Dacă vreți să faceți asta și nu aveți curaj, trebuie să vă aduceți aminte că un călător nu este niciodată singur. Pe drumurile planetei va întâlni, mereu, pe alții ca el.

Închei aici, deși ar mai fi multe de spus. Vă doresc ceea ce îmi doresc și mie, un an fain, cu multe vacanțe bine petrecute!

Citind Lolita în Teheran - Azar Nafisi

noreply@blogger.com (Andreea) — Sun, 02 Sep 2018 22:17:00 +0000

Astăzi voi vorbi despre o carte care a făcut furori la vremea ei, scriitoarea find acuzată, pe rând, că este un agent pro Vest și nu ia în considerare minusurile pe care le are civilizația occidentală sau că prezintă lumii o imagine denaturată a Iranului.

În roman, Azar Nafisi își povestește viața marcată de schimbarea de regim din Iran care aduce la putere fundamentaliștii islamici și cenzurează stilul de viață și cultura occidentală. Ea trăiește în și prin cărți, așa că atunci când țara în care revine după mulți ani petrecuți fie prin Elveția, fie prin America, o ia pe calea extremismului religios, se refugiază in lumea cuvintelor scrise. Citind Lolita în Teheran este o împletire curioasă între autobiografie, jurnal personal și curs de literatură în care realitatea zilnică este dezbătută și analizată prin operele scriitorilor englezi sau americani pe care scriitoarea îi predă la universitate. Cele două mari teme de dezbatere sunt moralitatea și diferența dintre ficțiune și viața cu zi cu zi. În funcție de pulsul istoric al Iranului, profesoara folosește arta ca armă împotriva stării de lucruri impuse de conducătorii țării.

Fiecare parte a cărții este dedicată unei perioade din viața scriitoarei și fiecare dintre aceste patru bucăți de viață este dominată de către un scriitor. Se vorbește mult despre oamenii sacrificați pe altarul revoluției, dar și, episodic, despre cei care, în ciuda convingerilor islamice, încercau să îndulcească vietile persecutaților sau ajungeau, involuntar, atașați de una din artele decăzute ale Occidentului (este și cazul domnului Forsati, unul din șefii unei asociații studențești islamice pe care îl urmărim devenind, treptat, pasionat de filme). Dintre bărbați, apar mai mult musulmani fideli, cu capete pătrate și lipsite de îndoieli, în timp ce lumea femeilor, de unde scriitoarea își selectează majoritatea personajelor, este mai nuanțată. Sunt rare femeile care nu își pun întrebări, chiar dintre musulmanele devotate.

După cum ziceam, cartea este împărțită în patru felii de timp, care nu sunt povestite în ordine cronologică, și patru pseudo - cursuri de literatură. Se deschide cu Lolita lui Nabokov și imaginea grupului de fete cu care profesoara continuă lecțiile după ce își dă a doua oară demisia de la universitate. Este perioada în care se întrevede, pe fundal, decizia familiei de a emigra, chiar dacă asta înseamnă să își lase în urmă casa și oamenii dragi.

"În memoriile sale - Vorbește, memorie - Nabokov descrie o acuarelă care atârna deasupra patului său pe când era copil: un peisaj, imaginea unei cărări care se îngustează, pe măsură ce se afundă într-o pădure deasă. Mama îi povestise cum un băiețel se rătăcise în acea pictură de deasupra capului și, de-atunci, micuțul Vladimir nu-și dorea nimic mai mult decât să se piardă și el și se ruga pentru asta în fiecare seară. Dacă vă puteți imagina cum stăteam în acea încăpere unde se ținea cursul, trebuie să întrezăriți atunci și dorința copleșitoare, uriașă și foarte primejdioasă, pe care o simțeam, de a ne evapora pur și simplu, ca și micul Vladimir, pe cărarea care se afunda în imaginar. Cu cât ne izolam mai mult în sanctuar, cu atât ne înstrăinam mai mult de viața reală, de zi cu zi. Mergeam pe stradă și mă întrebam: Este acesta poporul meu, este acesta orașul meu, sunt eu cine sunt?"

În a doua parte a cărții, Marele Gatsby e supus unui proces fiindcă unii dintre studenții mai religioși îl consideră imoral. Este perioada în care scriitoarea, proaspăt întoarsă în țară, după adolescența și studenția petrecute prin străinătate, se angajează pentru prima dată ca profesoară de limba engleză. Sunt primii ani ai noii dictaturi - vremuri tulburi, în care capetele cad și oamenilor li se iau treptat din drepturi. Intelectualii deschiși Vestului își pierd slujbele, prieteniile iar cărțile interzise și antenele parabolice care prind canale de televiziune din străinătate devin afaceri clandestine. Azar își dă demisia când femeile nu mai pot intra pe poarta principală a universității, ci pe o ușă meschină, în spatele căreia le așteaptă cenzorii pentru a verifica dacă sunt machiate sau și-au dat unghiile cu ojă, iar condiția principală pentru a continua să lucrezi, ca femeie, în spații publice e să porți vălul islamic.

Epoca lui Henry James cuprinde perioada în care Azar se întoarce să predea în universitate, timpul în care Teheran e bombardat o dată la câteva zile, vreme de opt ani, cât durează războiul cu Irak-ul, moartea lui Khomeini, dar și sinuciderea unui student fundamentalist, întors din razboi, ce nu își mai găsește locul într-o lume care nu mai are nevoie de serviciile copiilor revoluției. Ignorarea femeilor ajunge la nivel de politică de stat:

"Devenisem de-acum oarecum expertă în manierele bărbaților pioși. Își exprimau opinia despre tine prin modul în care evitau să te privească. Unii deveneau de-a dreptul agresivi întorcându-și privirea. Odată, un înalt funcționar, pentru a cărui organizație pregătisem un raport de evaluare, la rugămintea unui coleg, a privit în direcția opusă pe întreaga durată a expunerii, ca mai apoi, la sfârșit, să prezinte punctele proprii de vedere și întrebările colegului, pe care l-am văzut, la propriu, roșind de rușine."

Jane Austen marchează ultimii ani petrecuți în Teheran, ultimele cursuri particulare, anii în care scriitoarea își verbalizează dorința de a pleca. Nu este o alegere ușoară nici pentru ea, nici pentru cele șase studente cu care continuă seminariile în particular, după ce renunță a doua oară la postul de profesor universitar. Fetele ei, cum le numește Azar, sunt și ele pe punctul de a emigra fiindcă simt că viața în Iran este, mai degrabă, o listă de interdicții care le opresc să ducă o existență normală.

Mi-a plăcut această carte pentru felul în care e scrisă, pentru bogăția de informații literare și istorice pe care le aduce, pentru subtilitatea interpretării romanelor despre care vorbește scriitoarea și bogăția de detalii cu care este prezentată viața oamenilor mici și loviți de soartă într-o țară în tranziție de mentalități. M-a înspăimântat felul cum, în numele dreptății și al tradiției, cei care nu se potrivesc noii scheme a lucrurilor sunt mutilați sau înlăturați de tăvălugul revoluționar. M-am uitat speriată în jurul meu pentru că, nu-i așa, în căutarea purității primordiale, orice țară poate fi măturată de o revoluție venită din trecut.

Câteva imagini din vacanța de vară

noreply@blogger.com (Andreea) — Wed, 29 Aug 2018 21:00:00 +0000

Încă îmi place cum sună cuvântul vacanță. Mult mai bine decât concediu, nu? Parcă cuprinde în el toată bucuria celor trei luni libere de vară, din copilărie, care ne erau umbrite doar de eventualele teme la mate și la română. Ei bine, vacanța mea de vară a durat doar o săptămână și jumătate anul acesta, dar nu mă plâng. A fost mai diversă decât două luni petrecute în București și îmi pare bine că s-a întâmplat, rău că s-a sfârșit.

În acest timp scurt, dar trăit intens:

Am ajuns în vizită pe la bunici, unde roșiile se pârguiau în sătucul uitat de lume și de oameni.

Am văzut marea pentru două zile, la vecinii noștri, bulgari.

Tot în Bulgaria, mi s-a îndeplinit o dorință mai veche - aceea de a vizita Balcicul.

Am mers o săptămână în vacanță, pe la sis, cu familia reunită - părinți, copii și iubiți.

Acolo am vizitat Saarbrucken și Trier, în Germania...

...Sarreguemines si Strasbourg, în Franța

Și, într-o zi călduroasă de luni, capitala Luxemburgului.

Am citit vreo trei cărți și jumătate.

