Şi, uite aşa, ne-am întors victorioşi la epoca fericită când Roller coordona manualul „Istoria R.P.R.“ – manual pentru învăţământul mediu. „Fericita“ epocă în care tinerii erau îndreptaţi şi îndrumaţi printr-un manual unic, la reinventarea istoriei potrivit cu noile interpretări de sorginte marxistă.
Mai este vreo diferenţă între atunci şi acum? Da, este, atunci era Istoria Republicii Populare Române, astăzi se numeşte Istorie – clasa a XII-a.
Cu îndreptăţire ne întrebăm a cui istorie?

În fapt, Istoria românilor a dispărut ca disciplină formativ în învăţământul liceal. Tinerilor li se oferă o istorie care poate fi a oricui. Şi este aşa deoarece curricula este una singură pentru toate categoriile de şcoli.

Regresul este şi mai mare pentru că se renunţă definitiv la studiul Istoriei ca disciplină fundamentală, pe cale de consecinţă şi la români şi a lor istorie ca materie de studiu. Este o hotărâre fenomenală acum când ne apropiem de centenarul Marii Uniri!!!

Dacă la revoluţie Istoria avea 3 ore pe săptămână, azi este o materie secundară, cu o singură oră pe săptămână şi nu mai este materie obligatorie pentru bacalaureat.

Veniţi elevi de azi, de mâine şi dintotdeauna, veniţi părinţi, veniţi profesori, veniţi toţi cei pentru care înseamnă ceva Istoria poporului nostru şi minunaţi-vă de insulta adusă Istoriei naţionale şi eroilor care s-au jertfit de-a lungul veacurilor pentru ca românii să trăiască, să răzbească indiferent de vitregiile trecute sau prezente.

În zilele noastre a-ţi iubi ţara este aproape un delict! Cu cât uiţi mai repede şi mai ireversibil trecutul care-ţi aparţine, cu atât mai uşor îţi pierzi identitatea.

Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de-a şterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariţia noastră ca neam.

Asta vrem?

autor: DINU C. GIURESCU
sursA: cotidianul.ro

think outside the box…go for creativity, set your imagination free.

Zilele acestea se vorbeşte foarte mult despre stilurile de parenting, sau, mai degrabă despre stilul agresiv de educaţie a copilului. Eu aş vrea, însă, să mă aplec puţin asupra influenţei profesorilor asupra copiilor noştri. Şi, dacă ajung la capitolul profesori, nu pot să îi separ de sistemul în care ei acționează: sistemul de învățământ românesc. Cred că cele mai importante motive pentru care eșuează atât de lamentabil învătământul românesc în aceste zile, sunt, pe de o parte sistemul, care pune prea mult accent pe cultura generală şi prea târziu pe specializare, şi, pe de altă parte, lipsa profesorilor cu vocaţie. Ştiu că părerea generală este că rezultatele dezastruoase la Bacalaureat sunt datorate faptului că „tineretul de azi nu mai vrea să înveţe şi că le stă capul doar la distracţie”, dar eu am convingerea că este, de fapt, eșecul sistemului actual (atât al sistemului de educaţie cât şi al sistemului de evaluare care se aseamănă cu un şablon în formă de cerc prin care încerci să strecori toate figurile geometrice, chiar dacă unora le mai ştirbeşti din colţuri).

Ştiu că mulţi nu vor fi de acord cu mine. Ok! Accept că am un punct de vedere un pic diferit. Poate şi din cauza experiențelor mele neplăcute din anii de grădiniţă sau de şcoală. Oricum ar fi, lumea s-a schimbat. Şi nu doar de un an-doi. Copiii s-au schimbat deja, faţă de perioada comunistă. Sunt mai liberi, mai practici, nu mai sunt dispuşi să rămână în „cutie”. Doar învătământul nostru se încăpățânează să rămână neschimbat şi orb la schimbările care se petrec în jur, blamând cu foc tinerii lipsiţi de respect şi interes. În viaţa mea de elev mi-a rămas în minte o vorbă pe care o auzeam la fiecare colţ: trebuie să ai cultură generală. Şi așa este. Trebuie să ai capacitatea de a purta o conversaţie cu oricine. Dar, având în vedere că materiile au fost încărcate de la an la an, iar copiii sunt puşi să înveţe diverse noţiuni din ce în ce mai devreme, pentru că se tot înghesuie altele noi în programă, ajung la concluzia că, probabil se doreşte să avem o ţară de savanţi în toate domeniile. Şi este destul de firesc ca unii copii să nu facă faţă, alţii să nu fie interesaţi şi doar o parte, mai norocoşi sau mai isteți, să aibă capacitatea de a se concentra pe pasiunile lor fără să-şi afecteze rezultatele obţinute după criteriile sistemului în vigoare.

