Omul are un atelier vizibil, care este corpul sau, si unul invizibil, care este imaginatia sa. Enuntul apartine parintelui medicinei hermetice. Viziunea pe care el ne-o propune despre om este departe, fireste, de „reprezentarea noastra“, a modernilor. Si, totusi, sa intram în logica sa, sa însufletim cu propria noastra înzestrare invizibila atelierele omenesti închipuite de Paracelsus pentru a le urmari în actiune. Vom observa ca produc necontenit, prin întrepatrundere sau conlucrare, o infinita diversitate de obiecte valabile dar, în acelasi timp, o abundenta de rebuturi, deseuri, reziduuri. Într-un cuvânt, ceea ce îndeobste se cheama gunoi. Sa nu cautam, însa, cu gândul prea departe. Sa ne amintim, bunaoara, câte ghemotoace de hârtie –  câte încercari esuate,  schite, ciorne, versiuni –, ce cantitate de text, adesea deconcertanta, arunca un scriitor, în timpul lucrului, la cosul de gunoi,  piesa indispensabila aflata negresit la îndemâna sa lânga masa de scris. Cel putin, asa a intrat pâna acum, cu aceasta cazna, în imaginarul colectiv scriitorul sau „scrietorul“, cum îi spunea Slavici.
Dar gunoiul e gunoi si, daca tot îl sortam, sa începem chiar cu rebutul literar, o varietate de gunoi curat, inodor si inofensiv, care nu încurca si nu  dezgusta pe nimeni. Cu conditia sa ajunga acolo unde trebuie – la pubela, si nu în paginile unor reviste sau pe la televiziuni, promovat „cu surle si urale“. Altminteri, exista împrejurari în care se pot întâmpla lucruri grave, când opere de valoare si bunuri patrimoniale sunt spulberate si tratate mai rau ca niste gunoaie. Au existat întotdeauna interese politice, ideologice, meschine, iar pe deasupra atâta oportunism, încât pubelele istoriei (ba chiar nemasuratele ei containere) au înghitit nu doar la vreme de razboi, ci  si  în timpuri de pace,  multa cenusa:  carti „dusmanoase“, opere de arta, tablouri „degenerate“. Cât despre masurile institutionale de protectie efectiva si de conservare a valorilor, acestea s-au dovedit a fi mereu putine si slabe în comparatie cu diabolicele energii si  ingeniozitati de spoliere si distructie.
Pentru a nu trece însa nepermis de abrupt de la o discutie la alta, voi insera mai întâi o poveste care leaga gunoiul, surprinzator, de curatenia morala. O citisem cu ani în urma reprodusa într-un articol din cotidianul „El País“. Titlul, cred, era ceva de genul  „Cartile la gunoi“ sau  „Cartile din gunoi“. Îmi amintesc, în orice caz, ca autorul se referea la Târgul mexican de carte de la Guadalajara unde, din multimea de evenimente, remarcase o masa rotunda pentru încurajarea lecturii. Interesanta mi s-a parut însa, si mie, asemeni jurnalistului spaniol, prezenta unui invitat columbian, pe numele sau José Alberto Gutierrez, sofer pe un camion de transportat gunoi, din Bogota, care, gratie interventiei sale inedite, devenise protagonistul mesei rotunde si al articolului despre care pomeneam.  Ce povestea tânarul  camionagiu? Ca într-o zi,  în timp ce îsi facea constiincios obisnuita-i cursa, descoperi ca cineva savârsise un sacrilegiu: aruncase la gunoi o carte. S-a dat jos din camion, a luat cartea, a frunzarit-o si a vazut ca era un roman de Tolstoi. A dus cartea acasa, asa zdrentuita cum era, cu gândul sa i-o dea sotiei lui, care era croitoreasa, sa o cârpeasca. Ea îi  strânse cu grija foile, i le aseza în ordine, i le puse pe cele rupte cap la cap si i le lipi, lega la urma exemplarul si  îi gasi un loc în camaruta lor, pe un raft. Când vazu  cartea astfel gatita, José Alberto îsi spuse în sinea sa ca va trebui sa adune toate cartile aruncate prin gunoaie, sa procedeze cu ele la fel si sa-si faca încetul cu încetul o biblioteca personala. Numai ca volumele se dovedisera a fi atât de numeroase, încât curând tânarul întelese sa îsi extinda proiectul, izbutind sa faca o biblioteca de cartier. Ea este si astazi, probabil, singura bogatie de care dispun locuitorii acelui colt umil al marelui oras.
Ne misca, însa, un asemenea gest macar pe noi, cei care ne plângem mereu ca ne strivesc, ne sufoca propriile noastre carti, în robia carora am trait o viata? Pe noi, cei care ne socotim în continuare atât de fatalmente atasati de ele încât suntem total lipsiti de bucuria de a le darui? Pe noi, cei care, desi le-am parasit  demult lasându-le sa moara de urât pe rafturi, avem pretentia ca le suntem cei mai devotati?
Dar parca mai conteaza astfel de reziduuri pasionale ce privesc viata noastra privata, câta vreme ele ramân  intime, necontagioase si mai putin periculoase decât toate celelalte, solide, lichide, gazoase, corozive, inflamabile, toxice, explozive, care ne infesteaza perimetrul spatiului public, dar si aerul, apa, solul si subsolul. Adica mediul, asupra caruia chiar noi,  oamenii, cu  „atelierele“ noastre prodigioase, lucram non stop: pradam, defrisam, betonam, scurgem, otravim, deversam, contaminam, stârpim, pârjolim, dizolvam, topim, detonam, tocam, macinam, diseminam, spulberam, iradiem, distrugem, modificam genetic, clonam. În acelasi timp, adunam, depozitam, reciclam numai o parte infima din cantitatile uriase de gunoi menajer sau  industrial  cu care îl împânzim. Si asta, într-un fel sau altul, în orice asezare omeneasca, în orice regiune de pe glob.  „Tunisia Today“ de pilda, publica date furnizate de Institutul National de Cercetare Stiintifica si Tehnica (INRST), potrivit carora nici mai mult nici mai putin de „2 milioane de tone de gunoi menajer sunt evacuate anual numai din aglomerarile rezidentiale din guvernoratul  Tunis“, în timp ce,  zilnic, „2000 de tone de gunoi iau calea spre Borj Chaker“, loc în care se descarca, toate, controlat. Statistic vorbind, nu se lasa mai prejos, în aceasta privinta, nici orasele mexicane,  a caror productie zilnica de gunoi creste de la un an la altul. Pe de alta parte, se spune ca fiecare argentinean produce anual 4 kilograme de gunoi electronic. În schimb, în toata America Latina si în Caraibe, productia de deseuri solide  pe cap de locuitor este de 1,2 kilograme. Sa ne imaginam, asadar, cam câte tone de gunoi solid produc cele peste 511 milioane de locuitori latinoamericani! Dar spaniolii? Institutul lor National de Statistica (INE) apreciaza ca fiecare locuitor al Spaniei încarca rapoartele anuale cu aproape jumatate de tona de gunoi. As fi gata sa cred ca cetateanul american detine recordul absolut (si) la proba cantitate  pe cap de locuitor, cu rezultatul de 2 kilograme de gunoi pe zi, daca nu as sti cât de buni competitori sunt cetatenii nostri când se pun pe o astfel de treaba, adica daca nu as sti câte tone de resturi sunt colectate de pe urma lor în zilele de sarbatoare, petrecute, dupa traditie, în festinuri pantagruelice si festivaluri. Iar daca sunt din greu petrecute, cu greu sunt si încheiate dupa ce se cânta  „si-altadata, si-altadata, o s-o facem si mai lata“. Iar aceasta este o promisiune care, în fine, se  respecta, orice s-ar întâmpla.
Si-apoi,  adevarul este ca cine nu sta bine la curatenie, este mâna sparta si la gunoi.  Care gunoi ne însoteste pretutindeni, si avându-l mereu pe urmele noastre, putem fi lesne identificati: dupa adresa, vârsta biologica sau sociala, dupa situatia economica si dupa consum, dupa activitatile zilnice, sanatate, obiceiuri, educatie, grad de civilizatie, caracter etc. Dat fiind ca nu mai contenim sa-l sporim si sa-i marim volumul, are multe lucruri de spus despre noi. Poate mai urâte decât avem noi despre el. Si le spune fara nici o retinere, oriunde s-ar afla, pentru ca, în ciuda faptului ca este extrem de divers, are ( prea mult) caracter: este rural, urban, de centru, de cartier, de mahala, de maidan, de gara, de plaja, de piata, de strada comerciala, de scoala, de vila, de ghena de bloc, de spital, de santier s.a.m.d. Cât despre deseurile care pericliteaza însasi  specia umana –  deseuri industriale,  deseuri din procese chimice, din activitati de excavare, din exploatari miniere sau experimente nucleare – ele ne blameaza, as spune, prea putin pentru eficienta noastra devastatoare. Uti non abuti, spune proverbul latin – „Foloseste, dar nu abuza“, învatatura care, contrar eforturilor ecologistilor, a cazut, astazi, cumva în desuetudine.  Caci si abuzurile, când sunt criminale, sunt facute cum scrie la carte: prin cooperarea unor specialisti în stiinta evitarii sau încalcarii regulilor privind securitatea ecologica, mai ales atunci când este vorba de amplasarea, contra naturii, a unor constructii industriale. La noi, însa, nu este nevoie de multa stiinta ca sa îngropi, asa cum s-a întâmplat, de pilda, într-o padure din judetul Satu Mare, 6 tone de pesticide expirate. Sau sa abandonezi la Albesti si la Chitila  alte tone de substante periculoase.  Pentru ca, la noi, Legea este o bariera care coboara pentru toti si se ridica numai pentru unii care nu au decât sa astepte momentul potrivit pentru a trece, uneori, cu tot cu tonele lor de deseuri. Tot gratie unor astfel de miscari neprevazute ne-am resemnat sa fim martori neputinciosi la  defrisarea si jefuirea padurilor, ani în sir aurul nostru verde trecând, probabil, în acelasi fel, pe sub aceeasi bariera.
Se spune ca atunci când se taie copacii, si când se taie barbar, ca în România, în urma jefuitorilor si a utilajelor ramâne sa împarateasca gunoiul forestier – vreascuri, cioturi, crengi si vârfuri, asa-numitele „cazaturi“ care pardosesc netulburate  în mutenia proaspat asternuta padurea, iar cu timpul o întelenesc.
Atelierul nostru invizibil refuza ideea ca tara însasi ar putea deveni o padure de oameni, defrisata de securea unor uscaturi.