Iar într-o zi infernal de caldă de duminică, m-am întors, din nefericire, la praful, grijile și dilemele care mă tot urmăresc prin București.

Stockholm, ziua 2 - Södermalm și insula închisoare, Långholmen

noreply@blogger.com (Andreea) — Fri, 17 Aug 2018 13:46:00 +0000

sursa

Pentru cei care nu știu, Stockholm-ul arată ca în poza de mai sus și ceea ce se numește centrul orașului se întinde (și) pe vreo 14 insule și insulițe. Așadar nu ai cum să vezi orașul fără să treci peste poduri sau să te plimbi cu feribotul. Ba mai mult, la ieșirea dinspre Stockholm a Mării Baltice începe un arhipelag superb, care conține nu mai puțin de 30 000 de bucăți de stâncă care ies din mare, unele nelocuite, altele suficient de mari încât să adăpostească comunități întregi și nu puține proprietăți private de tipul familia, insula și casa de vacanță. Voi reveni cu mai multe amănunte despre arhipelag în curând, dar până atunci să ne întoarcem la oraș.

De 4 dintre cele 14 insule de care povesteam mai devreme, am povestit în articolul anterior, când ne-am plimbat prin Djurgarden, o insulă rezervată muzeelor și parcurilor, și prin Gamla Stan, orașul vechi, care se întinde pe nu mai puțin de 4 insulițe cu nume imposibile: Stadsholmen, cea mai mare dintre ele, dar și Riddarholmen, Helgeandsholmen, Strömsborg. Pe Stadsholmen se mai află, printre altele, palatul regal, reședința oficială a monarhiei suedeze începând cu secolul XIII, Riddarholmen este locul în care se înalță palatele vechilor nobili, pe Healgeandsholmen vizitatorii pot vedea Palatul Parlamentului - Riksdag, iar ultima dintre ele, Strömsborg, este sediul unei organizații guvernamentale.

În a doua zi de Stockholm am mers în Södermalm, cartierul hip al orașului, ca să vedem Muzeul de Fotografie (Fotografiska), o mai veche obsesie de-a mea care mi s-a părut cam overpriced pentru oferta expozițională iar apoi ne-am ocupat de prânz - adică am găsit supermarketul de unde ne puteam cumpăra salata cu de toate care avea să ne fie companion credincios pe întreaga durată a excursiei. Am luat prânzul, ca și în prima zi, într-un parc ce înconjura o biserică frumoasă. După amiaza am lăsat-o pentru explorarea unei alte insule ale orașului - Långholmen - folosită, până în 1975, ca închisoare.

Mai întâi am tăiat-o Södermalm-ul, de-a latul, ca să vedem Stockholm-ul de sus. De acolo, am trecut pe micuța insulă închisoare, împânzită acum de bărcuțe, grădini, case de vacanță, dar și vile și hoteluri. Ca o curiozitate, se pare că până acum 200 de ani, insula era doar o bucată stearpă de stâncă, care a fost acoperită cu pământ prin efortul pușcăriașilor. Nu aș fi crezut, dacă nu aș fi citit asta fiindcă vegetația era bogată iar peisajele păreau desprinse din povești. Nici nu e de mirare - Stockholm e un oraș verde, în care fiecare cartier e plin de oaze de verdeață, fie că sunt parcuri, spații de joacă sau, pur și simplu, alei înfrunzite, de-a lungul clădirilor.

Mici supărări de cumpărătoare - de ce lucrurile bune trebuie să se strice sau să dispară?

noreply@blogger.com (Andreea) — Thu, 02 Aug 2018 22:01:00 +0000

sursa

Am avut o nuntă în familie de curând, prilej de mare agitație printre femeile neamului, care s-au dat peste cap, vreme de săptămâni, să termine, la timp, cursa înarmării cu rochii, poșete și pantofi. Cum și eu sunt femeie, din când în când și prin părțile esențiale, m-am văzut obligată să mă înscriu în competiție. Ca să fac asta a trebuit să trec peste marea mea problemă, aceea că nu-mi place să mă duc în magazine pentru a face cumpărături. Drept să spun, mall-urile mă încântă cu atât mai puțin, mai ales că excursiile trimestriale prin astfel de locuri, făcute, de obicei, cu mama, se lasă cu cel puțin cinci - șase ore de conspectare sârguincioasă a tuturor magazinelor, nu fiindcă mama ar fi vreo shopaholică ci pentru că trebuie făcute provizii pentru următoarele trei luni. E destul de frustrant să petrec atâta timp înăuntru, mai ales în week-end, când am, în sfârșit, puțin timp pentru mine și hoinăreala care îmi place atât de mult. În fine, sunt convinsă că nu sunt singura în situația asta.

Ceea ce voiam să zic e că, în aceste de zile de foc când garderoba trebuia îmbunătățită repede și eficient, mi-am adus aminte cu regret de outletul meu preferat în ultimii doi ani. Se numește, fiindcă încă mai există - Zoot - iar produsele lor pot fi cumpărate în continuare în România. Din păcate, conceptul cu care a intrat pe piață, revoluționar din punctul meu de vedere, a dispărut în urmă cu câteva luni. Care era acela? Ideea că poți comanda câte produse vrei de pe site și le vei primi, apoi, într-o locație fizică, unde vei proba, alege și plăti doar lucrurile care îți plac și îți vin. Soluția asta era, pentru mine, ideală: când aveam nevoie de haine, genți sau pantofi noi survolam site-ul (lucru care nu îmi lua prea mult timp), umpleam coșul, trimiteam comanda iar peste câteva zile eram anunțată că produsele mi-au sosit în cabina de fericire (frumos nume) pe care o alegeam. Nu pierdeam mai mult de o jumătate de oră ca să mă opresc, să probez și să aleg ceva nou. În plus, nu mai aveam dureri de cap cu returnarea coletului, situație ce poate apărea destul de des în cazul cumpărăturilor online pentru că, de multe ori, realitatea e foarte diferită de poza de pe site sau, pur și simplu, produsul e prea mic / mare sau nu vine bine.

Din păcate, această relație fericită între mine și Zoot e de domeniul trecutului fiindcă, acum două - trei luni, au renunțat complet la ideea cabinelor de fericire iar astăzi nu se mai diferențiază cu nimic de celelalte magazine online. Presupun că e mai eficient așa, dacă te gândești la profit, dar cred că se putea lucra și la îmbunătățirea conceptului, așa cum fusese adus în țară. Pe mine m-ar fi ajutat, bănuiesc că și pe alții / altele și, până la urmă, chiar și un client năzuros merită un pic de fericire, nu-i așa?

Casa Melik - muzeul Pallady fără prea mult Pallady

noreply@blogger.com (Andreea) — Fri, 27 Jul 2018 20:01:00 +0000

Am continuat, și bine-mi pare, seria de vizite pe la muzeele și casele memoriale din București, începută cu casa Storck. Într-o sâmbătă ploioasă de iulie, cum au fost multe în ultima vreme, ne-am luat rucsacii în spinare și am pornit spre muzeul Pallady. Pentru cei care nu știți, acesta are un dublu avantaj - pe lângă faptul că este muzeu, deci găzduiește, în teorie, niște obiecte demne de văzut, este situat și într-una dintre cele mai vechi case negustorești din București, casa Melik.

Construită pe o stradă liniștită din centru, aproape de Mântuleasa, înconjurată de o grădină nu prea mare, dar frumos aranjată, casa este, într-adevăr, superbă. Nici nu ai zice că, la câteva sute de metri distanță, se dezlănțuie agitația urbană de care ne lovim în fiecare zi. Noi am ajuns înăuntru odată cu primele picături de ploaie. Noroc că era deschis... Ne-am cumpărat bilete (10 lei de persoană), am întrebat ce reguli au pentru fotografiat (lucru rar în muzeele din București, fotografiile neprofesioniste nu sunt taxate) și... am pornit în explorare. La parter se vizitează doar holul mare, unde e expusă una dintre puținele picturi ale lui Pallady existente în casă, după care se urcă la etaj, unde mai sunt deschise un hol, patru camere și cerdacul (în care se organizează cursuri de pictură pentru copii). Spațiul e frumos împărțit, lemnăria prezentă peste tot creează o senzație de cozy iar camerele sunt parțial decorate cu mobilă veche. Nu există, în schimb, nimic, în afară de niște etichete sumare, care să te poată transporta în povestea casei sau a colecției. Ne-am mirat când am văzut că, deși muzeul era păzit de patru angajați într-o zi ploioasă de duminică, în care noi eram singurii clienți, nici unul nu părea a avea pregătirea sau cheful de a ne conduce într-un tur ghidat. Cu totul altfel a fost situația când am vizitat casa Storck, unde micuța doamnă care se ocupa și de bilete, încerca să le împărtășească tuturor celor interesați câte ceva din povestea locului și a oamenilor care au locuit acolo. O făcea, evident, contra cost, dar spre beneficiul tuturor. În muzeul Pallady, în schimb, noi ne plimbam și ne întrebam unul pe altul unde sunt picturile lui Pallady, în timp ce doamnele însărcinate cu ordinea și disciplina se retrăgeau discret din calea noastră, pentru o șuetă la colț de cameră.

