cult in cap

La Mall birjar!

2011-03-25T12:38:00.000+02:00

Păi unde altundeva? Unde e mai fashion, mai trendy şi mai de fitze – poate doar pe Dorobanţi. Dar ce ne facem că în Piatra-Neamţ, Râmnicu-Vâlcea sau Piteşti nu există un „Dorobanţi” autohton. Aşa s-a inventat de fapt Mall-ul de provincie; din nevoia stringentă de high-life într-o urbe care îşi revendică faliţii ei şi refuză să fie mai prejos decât „capitaliştii” posesori de Fratelli şi Bamboo. La capitolul Mall stăm bine cu toţii – între Mall Vitan şi Mall Buzău nu e mare diferenţă decât pe hartă. Aceleaşi magazine, acelaşi KFC, aceleaşi filme şi cam acelaşi tip de populanţi.

Dar să fiu mai aplicat! Să vedem mai întâi ce vrea să fie acela un Mall. Păi un soi de magazin mai mare; un magazin universal, dar; un super-market cu ţoale, un fast-food supradimensionat, cinematograf(e), sală de jocuri pentru cei mici şi mari laolaltă... pe scurt e de toate pentru toţi. Nu talcioc, nu târg duminical, nu obor... departe de mine gândul. Nuuu. Mall-ul e – cum ar spune Caragiale despre teatru – sincretismul tuturor acestora; e summum, e apogeu în materie de comerţ. Dar ce îl face unic, pe el, pe Mall? De ce e aşa special? Pentru că invariabil are gresie pe jos, spoturi, o fântână mai mică sau mai mare – după buget – pe centru, termopane, etc. Şi totuşi, nu. Elementul distinctiv prin excelenţă, marca inimitabilă a mall-ului carpatico-danubiano-pontic este Măria-Sa Preţul. Imbatabilul, inegalabilul Preţ bine-crescut, impozant şi de valoare. Garanţia calităţii unui Mall care se respectă este preţul corect în care se reflectă stilul şi eleganţa brandului.

Acum că am stabilit ce este acela un Mall, să trecem la alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei: cumpărătorii. Vizitatorii de fapt. Să le spunem pe şleau – locuitorii Mall-ului. Populaţia indigenă este alcătuită dintr-o paletă nu foarte vastă de specii: piţipoanca roz cu gentuţă şi prietenele însoţite de baştanul pedofil, apoi ar mai fi o largă varietate de conlocuitori dintre care amintim cimpanzeul în trening, gibonul sămânţar cu geacă argintie, gorila păroasă cu maieu şi ochelari de soare cu toţii însoţiţi de familia reunită sub formă de şatră. Ponderea cea mai mare, însă, o au borăceii cu tupeu. Cu o durată de viaţă scurtă, între clasa a şasea şi Bacalaureat, aceştia atacă în gaşcă şi opun rezistenţă la trecerea timpului. Ore în şir vagabondează cu nonşalanţă – pot fi recunoscuţi cu uşurinţă după mersul împiedicat şi lasciv, mina plictisită şi ciunga mestecată cu ostentaţie. Vestimentaţia diferă de la o rasă la alta, ocupaţia însă nu – parazitismul infantil care se va transforma cu timpul în căpuşare profesionistă.

Ce ar mai fi de spus? O vizită scurtă la cel mai apropiat Mall e un spectacol în sine, iar disertaţia mea doar o palidă trecere în revistă. Ar mai fi însă ceva – nostalgia străzii mari, a centrului, a pietonalei, a locului de promenadă, a parcului... În loc de cupolă de sticlă, cer, iarbă pe post de gresie, vânt şi nu aer condiţionat, bănci de lemn, nu de termopan, cafenea la şosea la schimb cu Mc’Donalds, îngheţată la cornet, bicicletă, minge bătută pe maidan, elastic, raţele şi vânătorii... copilăria aşa cum am prins-o eu – fără gloss şi şuviţe mov, fără PSP şi bowling la Mall. De aia se şi numea copilărie şi nu shopping.

Platon

Trenul vieţii sau CFR, mon amour

2011-03-10T02:04:00.002+02:00

”Da doamnă, la clasa a doua. Cu legitimaţie numai. N-am cupoane. Ştiu că e mai ieftin, dar le-am terminat. Exact, acuma la 15:20. Vă mulţumesc!”

Aşa era să pierd trenul. Şi asta pentru că am ajuns cu numai 40 de minute înaite, vinerea la prânz. Ăsta e momentul de graţie al Gării de Nord: navetişti, studenţi, externaţi şi rudele lor, pieţari, doamne evlavioase care merg în pelerinaj la ”sfânta”, excursionişti profesionişti sau de ocazie... spuma călătorilor. Cu dumnealor am făcut cunoştiinţă la coada de cinci persoane care, însă, a părut interminabilă datorită zelului doamnei de la bilete care între două tichete vândute mai meşterea ceva la nişte fişe, mai scria în nişte chitanţiere şi mai executa nişte enteruri la calculator. Ca să nu mai vorbesc de domnul din faţa mea care a cumpărat bilete pentru 24 de elevi, cu reducere cu tot.

După minute seculare care au durat aproape jumătate de oră, iată visul meu împlinit: mă îndrept spre peron fiind deţinătorul de drept al biletului procurat cu răbdare. Şi găsesc şi peronul, şi vine şi trenul, şi dau să mă urc în ceea ce credeam eu a fi vagonul 2, în căutarea locului E74. Dar stupoare: din cele trei vagoane ale trenului, vagonul 2 nu este cel de la mijloc, ci primul, care reuneşte primele două vagoane, iar, pentru o coerenţă de fier, ultimul vagon, al treilea, are numărul 4. Păi cum altfel? Explicaţia, primită de la însuşi şeful trenului, este la fel de halucinantă, dar, încât am pierdut firul Ariadnei în labirintul logicii CFR undeva între staţia Titu şi relaţia Câmpu-lung, nu mă hazardez să o reproduc aici. Şi se termină şi aventura asta; a doua, bunioară, pe ziua de azi.

Dar se pare că mi-e dat să trăiesc după modelul Indiana Jones: când scapi de şarpele veninos apare ca din senin o anacondă şi imediat ce eviţi să plonjezi în prăpastie te trezeşti căzând în cascadă, şi asta preţ de un original şi patru continuări. Show must go on, cum s-ar zice. Aşa că găsesc locul E74, pe dreapta la geam, cu spatele faţă de direcţia de mers, dar... ce mă fac cu bagajul? Minimal dealtfel: un rucsac. Sub scaun nu e loc de geamantanul maro al doamnei de la E78 care tocmai şi-a înghesuit paporniţa de rafie sub scaunul propriu, iar deasupra, unde oricum loc nu prea e de fel, sunt deja ticsite plase de plastic şi nu numai, o cutie de carton şi o geacă de fâş. Deci eu cu rucsacul în braţe două ore nu stau! Plus că trebuie să îmi dau haina jos pentru că de data asta au exagerat cu căldura parcă să recupereze frigul pe care l-am tras săptămâna trecută când m-am pricopst cu răceala. Ok. Pun rucsacul pe culoar. Îmi asum, aşadar, apostrofările domşoarei cu troller roz care a fost nevoită să şi-l ridice printr-un efort supraomenesc pentru a se strecura cu opintiri, cât şi înjurătura expediată scurt de băiatul care vinde reviste şi ziare expirate: ” ’raţi ai dracu’ dă intelectuali!” – asta de la ochelari cred că mi s-a tras. Sau o fi fost pentru că l-am ignorat când mi-a propus complice: ”Vă servesc cu un Clik? Am şi Can-can şi Libertatea. Reviste pentru femei, sport, ceva?”, iar eu, insensibil, am continuat să citesc din cartea pe care o vroiam demult şi abia azi dimineaţa am cumpărat-o de la Cărtureşti. Ei, ăsta să fie baiul. Trag aer în piept cu detaşare superioară şi îmi zic senin, de la înălţimea Olimpului universitar: ce se mai poate întâmpla de-acum? Multe, multe şi epuizant de aberante.

Petrecerea continuă, dar: doamna cu sacoşa de rafie îşi face curaj de maxim 15 minute şi intră în vorbă pentru că m-a luat la ochi de cum am scos cartea: ”Versetele satanice” şi mai eram şi în negru şi mai aveam şi un semn ciudat la gât (monograma lui Iisus care doamnei i-a adus numaidecât a pentagramă). Şi după introducerea timidă: ”Ce citiţi?” a început suita de pilde, vorbe de duh, exemple biblice şi experienţe proprii. Noroc cu doamna controlor ce a mai oprit-o. Şi când să zic Doamne-ajută!, ”salvatoarea” mea mă face de băcănie când mă pune să îi arăt buletinul. Nu ştiu în ce ordine, dar sexul pozei de pe legitimaţie nu corespundea în viziunea doamnei cu cel al persoanei în chestiune. Să râd? Să mă gândesc mai serios la sexualitatea mea? Să îmi schimb lookul? Din această dilemă nu putem ieşi – Dixit. Şi totuşi, câtă imaginaţie pentru o doamnă care perforează bilete!

Trebuie să menţionez că toate ”bucuriile” din tren s-au petrecut pe fundal sonor; posesorul fâşului nu poseda şi un set de căşti în completare la telefonul mobil dotat cu cel mai performant difuzor din câte mi-a fost dat să întâlnesc. Ghinion: tot vagonul s-a desfătat cu ritmuri de manele care s-au dovedit a fi nu numai pe gustul vecinului meu de scaun ci şi al unei majorităţi covârşitoare. Încercarea mea penibilă de a asculta la căştile proprii Joe Dassin (la carte am fost nevoit să renunţ după numai 3 pagini lecturate cu mare dificultate pe ”Eu m-am jurat pe viaţa mea”, cântată de Salam şi îngânată de fani) s-a dovedit a fi un eşec, încât firavele Et si tu n’existe pas şi L’ete Indien nu sunt adversari pe măsura regilor încoronaţi şi neîncoronaţi ai microfonului autohton.

După aproape două ore cobor din ”train de vie” şi îl urmăresc cu privirea cum iese din gara noastră mică şi îşi continuă drumul spre Craiova, cu staţie finală Piatra-Olt. Să se ducăăă! Pe vinerea viitoare dragii mei călători, controlori, mecanici şi tanti de la bilete! Nu o să-mi fie dor de voi. Să nu-mi păstraţi o amintire bună. Să ştiţi numai atât: aţi mers lângă Platon pe care nici nu-l omorâţi, nici nu-l lăsaţi să moară câte 120 de minute săptămânal. Şi asta înseamnă 666, (6) ore în opt ani de şcoli înalte. Să fie oare un semn?

”Trenul vieţii” nu mai duce spre Auschwitz, are aer condiţionat şi fotolii moi. Calitatea pasagerilor, însă, mă tem că ţine de o rasă inferioară.

Platon

Copiii sunt bine-mersi. Oare?

2011-03-02T21:11:00.003+02:00

Credeam că am avut o copilărie fericită - jucării și desene animate, bunici care se grăbeau să îmi anticipeze poftele, vacanțe cu mama și tata la mare, dulciuri și haine colorate. Dar, ce să vezi, astăzi nu mai e cool să le ai pe toate astea. Familia perfectă, liniștită și iubitoare e vetustă și dovedește o acută lipsă de imaginație. Cum să mai fi fericit tu, copilul, adolescentul, cu mamă și tată și bunici, și frați și un convoi întreg de unchi și mătuși? E banal. Cum să nu te simți prost când mama ta e femeie și tatăl tău e bărbat și când cel mai popular puști din școală are doi părinți, poate le fel de minunați și iubitori ca ai tăi, dar care, nu-i așa, sunt gay.

Ce familii unite, ce vieți împlinite, ce izvor nesecat de iubire, ce bucurie și câte zâmbete... prea-plinul sentimentelor, cornul abundenței fericirii, raiul pe pământ: două mame / doi tați care se iubesc până la adorare ca în prima zi și copiii lor fabricați cu iubire / procurați cu dragoste. Grija maternă ridicată la pătrat sau exemplul patern la puterea a doua... ce poate fi mai potrivit pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil! Ce poate fi mai normal decât tata care îl ține de mână pe tata și mama care o sărută pe gât pe mama?

Și poate nu aș fi atât de încântat de această perspectivă dacă nu mi s-ar fi trântit în față pe post de adevăr general valabil. Păi dacă și filmul și viața și-au dat mâna și au căzut de acord că așa e bine, cum să nu mă entuziasmez eu care abia aștept să văd la cinema o felie de viață suculentă cu gust dulceag de realitate? Iar dacă într-adevăr copiii sunt bine-mersi în comparație cu năpăstuiții cu mame bătute de tații alcoolici, e firesc să mă bucur că mama și mama se iubesc ca două adolescente și se giugiulesc de mama focului pe canapeaua din sufragerie. Despre ce bat eu câmpii de fapt, și ce tot îmi fac curaj să spun este că pentru mine nu e nicio diferență între bocancii plini de noroi ai tatălui duhnind a alcool și lacrimile mamei căreia îi lipsesc un canin și un incisiv și armonia din casa celor două doamne / doi domni care își învelesc și sărută copiii înainte de culcare atunci când vine vorba de traume. Am trăit o viață numită generic “normală” și, chiar dacă nu cred în fericirea de a fi între cei mulți, nu cred nici în normalitatea patologiciului.

Spun toate astea pentru că am văzut lăudatul film, nominalizat și premiat, comentat și apreciat pentru îndrăzneala lui, pentru lumina pe care o face în problema copiiilor care cresc în mediu gay și pentru interpretarea ireproșabilă (o Annette Bening credibilă și o Julianne Moore corectă). Toate la un loc nu sunt decât cârlige de marketing și rațiuni politice de recunoaștere cinematografică. M-am obișnuit deja cu criteriile Hollywoodului și nu m-ar mira dacă lista de premii pe următorii 10 ani ar fi deja stabilită pentru titluri precum: “Globalization – the final solution”, “Fear and misery of WWIII” sau “Porn industry; inside-out”. “And the Oscar for the most convenient, politically corect and unartistic movie goes to...”

Nu vreau să spun altceva despre “The kids are all right” pentru că nu există altceva decât această bucurie imensă de a trăi într-o familie de lesbiene cu doi copii minunați, fiecare născut de altă mamă injectată cu donația generoasă a unui anonim. Iar când anonimul primește identitate și Doamne-ferește aduce puțină “anormalitate” în edenul copiiilor cu două mame, e gata-gata să se ducă pe copcă toată șandramaua iubirii lesbi. Dar nu se duce. Și gata filmul. O poveste seacă, nici prea dramă, nici prea comedie, o furtună într-un pahar (de plastic) cu apă. Asta a fost tot: o reclamă de aproape două ore care se poate rezuma la un spot de 20 de secunde (ieșim mai ieftin): “Ești femeie și iubești o femeie? Sunteți două femei care vă iubiți și vreți să vă întemeiați o familie? Nu mai așteptați! Veniți acum la banca noastră de spermă și visul va deveni realitate! Produsele noastre de cea mai bună calitate garantează fericirea dumneavoastră. Nu mai stați pe gânduri și contactați-ne acum! Citiți cu atenție prospectul. Pentru manifestări neplăcute nu vă adresați medicului sau farmacistului. Sunt inevitabile.”

P.S. Sunt Platon și sunt streight. Am doi buni prieteni homosexuali și cunosc un cuplu de lesbiene. Am stat la masă cu ei, am mâncat, am băut, am dansat, am râs, am dormit în același pat. Și îmi iubesc prietenii.

Platon

“Ivanov” sau personaje în căutarea unui regizor

2011-02-23T02:07:00.000+02:00

Redundanţe, reţete, clişee. Ele au rostul lor în teatru, pe nedrept hulit. Ori sunt teren pregătitor pentru a spune ceva, ori sunt dinamitate programatic pentru a pune în loc, de fapt, alte convenţii. Nu e inutilă nici atitudinea Arkadinei, nici căutarea febrilă de “forme noi” a lui Treplev. Totul e să nu fie în gol, de dragul formei sau de dragul gestului. Atunci e zadarnic, muncă irosită pe degeaba, ca în cazul “Ivanovului” de la “Bulandra”. O sumă de citări şi autocitări, de imagini mai vechi sau mai noi, un copy-paste de stiluri şi maniere, un melanj fără miză. Accentuez cuvântul “miză”, căci dacă există scop aproape că se scuză toate mijloacele. Mai puţin unul: a te folosi de propriul nume până se uzează.