AUTOR: ANGELA MARTIN

sursa: revistacultura.ro

PseudoElita – ICR – Humanitas – Carturesti

Lăudat în mod deşănţat de „intelectualii lui Băsescu”, romanul „Orbitor” de Mircea Cărtărescu, ajuns la vol. 3, se pare că nu a fost citit de nimeni, deşi a fost tradus de către ICR, pe bani publici, în aproape toate limbile pământului!

Întrebat ce carte a citit în ultima vreme, însuşi preşedintele Traian Băsescu a nominalizat invariabil o carte a lui Cărtărescu, probabil la sugestia vreunui consilier care aflase că scriitorul a fost recomandat la Premiul Nobel de gruparea Liiceanu-Pleşu-Patapievici. Mai mult chiar, în anul 2006, Băsescu l-a decorat pe Cărtărescu cu Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, categoria A “Literatura”.

Ce ar fi citit Băsescu în romanul lui Cărtărescu?

Dacă ar fi lecturat chiar superficial romanul „Orbitor. Aripa dreaptă”, apărut, desigur, la Editura Humanitas, condusă de Gabriel Liiceanu, preşedintele Băsescu ar fi citit următoarele:

- “Îmi bag pu… în regina Angliei” (pag. 241).

-“Mă fu… în ea de Casa Albă?” (pag. 241).

- “CIA ce căcat e” (pag. 242).

- “Îi placea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84).

- “Uite cum e cu ţara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat, ca să-i arate cum e afară (…). Limbricu-ăla mic se gîndeşte ce se gîndeşte şi dup-aia zice: “Păi, tăticule, dac-aici e atît de frumos, de ce trebuie să trăim noi în gaura aia păroasă?, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?” Da’ taica-su-i zise răstit: “Fiule, să nu mai vorbeşti aşa! Aia-i Patria!”” (pag. 58).

- “Îi plăcea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84).

- “Dragule… dă-mi-o… te rog, te implor, dă-mi-o şi-n popou…aaaaah! aaaaah!” (pag. 185).

- “Căci sfînt era să lingi cu devoţiune scrotul iubitului tău” (pag. 339).

- “La rîndul ei, femeia primea-n gura caldă, rujată, tumefiată de dorinţă, capul umed al penisului, pe care-l sugea amintindu-şi sfircul matern, din care supsese odată certitudine şi ocrotire” (pag. 339).

- “Vrei să ne fu..em în cur? Mi-am amintit, fulgerător, din bancuri şi din pălăvrageala copiilor. Homosexualii. Poponarii. Curiştii (…). Unii oameni nu şi-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul altor bărbaţi. Erau cei mai răi dintre toţi, căci oamenii mari făceau prostii cu nevestele lor ca să aibă copii, dar poponarii şi-o băgau acolo, în caca, pe unde trăgeai pîrţuri, de unde-ţi ieşeau, cîteodată, cînd te mîncă, viermişorii” (pag. 381).

- “Fesele barbatului izbeau acum ritmic, neiertator. Ouale, vizibile prin punga lor de piele, loveau anusul si fesele femeii, care-ncepu sa scoata strigate aspre si indemnuri obscene, spuse brutal” (pag. 341).

- “Am avut milioane de tirfe, in masa lor colcaitoare de tite, cururi si vulve” (pag. 519).

“Am exersat sodomia” (pag. 519).

Cerem scuze cititorilor pentru reproducerea acestor obscenităţi, cu toate că, din respect pentru ei, am pus puncte de suspensie acolo unde textul din carte este explicit. Astfel de pasaje de o vulgaritate extremă se întâlnesc la tot pasul, fără nici o motivaţie estetică, menită să justifice prezenţa lor.

Premiat, tradus şi plimbat pe banii statului

Pentru simplul fapt că a fost în ultimii opt ani editorialistul de casă al lui Traian Băsescu, pe care-l considera „un preşedinte pentru alte coordonate istorice”, Cărtărescu a avut un statut privilegiat, fiind tradus pe banii statului, într-un program naţional al ICR, în mai multe limbi, fiindu-i plătiţi şi banii cu care-şi promova romanele sale pornografice. Spicuim din această risipă:

1. Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999

2. Vakvilág – A bal szárny (Orbitor. Aripa stângă), Editura Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000

3. Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în limba franceză de Alain Paruit)

4. Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2004 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)

5. Orbitór. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2006 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)

6. Die Wissenden, (Orbitor. Aripa stângă), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2007 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)

7. Mesanver vol. 1 (Orbitor vol. 1), Editura Nymrod, Tel Aviv, 2007 (traducere în limba ebraică de Yotam Reuveny)

8. Orbitor. Venstre vinge (Orbitor. Aripa stângă), Editura Bokvennen, Oslo, 2008 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)

9. Orbitór. Höger vinge, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2008 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)

10. L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure Hinckel)

11. Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Manuel Lobo Serra)

12. Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)

13. De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos)

14. Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)

15. Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleză).

Apariţia acestor traduceri a fost finanţată de ICR, instituţie aflată sub patronajul Preşedinţiei României, cu un buget de peste 12 milioane de euro, finanţare care cuprinde dreptul de traducător, dreptul de autor, plata tirajului şi a acţiunilor de promovare! Un bun subiect pentru Garda Financiară.

Despre felul în care se lansează în străinătate volumele lui Cărtărescu, recomandăm lectura unui articol publicat de scriitorul Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei Române, în „Napoca News” din 26 octombrie 2006: „În afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului «L’aile tatouée» (în româneşte «Orbitor-Aripa dreaptă»), Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria «L’écume des pages», învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta «asaltul» admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală. N-a fost să fie! N-avea cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România!”.

Dar iată ce spune chiar Cărtărescu despre o altă lansare, opinie consemnată într-o ştire Mediafax din 28 august 2007: „Traducerea în limba germană a volumului «Orbitor. Aripa stângă» va fi promovată ulterior de Mircea Cărtărescu în cadrul unui turneu în Austria şi Germania. «Voi face de fapt un lung turneu de promovare în toata luna octombrie, la Viena, Graz, Stuttgart, Berlin, Basel, Frankfurt», a declarat pentru MEDIAFAX Mircea Cărtărescu”.

De ce nu a luat Premiul Nobel?