De-abia când ne-am întors la parter, am descoperit, la recepție, o broșură în valoare de 1.5 lei care lămurea misterul. Casa, adăpostește, de fapt, colecția de artă a soților Serafina și Gheorghe Răut, buni prieteni de-ai pictorului, care l-au găzduit în Paris și au păstrat multe desene și gravuri din perioada sa pariziană. Probabil erau cele marcate, înșelător, cu eticheta Școala Pariziană, dar asta e doar o bănuială neconfirmată.

Lăsând la o parte aceste exemple de clasică nepricepere românească de a face bani dintr-un loc frumos, cu potențial turistic, casa merită o vizită, măcar pentru plăcerea de a petrece câteva minute în interiorul spațios și elegant sau de sta pe băncile de lemn care o mărginesc, respirând aerul răcoros, din grădină.

Stockholm, ziua 1 - Hoinăreli prin oraș și Muzeul Satului Suedez

noreply@blogger.com (Andreea) — Sun, 22 Jul 2018 21:37:00 +0000

În prima zi petrecută în Stockholm, am ieșit târziu din casă. Nu mă grăbeam nicăieri. Deși era ziua mea, fusese cea mai tristă aniversare...

Ca să revin la hoinăreala turistică, ziua a început undeva pe la 11, ora locală, cu o plimbare lungă spre insula grădină a Stockholm-ului, Kungliga Djurgarden. Pe drum, lung dar întins ca în palmă, am văzut, din păcate, mulți români de-ai noștri, cerșind pe la colțuri. Am ajuns la destinație la timp pentru masa de prânz, o salată luată de la supermarket, pe care am mâncat-o într-un peisaj idilic, pe o pajiște verde, tăiată de drumuri din pământ, la marginea gârlei dintre insule, pe care pluteau yacht-uri albe.

După masă și pauză, am căutat Skaven, un fel de combinație între muzeul satului și grădină zoologică (preț intrare în septembrie 2015 - 100krn de persoană, fără acvariu). Mai întâi, ne-am plimbat printre căsuțele aduse sau reconstruite de prin toate părțile Suediei, unde actori, îmbrăcați în haine tradiționale, jucau rolul de gazde și explicau cum funcționau, pe vremuri, brutăriile, farmaciile sau fermele din țară. Poveștile lor erau inventiv construite, unele dintre ele chiar subversive. Spre exemplu, o fată, care stătea într-un chioșc, povestea oricui voia să o asculte, că scrie pe ascuns, ca să nu o vadă soțul ei, care era tipograf, un roman, în timp ce bărbatul ei credea că coase. Din păcate, așezările sami și finlandeze erau închise când am ajuns, în schimb, în țarcurile din grădina zoologică, mai puteam încă admira renii, elanii, focile, urșii și râșii. Cred că cel mai mult am zăbovit la reni, nu mai văzusem niciodată unul și habar nu aveam, spre exemplu, că au coarnele acoperite cu piele.

Înainte de a pleca, am nimerit într-un parc de distracții închis, un fel de cimitir al jucăriilor abandonate. Nu mai era nimeni pe-acolo, doar un tonomat de bomboane care repeta, în continuu, o frază pe care nu mi-o mai aduc aminte. Am fugit repede din curtea jucăriilor pierdute, începuse să bată un vânticel rece și atmosfera devenise suficient de sinistră încât să ne închipuim că Chucky ar putea să apară, de după colț, în orice moment.

La plecare am luat feribotul ( preț - 72 krn - 2 bilete) spre Gamla Stan, orașul vechi, și ne-am oprit în piața Stortorget, acolo unde sunt, printre altele, muzeul Nobel și Bursa. După o pauză de odihnă, ne-am pierdut, o vreme, pe străduțele înguste, cu clădiri colorate, de 4-5 etaje, la parterul cărora vedeam fie magazine cu suveniruri, fie restaurante cu prețuri astronomice. Învinși de foame, ne-am oprit, până la urmă, la Flippin Burger - cred că era recomandat pe tripadvisor sau ceva de genul, unde am dat tot atât de mult (335 de krn) pe o mâncare mai jegoasă decât cea oferită de concurență, dar cu parfum de prăjeală americană.

O excursie la Greenwich - meridianul 0 al lumii

noreply@blogger.com (Andreea) — Sun, 15 Jul 2018 21:26:00 +0000

...se face ușor, atât de ușor, încât și eu mă mir cum de nu m-am gândit la asta de la prima vizită. Evident, trebuie să sosești mai întâi în Londra, dar de asta ne-am ocupat în articolul anterior. Apoi, trebuie să ajungi în City of London, mai exact la gara Blackfriars, să îți iei un bilet sau să compostezi cu cardul (o călătorie costă în jur de 4 lire) pentru Thameslink, setul lor de legături de mare viteză, să te sui în trenul potrivit (nu râdeți, și asta poate fi o problemă în gările imense din oraș) și în 15-16 minute ești în Greenwich. De aici, doar o plimbare de jumătate de oră te desparte de meridianul 0, ascuns, evident, într-un muzeu foarte aglomerat - Observatorul Regal Greenwich - unde, ca să intri, plătești suma de 9 lire.

Muzeul, în sine, e mic și interesant, dar nu te dă pe spate dacă nu ești pasionat de ceasuri astronomice sau de cum împăcau unii astronomi regali capra familială și familia crescândă, cu varza de la muncă. Punctul de interes e constituit bineînțeles de imaginarul meridian 0, o linie metalică în jurul căreia ne dăm coate, ca să facem poze, cu toții.

Coborând de la Observator, ne-am oprit câteva momente ca să ne bucurăm de frumusețea calmă a parcului englezesc. Sunt puține lucruri mai liniștitoare decât o pajiște verde pe marginea căreia se înalță un copac uriaș, fie el stejar sau nuc. Din păcate, ploaia ne alerga din urmă, așa că ne-am grăbit spre stația de vapor, căci în caz că nu știați, distanța Greenwich - Westminster este una dintre cele mai lungi plimbări care poate fi făcute pe Tamisa. Deși prețurile sunt mai piperate, un drum cu cei de la Thames Clippers, costând aproape 10 lire, priveliștea merită mica aroganță de a lua vaporul în Londra. Ca și la metrou, biletul poate fi plătit direct cu cardul contactless.

Drumul de întoarcere ne-a fost înseninat de întâlnirea cu o gașcă veselă care sărbătorea un Bachus local și de vederea lui Cutty Sark, unul dintre ultimele vapoare cu pânze folosite pentru transportul de ceai.

Culegătorul de cuvinte, la 5 ani

noreply@blogger.com (Andreea) — Sat, 07 Jul 2018 21:00:00 +0000

Probabil că dacă aș fi mamă, m-aș uita cu drag la copilul meu, la vârsta asta. Ar ști să meargă, să vorbească, să-mi butoneze telefonul, ba chiar, din ceea ce citesc pe la mămicile bloggerite, să mă porcească un pic când e supărat. Un blog e și el un fel de copil. Îl gândești mai întâi, apoi te apuci de treabă, pui pe hârtie câteva idei, pui online un site, construiesti o pagină de Facebook, scrii despre lucrurile de care vrei să afle și alții. Te și enervezi, uneori, când crezi că muncești degeaba sau descoperi virgule aruncate aiurea în text. Și, la fel ca un copil, crește, uneori pe nesimțite, fiindcă nici mie nu îmi vine a crede că au trecut cinci ani de când m-am reapucat din nou de scris.

Aici se opresc comparatiile. Revenind la scris, am început timid, cu blogul ăsta, care a fost și rămâne o activitate pentru suflet, pe 8 iulie 2013, am continuat în 2014 cu un curs de scriere creativă, am publicat câteva povești iar acum mă gândesc, din ce în ce mai serios, să pun dracu' mâna să muncesc pentru prima mea carte. De ce? Fiindcă dacă e ceva ce am învățat acest exercițiu continuu de a-mi așterne gândurile și poveștile pe caiete sau pe o pagină virtuală, e că îmi place să fiu storyteller. Deocamdată ideea e la stadiu de proiect. Mi-am pregătit, în schimb biroul, un colț auster de balcon, populat cu un caiet, un stilou, o cană de cafea și... o pisică.