La începutul anilor ’90, Andrei Şerban era un mit, un preţios fiu risipitor întors acasă. A plecat iar, pe nedrept izgonit, iar de când s-a reîntors, cu fiecare revenire, parcă se încăpăţânează să le dea dreptate celor care l-au negat atunci. Atunci când un alt Cehov al său, “Livada cu vişini”, s-a constituit în bornă kilometrică, în spectacol-reper care a marcat profund şi publicul, şi pe regizor. Am regăsit, urmărind “Ivanov”, teme şi personaje recurente, pline de prospeţime în “Livada...”, îmbătrânite şi schimonosite aici. Ceva din încrâncenarea monotonă a doctorului Lvov mi-aminteşte de îndârjirea lui Trofimov, tropăitul cizmelor lui Borkin seamănă cu cele ale lui Lopahin, isteria Saşei citează ceva din hotărârea neclintită a Aniei de a construi o viaţă nouă. Spectrul Annei Petrovna, apărut la ţanc, “pe replică”, pătează grotesc amintirea mişcării hieratice printre vişini a copilului şi mamei lui Liubov Andreevna. Dar toate acestea nu sunt un păcat decât dacă, după aproape patru ore de spectacol, te întrebi: aşa, şi?! Patru ore în care personajele se zbat, ţipă, vorbesc, cântă, caută lumina reflectorului, se ceartă, iar vorbesc – fiecare după legea sa şi neştiind prea bine unde duc strădaniile lor. Căci a pune publicului în faţă, din când în când, câte o oglinjoară pe care o arată textul e insuficient pentru un actor. Iar gestul cel mai condamnabil al unui regizor nu mi se pare a fi nici dezicerea, nici păcăleala de sine, ci înşelarea aşteptărilor celorlalţi. O mână de actori buni şi foarte buni, care se încăpăţânează să creadă până la capăt şi pe care directorul de scenă îi abandonează. Rezultatul este un melanj de personaje din piese diferite, nu toate ale lui Cehov, care încearcă să-şi ajusteze discursul în funcţie de partener, personaje în căutarea unui regizor. Desigur că Victor Rebengiuc e sclipitor, că Marius Manole salvează cu iscusinţa şi energia sa multe părţi din spectacol, că nuanţele interpretării lui Cornel Scripcaru captivează ori că Dana Dogaru ştie să cucerească prin simpla sa apariţie. Cei mai năpăstuiţi sunt tinerii, puşi să joace într-o cheie ridicolă şi monocordă. Ioana Anastasia Anton sau Alexandru Pavel n-au timp şi loc să demonstreze că pot mai mult. Ana Ioana Macaria (Babakina) pendulează între Goldoni şi “Văduva veselă”, iar Mirela Oprişor (Anna Petrovna) e dintr-o telenovelă tristă, dar cu songuri şi-o rugăciune în idiş. Bietul Ivanov (Vlad Ivanov) şi-a găsit pedeapsa, nu împuşcându-se, ca în cealaltă versiune a lui Cehov, ci prin regie. Ori e ţintuit pe un scaun – aproape Oblomov -, ori e plimbat prin sală rostind la public lungi monologuri cu tâlc – vorbe în care noi ar trebui să ne regăsim şi să ne ruşinăm. Senzaţia care persistă este că fiecare, nevoit, joacă într-un Cehov din mintea sa, cel pe care l-a făcut în şcoală sau din contra, cel pe care şi l-a dorit sau pe care l-a mai probat pe scenă.

În fiţuica-program a spectacolului, Andrei Şerban vorbeşte despre două lucruri care mi se par, aici, importante şi nu pentru că se anulează unul pe celălalt. Primul ar fi influenţa unor montări de care nu se poate elibera şi care se regăsesc în spectacolul său. Ele, iată, au acţionat în aşa măsură încât prin desişul lor nu mai pătrunde alt gând, al regizorului acestui “Ivanov”.

Al doilea este referitor la Cehov care, spre deosebire de Brecht, nu ne învaţă cum să gândim şi căruia nu-i poţi aplica o metodă de joc, pentru că opera sa surprinde viaţa însăşi, proaspătă, spontană, mereu în mişcare. Eu l-am crezut pe Andrei Şerban în ambele cazuri şi dilemă n-am putut ieşi. În schimb, am ajuns în acelaşi punct ca mai înainte, de unde se vede prezenţa clişeului. Acum negat. Dar oare costumele, de pildă, voit eclectice, din mai multe epoci şi stiluri, nu trimit tot la idee clişeu? Dar imaginile scenice – explicitări ale replicilor – şi cele forţat comice, pleonasmele cuvânt-sunet, cuvânt-imagine cu rol să amuze – ce sunt? Poate că reprezintă chiar indicatoarele înfipte vizibil pe drumul lecturii: să nu uităm că Cehov a scris comedii, vodeviluri tragice cum le numeşte regizorul, nu drame psihologice. Parcă şi clişeul acesta l-am mai auzit undeva. Dar nici acest fapt, iarăşi, nu mi se pare un păcat, aşa cum este marketingul cu propriul nume, până îl pătezi. Apoi înjuri spectatorii care nu aplaudă şi-i faci troglodiţi şi provinciali; dacă ovaţionează, e firesc, ce naiba, avem în faţă un nume!

La final, îmi vine în minte o banalitate: totul a fost spus deja. Încă de la greci. Cu toate acestea, lumea continuă să facă teatru, să vină la teatru. Se pare că încă avem nevoie să căutăm ceva împreună, să punem laolaltă lucruri care se insinuează prin plasa de clişee. Unii le numesc “emoţii”, alţii “experienţe”, “gânduri” şi în multe alte feluri. Aproape că n-are importanţă. Important este de ce avem nevoie de aceste întâlniri. Cred că atunci când încetăm să ne mai întrebăm e bine să ne lăsăm de preocuparea “teatru”, chiar dacă a devenit o obişnuinţă, un reflex; aşa, un fel de clişeu.

Aristotel

Black swan – un film de coşmar

2011-02-16T14:24:00.000+02:00

Agitaţie mare pe Facebook la început de an. Prieteni, cunoştiinţe, colegi şi rude postează, trimit mesaje, linkuri şi poze. Efervescenţă şi o avalanşa de întrebări pe peretele meu: „Ţi-a plăcut Black swan?”, „Nu-i aşa că tipul ăla francez e carismatic?”, „Vai ce bine a jucat aia mică, merită Oscarul clar!”. Toate interogaţiile pleacă de la premisa simplă conform căreia eu deja văzusem filmul lui Aronofski. Şi cum nu-mi dau cu părerea despre ceva ce nu cunosc, mi-am luat bilet să văd ce a stârnit atâta interes prietenelor mele virtuale.

Înainte de începerea filmului deja îmi formulasem clar două reply-uri „isteţe” pentru mult prea entuziastele fane ale filmului: „Grow up!” pentru foreigners şi „Filmele ruleaza la Cinematecă, nu la Mall. Nu mai încurcaţi borcanele” pentru autohtone. Niciodată nu-mi miroase a bine când un film e atât de popular în mediile reţelelor de socializare – semn evident că este cum nu se poate mai comercial. Şi începe filmul: un coşmar.

Nu a trecut mult şi mi s-au confirmat supoziţiile: o actriţă frumuşică şi inocentă, un actor şarmant (avea dreptate prietena mea), încă o actriţă sexy şi periculoasă, poveste simplă, puţin romance – totul pe gustul targetului 16-20 de ani, balet şi muzica lui Tchaikovsky pentru snobi, sânge şi accente grave pentru emokizi/depresivi, suspans, mister şi tensiune pentru smart viewers. Deci, da. E comercial. Are tot ce-i trebuie ca să se vândă bine şi ca să se vorbească despre el mai mult de o săptămână pe Facebook. Să nu mai vobesc de nominalizările la Oscar. E de acolo.

Ajung acasă, deschid laptopul, scriu username şi parola şi postez repede un răspuns: „Ei, da... deci se poate! Artă de calitate ambalată comercial, dar artă, „Black swan” ăsta. Şi da, aia mică merită Oscarul, iar Vincent Cassel chiar e carismatic.” Socoteala din târg....e mai profitabilă decât cea de acasă. Cum, necum, în afară de câteva exagerări nu prea am ce să reproşez. Natalie Portman joacă, nu se încurcă. Şi are ceva treabă – de la copilul muncitor, cuminte şi ascultător se transformă într-o scorpie vicleană de mai mare frumuseţea. Nina, balerina talentată şi graţioasă, se luptă pentru dreptul la celebritate cu preţul identităţii sale. Vezi cum o locuieşte personajul, cum din iubire pentru artă începe să iubească arta din ea care o va devora până la final.

Apoi, miza e mare. Filmul vorbeşte despre ceva. Are carne şi spune o poveste, nu e un simplu pretext umplut cu fumigene şi artificii. E drama artistului pus în postura de a se oferi pe de-antregul vocaţiei sale; artistul care arde spectaculos şi se consumă fără să privească înainte sau înapoi. Artistul aici şi acum, faţă în faţă cu rolul, cu şansa de „a fi”. Iar povestea asta a fost spusă de multe ori, în multe feluri, în artă şi în istorie. Provocarea e să o spui astăzi pe înţelesul secolului XXI. Şi cum suntem o lume de egocentrici, schizofrenici, bipolari, maniaco-depresivi, sensibili doar la stimuli dureroşi, materialişti, greu de impresionat, sadici şi cruzi... povestea lebedei negre nu mai e romantică, nici măcar dramatică. E furibundă, agresivă, violentă... provocarea de a ieşi din tine înseamnă întâlnirea cu viciul, cu sexul aberant, cu durerea fizică şi cu nebunia. A te metamorfoza interior din imaculata lebădă albă, ocrotită de mama, în senzuala lebădă neagră, gata să calce peste cadavre din plăcere, echivalează cu pierderea virginităţii în favoarea vieţii la bordel. Iar spectatorul e şocat – depinde numai de el dacă se lasă păcălit şi tresare la câteva picături de sânge sau măşti groteşti apărute din întuneric sau îşi ţine respiraţia până la final când acumulează destul suflu pentru a face „Wow!”. „Black swan” nu e neapărat un film imprevizibil, dar deschide multe piste şi gâdilă inteligenţa publicului care e luat prin surprindere ca şi mine. Vii să vezi un film despre care ai auzit atâtea încât ai impresia că îl şti deja şi primeşti o porţie de artă contemporană. Elementul surpriză e cartea pe care mizează filmul de la bun început. Şi asta e de apreciat.

La ieşirea din sală mă trezeam din coşmarul visat de alţii pentru mine. Şi a fost reconfortant. Mecanismul filmului este cel al unui vis urât care te poartă prin lumi suprapuse inteligent. În mod normal, visele nu se pot povesti. Aici e arta acestui film – este un coşmar povestit cu lux de amănunte, în care logica şi fantasticul se completează şi devin realitatea personajelor; realitatea spectatorului care visează în sala de cinema.

Platon

Obsesia corpului

2011-02-11T15:52:00.002+02:00

Mă gândeam serile trecute, urmărind o nouă emisiune lansată cu vâlvă pe Antena 1, la obsesia frumuseţii. Nu ştiu dacă domniile voastre aţi remarcat (eu iată că sunt un întârziat) că ultimii 50 de ani sunt guvernaţi de “obsesii”, nu de valori, de idei conducătoare. Chiar şi scopurile au căpătat această alură, ţelurile, profesiile. Obsesia banului, a tinereţii, a vindecărilor miraculoase, a celebrităţii. Dar obsesia, spre deosebire de ţintă, chinuie, doare, te transformă în sclav şi te modifică. Ei şi ce, dacă ajungi ce ţi-ai propus?! Vei fi fericit cu boala ta, că doar n-o s-o părăseşti acum, când a devenit una cu tine!?

Iar dintre toate maladiile care au atins veacul acesta, cea a frumuseţii corpului mi se pare una dintre cele mai devastatoare. Cel puţin pentru femei. Lasă imensa industrie făcătoare de imagine pe care ele o hrănesc, mă gândesc la sufletul lor terfelit cu atâta bucurie de obsesia întreţinerii leşului lor. Iar dintre toate – actriţe, femei de carieră, soţii importante ş.a.m.d. – cele mai folosite mi se pare modelele.

Pentru a participa la o competiţie precum cea pe care am văzut-o eu la televizor, “Next Top Model”, condiţiile sunt foarte stricte, chiar dacă la preselecţie nu se spune nimic despre asta. Probabil că organizatorii îşi închipuie că şi concurentele, şi telespectatorii sunt atât de pasionaţi de subiect încât e imposibil să nu ştie exact toate regulile jocului. Ca să verific, am făcut un test: am sunat un prieten, o amică mai precis, care mi-a recitat tot imediat. Ba mai mult, ştia nume, date, exemple de cariere celebre şi tot tacâmul. Ruşinat, am recunoscut că habar n-aveam că dimensiunile corecte, de pildă, nu sunt 90-60-90, ca la concursurile de miss, ci 86-54-86 şi că înălţimea minimă e de 1,73m, maxim 1,79m. Degeaba m-am revoltat spunând că mi se pare inuman dictonul “un model nu e niciodata prea slab” şi că greutatea oarecum normală e cu 20 kg mai mică decât înălţimea. Iar dacă vrei să urmezi o carieră în modeling, e bine să începi de la 14, maximum 16 ani. Cu alte cuvinte, căutăm minore înalte, deşirate, anorexice, cărora le băgăm în cap că frumuseţea înseamnă înfometare şi expunere repetată şi indecentă a trupului lor chinuit de pastile şi de inaniţie. Totul legal, cu zâmbetul pe buze, o întreprindere susţinută de milioane de puştoaice isterice şi de mamele lor nebune. Aceste mame care în anii ‘70 erau ele nişte fetiţe apucate, strigând pe străzile marilor oraşe: “Corpul nostru ne aparţine!”. Ceea ce părea atunci o justificată mişcare pentru egalitatea sexelor, a legiferării avortului şi a respectului femeii, s-a transformat ulterior într-o demenţă. E drept, nebunia nu începuse de-atunci; obsesia trupului, a frumuseţii cu orice preţ e veche în istorie. Dar secolul nostru a făcut-o axiomă şi a impus-o, prin cinema şi televiziune, la nivel mondial. Iniţial, dacă vă amintiţi, au fost femeile fatale de la Hollywood, care trebuiau să emane un magnetism erotic cuceritor; apoi, divele sofisticate made in Europe, modelul femeii încă de neatins, un soi de icoană senzuală la care trebuie să se închine tot mapamondul. Decăderea vine repejor, femeia nu se mai vrea doar idolatrizată, ci atinsă; ulterior folosită. Se inventează pin-up girl, cu alte cuvinte începe exhibiţionismul prefabricat al anilor ’50. Imaginea de fată cuminte, cu ochii mari şi obraji rotunji, dar şi cu fese îndrăzneţe umple revistele şi posterele care se lipesc peste tot: în dormitoare, în vestiare, pe geamurile tirurilor. Neglijeurile şi costumele de baie iau locul rochiilor de seara. Cu Marilyn Monroe nu doar că senzualitatea a devenit permisă, rolul ei era să invite; aşa că s-a transformat în sexualitate pur şi simplu. Intangibilitatea dispare, reperul devine acum idioţenia fermecătoare a femeii care nu pricepe nimic dar admite orice cu “naivitate”.