Dar, dacă a spus cineva răspicat cine este, de fapt, Mircea Cărtărescu, aceasta este Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, care, auzind că autorul romanului „Orbitor” nu asculta în vremea dictaturii nici măcar radio „Europa liberă” şi că nu ştia că scriitorii erau urmăriţi de Securitate, a declarat pentru ziarul „România liberă”:

„Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în străinătate, iar ceea ce spune oglindeşte o stare de fapt. Ce a vrut el să spună: că a fost apolitic, că nu s-a interesat de nimic şi a trăit cu nasul în vânt. Eu n-am avut stabilitate şi, din păcate, în nici o zi n-am ştiut ce mă aşteaptă a doua zi. Mie în fiecare zi mi-a fost teamă că seara nu voi mai fi în viaţă. Ceea ce spune Mircea Cărtărescu arată multe despre el… În limba germană există termenul «Mitläufer», cel care merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se face gri”.

Precizăm că “Mitläufer” este un cuvînt foarte dur în germană, care-i descrie pe susţinătorii pasivi ai unei dictaturi.

Tot Herta Müller a explicat şi de ce nu a luat Cărtărescu Premiul Nobel, susţinând că a aflat neoficial că motivul pentru care scriitorul român nu a luat premiul a fost descoperit de către Serviciile de Informaţii ale Academiei Norvegiene Nobel: Mircea Cărtărescu a avut rude recunoscute ca active în cadrul mişcărilor anarhiste din Europa. Străbunicul acestuia de pildă, Witold Czartarowski, a ajuns în România după cunoscutul atentat asupra ţarului Rusiei Alexandru al II-lea. De asemenea, fratele geamăn al poetului, Victor Cărtărescu, a activat în cadrul Legiunii Străine, după care a contribuit la alte numeroase atentate anarhiste sub conducerea vestitului Errico Malatesta!

Autor: Ion Spânu

sursa: cotidianul.ro

PseudoElita – ICR – Humanitas – Carturesti

Ioana Nicolaie scrie: „coastele zdrăngăneau ca sticlele de bere/ sub ţîţele ei nehrănite/ iar ea mînca, din el mînca/ îi sorbea ochii, îi sugea creierul/ îi lingea scrotul sărat/ îi înghiţea miliardele de seminţe”.

Mircea Cărtărescu îi răspunde: „Numai când mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură” (din vol. „40238 TESCANI”).

Mircea Cărtărescu, autorul romanului „Orbitor” (în care scria „îmi bag p… în regina Angliei”), nu s-a mulţumit să fie singurul răsfăţat al familiei pe banii Institutului Cultural Român (ICR), ci şi-a introdus şi soţia, poetesa-porno Ioana Nicolaie, în nenumărate programe care i-au asigurat deplasările în străinătate, rezidenţe prelungite pentru a-şi scrie „opera”, precum şi traduceri în Franţa, Anglia, Canada, Austria, Suedia, SUA sau Bulgaria!

Ioana Nicolaie – poeta porno

O simplă privire aruncată în lista de stipendii acordate de ICR arată că Ioana Nicolaie este promovată mai mult decît este Eminescu, deşi „opera” ei nu depăşeşte genunchiul broaştei, cum spunea cineva. Ea a debutat în poezie printr-un experiment ciudat, în care un grup de tineri, după cîteva zile de orgii, au publicat volumul „40238 TESCANI”, despre care criticul literar Alex Ştefănescu scria că este „O partidă de text în grup” (România literară, nr. 5, 2000)!

În timpul acelei orgii de la Tescani, Ioana Nicolaie era măritată cu poetul Gelu Vlaşin. Participanţii erau Marius Ianuş, nevasta lui de atunci Domnica Drumea, Ioan Godeanu, Angelo Mitchievici, Mircea Cărtărescu, pe vremea aceea însurat cu altcineva, Doina Ioanid, Cecilia Ştefănescu şi viitorul ei soţ Florin Iaru (Râpă).

Chiar eroii orgiei poetice povestesc ce au făcut în acele cîteva noapţi: „Am fost plecati citiva scriitori la Tescani, unde am realizat acest volum din trei bucati, ne-am scris texte pe piele, ne-am povestit intimplari intr-o seara foarte ciudata si aproape gotica, as spune, intimplari din viata noastra, pe care le-am tras pe banda si le-am pus apoi in pagini” (Cecilia Ştefănescu, România culturală, 2005).

Iată ce versuri au rezultat: “îndreptându-şi limba înspre tine, îţi intră-ntre picioare pe sub rochiţa scrobită”… “i-ai digerat organele, te-ai lins pe bot”… “printr-un straniu efect clitorisul se lungise în penis”… “am umplut closete întregi cu vată însângerată”… “fut şi la revedere”. Şi o altă mostră a telentului în grup: “blugii-i atârnau pe ea, bluzele fluturau pe ea/ coastele zdrăngăneau ca sticlele de bere/ sub ţâţele ei nehrănite/ iar ea mânca, din el mânca/ îi sorbea ochii, îi sugea creierul/ îi lingea scrotul sărat/ îi înghiţea miliardele de seminţe”. Sau: „ea-şi zdrelea gingiile în lună/ ea-şi spărgea dinţii în ficatul lui/ ea ronţăia garful lui, sorbea măduva lui/ folosea ca vibrator o eprubetă plină cu sângele lui/ folosea ca suzetă un deget al lui”.

Bomboana pe colivă a volumului este însă aceasta „Totul era ca lumea. Numai când mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură”. De remarcat că în acel grup singura blondă era Ioana Nicolaie, iar singurul mustăcios era Mircea Cărătrescu!

Criticii n-au fost sensibili la erotismul grupului

Frumuseţea acestor poeme erotice n-a fost gustată de critica literară, deşi acest volum avea să fie trambulina ce i-a propulsat pe autori spre fondurile ICR, din care de atunci şi pînă azi s-au tot înfruptat.

Cităm tot din cronica lui Alex Ştefănescu: „Acolo – după cum mărturisesc ei înşişi – şi-au risipit cu plăcere timpul, “hăhăind, pilind şi rătăcind prin curtea domeniului”. în plus, s-au apucat să compună “un poem colectiv, o pantomimă textuală”. Într-o ordine stabilită prin tragere la sorţi, fiecare dintre ei a conceput câte o parte a poemului. Apoi, alte versuri şi le-au scris unii altora pe pielea din diferite zone ale corpului, cu pixul, şi au fotografiat aceste “manuscrise”.

Criticul comentează şi tehnica poetică a autorilor: „Procedeele de epatare a eventualului burghez sunt ieftine, miza spirituală rămâne aproape mereu minoră, iar obsesiile sexuale care răzbat din texte par ale unor studenţi eternizaţi în condiţia de studenţi. Dacă o femeie de serviciu de la Facultatea de Litere ar avea ideea să colecţioneze hârtiile mototolite pe care le găseşte pe jos după cursuri, seminarii sau şedinţe de cenaclu, ar putea publica la bătrâneţe o sută de cărţi de acelaşi fel. Autorii au avut grijă să nu precizeze cui anume aparţine fiecare text. Numele lor apar doar pe ultima copertă, înscrise pe spatele unei fete neidentificabile, în regiunea dintre omoplaţi şi fese. Acest colectivism explică probabil lipsa de zel cu care membrii grupului s-au angajat în actul creaţiei.”

Alex Ştefănescu spune în finalul cronicii sale: „Este însă ridicol – şi meschin – să-ţi notezi conştiincios această fantezie şi să o incluzi într-o carte. Mircea Cărtărescu şi prietenii săi procedează asemenea acelor pasageri dintr-un avion care, după ce iau masa, îşi bagă în buzunare tacâmurile de plastic, cu gândul să le păstreze toată viaţa”.

Bordelul literar de la ICR

Cu toate că un critic de talia lui Alex Ştefănescu, de altfel un bun prieten al grupului din care fac parte aceste pornostaruri poetice, le-a devoalat în acest fel fanteziile erotice deşertate în volumul „40238 TESCANI”, Institutul Cultural Român (ICR) i-a prins aproape pe toţi în programe finanţate cu bani de la buget:

- Ioana Nicolaie (fostă Vlaşin), deşi a debutat cu un „text în grup”, este tradusă în Franţa, Anglia, Canada, Austria, Suedia sau Bulgaria, beneficiind de nenumărate finanţări de la ICR, între care cea mai ciudată este cea din SUA, din aprilie 2011, cînd şi ea şi soţul au fost plătiţi pentru a citi „câteva dintre cele mai frumoase poezii ale lor”! E greu să-şi imagineze cineva că porno-poetei i s-a tradus în America volumul pentru copii „Aventurile lui Arik”!