Revenind la blog, am strâns 265 de articole în 5 ani. Recunosc, că mă bucură potriveala asta, sunt o fană a împărțirilor exacte, deși numărul e mic pentru orice blogger consacrat. Nu îmi propun să scriu mai mult aici, nici nu prea aș avea cum, în viitorul apropiat. Vreau, în schimb să povestesc la fel ca și până acum, despre ce văd, îmi place sau dimpotrivă, mă enervează.

Mai jos, am cules de prin statistici un top 5 (ca să fim în ton cu aniversarea) al celor mai citite articole de pe site.

1. Câteva lucruri despre Irlanda și irlandezi - Mă bucur că articolul acesta are atâta succes, Irlanda e o țară faină, în care mi-ar plăcea să mă întorc la un moment dat, ceea ce vă doresc și vouă.

2. Dimineața pierdută - Gabriela Adameșteanu - Încă mă mai întreb, cum făceam și acum 4 ani, la aniversarea de un an a blogului, dacă cartea asta sau vreun text al Gabrielei Adameșteanu e lectură obligatorie în generală sau în liceu. Altfel, deși e o carte faină, îmi e greu să îmi explic popularitatea recenziei.
3. Sunt o babă comunistă! - Dan Lungu - Dan Lungu este unul dintre scriitorii mei preferați iar Sunt o babă comunistă! este un exemplu de măiestrie literară. De curând am văzut și filmul dar, cum se întâmplă de multe ori, am rămas în continuare fană a cărții.
4. Cum să vezi Londra într-o zi - Articolul ăsta, la fel ca și următorul, sunt mai recente. Mă bucur că v-a plăcut ideea de traseu de o zi, mai facem!
5. O săptămână în Odesa - Nu ne-am întors din Odesa de mai mult de o lună și mi s-a făcut dor deja de o altă vacanță cu mare, cu soare, mâncare bună și muultă relaxare. Odesa este locul perfect pentru un sejur fără pretenții, dar de bună calitate. După cum ziceam acum câteva zile pe pagina de Facebook, din toamnă, Taromul va lansa curse directe către acolo și Caucaz, o ocazie foarte bună de a vedea cu ochii voștri cât de fain e orașul!

Vouă ce articole v-au plăcut cel și cel mai mult?

Vă mulțumesc fiindcă mă citiți și vă aștept în continuare pe aici!

Cum să împaci oamenii supărați pe tine - varianta pisicească

noreply@blogger.com (Andreea) — Fri, 06 Jul 2018 21:58:00 +0000

Ajung acasă cu musca pe căciulă, că nu mai trecusem de două zile pe-acolo, dar încărcată cu voie bună, boabe pentru pisicuțe castrate și nisip proaspăt. Bag cheia în ușă. Nu apuc să o învârt o dată că, din partea cealaltă, izbucnesc niște mieunături disperate.

Deschid.

Mă împiedic de o pernă care stă, de obicei, la vreo opt metri și două camere distanță de ușa de la intrare, pe canapeaua din sufragerie. Mai fac un pas și calc pe lingura de lemn cu care amestecăm, de obicei, în mâncare.

Din întuneric, jivinovschi aleargă spre mine, mieunând disperată. Miau-miaaau. Venirea mea acasă pare high-light-ul întregii ei existențe. Mi se tolănește pe picioare cu burtica in sus. Nu mai e chip să înaintez. Las pungile pe jos, închid ușa în urma mea și iau bestia pufoasă în brațe. De-abia acum încetează cu strigătele de jale. Stă cu lăbuțele pe umărul meu, toarce și îmi molfăie o șuviță de păr.

Reușesc să aprind lumina și descopăr un peisaj selenar. Mini boxa e sub masă, lângă litieră zace un morman proaspăt de nisip, perna de care vorbeam mai devreme e brăzdată de urme nisipoase de lăbuțe, rămășitele unei pungi de la Mega se zăresc în cele mai neașteptate colturi ale camerei.

Tu ai făcut măgăriile ăstea, o întreb pe Luna, ținând-o în mâini, și privind-o drept în ochi. Mreaau, incuviinteaza ea, mândră nevoie mare. O las jos și mă așez pe un scaun. Încerc să evaluez, încă o dată, din priviri, dezastrul. Parcă presimțind că s-ar putea să fie pedepsită, jivinovschi îmi sare în brațe și începe să îmi lovească palma cu capul, semn de mângâie-mă!!!, apoi mi se face covrig in poală. Miaaaau. Pas de-o mai ceartă acum. Încerc, totuși, să-mi exercit autoritatea. Nu-i așa că vei fi pisică cuminte data viitoare când plec? Miau, încuvințează ea, neconvingător, și își vâră boticul în tricoul meu. Pliculeț când îmi dai?

Muzeul Storck și o plimbare pe Dorobanți

noreply@blogger.com (Andreea) — Sat, 30 Jun 2018 20:43:00 +0000

O zi frumoasă de week-end se potrivește bine cu o plimbare. De data asta, am ales să ies din zona de confort, adică din cartier, și să mă întorc în acea parte a orașului în care am copilărit pe când eram în facultate, piața Romană. Căutam unul dintre muzeele mici ale Bucureștiului, o casă interesantă, despre care mai citisem și pe la alți călători în oraș - muzeul Storck.

Prima oprire după o călătorie lungă și relativ deprimantă cu metroul e, de data aceasta, micuțul parc, ascuns între blocuri din spatele stației de metrou. Cu un macchiato de la Gloria Jeans în mână, îmi aduc aminte cum, cu mai bine de zece ani în urmă, mă opream întotdeauna aici ca să mă odihnesc după un examen, înainte de a mă întoarce la muncă sau acasă. Azi, părculețul nu e într-o stare prea bună - gunoaie îl acoperă de la un capăt la altul. În ciuda murdăriei, câțiva copii se joacă pe tobogane și un bătrân se odihnește pe o bancă. Eu, însă, mă grăbesc să plec. Traversez spre ASE, trec pe lângă casa frumoasă și părăsită de lângă clădirea facultății pe care cineva cu bani așteaptă, probabil, să se dărâme de la sine, pentru a o înlocui cu o clădire mai rentabil financiar, și ajung pe Lascăr Catargiu.

Muzeul Storck e la nici zece minute distanță, pe o străduță la dreapta, la intersecția căreia se află casa memorială Dinu Lipatti. Chiar înainte de ajunge la muzeu, o altă casă frumoasă și neîngrijită, cu foișor, pereți de cărămidă roșie și geamuri colorate, mă face să mă opresc pentru câteva fotografii. Nu reușesc să găsesc înscrisă pe vreo plăcuță povestea ei, așa că intru pe poarta următoare, cea căutată. Înăuntru găsesc un loc fermecător, desprins parcă din altă lume: pereți pictați cu fresce a la Gauguin, busturi atent finisate. o sobă din ceramică, mobile din lemn masiv și tablouri cu peisaje din Balcic. Aceste patru camere, pline de povești, merită o oprire mai îndelungată. Aflu ulterior că, din cauza grabei îngrijitoarei, o doamnă foarte drăguță. dar copleșită de numărul mare de vizitatori - eram vreo șase pe la patru după-amiaza - ratez atelierul de sculptură al lui Frederic Storck. Îmi pare și nu rău, fiindcă mă gândesc că mi-ar plăcea să mă reîntorc aici. Picturile Ceciliei m-au fermecat.

După o scurtă vizită în grădină, unde suntem opriți de a ne apropia de partea casei încă deținută de urmașii artiștilor, plec pe jos spre metrou. De data asta, aleg o cale mai ocolită. Mă plimb o bucată pe Dorobanți, unde găsesc o cafenea mică și cochetă, întinsă pe trotuar, în care o chelneriță blondă și sexi se miră că străinului de la masa vecină, austriac, îi place Bucureștiul, trec pe lângă blocul zodiac și clădirea Ciberneticii, mon amour, și, după mai puțin de două ore ajung, din nou, la stația de metrou din Romană.

Notă

Muzeul Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck este casa unui cuplu de artiști renumiți în perioada interbelică. Ea, o pictoriță talentată și ambițioasă, a fost prima femeie care a predat la o universitate de stat din Europa, ca profesoară a catedrei de Arte Decorative, din cadrul Academiei de Arte Frumoase din București iar el, sculptor, ca și tatăl și fratele său, a lăsat Bucureștiului (cel puțin) una dintre sculpturile Giganții, amplasate în parcul Carol.