De-aici încolo – drum liber la folosirea trupului! Ne ocupăm noi, bărbaţii, de asta; ele să aibă grijă să fie cât mai obsedată de frumuseţe. Aşa începe comerţul corpurilor, o prostituţie legiferată de secol prin cuvântul “artă”: arta de a fi miss, de a fi fotomodel, top-model, super model, next top model, ex top model. Corpul femeii începe să se croiască după rochiile pe care trebuie să le poarte pe catwalk, după lumina care cade dintr-o parte la şedinţa foto, după accesoriile unei case de bijuterii. Părul trebuie să fie lung, buzele cărnoase, ten alb, ten bronzat, ochii ademenitori, atitudinea de vampă copil, picioarele interminabile, cu sâni sau fără, în funcţie de colecţia prezentată. Trupul este compus, recompus, fabricat şi prefabricat în funcţie de cerinţele pieţei. Şi încă nu-i destul: femeia cu oase, carne, sânge şi fără minte, intră acum în concurenţă cu trupul virtual, cel alcătuit de computer, cu trupul cibernetic al unei Catwoman – varianta feminină de Superman. Şi ştiţi care-i nebunia? Că de multe ori câştigă femeia reală. Obsesia depăşeşte matematica.

Pornisem de la o emisiune care face vâlvă în Statele Unite. La noi va fi una de duzină. Slavă Domnului că nu ştim decât să copiem prost. Cred şi sper că nu se va transforma “Next Top Model” într-un fenomen de isterie feminină naţională. Sau mai ştii? Poate că morbul frumuseţii leşului e înscris în ADN-ul epocii.

Apropo de hoituri, o altă amică, mai în glumă, mai în serios, îmi spunea că dacă moare să nu o îngropăm. Ar fi păcat să ronţăie viermii o investiţie de o viaţă în creme, geluri, măşti de faţă şi alte marafeturi. Oricât de absurdă mi s-a părut la început ideea, acum parcă încep să văd lucrurile altfel. Mai ştii dacă nu-i o viitoare afacere, o viitoare obsesie sau măcar un subiect pentru o scurtă emisiune? Lenin, pionerule, te salut!

Aristotel

Mama mea, Mariana Mihuț

2011-02-03T23:57:00.000+02:00

”Idiot, scârbavnic, scârbos și blestemat! Paduche ce ești! Te calc în picioare! Fac doi din tine! Blestemat să fii de ceruri, de Dumnezeu, de oameni, de pești, de păsări, de ape, de văzduh!” – Bunica. Bunica pe care niciun copil nu o merită. Un torționar în haine civile, cu căciulă croșetată și papuci de casă. Paranoică, prefăcută,acaparatoare, egoistă, rea. O urăști. Și pe bună dreptate. Cum să admiți ca o bunică să își chinuie nepotul, îl sufocă și care pe deasupra își tratează soțul ca pe o cârpă? Cum să nu urăști un monstru?

Să fie monstru personajul interpretat de Mariana Mihuț în spectacolul de la Bulandra? Își urăște soțul și fiica și nepotul? E un tiran lipsit de afecte? Din egoism și răutate se poartă așa? NU!!! Din dragoste! Din dragostea pe care a revărsat-o peste toți cei care nu au știut să o primească. Din dragostea care i-a fost refuzată. Din dragostea furată. Din dragostea înșelată. Din dragostea pe care o râvnește de o viață. Dragostea din care le-a dat tuturor și dragostea din care a uitat să-și trăiască viața. Bunica e toată iubire! O iubire sufocantă, ciudată, aparte, atipică. Iubirea-ură. Iubirea unei femei care și-a trăit viața pentru ceilalți și care a ajuns să urască fericirea care i s-a refuzat încă o dată și încă o dată. I s-a consumat iubirea și acum încearcă să supraviețuiască din cioburi de tandrețe și milă pe care le stoarce din sufletul secătuit. Și e atât de frumos... Frumos până la lacrimi. Lacrimi pe scenă, lacrimi în sală, lacrimi la ieșirea din teatru și lacrimi acasă. Apoi rămâne o liniște odihnitoare, o căldură venită de nicăieri și fericirea pe care ea nu o poate atinge. Și e bine. Și ei îi e bine în scrânciobul legănat de îngeri, acolo unde am lăsat-o la căderea cortinei. Acesta e spectacolul ”Îngropați-mă pe după plintă” în regia lui Yuri Kordonski.

Dramatizarea după romanul omonim al lui Pavel Sanaev gravitează în jurul acestei femei. Spectacolul nu este autobiografic precum romanul, iar centrul de greutate trece de pe Sașa pe Bunică. Yuri Kordonski nu ne oferă doar fereastra ochilor nepotului care, ajuns la vârsta maturității, își rememorează copilăria disputată între mamă și bunică, ci un perete de sticlă imens prin care vedem povestea așa cum a fost. Nu există nici Bau-Bau și nici eroi de basm. Doar oameni și adevărurile lor de viață. Și câte adevăruri mai sunt... Al lui Sașa, copilul inocent care nu vrea decât să fie ca toți ceilalți copii – cu mama, cu tata, iubit și îngrijit. Al Mamei care vrea să repare greșelile trecutului și să își mai încerce o dată norocul la fericire. Al Bunicului care a fost fidel o viață și care așa, actor ratat cum e, are dreptul la o bătrânețe liniștită. Și adevărul Bunicii – poate cel mai adevărat dintre adevăruri, tocmai pentru că e cel mai dureros. Și îi crezi pe rând pe fiecare în parte. Îi condamni și îi iubești pentru că sunt vii; nu rânduri pe hârtie și nici umbre pe o pânză. Nu actori într-un spectacol sau personaje abstracte. Sunt de-ai tăi. Și invariabil regăsești o bucățică din tine măcar în unul din ei. Eu una țin într-o cutie de lemn ”nimicuri” dragi, la fel ca Sașa. Și bunicul meu aducea din delegații cadouri prețioase. Și mama se punea la mintea mea și ne jucam Piticot. Și bunica mea îmi dădea de mâncare în ideea să nu rămân mică și pricăjită. Dar nu motivele mele sunt importante. Eu sunt una singură într-o sală în care alți trei sute de oameni au lacrimi în ochi sub zăpada albastră care cade peste ei. Nu știu de ce, dar respirațiile noastre sunt la unison cu cele ale actorilor. Poate că s-a pogorât îngerul peste spectacol și în seara asta.

În sunet tragic de violoncel, sub lumina rece, se rotesc pe scenă câteva piese de mobilier și universul domestic multifațetat ni se deschide în toate detaliile lui – de la canapeaua cu gândăcei, la fox-terrierul de lemn și până la cojițele de brânză pentru păsări din cutiuța metalică de lângă chiuvetă, totul e acolo. Casa copilăriei nostre. A celor care am avut lacrimi în ochi. Nu e nimic ostentativ în acest spectacol. Dimpotrivă – e o curgere firească – domoală și jucăușă, apoi tumultoasă și amenințătoare – cum e-n viață.

Și după ce te lași amețit de turnanta de la Bulandra care întoarce pe toate fețele camerele din casa bunicii și îmbătat de acordurile de violoncel...vin actorii. Pe Marian Râlea l-am văzut la 9 ani. Nu, nu eu aveam 9 ani când mă trezeam duminica să-l văd pe Magician; eram și mai mică de atât. El, pe scenă, în seara asta avea 9 ani. Pe cuvânt. Un copil sensibil, bolnăvicios, dar jucăuș, inventiv, inteligent și foarte atent la ce se întâmplă în jurul lui. Yuri Kordonski nu l-a gândit pe Sașa ca pe un narator omniprezent. Sașa nu e adultul care joacă rolul copilului, ci odată ajuns între umbrele care prind carne în fața noastră, Sașa are 9 ani și ne povestește cu haz, inocență și seriozitate. E dureros de matur copilul ăsta de 9 ani când o întreabă pe Bunica ce se întâmplă cu omul în Iad și în Rai, sau atunci când cuprinde toată viața Bunicii în câteva cuvinte: ”S-a rupt firicelul iubirii”. Asta e cheia întregului spectacol. M-am bucurat ca într-o dimineață de duminică din copilăria mea de Marian Râlea în acest rol, tocmai pentru că nu l-am mai văzut pe Magician. Bunicul, Claudiu Stănescu, e contra-punctul comic la comedie și contra-punctul dramatic la dramă. Parcă venit dintr-un alt tablou de familie, e frust, cu picioarele bine înfipte în pământ, o materie brută care nu vrea să se lase șlefuită. Postura îl recomandă drept capul familiei, însă soția i-a suflat acest rol. Andreea Bibiri e Mama, ”ciumița”, așa cum o alintă Sașa (adaptare după formula Bunicii: ”Ți-a venit ciuma bubunoică”). Deși mi-aș fi dorit să o iubesc și eu așa cum o face fiul ei, nu pot. Emoția pe care o poartă pare contra-făcută și văd în ea maidegrabă camaraderia prietenului de nădejde, decât candoarea și raiul matern la care speră Sașa.

Și ar mai fi Bunica. Am auzit de multe ori, am citit-o de și mai multe, am spus-o mereu: Mariana Mihuț este formidabilă, Mariana Mihuț este genială, Mariana Mihuț este uluitoare. Mă așteptam să fie astfel și de data asta. Dar e mai mult. Pe mine la școală nu m-au învățat cuvântul care să spună cum e Mariana Mihuț în acest spectacol. Dacă minimalizez ceea ce face pe scenă pot să spun că devine o scorpie bătrână când își înjură nepotul și soțul, o mamă inumană când își blesteamă fiica și că o crezi până la ultima literă. Apoi, are un haz nebun când, din te miri ce, pe nesimțite, te face să pufnești în ras. Te țintuiește în scaun și uiți să respiri când cu cea mai sfâșietoare sinceritate povestește cum și-a îngropat fiul de nici doi ani și cum a fost internată forțat la balamuc. Iar la final îți scoate inima din piept și ți-o pune în mână; privește-o dacă poți. Nu știu cum, nu știu de ce. Știu doar că e singurul om care poate să facă asta.

Și cum între timp am căutat și în dicționare, și în enciclopedii, și pe Google și tot nu am găsit cuvântul pe care îl caut, mi-am dat seama că m-am obosit degeaba. Îl știu de când m-am născut. Sașa spune la un moment dat că Bunica e viața și Mama e fericirea.

Pentru mine, Mariana Mihuț e mama.

Platon

Turistul comic sau Johnny Deep și Angelina Jolie într-o parodie de succes

2011-01-25T13:43:00.007+02:00

Un oraș superb – Veneția. Doi actori superbi – Angelina Jolie și Johnny Deep. Un film nu chiar așa de superb – ”Turistul”. Dacă mergem la filmul lui Donnersmarck să vedem unul de acțiune/ dramă/ thriller, așa cum l-am găsit prezentat pe IMDb, clar suntem deziluzionați. Eu am văzut o parodie subtilă și inteligentă și mi-a plăcut.

Există suficiente ingrediente pentru oricare dintre genurile pe care le pretinde. Problema e că din rețeta fiecăruia lipsește exact secretul bucătarului și probabil așa am ajuns să fiu servit cu un carcalete și nu cu un meniu complet. Intenția este clară – se iau doi actori frumoși de pică, talentați (el mai mult ca ea), la mare căutare, se combină până se omogenizează, se pune suspans cât cuprinde, se stropește cu puțin romantism, un praf de dramă și se condimentează cu comedie după gust. Voilà! Ei, n-a prea ieșit tortul miresei, ci prăjitura cu răvaș. E un film frumos, în sensul plăcut la vedere, mai puțin inteligent decât se vrea a fi, dar, în orice caz, de văzut.

De ce mi-a plăcut mie, în schimb. Am trecut peste orgasmul vizual, și extazierea în fața peisajelor (urban și uman) și m-am distrat copios văzând cum rând pe rând sunt luate la mișto nații dintre cele mai subțiri – de la englezi la francezi și de la italieni la ruși, să nu mai vorbesc de americani. Clișee peste clișee, subtile sau evidente, introduse ca din greșeală în poveste, en passant, dar care sunt frișca de pe tortul inexistent. Apoi nu puteau lipsi satirele inspirate din clișeele hollywoodiene – alt prilej de răsfăț. Cum să nu râd când la o petrecere exclusivistă din Veneția, pe ringul de dans toți domnii și doamnele fine se regrupează instant în perechi la primul acord al melodiei și îi lasă în mijloc, privindu-se lung, pe protagoniști. Dacă s-a vrut să fie comic, le-a ieșit. Dacă era un moment de acțiune/ dramă/ thriller… e grav. Tot filmul, în fond, mi-a mirosit a parodie atipică. Nu are nimic din vehemența lui ”Kill Bill” și nu e frust ca ”Hot shots” . E foarte pe muchie, în așa fel încât mă întreb dacă așa au vrut sau a ieșit așa din greșeală. Are ceva din ”Once upon a time in Mexico” (în care tot Johnny Deep decima jumătate de piață după ce i se scoseseră ochii) și nu prea. E chiar mai pe bune și e cu mult mai rafinat.

Povestea e jignitor de simplă: combinația dintre ”un băiat iubea o fată” și ”fetele frumoase aduc belele” cu o răsturnare imprevizibilă pe final. Chiar, de ce nu l-au descris și ca mystery? Un gen în plus sau în minus… ce mai conta. Angelina Jolie are o mare calitate în felul de a interpreta. E atât de frumoasă încât nu e nevoie să mai joace frumusețea. Nu e sexy, nu e provocatoare, nu e extravagantă. E frumoasă. Și cu clasă. O doamnă. Și mă hazardez să spun că joacă bine – ce are ea de jucat aici. Nu e Nicole Kidman în ”The hours”. E Angelina Jolie în ”The tourist”. Și asta e de bine. Pe Johnny Deep m-am bucurat să-l mai văd și fără machiaj. După atâția pirați, Sweeney Tozi, fabrici de ciocolată și țări minunate mai că uitasem cum arată. Frumușel, frumușeeel… tot chipeș a rămas și la 48 de ani. Aici nu prea mai fac mofturi pentru că joacă omul. Joacă bine. Asumat, serios, amuzant până la Dumnezeu, profesionist. Nu e Johnny Deep în ”Donnie Brasco” sau ”Ciocolată cu dragoste”. E Johhny Deep undeva între ele, plus ceva din ”Don Juan”. Și asta e de foarte bine.

Una peste alta, ”Turistul”, așa parodie cum l-am văzut eu, este un film reușit. Decât să mergi la ”Die hard„ (1, 2, 3, 4… la alegere) să vezi cum explodează tot și toate, mai bine te relaxezi la o urmărire molcomă cu șalupe de lux pe canalele Veneției – tot acțiune se numește. Decât să plângi două ore la ”Love story”, mai bine te bucuri de un sărut scurt, dar pasional pe un balcon din Veneția. Și decât să tremuri în fotoliu la ”Psycho”, mai bine stai cu sufletul la gură (sau poate nu) să afli cine e Alexander Pearce. Și cum pe toate celelalte le-ai văzut demult… merită să vezi și ”Turistul”.

Platon

Săpător după talente. Azi, Raluca Iuraşcu

2011-01-16T20:56:00.003+02:00

De ce ea?

Când am vazut-o întâia dată, am ştiut că trebuie să mizăm pe tinerele talente, cât mai tinere şi cât mai mari. Noi, adică ţara asta de neisprăviţi care stăm şi aşteptăm să ne sufle strănii ce avem mai bun, vezi şi cazul Oanei Zăvoranu la Hollywood, al Monicăi Bârlădeanu în Italia şi al Mihaelei Rădulescu la Monte Carlo.

Când am văzut-o a doua oară, am realizat că da, actoria nu moare, doar se transformă, şi monştrii sacri ai scenei pot să-şi doarmă liniştiţi somnul de veci, nu să se tot sucească de pe o parte pe alta, ca până acum. Actoria există şi s-a întrupat în ghemotocul ăsta de fată, care ne surprinde cu fiecare episod. Şi parcă datorită ei, nu ştiu cum, Narcisa e mai domestică...Jocul ei e plin de expresivitate, mai ales în scenele în care e drogată; privirea aceea unică, capul aplecat mereu într-o parte (dreapta pare-mi-se), motivul inconfundabil şi felul în care îşi ţine drăgălaşele-i picioare ne fac să descoperim următoarele: 1) viciul are chip aproape uman; 2) de ce un copil aflat la vârsta întrebărilor să treacă prin aceste experienţe? 3) dacă a trecut de ce mai filmează doar în Narcisa sălbatică? 4) Gloria Miralena Bumbesco are urmaşi; 5) dar de ce să aruncăm un suflet pur într-o telenovelă porno? 6) trebuie făcut de urgenţă “Narcisa salbatică 2” care să se cheme “Anastasia – un destin cu greutate”; 7) viaţa e complexă şi are multiple aspecte.