Pe de altă parte, unii profesori, pur şi simplu nu cunosc principii elementare de psihologie sau pedagogie. Deunăzi, o mămică îmi povestea că fetiţa ei de clasa I a primit o bulină neagră pentru că a deranjat clasa. Şi se plângea că nu ştie ce să facă cu ea, pentru că este greu de stăpânit. Așa că am întrebat-o pentru ce a primit bulina. Răspunsul a fost şocant pentru mine: învăţătoarea le dăduse o sarcină de îndeplinit, iar fetiţa amicei mele a fost atât de entuziasmată încât a râs şi a bătut din palme. A deranjat clasa? Eu zic că nu. Din contră, a fost o reacţie pozitivă, iar ceilalți copii ar fi putut fi influenţaţi să participe şi ei cu acelaşi entuzism. Atunci pe cine a deranjat? Pe învăţătoare, desigur. Pentru că nu a mai avut ea liniştea mormântală pe care şi-o dorea, pentru că orice reacţie neaşteptată a copiilor o obligă să găsească soluţii creative de gestionare a orei, pentru că nu poate face asta, fie lipsindu-i pregătirea necesară, fie lipsindu-i motivaţia (şi pe bună dreptate, la ce salarii sunt în învățământ) de a face eforturi suplimentare. Ce se va întâmpla cu fetiţa amicei mele? Fie se va resemna şi se va încadra în șablonul oficial, devenind un copil cu stimă de sine scăzută, care va crede mereu că e ceva în neregulă cu ea, fie se va răzvrăti şi, atunci va deveni un „elev problemă”, statut care îi va scădea stima de sine şi va crede mereu că e ceva în neregulă cu ea.

Deci, oricum ar fi, dacă nu tratezi copiii individual, le iei şansa de a deveni niște adulţi liberi şi puternici. Sigur că este mai greu, îţi ia mai mult timp şi mai multă energie. Dar, pentru mine, ca părinte, simt că este obligatoriu să mă asigur că mediul în care îmi duc copilul pentru o jumătate de zi, nu îi va tăia aripile, ci îi va permite să zboare oricât de sus sau de departe își doreşte.

Şi revenind la sistemul de învățământ, o să vă propun un exerciţiu de imaginaţie: dacă ar fi ca puterea de decizie să fie în mâinile noastre, ale părinţilor,ce v-aţi dori să ştie copilul vostru după ce termină şcoala? Eu m-am gândit la ceea ce l-ar ajuta în viaţă, indiferent de regimul politic existent, indiferent de ţara unde vor locui şi indiferent pe cine vor avea alături în drumul lor prin viaţă. Așa că au reieşit următoarele puncte, care, îmi par extrem de importante:

1. Să aibă cunoştinţe din diferite domenii, atâtea cât să le dezvolte capacitatea de a gândi, de a analiza, de a sintetiza sau generaliza, de a concluziona şi de a lua decizii, de a planifica şi de a-şi urmări planul până la îndeplinire;
2. Să fie ajutat să își găsească vocaţia;
3. Să ştie să relaţioneze sănătos cu semenii lui şi să poarte conversaţii;
4. Să îi fie încurajată şi dezvoltată creativitatea;
5. Să primească educaţie financiară;
6. Să ştie să gestioneze atât piedicile şi eșecurile cât şi reușitele;
7. Să primească cunoştinţe cu aplicabilitate practică şi chiar să facă un anumit tip de practică. Nu mă refer la practica comunistă, ci la crearea şi expunerea copilului, prin joc, la diferite tipuri de situaţii, cu care acesta se poate confrunta în viaţă.