Casa se poate vizita achitând un bilet de 5-6 lei, încă pe-atât pentru turul ghidat făcut de doamna emoționată, dar știutoare de multe povești, despre care povesteam mai sus, iar taxa foto este de 30 de lei.

Gorjului. Atentat cu bombe și alte bălării...

noreply@blogger.com (Andreea) — Sun, 24 Jun 2018 21:06:00 +0000

Acuma nu mai râd cu așa mare poftă, cum am făcut acum 11 ani, când am trăit prima alarmă cu bombă din viața mea, dar, între timp, s-au schimbat multe în lume și în Europa. Nu menționez băieții care păzeau Downing 10 în Londra, pe care îi puteți vedea în articolul ăsta, că ei protejau, totuși, o instituție de stat. Mă gândesc doar la nenumăratele alarme de colis suspect, pe care le-am auzit când stăteam în Paris, și de cei trei militari, înarmați până în dinți, cu mitralierele în poziție de tragere, care patrulau micuța stradă din spatele pieței Trocadero, unde locuia soră-mea, zi și noapte. După cum vedem în feed-ul de știri în fiecare zi, lucrurile nu par că vor merge mai bine în viitor.

5 octombrie 2007

“Hai frate să râdem și noi un pic...”, și-au zis probabil Gigel, Gogu și alți indivizi făr’ de ocupație de prin Militari. ”Da, frate, da’ ce să facem?”.”Ah..păi am io un șmen... Am văzut aseara la TV un film bengos rău de tot. Hai să sunăm și să spunem că e bombă la metrou, la Gorjului...”

Dupa ce și-au scărpinat pe îndelete neuronul, numiții Gigel și Gogu au sărit pe primul telefon public întâlnit în cale și și-au anunțat găselnița. Rezultatul?!?

“Stimati calatori... Din cauza unui atentat cu bombe, trenul va circula numai până la Armata Poporului, transportul călătorilor în direcția Piața Gorjului-Păcii fiind, momentan, întreruptă..” anunța mecanicul de tren cu o voce panicată.

Asta da știre... Mai ales dacă ești de vreo juma’ de oră sub pământ și vii din partea cealaltă a orașului. Mai, mai că te-aștepți să ieși la suprafață direct în mijlocul celui de-al Treilea Război Mondial.

Un murmur de agitație străbate mulțimea adunată pe peron. Gâturile deja lungite și ochii bulbucați înspre direcția din care trebuia să vină trenul se întorc spre vecinii de așteptat sau spre cunoștiinte ca să comenteze știrea... Oboseala și plictisul caracteristice zilei de vineri dispar de îndată. Sutele de urechi freamătă la ideea pericolului iminent în care se scaldă. Ca să vezi, dom’le!! Uite unde țintesc teroristii... Mama lor!!! Tocmai în cinstita clasă muncitoare a capitalei! (adevărul e, între noi fie spus, că o bombă pusă în Gorjului ar avea o recoltă mai mult decat bogată în capete de vit... ăăă, om muncitor). Cei mai comunicativi își sună prietenii și familia. ”Să vezi ce se-ntâmplă. Cică au pus bombe la Gorjului.”. La ieșirea din metrou un nenea cu camera filmeaza istoricul eveniment - trafic de Unirea dimineața în mărunta stație din Militari. O stare de surescitare stranie își face loc în sufletul nostru. Deja am intrat în istorie.

Trap forțat, galop. Ajung în apropierea casei. Stația cu pricina e încuiată și păzită bine. Un tânăr curios se apropie să întrebe cât mai durează. “Alarmă falsă”, declară voios politistul.

Fața tânărului se pleoștește un pic. Plictiseală, iarăși plictiseală!

O săptămână în Odesa

noreply@blogger.com (Andreea) — Mon, 18 Jun 2018 05:42:00 +0000

Totul începe, cum se întâmplă în toate vacanțele care îți rămân în minte, cu un peisaj superb văzut de pe fereastra avionului. Sunt gurile Niprului, aflate la vreo treizeci de kilometri de Odesa, iar apusul poleiește lumea cu frumusețe...

Ajungem emoționați - dornici de o nouă aventură, dar și speriați. Site-ul MAE avertizează călătorii că Ucraina este o zonă (încă) periculoasă. Anexarea Crimeei, Donetsk-ului și Donbass-ului de către Rusia a aruncat țara într-o sărăcie și dezordine și mai mare decât cea născută din înlăturarea comunismului. Ca idee, înainte de război, 1 Euro valora 10 Grivne iar astăzi același Euro valorează 30. Mai mult, și Wikitravel atenționează călătorii să fie precauți - furturile, dar și tâlhăriile, sunt comune în părțile mărginașe ale orașelor iar poliția locală este cunoscută mai ales pentru... corupție.

Orașul

Avem noroc - hotelul nostru este în buricul târgului, pe strada pietonală Deribasivska, al cărui nume vine de la vajnicul cetățean rus... Jose de Ribas, cel care a cucerit orașul pentru imperiu, iar centrul Odesei pare că petrece în fiecare seară. Găsim o stradă unde, la chioșculețe de lemn, se vinde băutură și mâncare, ne oprim să bem ceva la o gheretă unde lucrează niște copii frumoși (atât ei, dar mai ales ele, sunt frumușei și pasionați de tatuaje, la vârste fragede), mâncăm melci și shaorma cu scoici (yum), ne spargem timpanele cu muzică electronică, care se ascultă și dansează pe străduța estivală, și plecăm mai departe, să căscăm gura în jur.

A doua zi, explorăm mai curajoși orașul, plin de clădiri interesante - palate sau blocuri de locuințe extravagante, construite în secolul XIX, atunci când Odessa prospera ca port internațional și stațiune la mare. Vedem centrul trasat cu rigla, unde bulevardele largi, construite în linie dreaptă, împart harta în pătrate și fac orientarea ușoară. Ajungem în piațeta, din care o statuie și un mozaic al întemeietoarei orașului, Ecaterinei a II-a, veghează, din depărtare, marea pentru ca mai târziu, să găsim, în fața muzeului de istorie, dreptunghiul marcat cu galben unde caleașca Ecaterinei s-a oprit pentru ca împărăteasa să scoată capul pe geam și să zică - "Aici să-mi construiți un oraș!". Trecem pe lângă Operă, care rivalizează, în frumusețe, cu clădirile similare din alte părți ale lumii, vedem scările Potemkin, mărginite de a doua stradă pietonală a orașului - bulevardul Primorsky și făcute celebre de un film comunisto - revoluționar rusesc, palatul Voronțov, o clădire cu fașadă de templu grecesc, care veghează, de pe o înălțime, marea, și intrăm în muzeul de Artă, de asemenea un palat impresionant, ținut, într-o tradiție cu care ne-am obișnuit deja acasă, cu bani puțini și nepăsare mare, deși adăpostește niște picturi foarte faine (Aivazovsky, Levitan, Kandinsky - pe care îl recunoști doar după paleta coloristică). În partea mai puțin somptuoasă a orașului găsim Moldovanka, un cartier construit pe locul unei colonii de moldoveni pe care rușii au găsit-o deja acolo, clădiri (și mai) dărăpănate, terase ascunse într-un colț al trotuarului larg, dar și copaci, mulți copaci, pentru că străzile Odesei sunt construite pentru a feri pietonul de valurile de căldură ale verii.

Plaja, portul.

Pentru explorat orașul avem un avantaj clar, stăm chiar în centru. Plaja este mai departe, în schimb, cale de mai bine de patruzeci de minute de mers. După ce ne topim sub soarele Odesei, intrăm într-un parc, Shevcenko, unde ne întâlnim cu monumentul închinat eroilor căzuți în cel de-al doilea război mondial, o amintire jenantă pentru noi, ca români, și ajungem pe plaja Langeron. Este un sfârșit de mai deosebit de cald și, cu toate că reparațiile pentru vară nu s-au terminat (muncitorii vopsesc și construiesc de zor), plaja geme de lume. Pentru două zile ne permitem să ne relaxăm - stăm cu burta la soare, ne scăldăm, bem cvas și cumpărăm căpșune și cireșe proaspete de la vânzătorii ambulanți, care circulă cu desagele pline de fructe, porumb fiert sau... pește afumat. Plaja e frumușică și apa caldă, deși, ca și pe la noi, nu foarte curată. Mai sus, spre interior, acolo unde se termină nisipul, terasele stau aliniate ca bănuții pe salbă. Ne gândim, ne sfătuim, dacă să mergem în Arcadia, o zonă cu plaje mai luxoase, un soi de Mamaia a lor, aflată mai departe de centru. Decidem să rămânem pe loc - soarele strălucește peste tot la fel și vrem să profităm cât mai mult de el, stând întinși pe șezlong.