- Doina Ioanid a fost invitată de ICR Bruxelles în martie 2012 să facă un turneu în Belgia şi Olanda şi i-a tradus în neerlandeză volumul de prostioare intitulat „Duduca de marţipan”. Este prezentată pe pagina ICR ca fiind „una dintre reprezentantele de prim ordin ale “generaţiei 2000”!

- Lui Angelo Mitchievici, ICR i-a publicat în prorpia editură volumul „Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente”, după ce a avut inspiraţia să scrie cartea „O lume dispărută”, care conţine şi un dialog cu Horia Roman Patapievici, preşedintele ICR!

- Domnica Drumea a fost invitată de ICR Stockholm să-şi citească versurile la Ordsprak Uppsala Internationella Poetry Festival 2011, după ce participase tot pe banii statului la atelierul de traducere româno-suedez organizat de ICR Stockholm începând din 2008!

- Cecilia Ştefănescu a fost invitată de ICR în decembrie 2007 la o lectură publică la Varşovia şi. aşa cum scrie pe pagina ICR, a fost pusă în legătură cu directorii unor edituri!

- Florin Iaru a citit şi el cîteva poezii în cadrul „campaniei de promovare a poeziei europene „Metropoezia”/„Wiersze w Metrze”/”Poems in the Underground” derulată de ICR la Varşovia”, după cum citim pe pagina ICR.

Campionii fondurilor ICR – soţii Cărtărescu

Evident, cei mai mari beneficiari ai burselor şi rezidenţelor acordate de ICR din bani publici sînt Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolaie, soţia sa. ICR-ul a avut grijă de acest cuplu chiar înainte de a forma o familie, aşa cum povesteşte chiar porno-poeta într-un interviu din revista „AS”, nr. 872 din 2009: „Pe noi ne-a ajutat plecarea la Berlin. Mircea deţinuse o bursă importantă a statului german şi l-am însoţit. Timp de aproape doi ani am stat departe de ţară, de prieteni, de familie, dar nedespărţită de Mircea nici o secundă. Nici pînă la pîine nu mergeam separat. Asta ne-a legat extraordinar, dar mi-a dat şi o senzaţie de inadecvare, în momentul în care ne-am reîntors în ţară şi a trebuit să îmi găsesc un loc de muncă. Mircea m-a cerut în căsătorie într-un autobuz berlinez”.

Mai rămînea ca ICR să le facă şi nunta, să le organizeze luna de miere şi, de ce nu, să le plătească şi cheltuielile de botez dacă tot s-au apucat! În timpul acestei (sic!) burse de familie, Mircea scria la romanul „Orbitor”, în care, după cum se ştie, se adresează atît de elegant către Casa regală a Marii Britanii: „îmi bag p… în regina Angliei”.

Cu o naivitate dezarmantă, Ioana Nicolaie povesteşte cum îşi scriu soţii Cărtărescu cărţile şi cine le plăteşte mofturile vieţii: „Eu şi Mircea ne-am scris cărţile în străinătate. Am mers în diverse locuri unde el a primit burse sau rezidenţă. Ni se asigurau casă şi bani suficienţi cît să trăim decent şi să ne permitem să ducem şi copilul la grădiniţă. Am avut un noroc extraordinar. Şi acum, abia aştept să plecăm la Berlin. Îl vom lua şi pe Gabriel cu noi şi-l vom înscrie la şcoală acolo”.

Cîte pensii a înghiţit ICR?

În timp ce guvernele României taie salariile profesorilor şi doctorilor, precum şi pensiile amărîţilor, ICR plăteşte anual vreo 15 milioane de euro pentru acţiuni ce ţin mai degrabă de interese oculte. După astfel de finanţări, nu era normal ca şi Cărtărescu să întoarcă serviciile? Nu era normal ca el să devină ţuţerul de frunte al lui Traian Băsescu, din moment ce, cu întreaga familie, se lăfăie prin capitalele lumii pe banii ICR, instituţie aflată sub patronajul Preşedinţiei?

În numerele viitoare vom prezenta întreaga structură a ICR, cu toate filialele sale, astfel încît Garda financiară să aibă curajul să facă un audit corect, iar noul Guvern să desfiinţeze această agentură intitulată ICR, în jurul căreia s-au aciuat tot felul de ciudaţi care cred că reprezintă cultura română, ba cu poezii pornografice, ba cu pantere încornorate cu zvastici!

Autor: Ion Spânu’

sursa: cotidianul.ro

Catalogat de presă şi publicul larg drept „probabil unul dintre cele mai frumoase filme despre România”, Wild Carpathia prezintă, în viziunea unui grup de britanici, frumuseţea Munţilor Carpaţi din România, în încercarea de a arăta străinilor diversitate a faunei şi a florei din zonă. De asemenea, documentarul are un scop educational şi atrage atenţia românilor asupra comoarei nepreţuite de care se bucură şi pe care trebuie să o conserve pentru generaţiile viitoare.

„România şi Transilvania, în particular, au exercitat o fascinaţie profundă asupra mea încă de prima dată când am ajuns acolo, la mijlocul anilor ‘80. Ceea ce am vrut să arăt în acest film este că acea parte maiestuoasă a acestei ţări este cunoscută nu prea multor oameni şi prea puţin chiar românilor înşişi!”, susţine Paul Lister, fondatorul organizaţiei The European Nature Trust.

„Este foarte uşor să tai toţi arborii pentru a obţine bani rapid şi apoi să rămâi fără nimic. Încercăm să propunem altceva. De ce nu păstraţi pădurile şi nu încercaţi să obţineţi venituri constante de pe baza acestora? O pădure intactă are o valoare mult mai mare, creează oportunităţi turistice şi un sistem de silvicultură sustenabil”, sugerează Lister.

Wild Carpathia este un documentar de o oră despre munţii spectaculoşi (Carpaţii Occidentali – Munţii Apuseni) şi pădurile Transilvaniei. Casă a lupilor, a urşilor şi a râsului pe cale de dispariţie, ţinutul este puţin cunoscut de restul lumii, această porţiune din Carpaţi fiind ultima regiune sălbatică nedistrusă din Europa.

Filmul oferă o perspectivă unică asupra frumuseţii şi culturii originale a Transilvaniei, explorând istoria sa bogată, de la ruinele mistice ale vechii civilizaţii dace la oraşele şi satele sale medievale, multe dintre acestea supravieţuind până azi.

Filmările au avut loc pe parcursul a două săptămâni, în luna mai a anului trecut, în zone precum Munţii Retezat, Munţii Zărandului, Munţii Apuseni, Negreasa şi Valea Zălanului. Pentru filmarea documentarului au fost necesare şi circa 12 ore de filmare din aer, cu ajutorul unui elicopter.

De la lansarea documentarului Wild Carpathia în octombrie 2011, filmul a fost tradus în 20 de limbi şi difuzat în peste 120 de ţări. Numărul vizualizărilor pe Youtube a documentarului Wild Carpathia a trecut de 200.000, bucurându-se de aprecieri numeroase ale presei în Marea Britanie, România, dar şi în alte ţări.

Charlie Ottley, amfitrionul călătoriei prin România, afirmă că moştenitorul coroanei britanice este îndrăgostit de ţara noastră de peste 10 ani şi că acesta încearcă să facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a promova în întreaga lume zonele rurale româneşti. De altfel, documentarul include şi un scurt interviu cu Prinţul Charles de Wales, care vorbeşte cu pasiune despre nevoia de a proteja giuvaerul coroanei Europei – România.

Producătorii ducumentarului Wild Carpathia intenţionează să continue acest proiect cu alte filmări care să se bazeze pe zona Maramureşului şi a Deltei Dunării. Ei sunt de părere că Wild Carpathia îi va face şi pe alţii să îşi îndrepte atenţia către România şi că şi alte persoane se vor implica, la rândul lor, în explorarea şi promovarea frumuseţii „comorilor” româneşti, dar mai ales in conservarea si protejarea lor.

In epoca e-readingului, paginile cărţilor au fost înlocuite de fluxuri neîntrerupte de text. Ne este mai greu acum să ne dăm seama cât am parcurs dintr-un volum, mai ales în cazul Kindle, care a renunţat complet la sistemul de numerotare a paginilor, afişând în schimb câte procente au mai rămas până la sfârşitul cărţilor.