Sunt câteva lucruri care mi-au venit mie în minte, dar sunt sigură că voi aţi mai putea găsi şi altele. Cert este că în acest moment învățământul românesc nu asigură nici măcar 10% din aceste lucruri. Este trist, pentru că, totuși, sistemul de învătământ al unei ţări are importanţă strategică pentru acel stat. Copiii aceia cuminti de azi care merg la şcoală şi sunt educaţi să stea în bancă cu mâinile la spate şi să nu vorbească neîntrebaţi (adică să nu aibă iniţiative şi să se înveţe cu inactivitatea pe perioade lungi de timp), sunt adulţii de mâine care, deşi poate că vor deţine o tonă de cunoştinţe teoretice, nu vor şti să se descurce în situaţii diverse, vor lua decizii greşite din neştiinţă, sau nu vor lua decizii deloc, complăcându-se în situaţii dificile pentru ei, dar avantajoase pentru alţii. Ei sunt adulţii de mâine care vor sta cuminţi cu mâinile la spate, dar vor da vina pe cei din jur pentru orice şi vor aştepta în van să vină guvernul să le dea un ajutor social, sau să le creeze locuri de muncă sigure şi bine plătite, să vină guvernul să facă o magie ca să crească economia.

Pentru mine, în acest moment, singura variantă care asigură cât de cât ceea ce îmi doresc pentru fiica mea, este învățământul alternativ. Din păcate există doar în sistem privat, deci este destul de costisitor. Şi totuşi sunt dispusă să fac tot ce ţine de mine pentru a-i asigura şansa la un viitor bun. Nu spun asta cu superioritate. Doar îmi doresc ca fiica mea să crească cu o stimă de sine foarte puternică, neturtită de nepriceperea vreunui dascăl frustrat de faptul că nu are cu ce să-şi plătească întreținerea. Îmi doresc să ştie să fie un om liber, să își asume responsabilităţi şi să decidă pentru ea, fără ca cineva să se străduiască în permanenţă să o pună într-un şablon pentru a putea fi mai uşor de controlat. Nu judec părinţii care decid să își crească copiii altfel, pentru că nu își permit, pentru că nu au alternative sau pentru că, pur şi simplu, așa cred ei că este în avantajul copilului. Cred că această calitate de părinte este suficient de grea, şi în permanenţă trebuie să alegi pentru o fiinţă care depinde de tine, să iei decizii care îi influențează întreaga viaţă. Deja un părinte nu doarme nopțile cântărind fiecare hotărâre pe care o ia pentru copilul lui, pentru a mai fi necesară sau acceptată judecata altcuiva.

Așa că, eu cred că fiecare părinte este extraordinar, dar în privinţa învățământului chiar ar trebui să putem face ceva.  Nu ştiu încă ce anume aş putea face, dar sunt dispusă să mă alătur oricărei forme de acţiune.

Ceva idei?

sursa: jurnalulfericirii.ro

Ne îndreptăm cu paşi repezi către o revoluţie în domeniul educaţiei, una care a pornit exact ca revoluţia din decembrie şi va evolua exact ca ea. Îmi dau seama acum că planul iniţial era o schimbare de formă… dar revoluţia pare să scape de sub control. 

Era, care va să zică, ringul trasat, opinia publică ar mai fi trebuit să dezbată, apoi guvernul să stabilească, iar comisia să implementeze ce manuale se schimbă, ce discipline dispar, ce discipline apar, câte ore din fiecare şi la ce clasă… Important cu adevărat era să nu se reducă cumva numărul de catedre, materia să nu devină atât de accesibilă încât să nu mai fie nevoie de pregătiri particulare, aceleași șmecherii cu manualele, poate… lucrurile păreau să se înscrie deci pe aceeaşi traiectorie pe care au mai urmat-o şi alte reforme în domeniul educaţiei… Atâta doar, că experţii au ajuns repede la concluzia că niciuna dintre variantele ministrului nu este bună, ceea ce i-a şi plasat într-un oarecare conflict cu ministrul.