În ultima zi în Odesa, ne ducem să ne dăm cu barca de-a lungul țărmului. Este un serviciu destinat mai ales localnicilor și ține, ne-am dat seama mai târziu, loc de parc de distracții pentru copii, fiindcă peisajul presărat de hoteluri comuniste de pe țărm și tabloul industrial al unui port pe jumătate părăsit, este compensat de năstrușniciile pe care le face pilotul, tăind valurile cu bărcuța.

Mâncarea, prețurile.

Mâncăm de trei ori pe zi la restaurant, ne facem de cap, cum se spune, pentru că prețurile sunt mici și ne putem permite aproape orice. Mergem la restaurante cu specific local, unde carnea și garniturile de cartofi sau varză călită sunt servite cu dărnicie, dar și la georgieni, pentru care avem o slăbiciune încă de la excursia din Rusia, unde ne desfătăm cu rulouri de vânătă cu creme de brânză sau alune, khinkali, niște dumplings din aluat, umpluți cu carne, brânză, ciuperci, piure și orice altceva îți trece prin minte, care se mănâncă cu mâna, și există și în varianta dulce sau churchkhela, un desert foarte puțin dulce, făcut din must, nuci și făină. După plajă, ne oprim la o terasă cu vedere la mare, unde stăm la o cafea și la o porție de icre. Viața e frumoasă, prețurile la fel (o masă pe o terasă în grădina centrală constă cam 20 de lei, un cappucino bun, luat de pe stradă, 3), cu condiția să nu ai nevoie de ceva de îmbrăcat pentru că, aici, există doar două categorii de magazine - cele de firmă și lux, unde hainele sunt mai scumpe decât în România și clar mai scumpe decât în Occident, și piața, unde nu ne aventurăm, de data aceasta.

Concluzii

Odesa merită văzută, fie și doar pentru o săptâmână liniștită la plajă. E un oraș suficient de mare încât să nu te plictisești, suficient de mic încât să nu te simți copleșit de povara obligațiilor turistice, și să îți sfârșești vacanța mai obosit și alergat decât ai plecat. Mai mult decât atât, este relativ aproape de România cu mașina iar, din toamnă, se va putea zbura, cu Taromul, direct până acolo.

Deși precauțiile sunt necesare - străzile mai puțin centrale, spre exemplu, sunt cufundate seara în beznă iar Arcadia, unde nu am ajuns, este descrisă de mulți ca un paradis al hoților și al tâlharilor, orașul nu este nici pe departe atât de periculos precum mi-l imaginam când am ajuns pentru prima oară în el. Învățați un pic din alfabetul chirilic, suficient cât să vă descurcați să citiți numele străzilor și meniurile, cumpărați-vă un bilet de avion și... distracție plăcută!

Primul pas spre ieșirea de sub vrajă

noreply@blogger.com (Andreea) — Sun, 10 Jun 2018 20:10:00 +0000

Acum trei ani, în anul meu de vacanță, umblam mult prin București. Într-una din zilele acelea, când mă plimbam în tihnă și inhalam, cu ochi proaspeți, detaliile din jur, m-am întâlnit, din întâmplare, cu o australiancă. Stătea în fund pe un stâlpișor din beton, în fața palatului Victoria, și nu știa încotro să o apuce. Din vorbă în vorbă, ne-am împrietenit și am luat-o cu mine la muzeul Zambaccian. Drumul până acolo a fost lung și plin de peripeții pentru ea. Deși avea vreo cincizeci și ceva de ani și călătorise pe jumătate de glob, nu văzuse niciodată zăpada. În noaptea de dinainte, ninsese puternic în București, și trotuarele erau acoperite de un strat alb - gri de nea, sub care se ascundea, vicleană, gheața. Doamna înainta ținându-se de gardurile din Primăverii și mă întreba, privind, cu invidie trecătorii grăbiți cum facem noi să nu alunecăm? Ah, nimic mai simplu, am început eu, dar m-am oprit brusc, pentru că mi-am dat seama că limbajul e prea sărac pentru a descrie încordarea tălpilor în pantofi la momentul potrivit sau mișcarea prin care mușchii piciorului îi comunică creierului că e în siguranță pentru încă un pas. Erau, pur și simplu, niște lucruri pe care le învățasem de când începusem să umblu, uneori cu prețul unor cucuie dureroase. Dar nici australianca mea nu se lăsa mai prejos... pas după pas învăța, experimentând, mersul prin zăpadă, la fel de entuziasmată ca mine la trei ani. Nu-i plăcea zăpada, totuși, mi-a declarat după ce am trecut cu bine de primejdie - își dăduse seama că va rămâne pentru totdeauna o fată a plajelor.

Week-endul trecut, am sărit un gard... Vreo trei, de fapt, dar cine mai stă să le numere, mai ales când mi-a trecut de mult vârsta pentru asemenea scamatorii ? 😙 Mă rog, gardul despre care vreau să povestesc e acolo, în spatele grădinii mele, de când eram de-o șchioapă. Trei bare transversale de metal pe care te cațări, întâi punând piciorul pe bara din mijloc, apoi împingându-te cu o mână în stâlpul care le leagă, pentru ca apoi, privind cu teamă pământul, să arunci celălalt picior pe bara de sus și să sari. Mi-a fost frică la început, nu mai făcusem asta de vreo câțiva ani - dacă voi cădea, dacă nu mai știu cum se face? Pare o prostie, într-adevăr, dar odată cu înaintarea în vârstă, mi se pare că frica e alături de mine din ce în ce mai des. Cu toate acestea, corpul meu și-a adus aminte mai bine decât mine mișcările și, pentru o clipă, m-am simțit din nou puștoaica aia de șaișpe ani care pleca pe dealuri cu câinele.

Morala poveștilor trece dincolo de alunecatul pe gheață și sărit garduri sau pârleazuri, deși le-am folosit ca exemple de activități firești, naturale pentru noi, oamenii. Sunt lucruri pe care le facem bine instinctiv și lucruri pe care le stăpânim mai greu pentru că nu am avut parte de ele până acum sau fiindcă, pur și simplu, nu ne-au plăcut. E normal să fie așa - viața e un proces lung de învățare - învățăm să facem, să ne placă sau să evităm diferite activități. Sunt convinsă că cu muncă și insistență, oricine poate fi bun la orice își pune în minte să facă, oricât de căcat ar fi acea ocupație. Totul e să îți dai seama că, între a fi bun chinuindu-se și a nu simți cum trece timpul, e o mare diferență și că cu toții avem nevoie, din ce în ce mai mult, să auzim muzica, să ne simțim apreciați, să nu ne pierdem timpul în activități inutile, doar pentru că așa se face prin locurile prin care ne poartă viața. Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seama că pierderile sunt mult mai mari decât câștigurile.

Ce cărți luați la plajă anul acesta?

noreply@blogger.com (Andreea) — Mon, 04 Jun 2018 21:31:00 +0000

Nota redacției: Nici pozele nu mai sunt ce-au fost la doișpe noaptea, când bestiile pufoase au chef de joacă, dar nici eu nu mai sunt ca odinioară fiindcă aș face orice numai să nu trebuiască să refac decorul perfect.

Revenind la cărți, pot spune cu mâna pe inimă că după metrou - locul meu preferat de citit în București - plaja va fi, întotdeauna, a doua alegere. Căci unde te poți relaxa mai bine, cu o carte în mână, neavând altă treabă decât să te întorci de pe-o parte pe alta, ca un cârnăcior bine pus la prăjit? În cinstea acestei activități sfinte în viața oricărui om, am adunat, mai jos, o listă de recomandări literare care să vă facă timpul petrecut cu burta la soare cât mai ușor și plăcut.

Tudor Ganea - Cazemata

Despre Cazemata, am mai povestit într-un articol precedent. V-o recomand cu căldură, mai ales că e cu apă și mister, tocmai bună pentru leneșul sezon estival.