Clickportret

Raluca Iuraşcu este descendentă, pe linie paternă, din Mihai Eminecu şi George Enescu – deodată şi laolaltă, aşa cum poporului român Traian îi este tatăl şi mumă Decebal. Din Ion Creangă nu. Pe linie maternă, printre strămoşii săi cu pedegree se numără şi Alexandru Sahia. Observaţi, vă rog, arcul peste timp şi peste film pe care familia îl face, dându-şi mâna în istorie reprezentanţii ei cei mai de soi. Cu aceste date genetice, plus un tată care este interesat de soarta odraslei sale, Raluca Iuraşcu nu avea de făcut decât să meargă mai departe, ca vântul din Vama Veche. Ceea ce a şi făcut, rapid şi la obiect: a concentrat cursuri de actorie la trei universităţi, precum cubul Knor, şi savoarea acestui mix de ingrediente este de neconfundat. În Raluca Iuraşcu se împletesc metodele de vară de la Oxford Brooks University, University College London, Fort Lauderdale University Florida Miami. Plus amprenta clasei de actorie de la “Dinu Lipatti” – un liceu de vis. Este totodată elevă la Shakespeare School Bucureşti – credeţi că e ceva întâmplător pe lumea asta?

În ceea ce priveşte cariera artistică a Ralucăi, în afara rolului din filmul de mare succes “Pam Para Ram”, debutul său pe micul ecran face trimitere direct la strămoşul Eminescu şi la apariţia sa meteorică, de luceafăr, în cultura română. Noi sperăm să nu aibă destinul poetului (compozitorul a dus-o mai bine) decât sub raport de drepturi de autor, pe care ar putea să le şi pretindă, de altfel! Iar fanilor le sugerăm să o mai lase în pace, pentru că talentul şi celebritatea, ca şi filmările la un serial sunt lucruri greu de suportat.

Recomandări şi speranţe

Studiindu-i profilul, alura, emploi-ul şi contre emploi-ul noi sperăm să trăim să o vedem în: “Cabaret/ Moulin rouge”, “Medeea” de Euripide sau, măcar, “Antigona” de Sofocle, “Splendoare în iarbă”, “Callas forever young” şi “Basic instinct”. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Întrebare:

Ştie cineva ce funcţie are tatăl ei, domnul director de la Sahia Film în PD-L? Aşa, de curiozitate.

Aristotel

Muzici vesele şi neveste triste

2011-01-16T15:20:00.000+02:00

Dacă îi spui unui “mergător” la teatru că tocmai a fost premiera cu “Nevestele vesele din Windsor”, un musical semnat Alexandru Tocilescu şi Nicu Alifantis, se va grăbi să-şi ia bilet. Apoi va merge la spectacol cu toate aşteptările sale pe tavă, fiind sigur de întâlnirea cu Evenimentul, cu unicul. Stop.

Şi eu credeam că această producţie va fi cel puţin de calibrul “Elisavetei Bam”, iar articolul de faţă un bricolaj de bucurie. Aproape că nu mai pun la socoteală faptul că proiectul este un remake după spectacolul din 1978 de la Piatra-Neamţ despre care auzisem o mulţime de poveşti vesele. Cele de azi sunt triste, după chipul “Nevestelor...” de la Metropolis. Întâi de toate, pentru că musicalul poartă fosrte vag semnătura Alexandru Tocilescu, aşa cum mi-l amintesc eu – copilul teribil al regiei anilor ’70 care ştiuse să-şi păstreze spiritul ludic, visul avangardist, nonconformismul şi gestul rock&roll. Mai degrabă spectacoul aparţine muzicii, de parcă Alifantis l-ar fi chemat pe Tocilescu în ajutor şi nu invers. Regizoral, n-am văzut decât nişte soluţii vechi, obosite, care semănau mai mult a încropeală şi a trist copy-paste, decât a direcţie coerentă şi puternică. Distribuţia, cu foarte mici excepţii, pare o adunătură de oameni găsiţi la întâmplare pe holurile teatrului. Altfel nu se explică nici prezenţa însoţitorilor lui Falstaff, nici Falstaff însuşi, nici unele personaje secundare, dar importante în economia piesei. Actoriceşte, caracterele sunt insuficient creionate, relaţiile nedezvoltate; muzical, multe voci sună prost. Şi-atunci te întrebi ce a făcut ca aceşti oameni să se întâlnească într-un spectacol. Dealtfel, încă de la început câte ceva deranjează ochiul sau urechea, ceea ce face ca şi puţinele scene bune să fie uitate, iar cele începute promiţător să sfârşească trist. De pildă, spaţiul prea mic este sufocat de o distribuţie aşa de numeroasă plus decor plus band. Cheia de joc nu e clară pentru toată lumea sau, cel puţin, nu e asumată până la capăt, iar tipologiile care populează acest univers şi care au făcut vogă în anii ’70 sunt acum exagerate sau ridicole. Falstaff, legendarul chip din “Nevestele...”, nu este decât o caricatură. Bietul actor e depăşit de cerinţele personajului, vocea sa e gâjâită, omul oboseşte la orice mişcare şi în van vrea să semene cu o mixtură de Hemingway (cu tot cu bătrân şi mare) şi de Moş Crăciun decrepit. Nu e nici Falstaff, nici altceva.

Alţii, precum Ewans sau Doctor Caius, sunt citiţi într-o cheie atât de voit comică încât devine şarjă. Despre Crina Mureşan în rolul Doamnei Ford, care nu e nici pe departe prezenţa din “Elisaveta Bam”, prefer să nu mai spun nimic. 

Cu toate acestea, sunt trei motive pentru care nu pleci la pauză (cel puţin nu eu) şi nici nu regreţi că ţi-ai pierdut seara. Primul este muzica excelentă a lui Nicu Alifantis, insipirat scrisă şi aleasă, interpretată foarte bine de trupa Byron – nişte băieţi cărora le urez viaţă lungă în teatru. Oricum, şi atunci când nu cântă, sunt mult mai prezenţi decât figuraţia. Aranjamentele instrmentale şi vocale, alături de mişcarea gândită de Felicia Dalu, vorbesc despre o muncă de concepţie alcătuind un tot fericit pe care ar fi bine să şi-l asume, prin repetiţii, şi actorii. 

Celelalte două motive sunt date de prezenţa Adrianei Trandafir şi a lui George Ivaşcu. Prima, în Doamna Quickly, îşi construieşte personajul cu atenţia unui actor de dramă, cântă şi dansează ca un actor de musical. A găsit gestul caracteristic, alura, profilul şi le duce până la capăt. Efortul nu se simte, energia sa scenică e debordantă, iar apariţia se reţine şi se aşteaptă. Dealtfel, în momentele când nici unul dintre cei doi actori nu apare,  eşafodajul se clatină, ritmul cade şi atenţia spectatorului scade. George Ivaşcu, în Domnul Ford, înţelege, înainte de orice, cheia personajului şi se foloseşte de toate instrumentele pentru a-şi susţine demersul. Voit îngroşat, cu elemente burleşti, jocul şi joaca lui George Ivaşcu amintesc aici de stilul lui Louis des Funès – opţiune fericită pentru ce s-a vrut a fi iniţial acest spectacol. Dar iată că trei motive nu-s de ajuns. 

Refuz să compar “Nevestele triste” cu cele vesele din ’78 sau cu “Nevestele vesele...” ale lui V.I. Frunză - un soap opera, tot cu muzică live. Tocmai de aceea apare cuvântul “trist” de atâtea ori în rândurile de mai sus. Şi încă-o dată: trist este că publicul va vei să caute ceva ce aminteşte de Tocilescu. Şi nu va găsi. 

“Nevestele vesele din Windsor” de W. Shakespeare; regia: Alexandru Tocilescu; scenografia: Francois Pamfil; costume: Corina Grămoşteanu; coregrafia: Felicia Dalu; muzica: Nicu Alifantis; cu: Lucian Iancu, George Ivaşcu, Adriana Trandafir, Ion Grosu, Mariana Dănescu, Crina Mureşan, Şerban Celea, Gelu Niţu, Adi Ciobanu şi alţii; Teatrul Metropolis Bucureşti.

Aristotel

Nicio zi fără Serial

2011-01-14T17:25:00.000+02:00

“Alo, Da! Hai, mamă, zii repede că începe serialul! Eee, nu e vorba că mă deranjezi, dar nu te-ai învăţat şi tu odată că la patru e serialul. Bine mamă, hai, sună-mă mai târziu, bine? Pe la şapte aşa, că încep şi ştirile la cinci şi e şi domnul Măruţă. Bine, te pupă mamaie! Pa, pa.”

De fapt are dreptate femeia. Ar fi cazul să ştim cu toţii, de la şcolar la pensionar că în fiecare zi de luni până vineri, de la patru la cinci e Serialul. De Andreea Esca îţi place, nu-ţi place, la “Dansez pentru tine” te uiţi, nu te uiţi... dar serialul vrei - nu vrei şti că e tot acolo. E un adevăr general valabil al realităţii noastre. O lege nescrisă a televiziunii şi nu numai... o lege a firii deja. Dacă se întâmplă să fie patru şi serialul să nu înceapă, e la fel de probabil ca soarele să nu mai răsară mâine dimineaţă. E imposibil să nu fi văzut măcar cinci minute dintr-un episod, să nu ai un prieten care l-a urmărit 3-4 ani în gimnaziu/liceu/facultate, o bunică sau o mătuşă fan declarat şi la fel de puţin probabil e să nu ştii cum arată Victor Newman. 

O dată pe săptămână dacă te uiţi eşti la zi cu toate intrigile. De fapt, important e să ştii cine e în spital sau în închisoare (trebuie să fie unul bolnav sau judecat pentru ceva... cel puţin de 15 ani aşa e). Nu contează că ai fost plecat în vacanţă două săptămâni şi ai pierdut sărutul dintre Sharon şi Brad; peste maxim două zile precis are unul din ei remuşcări, cu ocazia asta vezi flashback-ul şi înţelegi imediat de ce Sharon s-a purtat aşa rece cu Nick. Important e să nu ratezi aşa-numitele “morţi spectaculoase” – o explozie, un avion care se prăbuşeşte, o maşină care dispare în junglă, o barcă scufundată; evident toate astea doar povestite cu lux de amănunte pentru că nu vedem mare lucru din eveniment. Şi asta pentru că e nevoie de ambiguitate. Cum de ce? Se vede că nu urmăriţi serialul... pentru că personajul nu moare de fapt. Dispare preţ de două-trei sezoane (probabil actorul respectiv are un alt proiect) şi apare când ţi-e lumea mai dragă şi când taman ce uitasei de el pentru a distruge fericirea fostei iubite care e pe punctul de a se mărita cu duşmanul lui de moarte. Cu fiecare revenire pot apărea şi surprize – nu în scenariu, ci în distribuţie. Dacă eşti începător în descurcarea iţelor din Genoa City nu te deranjează de fel actriţa care o interpretează pe Victoria. E simpatică, drăguţă, are prestanţă de doamnă directoare... în fine, nu e nevoie de mari calităţi pentru a  face faţă cerinţelor. Una peste alta dă bine pe sticlă şi asta contează cel mai mult. Da, dar când ai ştate vechi şi ai prins-o acum doi ani pe cealaltă actriţă care o juca pe Victoria cum să nu îi duci dorul?

Cam asta se întâmplă. Ştiţi, nu? Vreţi să vă povestesc de relaţia dintre Jack şi Phillis, de concurenţa dintre Newman Enterprise şi Jabot Cosmetics, de restaurantul Ginei, de cum era să o omoare Sheilla pe Lauren, de ce a ajuns John la 117 ani în închisoare? (despre toate astea am aflat din două episoade care mi-au servit drept cercetare împreună cu informaţiile preţioase venite de la o prietenă care mi-a spus cu mare satisfacţie cum a reuşit să “se lase după 10 ani”). Fie că urmăriţi serialul şi ştiţi foarte bine despre ce vorbesc, fie că încă vă opuneţi cu înverşunare să vedeţi măcar un episod, nu are niciun farmec să enumăr la infinit poveştile şi interdependenţele din film. În fond totul se reduce la combinaţii de n luaţi câte k, permutări de cupluri şi arajamente între corporaţii. La volumul de personaje la care s-a ajuns (bătrânii nu mor în acest serial, iar copiii se nasc unul pe sezon), la încâlceala de relaţii şi mai ales la numărul de episoade (8000 şi ceva în State, 4000 şi ceva la noi) e greu să mai inventezi alte situaţii. Aşa că se iau datele problemei şi se rearanjează încât toată lumea s-a culcat cu toată lumea (mereu din iubire), toată lumea a fost/este prietenă cu toată lumea, inutil să spun că toţi se cunosc între ei.

Şi totuşi... de ce nu ne plictisim? De ce ne uităm? Motive de ordin intelectual nu prea am reuşit să adun, la capitolul extra artistic în schimb, stăm bine: băieţi şi fete frumoase la tot pasul – tineri, plini de energie, se sentimente pure şi calde. Feţe plăcute au mai toţi actorii. Dive bine îmbrăcate. Interioare cu bun gust. Aranjamente florale viu colorate. Pereceri cu fast o dată pe lună. Bine şi doar pentru asta să petreci o oră pe zi, zi de zi, timp de 15 ani, cu ochii în televizor? Iniţial asta e. Apoi, ceva din nostalgia Dallasului, plăcerea de a vedea o lume pe care abia o descoperi şi încet-încet te trezeşti implicat în poveste. Poveste la modul generic vorbind, pentru că între timp s-a schimbat şi reorganizat. Îi cunoaştem pe Victor, Niki, Jack, Ashlley, Paul, Jill, Neil, Drucilla, copiii şi nepoţii lor de-o viaţă. Zilnic intrăm în vieţile lor şi suntem nevoiţi să ne implicăm sufleteşte în fiecare succes sau eşec în dragoste prin care trec de la un episod la altul. O cred pe prietena mea când spune că dă dependenţă. E vorba şi de obişnuinţă, de tabieturi sau de rutină. 

Cu toate astea serialul are un public constant, iar posturile concurente nu au nicio şansă când vine vorba de rating. E leaderul incontestabil. Pare reţeta succesului absolut şi ce e şi mai curios nu dă semne de îmbătrânire. Ei, nu v-aţi dat seama încă despre ce serial e vorba?! E “Tânăr şi neliniştit”.

Platon

Brandul de teatru

2011-01-07T20:46:00.000+02:00

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, Teatrul a copiat după Turism. S-a branduit, care va să zică şi acum ministerialii şi primarii pot dormi liniştiţi. Printr-un monument de maxim prost gust, jignitoare conotaţie culturala, dar de o mulţime de parale, Teatrul intră, vrând-nevrând în circuitul turistic al Capitalei. Traseul unui străin, aflat în vizită la Bucureşti şi dorind să vadă artă contemporană reprezentativă, ar fi cam aşa: “nasturele” din Dorobanţi, cel înfipt în mijlocul intersecţiei, apoi “ţeapa” lui Ghilduş, “cartoful” lui Băsescu, “crucea cu cravată” – iertare, domnule Corneliu Coposu – şi, în sfârşit, “Căruţa cu paiaţe” din faţă de la TNB. Pentru aceasta din urmă nu e nevoie de o poreclă, şi-a dat-o singură, fără intenţie autoironică. Turistul poate pleca apoi liniştit acasă, nu înainte de a face multe fotografii, sugerez chiar în faţa complexului de sculpturi cu temă culturală. Asta ca să fim siguri că nu va uita experienţa sa pe frumoasele noastre plaiuri unde ne căznim să vedem monstruos, aşa cum făcea marele nostru dramaturg. De simţit, oricum simţim enorm; în cazul d-lui Ioan Bolborea preţ de 16 paiaţe turnate în bronz plus statuia lui I.L. Caragiale însuşi, dar mai într-o parte. Întreg ansamblul se cheamă “Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” – nume care trimite la două referinţe culturale a căror legătură sălăşluieşte bine închisă doar în mintea sculptorului. N-am niciun dubiu că străinii se vor grăbi să-l noteze, că de ţinut minte nu e cazul, să-l traducă în limba lor şi să-l adapteze. Aici va fi amuzant: ori “paiaţele” sunt reprezentative pentru teatrul românesc, nu personajele, ori actorii care au inspirat lucrarea sunt nişte paiaţe? Din această dilemă cu greu se va putea ieşi. Dar mai am câteva “de ce”-uri: de ce aceste personaje şi nu altele, de ce acei actori şi nu alţii şi de ce unele chipuri sunt semnate anonim, fără a fi inspirate de vreun comediant?