Reperele spaţiale asociate în mod tradiţional cărţilor au dispărut astfel aproape cu totul, iar unii psihologi susţin că asta face ca informaţiile din volumele digitale să fie mai dificil de memorat decât cele din cărţile de tip dead-tree edition, scrie dascloud.ro.

Internetul şi cărţile digitale nu sunt spaţii ale navigării, ci mai degrabă ale teleportării, iar această superputere pe care o dobândim când păşim pe tărâmul virtual din nefericire aduce cu sine efecte secundare nedorite la nivelul memoriei.

Putem sări de la o informaţie la alta cu o uşurinţă fără precedent, însă creierele noastre n-au fost construite pentru o astfel de abilitate, se arată într-articol publicat pe site-ul Psychology Today de către neurobiologul Mark Changizi, care susţine că internetul şi cărţile digitale ar trebui regândite pe baza unei topografii informaţionale atent schiţate.

Articolele şi studiile pe tema literaturii digitale care aboleşte memoria ar trebui citite totuşi cu o solniţă alături, avertizează scriitorul Constantin Vică, doctor în Etica noilor tehnologii. “Studiile care confirmă sau infirmă faptul că informația citită pe instrumente electronice este mai greu de memorat se bazează pe anumite asumpții care pot fi contestate. Mai mult, studiile sunt limitate demografic și în timp – ceea ce le scade șansele de a confirma sau infirma o ipoteză atât de complexă. Multe dintre aceste studii nu țin cont de diferențele dintre limbi (bazate pe alfabet sau ideograme, aglutinante sau flexionare etc.) și, uneori, nici de cele între nativii digital și imigranții digital”, contestă Vică seriozitatea studiilor de genul celui al universitarilor din Leicester, adăugând că, de cele mai multe ori, acestea nu sunt reluate de alţi cercetători, pentru confirmarea rezultatelor.

Într-adevăr, cogniţia are nevoie de repere spațiale tri-dimenisonale și de corporalitate, dar suportul de tip e-reader sau tabletă nu este diferit spațial de suportul tradițional al hârtiei (în sensul că le percepem tot tri-dimensional), spune scriitorul român. “Problema informației digitale stă în dispariția limitei, a containerului finit (așa cum sunt o carte sau o bandă de magnetofon). Cartea este liniară, informația pe web este non-liniară. Dar un device tip tabletă poate juca rolul unui container finit”.

sursa: realitatea.net

Incîntat de sine însuşi şi de lumea sa aseptică, omul postmodern rămîne sclavul unei mentalităţi a confortului. Căutarea cu orice preţ a “vieţii confortabile” s-a transformat într-un ideal personal şi colectiv de necontestat; confortul este noua religie, promovată de tehnologism, globalism şi consumismul de masă. Lipsit de confort, de mistica şi imaginarul social pe care acesta le presupune, omul postmodern ar fi cuprins de o teribilă panică; faţă în faţă cu realitatea şi cu propria sa conştiinţă, s-ar simţi gol şi neputincios. Sursă de satisfacţii imediate, confortul îi risipeşte însă temerile, îl apără de confruntări dezagreabile. Îl transformă într-un sclav fericit.

Ovidiu Hurduzeu, autorul acestei cărţi, a plecat din ţară în 1989, a ajuns la Roma unde, spus pe şleau, nu prea i-a fost uşor, dar a rezistat fiindcă voia să fie cinstit faţă de sine însuşi. Stia ce-i în România, nu voia să îmbătrânească într-un sistem ce favoriza duplicitatea, impostura, laşitatea. Curajul nu l-a părăsit nici după ce a ajuns în America, acolo unde tot românul visează să se îmbogăţească. El nu s-a îmbogăţit, în schimb i-a mai căzut de pe ochi un alt rand de solzi. Rupsese solzii cusuţi de doctrina comunistă, acum s-a operat din nou. Cartea Sclavii fericiţi este rodul acestei dezlipiri. O operaţie dureroasă, dar reuşită. Autorul ne cucereşte prin splendida sa dezinhibare. El gândeşte cu mintea lui, vorbeşte cu gura lui, scrie cu mâna lui. Detestă protezele orcât de şlefuite ar fi. Titlul i-a fost inspirit de Huxley, marele scriitor şi intelectual britanic, care în anii ’30 a înţeles că manipularea fiinţei umane nu se face doar prin instrumentul fricii, ci şi prin acela al confortului. Paranteza comunistă s-a încheiat, urmează însă un capitol vast în care oamenii îşi vor închipui că sânt liberi fără să fie. Ovidiu Hurduzeu ne demonstrează că nu există libertate acolo unde omul şi-a uitat divina tensiune lăuntrică. O carte lucidă, împotriva manipulării. (Dan Stanca)
Sclavii Fericiti de Ovidiu Hurduzeu

La 16 mai 1812, două imperii – Turcia şi Rusia – au tras graniţă pe trupul viu al Moldovei. A fost înşirată sârma ghimpată de-a lungul unui râu de la mijloc de moşie. Între noi, cei de dincoace de Prut, şi noi, cei de dincolo de Prut, s-au instalat grăniceri ruşi, apoi sovietici, apoi – „statalişti” , pentru a se perpetua crima de la 1812, ca şi cea de la 1940.

Toate necazurile noastre – deportările în siberiile de gheaţă, întemniţările care au avut un singur mobil, vina de a fi români, aruncarea în aer a unor lăcaşe de cult cu tot cu credincioşi, exilarea la Polul Nord a mai multe sate şi a mai multe clase cu tot cu profesori, trimişi acolo să moară, hăcuirea teritorială (ni s-au furat Marea Neagră, „marea noastră”, Dunărea, munţii, cetăţile etc.), umilirea limbii, a istoriei, a numelor etc. – de acolo îşi au începutul.
Timp de două sute de ani, oare chiar să nu ne fi oferit Cel de Sus nici o şansă de a reveni Acasă?
Să nu fi avut Basarabia nici o ocazie de a se lipi de partea de la care a fost ruptă mişeleşte în 1812?
Dimpotrivă.

Dar, ori că oamenii au fost prea slabi şi n-au ştiut să exploateze oportunităţile, ori că acestea au fost prea firave şi n-a avut personalităţi pe potrivă, care să le fructifice.

Turcii promiseseră domnitorilor moldoveni, înainte de începerea tuturor conflagraţiilor dintre ei şi ruşi, că, dacă înving, vor face totul ca cealaltă jumătate de Moldovă (Basarabia) să se reîntoarcă la Ţara Moldovei.
Un singur licăr de nădejde s-a ivit după Războiul Crimeii (1856), când sudul Basarabiei cu gurile Dunării revin la Ţara Moldovei.

Tot în 1856, la 16 decembrie, generalul Gheorghe Magheru adresează Franţei şi Regatului Sardiniei un memoriu în care solicită sprijin celor două puteri pentru unirea Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, „cu restituirea către Moldova a teritoriului dintre Prut şi Nistru”.

Dar în 1878 Rusia reocupă sudul Basarabiei. Şi asta drept răsplată pentru faptul că armatele româneşti îi ajută pe ruşi să câştige bătălia de la Plevna, în preajma căreia comandantul trupelor ruseşti, ducele Nikolai Nikolaevici, îi telegrafiase speriat regelui Carol I al României: „Turcii, aducând nesfârşite trupe, ne nimicesc”, ceea ce-l îndeamnă pe rege să atace, şi Rusia să câştige războiul pe care-l pierdea.

În anul 1912 însă, s-a ivit o şansă reală pentru Basarabia.
La 1 iunie 1914, după Războiul Balcanic în urma căruia România se alege cu încă o parte din Dobrogea, soseşte la Constanţa cu iahtul Sandard familia imperială rusă. Ţarul Nicolae al II-lea şi împărăteasa Alexandra sunt însoţiţi de copiii lor. Intenţia ţarului era să o mărite pe una dintre fete, pe Marea Ducesă Olga, cu Alteţa Regală Principele Carol, fiul regelui Ferdinand al României, proiect promovat puternic de către ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Sazonov.

Această călătorie trebuia să-i facă să se descopere mai bine şi să-i apropie pe cei doi tineri prinţi.
Cele două familii urmau astfel să se înrudească.