Vladimir Sorokin - Kremlinul de zahăr

O carte nebună, nebună - distopie, situată în Rusia anului 2028, în care țaratul a fost reinstaurat, oamenii trăiesc într-o combinație ciudată de tehnologie, habotnicism și adorație oarbă față de Kremlin, pe care îl consumă simbolic, sub forma Kremlinului de zahăr, un cadou primit de toți copii de sărbători care este drămuit cu grijă și împărțit întregii familii pentru a fi gustat în ocaziile speciale, boierii se ocupă cu orgiile, poliția secretă este mai puternică ca niciodată, la granița cu China se construiește un zid, deși chineza a devenit, precum engleza, o limbă pe care o înțelege aproape oricine iar cocaina este disponibilă, aproape la liber, ca leac pentru adulții stresați. De citit, dacă vreți să trăiți câteva ore într-o lume altfel.

Julian Barnes - Până când m-a cunoscut
Julian Barnes este un scriitor care îmi place mult. Am mai scris despre cărțile sale aici și aici, în recenziile dedicate unei povești inedite - cea a unui trio conjugal, format din doi prieteni și o fată, care îi iubește, pe rând, mai întâi pe tocilar, apoi pe aventuros, pentru a se întoarce, după zece ani de la despărțire, la primul.

Până când m-a cunoscut este și ea o poveste plină de umor de calitate superioară, adică îmbibat cu tristețe, despre dificultatea relațiilor, așa cum numai Julian Barnes știe să scrie. Ann îl iubește pe Graham și Graham pe Ann iar căsnicia lor pare una fericită, mai ales că este bazată pe decizia comună, luată la maturitate, de a o rupe cu trecutul și de a-și reface viețile împreună. Cu toate acestea, Graham nu poate înceta să fie gelos pe... trecutul mult mai bogat în aventuri erotice al soției lui. În timp, gelozia, născută dintr-o dragoste obsesivă, îl va ucide.

"Graham începu să practice un joc de unul singur, pornind de la Strip Jack Naked. Trebuia să descopere cărțile de pe rafturile lui Ann care îi fuseseră dăruite de alți oameni. Dacă nu găsea o asemenea carte din patru încercări, pierdea jocul. Dacă reușea să o identifice din ultima încercare, mai avea dreptul la o rundă; dacă ajungea la țintă din a doua încercare și le păstra pe celelalte două, așa că în runda următoare beneficia de șase variante."

John Freeman - Cele mai bune texte noi

...este o antologie de poezii, fragmente sau proze scurte culeasă din toate părțile lumii, inclusiv de pe la noi (Marius Chivu), selectată, după cum chiar editorul mărturisește, ca "o sărbătorire a diversității în toate formele sale" și alcătuită ca o formă de protest împotriva "războiului cultural feroce cu diversitatea, cu hibridul, cu cultura globală". Având în vedere că John Freeman pe lângă a fi scriitor, a fost și editorul unei cunoscute reviste literare și critic de carte, cred că știe despre ce vorbește.

Mie mi-au plăcut în mod deosebit fragmentul din romanul Elainei Castillo - America nu este totul, Diego Enrique Osorno - Coktail cu creveți, o poveste despre un oraș bântuit de terorism, care încearcă să își creeze un renume în turism prin producerea unui cocktail de creveți greu de 1200 de kilograme și Mieko Kawakami cu Grădina cu flori - o nuvelă despre o femeie care, atunci când își pierde iubirea vieții ei, casa și grădina pe care o proiectase de la zero, ia decizia de a rămâne alături de creația ei pentru totdeauna și m-a întristat, până la lacrimi, Câinele a lătrat toată ziua a lui Xu Zechen.

Kurt Vonnegut - Abatorul cinci

Un roman vesel despre un eveniment controversat din al doilea război mondial, bombardamentul Dresdei, la care autorul a fost de față, în calitate de soldat. Este prima mea întâlnire cu Vonnegut și, deși nu a fost dragoste la prima vedere, pot spune că stilul lui de a scrie m-a prins suficient de mult încât să termin cartea. Billy Pilgrim este un nebun naiv care lucrează ca optician în Illium, Illinois, trăiește o viață secretă în care este răpit de extratereștrii de pe Trafamaldor și descoperă secretul călătoriei în timp. Ce caută alergând încoace și-ncolo între viitor și trecut? Nici el nu știe prea bine, dar poate are legătură cu ceea ce văzuse, odinioară, în Dresda.

"În această povestire aproape că nu există nici personaje principale și nici confruntări dramatice, întrucât toți cei pomeniți aici sunt niște amărâți, sătui de tot și de toate, niște sărmane jucării apatice, manevrate de forțe uriașe. La urma urmelor, una dintre principalele consecințe ale războiului este aceea că oamenilor li se taie elanul de a deveni personaje principale."

Elif Shafak - Cele trei fiice ale Evei

Am lăsat-o pe Elif la urmă fiindcă Cele trei fiice ale Evei mi-a plăcut mai puțin decât Lapte Negru, despre care povesteam aici. De ce? Mi s-a părut oarecum lipsită de miză. Nu-i vorba, Elif excelează, ca de obicei, în descrierea celui mai frumos, dar și aglomerat oraș din lume, Istanbul, iar de povestea asta nu aș putea să mă satur niciodată, dar personajului principal, Peri, o drop out de la Oxford convertită într-o gospodină turcoaică din upper class, îi lipsește substanța iar deciziile proaste din studenție, legate de o dragoste neîmpărtășită pentru un profesor, pot fi puse, din punctul meu de vedere, sub semnul întrebării. Nu-i vorbă, există și perspectiva romantică, în care felul în care se comportă personalul e justificat de idealism, lipsa de experiență sau curaj, daar... cred că fiecare își poate face o părere proprie aruncând un ochi pe carte, care merge de minune cu o bere, la malul mării.

"Certitudinea e pentru curiozitate același lucru ca soarele pentru aripile lui Icar. Când una strălucește cu putere, cealaltă nu poate supraviețui. Odată cu certitudinea vine aroganța; cu aroganța, orbirea; cu orbirea, întunericul; și cu întunericul, mai multă certitudine."

Iar dacă mai e nevoie de un bonus pentru cei care se aventurează în nebunia vieții lor, își dau demisia și își iau două luni de vacanță la mare, vă las aici și poza prăzii de la Bookfestul de anul acesta. M-am dus, ca de obicei la un târg de carte, cu dorința de a fi cumpătată. Ce a ieșit se vede 😏Aș fi luat eu mai multe, noroc că am rămas fără card și a trebuit să îmi stabilesc un prag limită de cheltuieli. Sper să reușesc să citesc măcar una dintre ele vara asta, fiindcă mai am o listă lungă de alte cărți în așteptare.

Voi ce vreți să citiți în vara asta?

Love the cat - 8 lucruri pe care le-am învățat de când îmi împart casa cu Luna

noreply@blogger.com (Andreea) — Wed, 30 May 2018 10:18:00 +0000

Nu m-am imaginat prea des cu o pisică în casă. Dacă m-ar fi întrebat cineva aș fi zis că prefer, mai degrabă, un caine fiindcă, copil fiind, animalul la care am ținut cel mai mult pe lumea asta a fost un maidanez oropsit, pripășit prin grădina noastră, pe care mama l-a adoptat și cărora noi i-am zis, fără să dăm dovadă de prea multă imaginație, Cuțu. Când mă gandeam, rar, cum ar fi să am o pisică, mi-o doream neagră, așa ca să piară toate ghinioanele din drum că vorba aia, ce face tot ea desface căci îți tot trece prin față sau printre picioare cât e ziua de lungă. Așa am și primit-o. Neagră, îndrăcită și iubăreață. De două luni, de când trăim împreună, viața mea nu mai e la fel. Iată de ce:

1. Baia nu mai e locul în care să mă relaxez singură. Dacă fac duș, stă cocoțată pe mașina de spălat, privindu-mă cu ochi mari și rotunzi. Dacă fac baie, stă pe marginea căzii, jucându-se cu spuma sau ronțăindu-mi părul. Dacă, totuși, simt nevoia sa închid ușa pentru activități extrem de private, trebuie să o ascult plângând și suspinând pe întreaga durată a despărțirii.

2. Am parte de somn după-amiaza doar cu pisica din dotare alături, în cazul Lunei, doar după ce o acopăr bine cu pătura că îi e frig.

3. Să dorm după 7 dimineața e o mare nesimtire din partea mea, mai ales când animalul e in camera cealaltă și se plictisește. Nesimțirea se pedepseste cu ușa de la dormitor zgariata și mieunături jalnice care mă smulg din cel mai adânc somn.

4. Viața e făcută pentru amușinat, dat cu lăbuța și jucat pe motocei, așa cum și:

- Coșurile de gunoi pline și sacii de nisip sunt făcuți ca să fie răsturnați.