Întâi să le numărăm, coane Fănică: Veta, Ziţa, Farfuridi şi Brânzovenescu (după modelul Dem Rădulescu şi Mircea Diaconu), Cetăţeanul Turmentat (inspirat de Birlic), Goe, Zoe, Mam’Mare (cu faţa d-nei Bulandra), Chiriac, Rică Venturiano (Radu Beligan), Mamiţa, Trahanache (Alexandru Giugaru), Caţavencu, Pristanda (Ion Chelaru). Deasupra tronează doi domni Goe pe post de îngeraşi. De ce doi n-aş putea să vă spun. E metafora sculptorului. De ce nu şi Ionel? Măcar e o zgâtie simpatică. Nu mai pun la socoteala că dacă autorul ar fi recitit “D’ale carnavalului” sau “Conu Leonida...” (“Năpasta” e la lecturi opţionale, ca orice dramă) ar fi descoperit şi alte tipologii interesante. Sau o fi o chestiune de opţiune estetică? Mai degrabă asta, altfel de ce ar conduce căruţa Zoe Trahanache? Mă gândesc că e vreo trimitere istorică despre cine face şi desface lucrurile în ţara asta de gogomani. Dar cu teatrul ce-aţi avut? Preferam, parcă, vechea statuie din faţa TNB: capul lui I.L. Caragiale pe corpul lui V.I. Lenin – un colaj postmodern făcut pe tăcute şi în urma unei înţelegeri rapide între fostul director, Dinu Săraru, şi ministrul de atunci, Răzvan Theodorescu. Măcar aceea avea umor; involuntar, dar caragialian până la Ionescu. Acum nu e decât o adunătură de bronzuri bloncoase care nu ne reprezintă, afară poate de politicienii car perpetueză imaginea hâdă ale unor personaje transformate în paiaţe. Iar bietul Caragiale, trântit ca şi cum s-ar surpa pământul sub greutatea sa, stă şi “veghează” nu ştiu ce. Sculpturi obosite, schimonosite, urâte pur şi simplu, nu pentru că nu dau seamă “realismului”, precum personaje ca “Mica sirenă” sau “Manneken Pis”. Urâte pentru că nu mărturisesc nimic şi n-au în spate vreo idee coerentă sau vreun stil artistic unitar. Îmi permit să afirm asta, chiar dacă nu sunt critic de artă plastică; dar nu mă simt nici printre Mitici. La nevoie, pot invoca teoria lui Vianu despre gustul estetic, văzut ca simţul cel mai puţin raţional. Aici cred că mă întâlnesc cu dl. Bolborea, numai că iraţionalurile noastre sunt diferite. Totodată, nu cred că teatrul, cu ale sale bune şi rele, e o reprezentaţie de paiaţe sculptate în băşcălie. Dar parcă ţara asta se regăseşte în frunza d-nei Elena Udrea?

Monumentul a fost dezvelit pe 19 decembrie – o data fără o însemnătate anume. Afară doar de cazul în care s-a dorit ca prin acest gest să intre în calendarul cultural. N-a ieşit. Afară nu-i nicio revoluţie, Bobocule, chiar dacă matale le ziceai atât de bine.

“Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” de Ioan Bolborea; o sculptură de 25 de tone, 8 metri înălţime, care se întinde pe o suprafaţă de 300 de metri pătraţi, a costat 1.5 milioane euro şi construcţia sa a durat 8 ani.

Aristotel

Lista de cumpărături

2011-01-03T16:07:00.001+02:00

Nici nu mă trezisem bine că nevastă-mea, calculată din fire, mă întreabă: “Tu ce faci deseară?”. “Ies în oraş cu prietenii”. “De ziua mea tu ieşi în oraş cu prietenii?!”. Doamne, ce gafă! Am dres-o rapid: “Ies în oraş cu prietenii ca să-ţi cumpăr ţie un cadou, iubito!”. Noroc cu Zuzu. Te deşteaptă de dimineaţă. Am tăcut câteva secunde, aşteptând cu sufletul la gură verdictul. “Ia lista asta şi fugi la cumpărături. Deseară avem invitaţi”. Am răsuflat uşurat. Mă iertase. M-am uitat în ochii ei şi mi-am dat seama cât o iubesc. “Sunt atât de fericit că eşti cu mine, sunt atât de mulţumit asta-nsemnând merci. Merci e felul meu de-a mulţumi, merci fiindcă eşti tu”. Apoi am zbughit-o pe uşă ca să nu-i vină alte idei.

În sfârşit, la volan. Îmi place să conduc, mai ales când plouă. Când plouă, totu-i mai frumos, mă simt proaspăt şi sănătos şi mă satur doar cu gustul Bonduelle. Mă tot gândeam aşa, stând în trafic, ce să fac? Să mă combin la cartelă cu un prieten? Să am 800 de minute în reţea şi o mulţime de extraopţiuni? Vise... Apropo de vise, ar cam trebui să-mi schimb şi eu coşmarul ăsta de telefon. Dar până una, alta trebuie să-i găsesc ceva nevesti-mii. Doamne, îmi aduc aminte cum am cunoscut-o. Era o zi caldă de septembrie, eu mă plimbam pe bulevard, ea venea din direcţia opusă. Şi ne-am văzut. Pur şi simplu am înnebunit. Ea, sfioasă, m-a întrebat: “Mergeţi la cumpărături? La Cocor?”. “Da, din ‘73”. Câte lucruri ne leagă de locul ăsta... Poate că ar trebui să merg chiar acolo să-i iau ceva de ziua ei. Mă gândeam la un telefon nou... Dar atunci înseamnă că trebuie să-i cumpăr şi fiică-mii unul! Da, da, urgent. Mai degrabă ei, decât soţiei. Am visat că se luau copiii de ea la şcoală, îi furau sandwich-ul, o trăgeau de codiţe, îi puneau gumă în păr. Trebuie să-i găsesc o poreclă, un număr de telefon ca să nu se mai ia nimeni de ea. 0725BAZATA, 0730NIKITA, 0722KARATE, 0723BRUZLI. Asta e! Fiecare abonament vine cu ceva în plus.

Cât de repede a crescut şi asta mică! Îmi amintesc că dimineaţa eu îi pregăteam micul dejun. La început nu ştiam ce să-i dau. Câte iaurturi n-am încercat!... Ba era prea slab, ba prea gras, prea acru, prea bun, prea ca la ţară. Până am descoperit că ea, de fapt, era înnebunită după parizaki. Ne-aşezam amândoi la masă în bucătărie şi cântam: “Yaki e delicios/Nu-i altul mai gustos/Creşti mare şi forţos”. Şi ea: “Mereu voi învăţa/În zori de voi mânca/Am zis sau nu ţi-am zis/Parizaki Ifantis”. Şi amândoi: ”Zaki, Yaki, Parizaki”. Apoi, cu timpul, am realizat că fiica mea trebuie să crească sănătos. Aşa că îi dădeam pâine prăjită cu margarină şi îi spuneam: “şi micul dejun al lui Dylan începe cu Rama. Ceea ce Nadia Comăneci numeşte micul dejun al campionilor”. Până-ntr-o zi când mi-a spus, mititica, “eu Becel inima mămăiţei mele”. Soacră-mea seamănă extraordinar cu Stela Popescu. De altfel, sunt şi vecine. Se întâlnesc la farmacia inimii, Catena. Sunt atât de drăguţe! Fiecare cu problema ei: “Vreau să trăiesc mai mult, vreau să nu mai strănut”. Asta-i soacră-mea. Doamna Stela Popescu, în schimb, orice ar durea-o, e tot cu zâmbetul pe buze. Şi mai e şi înţeleaptă. Am cunscut-o şi eu... Şi mi-a dat o lecţie! Tocmai intram la Catena, eram răcit cobză. Farmacista mă vede strănutând, cu nasul înfundat şi zice: “Când eşti înfundat şi epuizat, când te simţi ciudat, ca lovit în cap, Parasinus îţi aduce vânătorii de răceală”. Dau să cumpăr imediat două cutii, dar cineva mă bate uşor pe umăr. Când mă întorc, doamna Stela Popescu în persoană. “Să-ţi povestesc o întâmplare, zice dânsa. Eram cu Arşinel şi cu nepoţii în parc. Când să ne dăm în carusel, o durere m-a aţintit. Puteam să iau Nurofen, aşa cum o făcusem şi la serbarea nepoţicii mele. Dar mi-am amintit brusc de o învăţătură a mamei, de pe vremuri, din Bucovina, aşa că am zâmbit şi mi-a trecut pe loc. Apoi ne-am luat la întrecere spre carusel”. “Şi care e leacul?”, am întrebat extrem de curios. “O doză de ceva, puterea de a spera, sunt reţeta pentru viaţa ta”. Am rămas trăznit. Nu mai aveam cuvinte. Dar tot ea – o doamnă, ce mai! – a salvat situaţia: “Tinere, ce elegant eşti. Costumul acesta e nou?”. “Nu, e spălat cu Perwol”, am îngăimat eu. “Dar Vanish nu foloseşti? Cu Vanish mi-am recuperat bluza preferată”. “Iar eu, mi-am recuperat cea mai bună prietenă”, s-a băgat în seamă şi farmacista. “Pun Vanish pe pată, pun şi în maşina de spălat”. “Asta dacă merge”, am bombănit eu cu ciudă. Nu-mi place când cineva intervine într-o conversaţie. Şi cu doamna Stela Popescu! Dar tot dânsa, cu eleganţă, a aplanat orice eventual conflict: “Planurile tale sunt distruse dacă maşina de spălat se strică. Ca să scapi de coşmaruri, foloseşte Calgon la fiecare spălare pentru a proteja părţile vitale ale maşinii tale. Maşina de spălat trăieşte mai mult cu Calgon”. Ce femeie! Poate pe ea ar trebui să o întreb ce să-i cumpăr nevesti-mii de ziua ei. Să fie şi frumos, nici prea scump. Economie fără compromisuri? Doar cu Bonux. Dar de ăsta i-am luat săptămâna trecută... O vopsea? Care lasă părul ca de caşmir? Sau un Rimmel care face gene XXL, magnetice, care atrag toate privirile? Doamne-fereşte! Şi-atunci, ce? Trag maşina pe dreapta şi mă concentrez. Nimic.
Eram pe Calea Victoriei, chiar lângă Teatrul Odean. Bine că găsisem loc de parcare. Văd un afiş la nu ştiu ce spectacol cu Maia Morgenstern... Odeonul în stânga, Teatrul de revistă în dreapta... hm. Îmi cade fisa: o s-o invit la o cafea, ca atunci când ne-am cunoscut, lângă Cocor. O priveam şi îmi spuneam: “Tot ce vreau de la tine e doar o privire şi-o primă întâlnire numai lapte şi miere, şi nuntă ca-n poveşti numai lapte şi miere, şi-o lună de miere numai lapte şi miere, şi-o fetiţă cu ochii tăi numai lapte şi miere, şi-o căsuţă micuţă numai lapte şi miere, şi-o viaţă numai lapte şi miere”. O priveam şi fără să-mi dau seama am rostit cu voce tare: “Prăjiturica prăjiturelelor. N-ai cum să te saturi de reţeta fericirii”. Ea a râs şi mi-a şoptit: “Am cinci minute pauză. Hai să bem o cafea”. Am intrat în primul café-bar şi-am cerut două cafele. Ce gust bogat! Şi-acum l-aş recunoaşte dintr-o mie. Savoarea şi amestecul îmbietor de arome şi nuanţe mă învăluie treptat. Plăcerea gustului îmi umple sufletul şi mi-aş dori ca ea să nu se termine nicicând!

Gata, era hotărât. Am dat fuga să rezerv o masă. Până să vină şeful de sală, barmanul îmi face cu ochiul: “Tot staţi şi aşteptaţi, dar eu ştiu o vorbă: dacă vrei să te simţi bine, ia un Romulus cu tine”. Adevărat. Am luat unul mic. Apoi unul măricel. Şi-ncă un măricel. 

Morala: se făcea că eu avansam cu vaca în direcţie domicilieră când ne-am trezit încercuiţi de o viespe care, se pare, că avea intenţii criminale. Perturbându-i traiectoria, aceasta s-a aşezat prin înţepare fix pe spatele animalului. Introdus în excitament, m-a confuzat echilibristic şi m-a târât până aici în repetate contacte cu solul.

Fapte: eram deja acasă. Nevastă-mea, încruntată, cu mâinile încrucişate, mă privea de sus. Am încercat s-o dreg: “Ce mai face familia Popescu?”. “Ridică-te şi vino-ţi în fire. O s-avem un nepoţel!”.

M-am ridicat. Pentru armonie în familie. Tu cât timp pierzi la cumpărături?

Aristotel 

Eşti fericit?

2010-12-27T00:20:00.001+02:00

„Sunt fericit şi mă simt bine, sensul vieţii l-am descoperit...”
E weekend, oraşul e alb, e soare, nu e ger... e frumos. Şi ce să facem cu frumosul ăsta? Este frumos, da. Şi ce dacă? Oricum peste 2-3 zile o să fie numai noroaie pe jos şi în plus azi e ziua liberă când trebuie să facem cumpărături, să facem curăţenie, să gătim, să punem rufe la spălat, să le călcăm şi printre picături să ne certăm câte puţin cu soţul, cu copilul, cu mama, cu cea mai bună prietenă... în fine, cu cine se găseşte. În atâta stres şi agitaţie contra-cronometru e de ne-evitat un mic scandal casnic spontan. Trece şi el la fel cum trece şi timpul preţios. Şi gata ziua. Seara suntem prea obosiţi să mai mergem în vizita pe care o amânăm, oricum afară s-a lăsat iar frigul. Ne uităm din pat la televizor, făcând calcule şi planuri pentru săptămâna următoare, adormim cu lista de cumpărături în gând şi nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să aşteptăm în vis să sune alarma telefonului mobil.
Când ne mai bucurăm? Ce îl mai bucură pe homo-workaholicum? Poate cele două etaje şi mansarda vilei, dressingul ticsit, şemineul din living, şoferul proaspăt angajat sau I-padul nou-nouţ de care nu se desparte. Soţia şi copilul nu mai sunt o prioritate, acumulează bunuri materiale pe care nu are timp să le folosească şi la 40 de ani se descoperă bătrân şi epuizat. În câţiva ani trăieşte cât părinţii şi bunicii lui într-o viaţă. Le face în grabă pe toate, se plictiseşte repede, e ambiţios şi urcă treaptă după treaptă în ierarhia firmei pentru care lucrează, când se distrează o face în stil mare de parcă îşi trăieşte ultima zi şi... într-o zi se miră de ce e bolnav, cu o inimă şubredă, păr alb şi cearcăne. Vrea să fie cel mai bun, mereu are altceva de demonstrat, face parte din elită. Şi la ce i-a folosit? Încet-încet şi-a alienat prietenii pentru care niciodată nu a avut timp, familia a devenit un cuvânt uitat, părinţii sunt oamenii aceia pe care îi viziteză de sărbători, jobul i-a ţinut loc şi de mamă şi de tată, corporaţia a fost familia lui, iar colegul de birou cel mai bun prieten.
Pe homo-workaholicum nu am aflat ce îl bucură. Trebuie să îmi continui observaţia şi poate cu timpul (eu am mai mult timp decât el) o să pot formula şi o concluzie. În schimb ştiu exact ce ne bucură pe noi, ăştia care am făcut cumpărături şi mâncare toată ziua. E adevărat, nu ne-am bătut cu bulgări şi nu am băut vin fiert cu prietenii; nu ne-a mai rămas timp şi pentru asta... dar i-am sunat şi am pus la cale o săniuţă pentru săptămâna viitoare. Seara am uitat de toate supărările de peste zi şi am stat cu toţii la masă. Ne-am uitat cu toată familia la o comedie uşoară, am mâncat floricele, am râs... pe copii i-am învelit şi le-am lăsat lumina pe hol aprinsă... aţi înţeles, nu? După ce am pus ceasul să sune la 6:00 şi am pus capul pe pernă, eram fericiţi.
Şi când va fi iar weekend, şi oraşul alb, şi soare, şi nu va fi ger şi va fi iar frumos, noi, ăştia care ne bucuăm când punem capul pe pernă, vom fi învăţat să oprim timpul cu fericirile noastre de o clipă şi nimicurile care ne fac să zâmbim.
„Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează...”