Ţarul Nicolae al II-ea a promis atunci să-i dea drept zestre fetei sale – care urma să devină moştenitoare a tronului României – gubernia Basarabia. Presa rusească începuse a vorbi de faptul că, timp de o sută de ani, Basarabia a rămas românească, fiind un corp străin în trupul Rusiei, pentru ca să pregătească astfel opinia publică pentru o eventuală restituire a Basarabiei către România.

Iată, de exemplu, ce scrie Nikolai Durnovo, ministrul Educaţiei din Rusia ţaristă (tocmai cel care refuza să deschidă şcoli moldoveneşti în Basarabia) în publicaţia „Peterburgskie Vedomosti” din 27 mai 1912: „Ce-am făcut noi într-o sută de ani, pentru populaţia moldovenească, pentru progresul ei cultural? Nimic! Căci toate şcolile înfiinţate acolo n-au decât scopul de a-i transforma pe Români în velicoruşi… Nici unul din episcopii de acolo nu ştie româneşte… Oricât de mic ar fi un popor, el cere să fie respectat, e mândru de existenţa sa şi nu vrea să servească de îngrăşământ Ruşilor, Nemţilor, Ungurilor sau altor popoare… Românii au luptat vitejeşte contra Turcilor şi Maghiarilor pentru ţara lor, şi au mers cu Ruşii la Plevna, în 1877-’78. Paisprezece mii de Români basarabeni au căzut pe câmpurile de luptă din îndepărtata Manciurie… Arhiepiscopul a alungat din Basarabia cele mai bune forţe spirituale şi culturale; limba română e înlăturată din biserici… Basarabia a rămas foarte în urmă faţă de România. Chişinăul a depăşit Iaşii ca dimensiuni, dar nu se poate compara… Populaţia rusă venită aici ca funcţionari „rusificatori” n-a ridicat, pentru localnici, prosperitatea materială, nici pe cea morală…”.

După vizita familiei imperiale va mai urma una, menită să apropie cele două ţări: la Bucureşti va sosi marele duce Nikolai Mihailovici al Rusiei cu misiunea oficială de a-i înmâna regelui Carol I bastonul de feldmareşal al armatei ruse.

Dar cei doi prinţi nu rămăseseră prea încântaţi unul de celălalt. Alteţa Sa Carol al II-lea, îndrăgostit atunci de Zizi Lambrino, o găsi pe rusoaică „alintată, nepotrivită” şi… căsătoria princiară n-a mai avut loc, iar Basarabia a rămas şi-n continuare între străini.

Dacă mariajul celor doi avea să se întâmple, acesta ar fi salvat atât Basarabia, cât şi pe Marea Ducesă Olga, care va fi împuşcată la 16 iulie 1917, peste trei ani, de către bolşevici în beciurile casei Ipatiev din Ekaterinburg.
Şansa noastră ar fi devenit obligatoriu şi şansa celei care s-ar fi numit Maiestatea Sa Olga, regina României.
În perioada interbelică URSS propune în câteva rânduri României recunoaşterea revenirii Basarabiei la trupul României, în schimbul cedării Tezaurului românesc care se afla la Moscova. Dar România nu acceptă târgul. Să dea ceva care îi aparţine de drept – pentru ceva care îi aparţine de drept, guvernului de la Bucureşti i se păruse prea de tot.
Economistul Mihai Patraş mai vorbeşte de un dosar în subiectul Basarabiei şi Bucovinei de la începutul anilor ’60. Atunci Gheorghe Gheorghiu-Dej reuşise să-l convingă pe Nikita Hruşciov să mute graniţa simbolică dintre cele două Moldove socialiste pe Nistru, Basarabia şi Bucovina urmând să fie încorporate României.
Dosarul fusese completat, dar… Hruşciov a fost înlăturat de la putere de L.Brejnev, iar Basarabia şi Bucovina au rămas acolo unde au fost.

Deşi în ultimatumul URSS înaintat României la 28 iunie 1940 se spune că Bucovina, care n-a aparţinut niciodată Rusiei sau Uniunii Sovietice, e luată de la România doar ca „şcodă” (cuvânt transnistrean, care înseamnă „despăgubire”) pentru exploatarea Basarabiei de către România timp de 22 de ani. Cei 22 de ani pentru Bucovina expirau în 1962. Ulterior Brejnev a ignorat orice discuţie pe marginea acestui subiect cu conducătorii României.
Şi după 1991 au existat tentative de a readuce Basarabia la Ţara-mamă.

Despre ele au a vorbi istoricii de mâine.
Dar acestea au eşuat din cauza ambiţiilor politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului. Ei n-au dorit să rectifice o nedreptate a istoriei, preferând să fie miniştri, preşedinţi, deputaţi, veşnici, cum crezuseră dânşii că vor fi atunci, ca şi-n 1992, 1993… 2012.

La ora actuală, Basarabia nu mai e un litigiu dintre România şi Rusia ţaristă sau România şi URSS, ci – ca şi la 1812 – o problemă internă, dintre un mal al Prutului şi celălalt mal al Prutului, adică dintre Moldova şi… Moldova.
Vor avea conducătorii noştri înţelepciunea necesară ca să anuleze o decizie strâmbă luată de Turcia şi Rusia acum 200 de ani şi perpetuată de URSS la 1940?!
De ei depinde dacă Basarabia (Republica Moldova) va fi pe viitor un teritoriu al Uniunii Europene sau va fi extremitatea vestică a viitoarei Uniuni Euroasiatice, URSS-2, ce se află acum în reparaţie de GULAG-uri, care ne aşteaptă ca să ne facă fericiţi. Sursă: http://basarabialiterara.com.md

Împlinirea a 200 de ani de la raptul Basarabiei prin pacea de la Bucureşti a scos în capitala Republicii Moldova mii de persoane, care au organizat un marş al Demnităţii Naţionale – un Marş al Unirii. Manifestaţiile au început pe data de 13 mai şi a cuprins persoane de toate vârstele, inclusiv din România şi Italai. În faţa Ambasadei Rusiei s-a păstrat un moment de reculegere şi s-a scandat împotriva prezenţei trupelor ruseşti în Transnistria cerându-se imperios retraferea acestora. „Toată istoria noastră au făcut aşa, au spus că ne eliberează când de fapt ne-au ocupat. Vrem să plece de la Nistru” a spus Tatiana Miron, venită special din Itlalia. Manifestanţii s-au oprit şi în faţa Amasadei Turciei, după care a avut loc un concert organizat la Teatrul de Vară.

Pe data de 16 ami au avut loc ample manifestaţii dedicate aceleaşi comemorări.

Am rămas cu un gust amar că această comemorare nu a avut loc şi în România. Ziua de 16 mai trebuia decretată zi de doliu naţional, drapelele coborâte în bernă, şi organizată o zi specială în Parlamentuzl ţării, consascrată comemorării a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de Imperiul Ţarist. (ne-cenzurat.ro)

Cum a rusificat forţat Imperiul Ţarist această provincie

În 1812, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Imperiul rus, aici locuiau (după unele surse) 256.000 de oameni. Până la începutul secolului al XIX-lea, componenţa etnică a populaţiei se schimba lent, totuşi majoritatea – peste 95 % – erau români. După anexarea Basarabiei la Imperiul ţarist, numărul populaţiei a început să sporească, iar componenţa etnică să se schimbe în defavoarea populaţiei băştinaşe: conform recensământului din 1897 – primul recensământ realizat în întregul Imperiul rus – în Basarabia locuiau 1,8 milioane de oameni, dintre care români (moldoveni) doar 47,6 %.

Recensământul s-a realizat cu mari dificultăţi metodologice, fapt criticat de unii specialişti chiar în momentul desfăşurării sale. Între altele – supuşii Imperiului care declarau că ştiu limba rusă erau trecuşi drept etnici ruşi; acest fapt a servit drept motiv pentru a pune la îndoială proporţia reală a etniilor din Basarabia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Oricum, proporţia românilor în comparaţie cu populaţia alogenă se diminuase considerabil. Iar la baza acestui proces a stat politica ţaristă de asimilare forţată a populaţiei băştinaşe.

Şcoala şi biserica – instrumente ale rusificării

Dacă, până la 1828, în Basarabia s-au păstrat obiceiurile locului, după acest an, în teritoriul dintre Prut şi Nistru autorităţile ţariste au introdus o nouă structură administrativă şi instituţională: administraţia, justiţia, poliţia şi structura comunală au fost organizate pe baza legislaţiei ruseşti, în limba rusă, cu funcţionari ruşi.