Poziţia conservatoare a acestuia nu mă surprinde, dar mă surprinde, şi încă destul de plăcut, ceea ce s-a întâmplat cu membrii acestei comisii din momentul în care şi-au dat seama că ei fuseseră chemaţi, de fapt, nu să schimbe lucrurile, ci să perpetueze, sub o altă formă, aceleaşi mentalităţi din sistemul educaţional de acum.

Șase dintre ei au continuat să lucreze la un al patrulea plan, diferit de cele trei ale ministerului. Al şaptelea, academicianul Solomon Marcus, a atacat în mod public încărcarea inutilă a manualelor cu termeni ştiinţifici care agresează, pur şi simplu, elevul şi o fac în mod inutil. Le poate memora, cel mult, pentru a le uita foarte repede. Al optulea membru al comisiei, Oana Moraru, deşi a considerat că planurile ministerului Educaţiei trebuie într-adevăr să pice, a considerat, de asemenea, că planul separat făcut de cei şase colegi de comisie este nerealizabil şi idealist.

Ok, aceşti oameni probabil nu sunt familiarizaţi cu meandrele politice ale sistemului educaţional. Apreciez poziţia celor şase care au continuat să lucreze împreună şi să facă un plan separat, pentru că, dacă nu vor găsi o cale, atunci probabil că îi vor oferi domnului Curaj oportunitatea de a desfiinţa această comisie, care e clar că a început să deranjeze prea mult.

Fondul dezbaterii pentru o reformă în Educaţie a fost întotdeauna acelaşi, indiferent ce vorbe late l-au mascat… Școala profesorilor sau şcoala elevilor.

Indiferent că profesorii au fost mai bine sau mai prost plătiţi, indiferent că au avut mai multe sau mai puţine ore de curs, că au fost mai bine selectaţi sau că şi-au luat titularizarea pe şpagă, fiecare reformă în educaţie de până acum a marginalizat şi mai mult copilul şi educaţia acestuia. Școala românească este azi locul de muncă a peste 200 de mii de dascăli şi locul de detenţie, chin, sau doar ignorare a peste 3 milioane de copii.

Ca părinte, sunt încântat de modul în care a pornit această comisie, îmi frec palmele de bucurie că membrii ei au respins planurile ministerului şi îi rog pe toţi cei 11 membri să continue dezbaterile, să le aducă în faţa noastră, a tuturor, aşa cum au făcut cei şase. Revoluția planificată tocmai a scăpat de sub control. Ne rămâne să sperăm că suntem pe drumul cel bun!

sursa: biziday.ro

Motto: „Să trăieşti ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti!” – Părintele Iustin Pârvu

Miercuri, 10 februarie, se împlinesc 97 de ani de la naşterea părintelui Iustin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ţării noastre, un sfânt al închisorilor comuniste, un om care şi-a dedicat întraga viaţă credinţei în Dumnezeu şi un mare iubitor al neamului românesc. Vă invităm, în cele ce urmează, să descoperim povestea de viaţă a acestui purtător de Duh, fost stareţ al Mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, ctitorie a sa.

* * * * *
Părintele Iustin s-a născut, conform Registrului Matricol al Mănăstirii Secu, la 10 februarie 1919, de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, în satul Poiana Largului (Petru Vodă), comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului), judeţul Neamţ, în familia unor români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif.

În condiţiile în care zona Moldovei, în care s-a născut părintele, a fost şi este considerată Athosul României, datorită nenumăratelor mănăstiri, şi fiindcă mama sa, Ana, îl ducea în duminici şi sărbători la mănăstirile Durău, Secu, Sihăstria, Neamţ, tânărul a simţit din copilărie o apropiere de credinţă şi o atracţie către viaţa duhovnicească.