Platon

Oracole, eleva-porno, amintiri şi satanişti

2010-12-22T14:35:00.003+02:00

Formează caractere, instruieşte, disciplinează, învaţă, te pregăteşte pentru viaţă…şcoala. Primii prieteni, primele semne de independenţă, prima nota de 10, prima iubire, prima deziluzie, aici îşi au locul mai toate începuturile. Câte bănci scrijelite, câte table şterse, cât praf de cretă, câte pauze şi câte chiuluri… nostalgie, emoţie şi o lacrimă caldă în colţul ochiului. Duioşie, un zâmbet şi imaginea doamnei învăţătoare. Respect, un surâs şi vocea primei diriginte. Adolescenţa, un gând bun şi curtea liceului. 12 ani de şcoală şi câte şi mai câte întâmplări.

Cam aşa ar putea arăta o amintire dintr-un oracol (încheiată inevitabil cu „Bate vântul liniştit, amintirea s-a sfârşit”) scrisă acum 10, 20 sau 5 ani. E adevărat, puţin probabil ca generaţiile recente să mai aibă în posesie asemenea relicve, dar nu neverosimil. Acceptăm, deci, şi posibilitatea unor însemnări datate 2005, pentru că eu unul cunosc cel puţin două persoane suficient de sensibile şi romantice care au iniţiat un caiet cartonat şi viu colorat pe care îl înmânau emoţionate colegilor: „ştiu că nu se mai poartă, dar aş vrea să îmi scrii ceva, aşa la despărţire. Când o să am părul alb o să îmi amintesc cu plăcere de cei patru ani petrecuţi împreună.”

Ieri am făcut cunoştinţă cu urmaşii generaţiei mele. Epigonii! Inşii aceia datorită cărora suntem regretaţi de foştii profesori; aceiaşi profesori care oră de oră aveau să ne reproşeze câte ceva şi care acum nu contenesc cu aprecierile şi părerile de rău că nu le mai suntem elevi. Iniţial am crezut că sunt laude de circumstanţă. Fals. Atât de majore sunt diferenţele între colegii mei şi exemplarele întâlnite, încât nu greşesc numindu-le mutaţii. Serbarea de Crăciun a şcolii (evenimentul care mi-a mijlocit revelaţia) şi-a schimbat programul; „O, ce veste minunată!” în interpretarea clasei a V-a B a fost înlocuită de „High way to hell”, un cover al formaţiei clasei a XII-a H, „Iarna pe uliţă” a ieşit cu totul şi în schimb au dansat pe „Gypsy” fetele de la a IX-a F, corul condus de profesorul de religie a rămas cu 3 colinde, imediat după proiecţia cu „Last Christmas” – varianta Crazzy frog, downloadată de pe youtube de doi băieţi inimoşi de la  mate-info şi la final, sceneta „Darul magilor” (în care am jucat şi eu Irod când eram într-a zecea) a fost schimbată în ultimul moment cu un fragment din „Coşmar înainte de Crăciun”, costumele fiind sponsorizate de mama domnişoarei din rolul principal. Până la program, am uitat să menţionez că desfăşurarea de forţe nu a mai avut loc în holul strâmt al şcolii, ci pe scena teatrului, într-o sală de 300 de locuri umplută până la refuz. Evident că şi publicul s-a schimbat; în locul profesorilor pensionari care erau invitaţi an de an să asculte colinde, au apărut găştile „artiştilor” – un soi de galerii, fani în extaz, nu ştiu exact cum să îi numesc pe spectatori. Cu fiecare apariţie a prezentatoarei (Cecilia de la 12 J, uman-bilingv) pornea un cor cam dezacordat de fluierături, Oooooo-uri şi Uhhuuu-uri. Posibil datorită ţinutei: bustieră roşie cu garnitură de blăniţă albă, fustiţă albă cu ciorapi roşii de plasă, pantofi cu toc cui de 10, iar pe cap o căciuliţă simpatică de crăciuniţă. Aşa succes nu au mai avut decât fetele care au dansat pe Shakira. Băieţii cu chitările veniseră cu tovarăşii lor; uşor de recunoscut după gecile de piele roase în coate, bocanci, pentagramele de la gât şi Iron Maden de pe tricou. Corul nu prea a fost băgat în seamă că doar are acelaşi repertoriu în fiecare an, proful de religie nu prea e cool – are barbă, umblă numai la costum şi nu are glume în program, am impresia că e şi popă ceva – şi fetele care cântă aveau fuste negre lungi şi helănci albe şi le mai ştie şi toată şcoală de tocilare şi olimpice (locul I pe ţară la religie, locul III la naţionala de română şi restul pe la istorie şi la un cenaclu, ceva).  Era să uit! Cel mai şi cel mai tare s-a strigat la scenetă. Şi aplaudacii fetelor şi rockerii, ce să mai… sala în general a căzut în delir la sărutul de final când Jack (Mario de la ştiinţe sociale) a pupat-o pe Sally (Maya de la IX F care a fost şi la dans). Ce „Pe aripile vântului”, ce „Titanic”, ce atâta poezie? Că unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. „Basic instinct” şi „Desperado”. Sharon Stone şi Banderas în vremurile lor de glorie, aşa de naturali şi talentaţi copiii ăştia! În ovaţiile prelungite a căzut cortina şi uşor, uşor s-au stins şi reflectoarele, s-a evacuat şi sala, „artiştii” obosiţi au făcut poze cu colegii-fani, vedetele au dat şi autografe, am văzut eu. Gata serbarea. 

Bine că odată cu noi s-a dus moda cu oracolele că nu vreau să ştiu ce ar fi scris elevii pe care am avut eu (ne)norocul să-i văd dându-se în spectacol ieri seară. Imaginaţia nu mă ţine mai mult de „Blug tăiat & cap strivit amintirea s-a uşchit” sau „I-pod roz şi I-phone 4, t pup-ă vedeta d teatru” – asta Maya ar fi scris-o ca autograf precis că am văzut-o când îşi făcea poze cu I-phoneul în culise, la ţigară. 

Ce şcoală, ce nostalgie, ce emoţie…? Fiţe, gadgeturi, So-To.

Platon

"Avalanşa" lui Afrim. TNB ia UNITER-ul

2010-12-19T20:02:00.001+02:00

Doar anticipam un titlu de presă. Deocamdată nu avem decât un eveniment repertorial, dar dacă Uniunea va respecta vechi şi sănătoase criterii, deseori uitate, va ploua cu premii. Pardon, va fi o avalanşă peste “Avalanşa” lui Afrim, o asurzitoare rostogolire de lauri. Întâi de toate, pentru că avem de-a face cu un spectacol bun; apoi, pentru că, în sfârşit, Naţionalul are o producţie de ieşit în lume, n-a mai împuşcat demult vreo 4, 5 trofee la rând şi asta cu ajutorul celui mai cool regizor în vogă. Deşteaptă mutare în (sper eu!) strategia dezmorţirii “primei scene”, în încercarea de a mai da jos păienjenişul de prin muzeu.
Acum despre spectacol. De această dată, regizorul optează pentru un text contemporan de calitate, care depăşeşte graniţele modei. Nu-i contest lui Radu Afrim gustul, nici aplecarea spre dramaturgia actuală, cu atât mai puţin dorinţa de a fi conectat cu lumea artistică internaţională. Numai că a încerca să cuprinzi puzderia şi să surprinzi trendul nu înseamnă întotdeauna că ai pescuit valoarea. În cazul de faţă însă lucrurile stau diferit. Povestea scriitorului turc Tuncer Cücenoğlu, fără a neglija culorile aspre ale basmului din munţii Anatoliei, transcede spaţiul. “Avalanşa” e un stop-cadru al unei lumi izolate, care pulsează sub zăpezi imense, nesfârşite. O comunitate care trăieşte după calendarul avalanşelor; timp de 3 luni pe an totul încremeneşte, oamenii abia şoptesc, abia se mişcă, abia respiră. Blestemul hibernării obligatorii face ca legile locului să se înăsprească până la absurd, iar poveştile pedepselor să se prelungească ameninţător, în generaţii. Tinerii îşi programează noaptea nunţii, femeile trebuie să nască doar după ce pericolul a trecut, bătrânii îngheaţă într-un singur loc, lumea păşeşte cu grijă măsurând stratul de apă din jgheaburi, neîndrăznind nici să gândească diferit de normele impuse de demult. Opresiunea e acceptată ca pe un dat al naturii, orice eroare e înăbuşită imediat de spaima consecinţelor. Aici, odată, o femeie a îndrăznit să rămână însărcinată mai devreme şi a fost îngropată de vie, în timpul durerilor facerii; aici, odată, un om a vrut să urle aşa, pur şi simplu, asurzit de atâta tăcere şi a fost nimicit; aici, acum, o tânără soţie e gata să nască prematur şi până la urmă e depistată de familie, trădată şi judecată de autorităţi. Printr-un concurs de împrejurări pedeapsa întârzie o clipă, suficient ca ţipătul atât de temut să sfâşie văzduhul şi totuşi avalanşa să nu cadă. Se naşte primul copil dintr-o altă zodie.
Radu Afrim împreună cu scenograful Iuliana Vâlsan au ales ca povestea familiei din “Avalanşa” să se petreacă într-un spaţiu de basm straniu, de o frumuseţe uluitoare. O casă sub o copcă de gheaţă care aduce cu atmosfera din “Crăiasa zăpezii”, cu decorurile dintr-un film izbutit de pe Hallmark şi cu respiraţia Siberiei din romanul lui Makine, “Pe vremea fluviului Amour”.

Interiorul acestui spaţiu ca un glob de cristal e perfect antifonat, cu podele, cu uşi, cu paturi de vată, iar exteriorul poate invada în orice clipă lumea de aici. Totul e perfect transparent, perfect la vedere pentru că de lege nu trebuie să se ascundă nimeni. Intimitatea e aprobată, observată şi cuantificată, gesturile sunt analizate şi judecate în primul rând de familie, cuvintele oprite, frazele tăiate. Actorii poartă lavaliere, sunt microfoane în pereţi, orice şoaptă are ecou. Pe măsură ce pericolul creşte, Moaşa descoperă fărădelegea şi pedeapsa e iminentă, atmosfera de basm devine monstruoasă albul îngheaţă, e crud, asurzitor prin muţenie, orbitor de rece.
Regizorul potenţează bine strigătele şoptite, gesturile disperate, stranietatea acestei lumi înăbuşite şi construieşte o poveste percutantă despre opresiune, frică şi mimarea normalităţii. Cu excepţia câtorva momente, prea “afrimistice” pentru buna respiraţie a piesei, spectacolul funcţionează fără greş după mecanismul său interior. Finalul e minunat, extratextul de început inspirat construit, ca şi ideea de a popula universul de aici cu femei gravide în mod corect, multiplicând la nesfârşit dovada vie a lucrării aberaţiei. Prin toate acestea, precum şi prin ritmarea ultimei părţi, Afrim reuşeşte să stăpânească spaţiul, scenografia care tinde să copleşească, să înghită spectacolul în prima jumătate.
Actorii, supuşi regiei, nu evită să sclipească atunci când e loc şi atunci când pot. Mă refer în special la Marius Manole, în rolul Tânărului, în care regăsesc o veche şi minunată prospeţime, o vrme uitată, o bucurie a jocului dublată, acum, de experienţă. Rodica Ionescu (Gravida) are calitatea de a şti să joace şi vorbele, şi tăcerile cu aceeaşi credinţă, de a-şi lăsa inocenţa, nepervertită în ani, să lucreze şi intuiţia de a şti să se pună într-o lumină calmă, nestridentă. Ana Ciontea, în ciuda stranietăţii sale cuceritoare, mi s-a părut mult prea tehnică, raţionalizându-şi vizibil întreg parcursul scenic; dar probabil că după mai multe reprezentaţii lucrurile se vor mai aşeza... M-am bucurat s-o regăsesc pe Ilinca Tomoroveanu diferită de cum o ştiam, dar şi pe Constantin Cojocaru într-un personaj nuanţat grotesc, comic-tragic bizar - înduioşător comic, duios tragic. Cu toate că l-am mai văzut într-o ipostază asemănătoare şi în “joi.mega.joy”, şi în “Nebunia noastră cea de toate zilele” este cuceritor prin profunzimea stilului domniei-sale.
De aceea, mă întorc şi zic: 3 sau chiar 4 nominalizări la UNITER sunt sigure. Dă cineva mai mult?

Aristotel

Febra porcului – boală sezonieră cu manifestare la raion.

2010-12-17T16:45:00.005+02:00

Ruladă de curcan cu ciuperci, caltaboş, sarmale, ciorbă de burtă, plăcintă cu carne… şi în general „nu e floare cum e varza şi nici pasăre ca porcul”. Noi, românii, parcă nu simţim că e sărbătoare dacă nu mâncăm tradiţional. Iar tradiţia ce înseamnă? Carne de miel la Paşte şi carne de porc la Crăciun. Dacă la miei sunt suficienţi care au rezerve, când vine vorba de porc, varietatea produselor derivate satisface mai toate gusturile.

Ce înseamnă, dar, Crăciunul la români? Undeva între chiolhan şi party, depinzând de statutul social, manifestarea e aproximativ aceeaşi: se umple o masă cu de toate (ca la shaorma), se adună în jurul ei toţi ai casei şi ca atmosfera să fie completă se bea invers proporţional cu bugetul familiei. Urmarea e previzibilă: câteva kilograme în plus pe termen lung şi dureri de stomac, balonare şi senzaţie de prea-plin pe termen scurt. 

Ce ne facem, însă, când e an de criză? Dăm din colţ în colţ, ne lamentăm, dar nu pentru că nu am avea bani să cumpărăm brad sau cadouri pentru copii, grijile astea sunt secundare, nu… Problema stringentă e: la ce să renunţ – la jumări sau la piftie? Spun asta pentru că încă de acum o săptămână am privit ca hipnotizat imaginea unor hypermarketuri hyperaglomerate pe ale căror rafturi zac jucării, bomboane şi ornamente de pom, dar în care nu mai găseşti urmă de lebăr sau cârnaţi de casă. Inutil să menţionez că după ce pândeşti în parcare să prinzi un cărucior liber trebuie să faci slalom cu dibăcie prin aglomeraţie şi să aştepţi la casă răbdător. Toate astea pentru că întreg oraşul s-a mutat în Carrefour, Metro, Kauffland şi Real.

Deşi ne grăbim să importăm toată gama de obiceiuri de peste ocean, în privinţa Crăciunului nu-mi fac nicio grijă că va deveni vreodată, la români, prilej de linişte, bucurie în familie, fericirea de a face şi a primi daruri… în fine, fiţe din astea americăneşti. E atât de împământenită foamea mioritic încât sărbătoarea e momentul când în sfârşit avem motiv să ne ghiftuim şi să recuperăm mesele pierdute în timpul anului: mic-dejunurile pe care nu avem timp să le luam la masă, ci la volan, prânzul de la Mc’Donalds sau Spring time şi cinele pe care suntem prea obosiţi să le gătim şi le schimbăm cu comanda de pizza pe care o savurăm uitându-ne la meci/ Dan Capatos.