- Vazele de pe biblioteca sunt acolo pentru a fi împinse cu lăbuțele până cad de pe raft.

- Cămășile care rămân în afara dulapului trebuie gherănite până devin motocei.

- Ușile, când nu fac atâtea necazuri, fiind închise, pot fi folosite ca trambuline pentru cățărat.

5. Nicio cutie sau pungă nu poate fi aruncată, înainte ca animalul să se cuibărească în ea în toate pozițiile.

6. Ce mănâncă omul, vrea și pisica, chiar dacă vorbim de murături.

7. Daca vreau liniște și armonie in casă, trebuie să mă joc în fiecare seară de-a v-ați ascunselea, coridă varianta cu mâță sau aruncă mingiuța.

8. Și pisicuțele plâng uneori, când le doare ceva sau sunt speriate și cu asta îți închid gura pentru toate prostiile pe care le-au făcut mai sus, căci cum ai putea tu, brută nenorocită, să cerți biata jivină când îi vezi ochii ăia mari și verzi, îmbrobonați de lacrimi.

Cum să vezi Londra într-o zi

noreply@blogger.com (Andreea) — Tue, 22 May 2018 08:31:00 +0000

Dacă tot e la modă Londra și Anglia acum, după nunta regală, m-am gândit să împărtășesc și eu câteva impresii din cea mai recentă vizită acolo. Nu, nu am avut timp să ajungem la nuntă, am fost prea ocupați să vizităm, deși invitațiile ne sosiseră deja în cutia poștală din Militari 😉. Nici vremea nu ne-a ajutat prea mult, știți cum e, pe la unii strălucește soarele, pe la alții plouă, după posibilități și buzunare. În schimb, am încercat să ne bucurăm la maxim de cele patru zile petrecute în oraș așa, ca să facem în ciudă ploii și vânturilor englezești. Ne-am plimbat mult, ne-am mai adăpostit, din când în când într-un restaurant cochet, ne-am încălzit cu bere, cafea sau ceai cu lapte și... am rezistat, ba în unele zile am depășit și 15 kilometri de umblat alandala pe străzi. În prima zi am reușit să facem chiar un mic maraton prin și printre zonele și clădirile cele mai cunoscute ale orașului. Știu, veți spune că e imposibil, totuși, cu o plimbare bine organizată, Londra se poate vedea într-o zi. Totul e să pornești de unde trebuie și, în mai puțin de zece kilometri bătuți cu piciorul, îți poți face o idee destul de exactă despre cum arată centrul orașului .

Noi am început prin a coborî din tren (veneam din East Croydon) la Victoria Station. De acolo, se ajunge în maxim 20 de minute, mergând pe Victoria Street și trecând pe lângă mai puțin cunoscuta Westminster Cathedral - catedrala catolică, la Westminster Abbey. Palatul Parlamentului și Big Ben (acum în reparații) sunt fix lângă, la fel și chioșcurile care vând ceai și cafea la pachet sau cântăreții la cimpoi care încearcă să recreeze specificul local în metropola care adună oameni de pe toate continentele. Nu am avut noroc cu vizitatul Westminsterului, era duminică dimineață și doar participanții la slujbă aveau voie să intre.

Am pornit apoi spre palatul Buckingham, reședința oficială a celei mai cunoscute doamne purtătoare de pălării din lume. Aici, o mulțime nesfârșită de oameni ne-a făcut să credem că nu vom reuși să ne apropiem la mai puțin de 100 de metri de zidurile palatului și așa a și fost, dar, tocmai când ne pregăteam să plecăm, dezamăgiți, spre locuri mai libere, niște trompete ne-au oprit din drum. Ce să vezi, era 11:30 și prinsesem schimbarea gărzii regale. Ne-am bucurat și noi, vreme de câteva minute, de pompă și uniforme - evenimentul era spre sfârșit, am aflat mai apoi, schimbarea avusese deja loc în curtea palatului și, acum, soldații înlocuiți se retrăgeau în garnizoană. Ca paranteză, dacă reușești să ieși din zonele intens populate din jurul palatului, Buckingham-ul este un adevărat plămân în mijlocul metropolei datorită parcurilor Saint James, Hyde Park și Green Park.

Următorul popas a fost Downing street, numărul 10, locuința primului ministru englez. Intrarea pe alee este închisă și păzită de soldați înarmați, așa că e greu să îi dai seama cât de mică e căsuța pe care se pare că Theresa May o împarte si cu ministrul de finanțe și familia acestuia.

De aici, am plecat spre piața Trafalgar, ca să vedem columna lui Nelson. Obosiți deja, am hotărât să ne abatem un pic prin nebunia veselă din Covent Garden, pentru cei care nu știu o piață acoperită, unde artiștii stradali, mai ales cântăreți, își găsesc întotdeauna spectatori, pentru a cumpăra ceva bunuri locale căci se vând de toate, inclusiv blazoane, făcute pe loc. pentru cei dornici să dea un pic de savoare cărții de vizită. Pe drum ne-am întâlnit cu societatea regală de arte, dar și cu primul magazin de ceaiuriTwining. După cum spuneam, cândva, pe pagina de Facebook, îmi doream foarte mult să găsesc restaurantul italian, rupt parcă din Nașul, în care mâncasem în 2012. Nu a fost să fie, așa că m-am consolat cu specialități tailandeze.

Următorul loc pe care ne-am dorit să îl vedem a fost catedrala Sfântul Paul pe care, de altfel, am și vizitat-o în singura zi cu soare din vacanță și bucata din City care, cu zgârie-norii ei futuriști, încă mi se mai pare desprinsă dintr-un film SF, deși nu o mai găsesc la fel de impresionantă ca prima oară. Mi s-a părut trist, acum, să văd că clădirile mai vechi, d-ălea oarecum reprezentative, cu trei patru etaje, pereți roșii și ferestre înguste, sunt lăsate în paragină, pentru a face loc altor zgârie nori.

După o ultimă privire (și câteva fotografii) făcute Turnului Londrei și Tamisei (cam mocirloasă în ziua aia), ne-am aventurat pe Tower Bridge, ca să ajungem la stația de tren London Bridge, de unde urma să luăm trenul spre East Croydon, unde eram cazați.

Acesta a fost traseul nostru într-o zi în care, ca orice turist care se respectă, ne-am luat și binemeritatele pauze de căscat gura, cafea sau masă. Pentru alții mai harnici decât noi, Picadilly Circus și Soho, cu al său cartier chinezesc, sunt niște zone care pot fi incluse ușor în circuitul de o zi. Soho e în apropierea Covent Garden-ului iar Picadilly îl mărginește, pe una din extremități. Dacă în Picadilly e cazul să aveți grijă la buzunare, în cartierul chinezesc puteți să vă opriți ca să încercați un prânz care să nu intre în categoria fish & chips. Ce-i drept, la a doua vedere, cartierul chinezesc m-a cam dezamăgit. Îmi aduceam aminte ceva mult mai spectaculos când, de fapt, sunt doar 2-3 străduțe mari și late, pline de restaurante.

Într-un city break, fanii activităților culturale pot bifa și câteva muzee, mai ales că în majoritatea se intră gratis în Londra. De data aceasta, noi am fost în British Museum și National Gallery iar pe viitor sper să ajung să văd și Victoria and Albert Museum sau o galerie de fotografie. În British Museum există artefacte pentru toate gusturile, de la piatra din Rosetta până la bucăți din Acropole care sunt încă disputate cu statul grec. Englezii nu vor să le dea înapoi, pe motiv că se păstrează mult mai bine la ei, în Muzeu, decât în soarele Atenei. În National Gallery, o colecție mică dar consistentă de pictură acoperă evouția acestei arte începând cu renașterea, până la post impresioniști.

Alte locuri care pot fi bifate sunt Regent Park, zice-se cel mai frumos din Londra, lângă care se află și faimoasa casa a lui Sherlock Holmes sau, pentru cei cu bani și chef de cumpărături, de ce nu, Harrods care pentru noi, restul muritorilor, poate fi vizitat, la fel de bine, ca un muzeu.

Două lucruri mi s-au părut faine acum, la a doua vizită - faptul că tarifele la internet sunt aceleași în tot UE-ul (cât timp Anglia mai e în UE, cel puțin) astfel încât hărțile și google-ul pot fi folosite în timp real fără costuri prea mari și că Oyster-ul, cardul lor de transport în comun, poate fi înlocuit la fel de bine cu cardul de credit.