Autorităţile ţariste au promovat politica rusificării prin intermediul bisericii şi şcolii. Eparhia Chişinăului şi Hotinului a fost subordonată Patriarhiei Ruse şi transformată în mitropolie; predicile în biserici se ţineau în limba rusă şi slavonă, chiar şi în localităţile rurale, unde populaţia nu ştia limba rusă (în semn de protest, a apărut mişcarea religioasă inochentistă, de la numele preotului Inochentie, care propovăduia cuvântul Domnului în limba română). Sub regim ţarist, în Basarabia nu a existat nicio şcoală cu predarea obiectelor în limba română.

Deznaţionalizarea a fost realizată prin intermediul armatei şi pe calea strămutării populaţiei basarabene în regiunile Caucazului de nord, Siberiei şi Extremului Orient. Pe parcursul anilor, guvernul ţarist a interzis orice manifestare a vieţii naţionale, românii fiind excluşi din viaţa culturală. Ei au fost lipsiţi de posibilitatea de a face cunoştinţă cu capodoperele culturii universale în limba lor maternă şi de a contribui la progresul ştiinţei sau la dezvoltarea artei, culturii naţionale. Nu este întâmplător faptul că toţi clasicii literaturii române, originari din Basarabia, au creat dincolo de Prut.

Ţărani din guberniile imperiului, „transferaţi” în Basarabia

Guvernul ţarist a promovat o politică de colonizare a Basarabiei care s-a realizat pe calea strămutării populaţiei din guberniile interioare ale Rusiei şi din afara Imperiului Rus. De exemplu, în anul 1824, Consiliul de miniştri al Rusiei a aprobat decizia „Cu privire la transferarea în regiunea Basarabia a 20.000 de ţărani [ai statului], originari din guberniile interne ale Rusiei”. Pe baza acestei hotărâri, au fost strămutaţi ţărani din guberniile Oriol, Kursk, mai apoi – Tambov, Riazani, Tula etc. Între 1827 şi 1830, aceşti noi-veniţi au întemeiat 18 localităţi noi în judeţul Cetatea Albă (Akkerman), între ele – Borisovca, Vasilievca, Vvedenscoie, Voznesenscoie etc. În acelaşi mod au fost stabiliţi în sudul Basarabiei militari, etnici ucraineni, întemeind localitatea Starocazacie etc.

După 1812, Basarabia a început să fie populată masiv de bulgari şi găgăuzi, care, din 29 decembrie 1819, au obţinut drepturi de colonişti: fiecare familie primea de la Statul rus în folosinţă 60 deseatine de pământ, era scutită de impozite de la trei la şapte ani; bărbaţii erau scutiţi de serviciul militar, ceea ce însemna foarte mult în acele timpuri etc. În 1813, ţarul Alexandru I a permis şi germanilor să se stabilească cu traiul în centrul şi sudul Basarabiei, oferindu-le mari privilegii. De rând cu etniile nominalizate mai sus, a sporit numărul ucrainenilor, polonezilor, evreilor etc.

Afară de politica statului de strămutare a populaţiei alogene, în Basarabia îşi găseau refugiu ţăranii ruşi (ucraineni) ce fugeau de iobăgie, desfiinţată în Imperiul rus abia în 1861. Tot aici şi-au găsit locul de trai ruşii creştini de rit vechi, persecutaţi de autorităţile ţariste.

Alţi factori care au stimulat procesul de rusificare – evidenţiaţi în studiile istoricului Alexandru Boldur – au fost: stăpânind zeci de popoare ne-ruse, monarhia a fost nevoită să promoveze un mod comun de convieţuire, un fel comun de a trăi, o „egalitate” a naţionalităţilor; de aceea, „supuşii ţarului nu se divizau în clase superioare şi inferioare potrivit criteriului originii naţionale” (cu excepţia evreilor). Ca şi pentru alţi minoritari, pentru românii basarabeni problema principală a fost nu lupta pentru emanciparea politică naţională, ci lupta cu absolutismul, pentru libertăţi politice. Progresul economic, atragerea Basarabiei în piaţa unică rusească au contribuit, de asemenea, la rusificarea unei părţi a populaţiei băştinaşe. A. Boldur considera, de pildă, că s-a deznaţionalizat în majoritatea sa covârşitoare (sau s-a asimilat regimului rusesc) numai clasa stăpânitoare a Basarabiei: „Şi-a pierdut caracterul său naţional românesc nobilimea”.

Nobilii s-au rusificat, dar ţăranul basarabean a rămas român

În ciuda eforturilor depuse de autorităţile ţariste privind omogenizarea etnică a Imperiului rus, totuşi, la destrămarea acestuia, în 1917, majoritatea localităţilor basarabene erau populate de români.

Factorii care au contribuit la păstrarea identităţii şi a conştiinţei naţionale româneşti au fost: familia şi, în special, femeia, care a păstrat căminul familial, tradiţiile şi obiceiurile româneşti; legătura săteanului cu pământul: dacă nobilii (boierimea, negustorii, clerul) s-au rusificat, atunci ţăranul basarabean, legat de glie, a rămas român. În ciuda interdicţiilor severe, românii basarabeni au întreţinut totuşi legături culturale şi spirituale cu consângenii lor de peste Prut (s-au difuzat cărţi, reviste, ziare în limba română, s-au organizat turnee ale teatrelor româneşti în Basarabia, s-au făcut studii în România etc.).

Politica ţarismului de rusificare prin colonizări nu a avut efectul scontat: o parte dintre colonişti (germanii, de pildă) şi-au păstrat limba şi cultura, au avut instituţii de învăţământ în limba maternă, biserici protestante, au rămas comunităţi închise. Alţi colonişti (bulgarii, de exemplu) s-au românizat, păstrându-şi, astfel, propria cultură şi integrându-se în cultura românilor basarabeni. În privinţa comunităţilor ruseşti, ucrainene, găgăuze ş.a., doar o mică parte dintre membrii acestora au însuşit limba şi cultura românească; mare majoritate au păstrat limba şi obiceiurile proprii, constituindu-se în bază socială a expansionismului rusesc în Balcani; atunci, dar şi sub alte regimuri aflate la putere la Moscova.

Rândurile de mai sus se referă la istorie; istoria pe care noi toţi trebuie s-o cunoaştem. Asta nu înseamnă deloc că astăzi putem politiza cumva acest subiect: noi toţi suntem azi cetăţeni cu drepturi egale ai Republicii Moldova, care se vrea un stat, bazat pe drept, şi în care orice opţiune politică – inclusiv cea unionistă – este (sau trebuie) respectată cu stricteţe. Prezenţa comunităţilor etnice nu este (nu trebuie să fie) un motiv de amestec din afară în treburile interne ale Republicii Moldova, stat care respectă drepturile minoritarilor în conformitate cu uzanţele internaţionale. De multe ori însă, guvernările de la Chişinău oferă mai multe privilegii comunităţilor etnice decât populaţiei băştinaşe. Dar asta e deja altceva… (historia.ro)

Alexandria Librării, “Lectură şi aventură” împreună cu şcolile “Petru Comărnescu” şi “Teodor Balan” din Gura Humorului organizează vineri, 18 MAI 2012, a doua ediţie din “Humorul Citește”, o manifestare menită să încurajeze lectura în spaţii publice. Evenimentul face parte din proiectul naţional Lecturi Urbane-Oraşul Citeşte, un proiect de implicare socială ce are ca scop crearea unui nou model de a contribui la binele comunităţii. Credem că România se poate transforma prin lectură şi vom face toate eforturile pentru a creşte numărul celor care citesc şi a trezi interesul pentru carte în rândul tinerilor. Manifestarea va începe  la ora 13.00 şi se va desfăşura în proximitatea librăriei Alexandria din Gura Humorului.

Donează! Citeşte! Dă mai departe!

Denumire: Independenta Romaniei – Inceputurile Cinematografiei Romanesti An: 1912 Gen: War / Drama Regizor: Grigore Brezeanu Actori: Constantin Nottara, Aurel Athanasescu, Aristide Demetriade Durata: 75 mi. Limba: Română

Despre film: Independenţa României (purtând pe generic subtitlul Răsboiul Româno-Ruso-Turc 1877) este un film istoric românesc realizat între 1911 şi 1912. Acesta are drept subiect ilustrarea Războiului de Independenţă al României. Premiera a avut loc pe 1 septembrie 1912, la cinematograful „Eforie” din Bucureşti. Filmul a reunit o distribuţie de excepţie, în majoritate actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti şi ai celorlalte mari scene din oraş. Cu toate neajunsurile tehnice şi umane ale vremii, a provocat o puternică impresie printre românii de pe ambele versante ale Carpaţilor.