Exagerez şi o fac intenţionat. Generalizez şi asta vreau. Indignează-te! Vreau să fiu contrazis. Dar nu cu afirmaţii gratuite… sunt gata să mi se dea peste nas cu fapte; vreau să văd oameni care se bucură de bradul şi luminile din centrul oraşului, vreau să îmi sune colindătorii la uşă, vreau să aud copiii în autobuz vorbind despre Naşterea lui Iisus şi vreau să fie oameni la slujba de Crăciun. 

Vă urez, după caz, Crăciun fericit!/ Poftă bună!

Platon

Un serial „În derivă”

2010-12-12T12:29:00.000+02:00

O săptămână „În derivă”... să mai urmăresc oare şi restul episoadelor? Mă tot întreb aşa... în derivă.

Mi-am zis „O carte nu trebuie judecată după copertă”, „Cine râde la urmă râde mai bine”, „Cu răbdarea treci şi marea”... şi cu alte astfel de ziceri ar trebui să umplu o pagină pe care să o dedic primului serial HBO produs în România, pentru că el însuşi este un sumum de clişee şi stereptopuri. De la poveste, la limbaj, la personaje, la decor, totul pare fabricat după reţetă, corect, sec şi steril. Dialogurile nu ştiu dacă sunt construite cu cartea de psihologie în mână, dar sună ca din carte, iar atunci când vrem să vorbim ca-n viaţă apare o caracterizare fulger: „frezat, fiţos, figurant”.

Vreau să cred că scenariul e marea problemă a serialului şi încă am indulgenţa să văd cum se derulează povestea. Cu alte cuvinte strâng din dinţi câte o jumătate de oră în fiecare seară de luni până joi ascultând câte o conversaţie care de cele mai multe ori e plictisitoare pentru ca vinerea să îl văd în sfârşit pe Marcel Iureş jucându-şi rolul. Şi în restul săptămânii e bun, dar la ce bun când are de spus 4-5 clişee: „Tu ce crezi?”, „E important să ascult asta dacă pentru tine e important”, „Încearcă să-ţi aminteşti cum a fost”. 4 zile pe săptămână e psihoterapeutul stăpân pe sine, reţinut, atent, mereu cu un pas înaintea pacientului, pentru ca vinerea să schimbe fotoliul cu canapeaua şi să se lase psihanalizat. E o răsturnare de situaţie de care aveam nevoie pentru a mai acorda o şansă acestui serial. Dealtfel, am fost dezamăgită de la primul episod în care Maria Dinulescu mereu egală, cu ceva probleme de dicţie, cu poticniri şi pauze pregătite de acasă şi mimând gândirea ne-a povestit cum s-a certat cu iubitul şi a fost într-un club unde era să şi-o tragă cu unul, pentru a mărturisi la final că de fapt de un an de zile e îndrăgostită de (surpriză): „tine Andrei!” – Marcel Iureş. N-am înţeles de ce la marea premieră s-a vrut un public imatur care să se excite la „super-erecţie” şi „i-am luat-o la mână” când calapodul serialului e croit pentru nişte unii ceva mai şlefuiţi intelectual care să aibă plăcerea de a gândi în timp ce se uită la televizor. Restul cazurilor sunt alese în aşa fel încât să te pună în ipostaza de a face presupuneri, de a anticipa diagnosticul, ţi se dau piste false, în orice caz, eu unul sunt tentat să fiu puţin psiholog măcar în ce-i priveşte pe Victor (Vlad Zamfirescu) şi Diana (Maria Mitu).

Intriga e la început, odată cu feedbackul poate se mai schimbă ceva pe ici-pe colo – în părţile esenţiale – şi în dialoguri... poate trece furtuna din paharul cu apă şi o să iasă din derivă serialul ăsta atât de promovat şi afişat pe toate blocurile din centrul Bucureştiului. E drept că l-au vândut bine; eu mă aşteptam la un personaj principal cel puţin la fel de carismatic precum Doctor House, la o idee la fel de catchy ca în Sex and the city şi la mai mult rafinament şi grijă pentru detalii decât în Lie to me. Ne-am ales în schimb cu un format cam prăfuit, personaje gata obosite, vorbe din conservă, mobilier de Mobexpert cred (Ikea e pentru telenovele) şi un acvariu cu peşti superb.

Până la urmă tot nu m-am hotărât dacă să mai dau pe HBO la 20:30... sunt şi eu în derivă în această privinţă. Curiozitatea mă împinge să perseverez, dar produsul în sine îşi face o defavoare şi îmi taie din bună-voinţă. La următoarea şedinţă de terapie o să îmi consult psihologul. Doar el ne poate scoate din derivă.

Platon

Exerciţii de stil. Taraf TV

2010-12-10T21:09:00.001+02:00

Da, m-am uitat pe Taraf TV. Recunosc şi sunt gata să împărtăşesc din experienţa unică. Credeam că nu aş avea nevoie în veci de asemenea bibliografie, că maneliştii sunt un fel de subspecie demnă de dispreţ pe care trebuie s-o ocoleşti cu prudenţă şi că, în fine, n-am să-mi pierd eu vremea făcând audienţă postului lui Silviu Prigoană. Şi totuşi, vorba lui Eugen Ionescu în faţa metodei Assimil – “L’anglais sans efforts” -, am deschis televizorul şi am descoperit o întreagă lume. Mai întâi a fost stupoare, apoi nevoia acută de a schimba canalul, dar şi curiozitatea de a vedea până unde se întinde lumea aceasta. După vreun ceas şi jumătate sufeream de schizofrenie acută, manifestată plenar în rândurile ce vor urma. Aceste voci sunt adevărate şi pot fi oricând lângă tine.

Stilul “intelectual fără frontiere”

Desigur, acest fenomen este lesne recognoscibil în straturile de jos, cărora nu le putem nega nevoia, omenească de altfel, de divertisment. Îl numesc totuşi “fenomen” pentru că acest tip de muzică a capacitat deja un număr prea mare de persoane. El este caracterizat prin dorinţa imperioasă de a fi remarcat în interiorul mahalalei din care provine individul, dar şi prin aceea de a-şi depăşi condiţia. Este, dacă vreţi, maladia domnişoarei Nastasia care visează să ajungă în “societatea înaltă” din Popa Nan.

Trebuie precizat că maneaua, atât de mediatizată azi, cu tot ce presupune ea – muzică, dans, atitudine specifice – nu are o dată recentă. O găsim consemnată în unele documente de prin anii 1820 când, se scrie, era cântată la curţile domneşti, fiind preluată ulterior şi la petrecerile boiereşti. Această modă dispare timp de un secol, pentru a reapărea la mijlocul veacului trecut, ca reacţie la muzica lăutărească, o formă considerată mult prea sofisticată. Dealtfel, comunităţile de rromi care practică acest din urmă gen se dezic de manele. Totodată, e bine de ştiut că nu suntem singulari, forme asemănătoare întâlnindu-se în Turcia (arabesk), în Grecia (laika), în Albania (tallava) şi în Bulgaria (cealga). De altfel, fie că vorbim despre protomanele (acea muzică numită bănăţeană, cu influenţe sârbeşti, care se cântă cu succes încă din anii ’80), fie că vorbim despre maneaua postdecembristă, se remarcă un melanj de ritmuri balcanice.

Fie că dorim sau nu, manelele există, sunt un gen extrem de prolific şi ele nu pot fi combătute pin indiferenţă, ci printr-o cunoaştere serioasă a fenomenului.

Stilul “Fata de la miezul nopţii”

Hop, hop, hop hai sus. Muzică de petrecere, cele mai tari manele, cele mai tari videoclipuri cu vedete preferate vă aşteaptă aici, de la 22.30... până când vreţi voi. Trmite un MMS cu poza ta făcută cu telefonul sau un SMS de doar trei euro cincizeci cu dedicaţia ta sau dacă vrei să vezi mai mult de la mine. Ce zici, vrei să mă dezbrac acum? Astă-seară sunt o poliţistă dură că aşa vreau eu, ca să îi amendez pe cei care nu se bine-dispun pe muzica noastră! Hopa, hopa. Acum primul mesaj: de la Blonda pentru Iubi Iubi Iubi melodia “Întrebare de baraj” cu Guţă şi Brazilianul. Hai, hai să văd cine are curaj să mă pună la-ncercare/Că-l scufund ca pe vapoare. Pe mine cine are curaj să mă pună la încercare ? Dă un SMS şi renunţ la bluziţă. Vă pupik pe toţi. Hopa, hopa!

Stilul “fără număr, fără număr”

Şi pentru toată lumea perversă jupânu e numai 1 mereu. Mădă Călin pt toată fmilia Cătă care vă iubeşte. Din partea lui Baby zis Christiano Ronaldo pt fraţii mei la suferinţă din PNT Giurgiu pt fratele lui Marco şi pt tatăl meu. Bună fetelor cine mă PLCE şi pe mine Marius Marius Marius. Pt tovarăşii mei de la PNT Rahova hai liberare şi chef de la Pitik Pitik Pitik. Ktic Ktic Ktic te iubesc eşti beton blondino. Dă şi sutenu jos Ktic Ktic Ktic. Dacă îl mai suni pe Micutzu te omor, omor, omor eu sunt iubita lui. Micutzu mă iubeşte, amân2 ne iubim de ce te bagi ai pizmă pe tine? De la Micutzu pt iubita mea hai la o cafea. De la Ruxi pentru Valorosu ei te aştept acasă oricând să ne iubim ca la început.

Stilul “duşmanii îmi poartă pică”

“Că n-au valoarea mea. Hobby-ul meu este muzica şi femeile frumoase” – Nicolae Guţă. “Sus şmecherii, şmecherii, şmecherii, jos fraierii, fraierii, fraierii. Şmecherul şmecherului stă cuminte în banca lui, poa să fie mort de beat tot e băiat de băiat” – Roxana Prinţesa Ardealului. “Milioanele se duc, banii n-au valoare, dar fratele ţi-e frate pân’ la ultima suflare. Tatăl meu avea o vorbă mare că toate-n lume-s trecatoare, că în lumea asta rea nu te-ajută nimenea, doar în fraţi te poţi baza” – Sorinel Puştiu & tata. “Să vină toţi nebunii mei, să fac un mare chef cu ei, să aduc o mie de femei, să sparg un miliard de lei. Moda pe 2010 e buzunarul mare, asta e o fitza nouă, asta dă valoare” – Baby Minune.

Aristotel

Showroom cu păpuși vii

2010-12-06T21:50:00.000+02:00

Vine Crăciunul! Ce cadou își poate dori mai mult și mai mult o fetiță dacă nu o păpușă Barbie sau Hannah Montana? Frumoasă e, rochiță roz are, ochi albaștri, păr blond și ondulat... cadoul perfect. Ce se întâmplă însă cu fetițele trecute de 25-30 de ani? Pe ele nu le mai mulțumește miniatura. Nimic mai simplu; dacă trăiești în America, ești fie schizoidă, fie obeză și invariabil frustrată, faci un copil, cu puțin noroc fată (cota e de ½ și dacă nu e să fie din prima stai o tură și mai încerci până iese), o crești până la maxim 3 ani și apoi o transformi în Regina balului.

Nu e nevoie de baghetă magică, ci de un card de credit și de multă perseverență. Concursurile de Little Miss au secțiuni pentru toate nevoile (vârstele): 0-3 ani 3-5 ani și tot așa. Premii, numai dacă nu participi nu primești: cea mai frumoasă ținută, cel mai frumos zâmbet și dacă e să mă întrebi pe mine s-ar găsi loc și pentru cel mai jalnic plânset, cel mai ascuțit urlet și, de ce nu, cele mai în X piciorușe. Totul pentru ca mămicile pline de emoții să guste din calitatea de posesoare de concurente mirajul scenei, al reflectoarelor și al aplauzelor furtunoase.

Pegents-urile sunt dese și pentru fiecare în parte e nevoie de pregătiri prealabile temeinice. Mamele intră în febra concursului cu cel puțin o lună înainte și dat fiind calendarul încărcat marfa (fetița) trebuie bine vândută de fiecare dată. Așa că e inadmisibil să te prezinți în aceiași rochiță de două ori, costumul de baie nu poate să fie mai ieftin de 5000 $, genele false și lentilele de contact albastre trebuie să fie de firmă... dar cele mai importante detalii rămân bronzul și buclele. Se ia copilul din dotare și se duce mai întâi la minim 5 ședințe de bronz – a se citi vopsire manuală cu spray autobronzant (procedeu asemănător ca la mașini). Apoi, în dimineața concursului se sare peste laptele cu cereale și se demarează în trombă la hair-stylistul personal. După ce acest ritual s-a executat pas cu pas suntem gata de competiție – adică e momentul în care copila zbiară cât o țin plămânii și face crize de personalitate, iar mama-manager o snopește scurt și o întrece în decibeli; pentru binele ei, evident.

Concursul propriu-zis e halucinant: păpuși de plastic în mărime naturală defilează mecanic, cu un zâmbet la indigo înghețat și execută rutina pregătită de acasă spre delectarea publicului (doamnele mame) aflat în delir. Dresură, glamour, toddlers & tiaras. Pe scurt: e inuman!

Cum spuneam, vine Crăciunul. Ce-mi doresc eu de la Moșul e să le aducă păpușilor vii din America niște mămici care să nu le mai cumpere rimel și fard, ci Barbie și Hannah Montana.

Platon

Jesus Christ has signed in

2010-12-06T18:38:00.000+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=ZLHT3Uon2OU&feature=related

Cu dedicatzie pentru totzi credincioshii care este cu Iisus in suflet, acest gospel cu rom shi ciocolata. Ne-a mangaiat sufletul. Pentru ca, se shtie!, Evanghelia are putere. Mare!

Aristotel, un credincios

Poetul aproape national. O înmormântare superbă!

2010-12-05T18:55:00.000+02:00

Stilul Duduleanu

-Hai odată, c-a-nceput! Uite c-acum îl scoate. Extraordinar! Opt îl duc, uite cum se opintesc.

-Da, mare poet! Aşa îşi dă lumea seama, după ce nu mai e.

-Patru, şase, şapte, opt... Unde-s ceilalţi doi?

-Ce tot numeri acolo, că mă-nebunişi de cap! Nu se poate uita omul în linişte la o înmormântare.

-Numai opt văd. Unde-s doi popi? C-aşa au zis, zece popi.

-Lasă acum, uite cum plânge asta mică de ţi se rupe inima! Dacă te uiţi la tablou, seamănă cu el – bucăţică ruptă.

-Draci! Seamănă cu mumă-sa. Nu vezi ce grasă e?!

-Că tu ai fi vreo silfidă!? Ce contează - suferă şi gata. Era tatăl ei, aşa se cade. Ai văzut ce frumos i-a scris pe coroană? 

-Fâs, Mariţo! Cele mai frumoase scrisuri tot Ştefan Iordache le-a avut şi cred că şi mai multe coroane. Aici a adus lumea flori, la Iordache jerbe şi coroane...N-am numărat la Păunescu mai mult de 50-60. Şi asta pe Realitatea că ăia au unghiul cel mai bun.

-Nu-i adevărat, trebuie să fie mai multe. Da’ nu-ţi dai seama de câtă lume e!

-Câtă lume? Doi, trei scriitori...mai mulţi fotbalişti. Şi puteau şi ei să iasă din casă, slavă Domnului, pe o vreme aşa frumoasă! Da, Domnule, sunt zece. Acu-i văzui şi pe ceilalţi doi. 

-Aşa e, ce vreme frumoasă! Se bucură mortu’ de câtă lume vede. Şi ce soldaţi, n-am mai văzut aşa chipeşi de la 1 Decembrie...

-Doamne, numai două colive au făcut! Păi, cui să-mparţi mai întâi?

-Ei, or avea ei mai multă, da’ n-o vezi tu.

-Fugi de-aici, coliva trebuie să stea toată la mort, la căpătâi. M-am uitat cu atenţie: nu sunt decât două. Habar n-ai de obiceiuri, de parcă acu’ văzuşi primul mort! Şi ce tot plângi acolo, că pierzi finalu’, acu’ când îl bagă în groapă!

-Păi, cum să nu plâng dacă atâta lume plânge?! Lume care l-a iubit... Exact cum scrie pe televizor: “cel mai mare poet de la Eminescu încoace”. Şi ce frumos cântă iară! Mi-aduce aminte de când eram noi tinere şi mergeam pe stadion...”Nu mai nu/La adio tu”...

-O mai ştii pe aia? Ce mai cântam! “Trăiască Ceauşescu, partidul şi poporul”...

-“Trăiască România! Trăiască tricolorul!”

Stilul operator OTV

 Adevărul că de la Mădălina Manole n-a mai fost aşa o nebunie. Trei zile în picioare, de simt că nu mai pot. Da’ a zis patronul că ne dă un spor nouă, aştia de făcurăm filmul complet. Păi ce, e lucru uşor să filmezi tot şi plus şmecheria aia cu zoom-ul pe faţa mortului care trece aşa, ca o greşeală, că nu ne dă CNA-ul voie. Încă! Că domnu’ Dan, când o să fie preşedinte, se va ocupa personal. Şi o să fie, şi are şi dreptate, că omul asta vrea să vadă. Păi ce audienţă am facut când s-a dat imaginile cu Mădălina întinsă, moartă pe jos! Da’ domnul Adrian Păunescu făcea audienţă şi viu. Bine, nu aşa, dar oricum. De aia a şi pus cartonul ăştia din regie cu “mortul învingător”. Că el a învins. Mi-aduc aminte când a fost iar la noi, că tot eu eram de servici, şi o aştepta pe Ana-Maria, pe fii-sa, să vină cu avionul dintr-o excursie în străinătate, că el cu banii nu cred c-a dus-o rău, degeaba zice acuma domnu’ Dan. E drept că n-avea câţi merita el ca mare poet, da’ avea. Şi-atunci, când au povestit ei şi de fotbal, şi de cenaclu, şi de ţară, n-am să uit nişte vorbe când a zis: “Dă, Doamne, să mă fac preş în faţa Epocii”. Şi adevărul că s-a făcut. Mie atunci mi-a dat lacrimile, noroc că era camera pe trepied. Acuma o fi avut şi el păcatele lui, că patronul pregăteşte o ediţie incendiară, da’ ce om fost! Cică are nişte copii de care nu se ştie plus că dacă începe bătaia pe drepturile de autor şi pe avere atunci să vezi iară nopţi nedormite pe la studio. Ce zice? Să mut pe doi? Păi nu sunt io la doi. Eu dau de la unu, unde se vede cine îşi ia adio de la poet. La doi e Vasile, pe grupul care plânge organizat. Cum adică nu mai e Vasile şi să trec io? Păi unde e? La Vadim, la discurs, aplaudă?!!! Atunci, o dau dracu’ de înmormântare şi plec şi eu acasă că m-am săturat cu morţii voştri cu tot! Păi nu-s io prost că vi-i filmez pe toţi?! Auzi, filmul complet... Hai, la revedere şi să-l ierte Dumnezeu! 

Aristotel 

Jocul meu preferat: Neverending SAW

2010-12-04T23:22:00.000+02:00

To see – SAW – seen. Pe vremea când memoram în şcoala generală lista de verbe neregulate pentru ora de engleză nu găseam nicio logică în secvenţele de câte trei cuvinte pe care mă vedeam nevoită să le reţin mecanic; poate doar o amuzantă asemănare cu tonalitatea limbilor asiatice. Când vine vorba, însă, de fazele prin care trece spectatorul seriei SAW, tradusă destul de just „Puzzle mortal”, declinările verbului „a vedea” sunt direct proporţionale cu entuziasmul.

SAW I apărut în 2004 a fost, fie că ne place sau nu, un breakthrough. Suspans, violenţă, adrenalină, sânge, dramatism, toate în cantităţi bine dozate, adunate într-o poveste care dincolo de faţa comercială denota multă inteligenţă. Dacă ai gust pentru genul horror/thriller/psiho e imposibil să nu aştepţi cu nerăbdare următorul SAW. Vezi apoi şi SAW II şi primeşti noi piese pe care să le adaugi puzzleului care începe să prindă formă; jocurile sunt mai complexe, personajele prind contur, intriga te ţine cu sufletul la gură, răsturnarea de situaţie din final aproape că nu poate fi anticipată şi, din nou, povestea e condusă cu mare abilitate astfel încât ne satisface nu doar sadismul ci şi orgoliul de intelectuali.

Odată cu SAW III eşti fan declarat. Eşti prins în capcana lui John Kramer (Jigsaw). Începi să suferi de sindromul Stockholm şi la final nu-ţi vine să crezi că mentorul şi discipolul loial îşi găsesc sfârşitul iar tu, sedus şi abandonat, nu poţi decât spera la un miracol. Resurecţia are loc; cel mai bun film din serie e lansat şi nu dezamăgeşte. Ai în sfârşit răspunsurile pe care le aşteptai. Cu SAW IV s-a atins punctul terminus al seriei. După apogeu nu putea urma altceva decât o scurtă perioadă numită „platou” în istorie – Saw V, apoi declinul spectaculos: SAW VI şi VII.

Pentru ca prăbuşirea să fie răsunătoare, de cel mai recent film am avut parte în 3D. La cinema puştanii de liceu veniţi cu prietena abia aşteptau să sară din ecran mâini şi picioare sfârtecate, să ne plouă cu sânge ca să îşi poată proteja înspăimântatele partenre ca veritabli cavaleri. Dezamăgire totală şi la acest capitol: fetele cel mult au chicotit şi s-au lăsat cu indulgenţă tremurate de un fior scurt, iar ei, cunoscătorii, având experienţa primelor 6 SAW-uri, au continuat cu sânge rece să mănânce batonul de ciocolată şi să soarbă zgomotos din paharul de carton exact când personajul şi înfigea două harpoane în piept. Cam la aşa ceva s-a ajuns. Mutilări gratuite, o intrigă poliţistă cu ceva iz psihologic, (d)efecte speciale şi o poveste terminată demult, ţinută în viaţă artificial.

Odată ce am aderat la trendul SAW nu mă pot dezice de el; sunt fan SAW. Dar un fan resemnat. Dacă nu ar fi dat dependenţă nu aş mai fi dat banii pe bilet la ultimele două filme din serie. Din păcate însă, aşa şchiop cum a devenit, conceptul diamantin iniţial e un drog. După ce trece dezamăgirea e inevitabil să nu te întrebi: „Ce urmează?” „Oare va exista SAW VIII?” Şi apoi: „Sper că da.”, „Trebuie să văd ce urmează!”. E în acelaşi timp dorinţa de reabilitare şi nevoia de alte şi alte volute ale poveştii. Jigsaw din tine e miniatura celui original – nu piere ca spirit, chiar dacă personajul e mort de acum 4 filme. În fond odată ce ţi-a gâdilat inteligenţa şi te-a câştigat de spectator, acum e foarte simplu să îţi dea doar amblajul vizual şi prima piesă din puzzle pentru că de rest nu mai ai nevoie; tu eşti Jigsaw. După ce ai avut statornicia de a vedea 7 filme e ca şi cum eşti unul din supravieţuitori. Ai jucat deja jocul.

„Hello cititorule! I want to play a game. Since now you have enjoyed watching movies. I dare you to become part of one. See SAW if you haven’t seen it yet. Like it or hate it; make your choice.”

Platon

Nu mai serviţi, doamna Maia

2010-12-02T23:18:00.000+02:00

Nu prea vreau să mai te văd, măi doamnă... Atâta decât să ştiţi. Nici la teveu, nici când mă duc cu pretenarii la mall. Mata ai fost totu’ pentru mine de când cu filmu’ ăla când am înţeles maxim care-i treaba cu Isus, deci după emisiunea aia ai scăzut în ochii mei şi-ţi dau ignore. Deci nu se poate ca tocmai mata, o doamnă, care o respectam, să nu poată să facă faţă la emisiune şi să o ia altu’, gen Vali Vijelie la puncte şi şmechereli.

Acuma gata, mă calmez şi zic aşa cum s-a-ntâmplat.

Era sâmbătă, cert vă zic, pe la prânz, că abia mă sculasem că sfârâia grătarele jos la scară de lătra câinii şi ieşise şi vecinu’ cu frat’su la o bere. Eu butonam că n-aveam chef de nimic şi nu era niciun film. Am dat până şi pe TVR şi era unu’, Dan Puric, care vorbea, gen o conferinţă. Şi nu era Sala Palatului, că pe aia o ştiu bine de la Miss Piranda care s-a dat acuma, în 2010, şi la ştiri. Puric ăsta vorbea ceva gen “Despre corp”, chiar şi râdea unii în sală, toţi atenţi, eu am priceput decât că mulţi oameni mari şi-a dat cu părerea despre asta. Da’ te plictiseai maxim că nu era action deloc şi ăsta mai arăta şi naşpa. Păi despre corp să vorbească una ca Simona Sensual gen, sau un băiat cool, nu un pirpiriu la costum.

Mă rog, am nimerit pe PRO TV, unde era cea mai preferată emisiune a mea, care este “Serviţi, vă rog!”. Extraordinar ce-mi place de nea Mărin ăsta de are pensiunea de i-a chiunit pe toţi vedeţii şi toate vedetele. Toţi cu fiţe-n cap, de la oraş, de parcă-i născuse mă-sa pe Dorobanţi, vin la nea Mărin şi trebe să şteargă, să gătească la bucătărie, de-astea, să dea la oi, să mulgă vaca, da’ pe rând. La urmă oamenii votează. Dacă le-a adus bine la masă gen, dacă le-a plăcut cum s-a descurcat, scrie fiecare pe bilet numele vedetei care a ales-o. Şi nea Mărin citeşte în direct şi câştigă cine are mai multe voturi, gen care-i mai de gaşcă. Pai, io când am văzut-o pe doamna Maia că concurează am zis că frate, n-are nicio şansă nimeni, îi rade pe toţi. Chiar dacă era şi Kamara care, sanchi, place la fete. Doamna Maia a fost beton. N-are, domne, fiţe cum crede lumea, e populară, face miştouri cu toţi. Le-a gătit, le-a pus la masă, a râs cu clienţii, s-a dus şi pe la oameni prin sat să ceară una, alta, e foarte tare, ce mai! Ceilanţi, gen Vijelie şi Kamara, abia făceau faţă.

Băi, şi când mai era o zi decât s-a nasolit treaba. Era rându’ lu’ doamna Maia la proba cu animalele, la vacă, la oi, mă rog, ce are nea Mărin pe-acolo, prin grajd. S-a sculat doamna Maia devreme pe la cinci cred şi s-o vezi, frate, cu cizme de cauciuc şi cu nişte ţoale de muncă pe ea cum rânea la grajd la Steluţa. A muls-o, i-a dat fân, tot ce trebe, de ar fi fost mândru şi ăla, regizoru’ gen, Mel Gibson, dacă o vedea. În momentu’ ăla cred că s-a blocat liniile de sms-uri pentru doamna Maia de la lume că şi eu am dat trei. Care a venit în curte după aia, unde servea masa oamenii, tot aşa, cu poante, cu miştouri şi-odată, zbang!, cade doamna Maia jos. Toţi că se preface, că joacă teatru gen, de am crezut şi io, că ştiam că e-n stare, ca să-i facă pe toţi. Şi mai am stat aşa, lumea tot râdea, ea tot lată pe jos, pe iarbă, până s-a îngroşat gluma, cum se zice. Gen a venit Salvarea ca să-i facă calciu-n venă şi să-i dea nişte pastile.

Partea cea mai naşpa a fost că totu’ s-a înregistrat în direct. Tipu’ cu camera a lăsat-o să meargă şi când i-a dat pastila, şi tot, tot. Atuncea a fost cel mai moment nasol. Că le-a şi reproşat ălora, cum ar venii clienţii de la pensiune, că “n-aveţi omenie”. Reţineţi ce frumos a spus: “omenie”...

După aia, gata, le-a cântat şmecheru’ de Vijelie o manea, de aia, de inimă amară, cum ştie el mai bine şi pe viu. Şi-aşa a ieşit la vot.

Ce mă doare rău de tot este cum se poate că cea mai actriţă mare care o avem noi la Hollywood, se ştie!, să cedeze aşa uşor în faţa ciumpalacilor!? Toţi fraierii ăia nu face ca doamna Maia la un loc, cu tot cu fani. Da’ cu tot respectu’, n-am crezut că o face o fază ca asta.

Acuma că m-am calmat îmi permit un sfat, că io tot fanul cel mai fan rămân şi vă iubesc, şi vă respect. Nu mai serviţi, doamna Maia, pe toţi cocalari şi toţi ţăranii care habar n-are unu’ de valoare şi nu apreciază. Duceţi-vă, doamna Maia, la “Te pui cu blondele” sau la ailaltă, tot de pe Antenă, “Cântă dacă poţi” şi garantat votează toată lumea. Că acolo e cu artişti adevăraţi, are în juriu oameni fini, ca domnul Jean Paler şi clar veţi face faţă la toate probele. Şi pe urmă ce mi-aş dori eu cel mai tare, aşa ca un cadou pentru fani gen, e să mergeţi şi la Mădălin Ionescu, la “Acess direct”, că acolo vine toată crema vedetelor. Să vadă şi ei valoare. Şi-nc-o dată săru-mâna, doamna Morgenstern şi mă scuzaţi c-am îndrăznit, gen.

Aristotel

Eroul meu tragic- Emil Boc

2010-12-02T23:15:00.000+02:00

Incredibil - azi îi sunt recunoscător lui Emil Boc. Mi-a demosntrat live, de la tribuna Parlamentului Romaniei ce înseamnă pentametru antic și mai ales ce efect produce. Știam doar în teorie despre efectele cathartice ale versurilor lui Eschil, Sofocle și Euripide. Mă împăcasem cu gândul că spectacolul tragediei eline nu poate fi reprodus cu acuratețe și că nu voi experimenta catharsisul descris de Aristotel. Însă, chiar acum când scriu, sunt infirmat; Premierul României recită silabă cu silabă un monolog care îmi aduce milă și groază, purificându-mă de problemele mele egoiste. E adevărat, din confortul propriului pat, prin intermediul undelor și nu prin emoția generată în amfitearul antic am parte de această experiență nouă pentru mine – mea culpa. Nu fac parte din ”Corul robilor” risipiți pe străzile capitalei. Stasima lor nu e și a mea.

Revin însă la interpretatea lui Emil Boc – în spatele unui Creon stăpân pe sine, rațional și coerent, pentru un ochi antrenat se întrezărea de fapt un Oreste bântuit de Erinii. Cu masca politicianului capabil, lipsit de coturni, dar cu un element de costum simbolic pentru istoria recentă a vieții politice din România – cravata violetă – personajul negativ al zilei a dat o reprezentație impecabilă. A intonat vers cu vers, la propriu în dulcele stil clasic, o lamentație a apărării în situație de avarie. Obsedant și egal a accentuat rând pe rând fiecare dintre cele cinci silabe ale pentametrului și a dus până la capăt incantația. Melosul redundant l-ar fi făcut pe un spectator detașat să empatizeze cu viteazul conducător ce cu durere în suflet a luat decizii înțelepte pe care vulgul ignorant nu le poate cuprinde în limitele înguste ale înțelegerii sale. Duios, dar ferm, crud, dar drept. Scos din contextul bine-cunoscut al realității, acest personaj halucinant are toate șansele să fie credibil într-o piesă de teatru. Actantul și-a dat măsura talentului și s-a identificat cu personajul, s-a pus în situație și aproape că m-a păcălit la un moment dat și am crezut că și gândește – norocul meu a fost că am început să am un ochi critic antrenat.

Nu voi continua să analizez spectacolul de astăzi pentru că deja simt cum cad pe panta derizoriului și e păcat. Emil Boc nu e un erou antic, oamenii ieșiți în stradă nu sunt coreuți, iar străzile Bucureștiului nu sunt amfiteatrul din Delphi. Cel mai grav e că scenariul nu îl are ca autor pe Homer, ci se compune ad-hoc din realitățile paralele care dintr-un anumit punct își neagă legitatea și converg spre un deznodământ care nu este necesar, dar pare din ce în ce mai probabil: o țară de Estragoni și Vladimiri așteptându-l pe Godot.

Platon