În 1933, ziarul „Cuvântul” a realizat o anchetă în legătură cu începuturile filmului românesc, publicată pe parcursul mai multor numere. În cazul peliculei „Independenţa României” ziaristul Quick (identificat de istoricul dr. Ion Cantacuzino ca fiind C. Zăgănescu) a publicat nişte concluzii preluate ulterior în toate mediile, dar care se vor dovedi parţial false în urma unor revelaţii de la jumătatea anilor ’80. În 1985 pictoriţa Tanţi Demetriade, urmaşa marelui actor, împreună cu istoricul de teatru Ionuţ Niculescu, au descoperit într-un sertar vechi caietele ce cuprindeau scenariul filmului. Alături de alte scrisori şi documente, ele aveau să arunce o lumină nouă asupra istoriei „Independenţei României”. În 2007, filmul (în lungime de 82 de minute) a fost lansat pe DVD de către TVR Media. Link Wikipedia cu mai multa informatie despre film http://ro.wikipedia.org/wiki/Independen%C5%A3a_Rom%C3%A2niei_(film) Atentie – filmul dat nu are coloana sonora…nu existau probabil atunci inca asa posibilitati… Pe DVD-ul scos recent pe piata e o coloana sonora cu muzica de Johann Sebastian Bach – Partida pentru pian No. 1, 3 si 6. Versiunea data de DVDrip nu are aceasta coloana sonora

Codex Gigas (cartea uriasa) este cel mai mare manuscris medieval din lume. A fost scris la inceputul secolului XIII de un calugar in manastirea Benedictine din Podlazice, Cehia de astazi. Este pastrata in Libraria Nationala a Suediei din Stockholm.

Cunoscuta si sub numele de “Biblia Diavolului” datorita ilustratiilor din manuscris in care este reprezentat diavolul, este considerata si cea de-a 8-a minune a lumii. Practic toate imaginile mai mult sau mai putin comerciale din ziua de astazi care reprezinta Diavolul au fost create dupa o imagine ce-l reprezenta in acest manuscris. Este cea mai veche imagine a infatisarii Diavolului care a fost descoperita pana acum.

Coperta codexului este realizata din lemn, acoperita cu piele si ornamente metalice. Nu degeaba poarta numele de “cartea uriasa”, are o dimensiune de 92 cm lungime si 50 cm. latime, cu o grosime de 22 cm. Codexul are o impresionanta greutate de 75 kilograme.

Istoria codexului

Codexul a trecut prin multe dezastre, a fost salvat dintr-un incendiu de un calugar, insa din pricina greutatii sale, nu a putut fi coborat pe scari. Pentru a salva manuscrisul de la incendiu, calugarul l-a aruncat pe geam. Codexul nu a suferit deteriorari grave, dar cel putin a scapat incendiului.

Codexul a fost transportat de la manastirea Benedictine (Cehia) la Cistericans Sedlec. Intre anii 1477 si 1593 codexul a fost tinut in libraria manastirii din Broumov, iar apoi a fost dus la Praga, in 1594, unde a devenit parte din colectia lui Rudolf al doilea.

La sfarsitul razboiului de 30 de ani, in 1648, intreaga colectie a fost furata de armata suedeza. Din anul 1649 pana in 2007, manuscrisul s-a pastrat in Libraria Roiala din Stockholm.

In 24 septembrie 2007, dupa 359 de ani, “Codex Gigas” a fost readus la Praga in cadrul unei expozitii.

Codex Gigas

Codex gigas a fost scrisa de un calugar condamnat pentru pacate grave. Calugarul trebuia zidit de viu, iar pentru a-si salva viata, acesta a jurat episcopului ca va crea cea mai frumoasa carte pe care a vazut-o lumea, care va contine Biblia dar si toate cunostiintele dobandite de om pana la acea vreme, toate intr-o singura noapte.

Legenda spune ca pentru a-si duce la indeplinire misiunea imposibila, calugarul si-ar fi vandut sufletul diavolului.

Pentru scrierea acestei carti s-a presupus la inceput ca a fost nevoie de multe persoane. Insa, in urma analizelor grafologice, studiu sponsorizat de National Geographic s-a ajuns la concluzia ca “Biblia Diavolului” a fost scrisa de un singur om. Literele aveau de la inceputul cartii pana la sfarsit aceleasi forme, demonstrand ca a fost scrisa de o singura persoana.
Autorul este posibil sa fi fost un anume Hermann, un calugar care a ales o viata solitara in urma incalcarii unei reguli a ordinului din care facea parte. Hermann a folosit un singur tip de cerneala.

Legenda este reala pana unde este mentionata durata finalizarii manuscrisului. Studiile au aratat ca o persoana putea sa scrie o asemenea carte in 20 – 30 de ani.

Calugarul a fost copist si grafician si a trait in manastirea din Podlazice, locas distrus in secolul al XV-lea, in timpul razboiului regilor.

Continutul codexului

In codex se gasesc manuale de botanica, intamplari istorice, leacuri pentru boli grave, lectii de spiritualitate, retete medicale pentru diverse afectiuni si incantatii. Codexul a fost supranumit “Biblia diavolului” deoarece este singura Biblie care include un portret imens al Satanei, jumatate om, jumatate bestie.

Manuscrisul contine: “Alfabet”, “Vechiul Testament”, “Iosephus Flavius”, “Isidorus”, “Medica”, “Noul Testament”, “Confesiuni”, “Havenly City”, “Diavolul”, “Invocari / incantatii”, “Cosmas”, “Nume” si “Calendar”.
Manuscrisul poate fi accesat si online aici: http://kb.se/codex-gigas/eng/Browse-the-Manuscript/

Codexul contine biblia, incepand cu Vechiul Testament, urmat de lucrari istorice ale lui Flavius Josephus ce a trait in primul secol al erei noastre.
Capitolul “Isidorus” este destinat lui Isidore, ce a trait in secolul al VI-lea in Spania, urmat de o colectie de lucrari medicale. Codexul contine si Noul Testament. Ultima mare lucrare din acest codex este destinata “Cronicile Boemiei” de Cosmas de la Praga (1045 – 1125). Aceasta este prima istorie a Boemiei si reprezinta o lucrare importanta.

In manuscris mai exista si lucrari mai mici. Prima, inaintea imaginii cu “Orasul din ceruri” este descrisa pocainta lui pentru cele comise. A doua, dupa portretul Diavolului este o lucrare destinata exorcizarii de spirite malefice.
Ultima lucrare se numeste “Calendarul” si contine o lista de sfinti precum si zilele cand sunt comemorati acestia.

Cea mai importanta carte a crestinatatii este Biblia. Au fost atent selectionate diverse texte, deoarece toate acestea aduceau informatii despre istoria iudeilor (in Josephus), cunostinte universale (Isidore), medicina si istorie locala (Cosmas).

Cerul si Pamantul

In codex gasim si doua imagini, una reprezentand cerul, cu stele albastre, Soarele si Luna, iar ce-a de-a doua reprezentand Pamantul, cu oceane verzi, probabil inainte de Creatie.

Portretul Diavolului
Portretul Diavolului este cea mai faimoasa imagine din Codex Gigas si se afla la pagina 290. De la aceasta poza a primit renumele de “Biblia Diavolului”. Diavolul este infatisat singur, stand cu bratele in sus. Este desenat doar cu patru degete, cu ghiare si coarne.

Scopul acestui portret a fost pentru a aminti cititorului de pacat si de Diavol. Pe pagina opusa, este desenat Raiul, scopul lor fiind de a arata avantajele unei vieti bune fara de pacat. Portrete reprezentand Diavolul au fost numeroase si erau un lucru comun in arta medievala, dar imaginea din Codex Gigas este unica in carti, infatisandu-l singur si fiindu-i dedicata o pagina intreaga.

Multi au sustinut ca este ceva necurat cu acest codex, deoarece pagina unde este desenat diavolul are o alta culoare fata de celelalte. Insa codexul a fost expus deschis chiar la celebrul desen al diavolului. Din acest motiv pagina unde este reprezentat diavolul este mai deteriorata.

Sursa: descopera.org