La vârsta de 17 ani, în 1936, tânărul intra la Mănăstirea Durău, unde a cunoscut duhovnicii unei generaţii care moştenise o tradiţie spirituală solidă, oameni care iubeau valorile ortodoxe, care îşi dedicau viaţa pentru biserică, pentru neam şi familie: Părintele Pahomie, Părintele Domeţian, Părintele Irinarh sau Părintele Irimia Schivnicul.

După un an participă la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica – perioadă în care ia contact cu mişcarea legionară – , de unde va pleca, mai apoi, la seminariile din Râmnicu-Vâlcea şi Roman.

În anul 1940 este tuns la monahism, la 7 octombrie 1940 este hirotonit ierodiacon, iar în 20 august 1942 este hirotonit ieromonah.

În perioada 1942-1944, Părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, din Neamţ până la Odesa, participând, împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte”, la luptele din cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

După război îşi continua studiile la Seminarul din Roman, însă în anul 1948, anul absolvirii seminarului, la 14 mai, este arestat pe motive politice şi condamnat la 12 ani de închisoare politică. Au urmat ani de suferinţe prin închisorile comuniste de la Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava şi Aiud, munca silnică din minele de la Baia Sprie, şi „reeducarea” din Închisoarea Piteşti.

Anul 1960, îi aduce Părintelui Iustin, o nouă condamnare – de patru ani de închisoare – pentru refuzul său de a renunţa la credinţă. În acel an, la expirarea pedepsei date pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat, şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii !”. Pentru aceasta, comuniştii au considerat că încă patru ani de detenţie îl vor „disciplina” pe Părinte.

Despre cei aproape 17 ani de detenţie, Părintele spunea că a trăit „cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: să te cunoşti pe tine însuţi pe calea suferinţei”. Ca preot, Părintele Iustin şi-a făcut un scop din răspunderea faţă de viaţa spirituală a celorlalţi deţinuţi, încât rugăciunea devenea cu mult mai puternică decât era înainte de detenţie. În închisoare, durerea proprie nu mai era simţită pentru că altcineva murea alături. „Moartea făcea parte din viaţa noastră. O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta spre viaţa de dincolo pe care ne-o dorim. Oricum moartea mi-a fost tovarăş şi mai înainte, pe frontul de est când am mers ca preot cu trupele române până la Odessa”, spunea Părintele.

Eliberarea din închisoare vine abia în anul 1964, la 14 mai, însă Părintele este obligat să muncească o perioadă ca lucrător forestier.

În anul 1966 este primit la Mănăstirea Secu unde va sluji ca preot şi duhovnic, până în anul 1974, perioadă în care mergea des la Mănăstirea Sihăstria, unde îl avea ca duhovnic pe Părintele Ioil, dar şi prieteni de suflet: Părintele Cleopa Ilie, Părintele Paisie, Părintele Nazarie stuparul Mănăstirii Sihăstria, Părintele Marcu, care suferise 26 de ani de temniţă, sau Părintele Petroniu Tănase, viitorul stareţ al Schitului românesc Prodromu, de la Muntele Athos.

În perioada 1977 – 1989, a devenit monah la Mănăstirea Bistriţa, având domiciliu forţat sub supraveghere. Chiar în aceste condiţii, pentru Părintele Iustin, aceasta a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale, după cum afirma, chiar în anii comunismului veneau oameni din toate colţurile ţării la chilia părintelui, se ruga pentru ei, îi îndruma, făcea botezuri şi cununii în taină, iar durerea ascunsă în mărturisirile oamenilor ajungea în centrul fiinţei lui, el răspunzând cu poveţe alese pentru fiecare în parte.

În anul 1976, părintele Iustin Pârvu ajunge în pelerinaj la mănăstirile de la Sfântul Munte Athos, cu acceptul comuniştilor.

După Revoluţia din 1989, Părintele Iustin revine timp de un an la Mănăstirea Secu, iar în anul 1991 ajunge în satul Petru Vodă din Neamţ, „poiana copilăriei sale”, unde, alături de alti doi monahi, Ignat şi Calinic, va întemeia Mănăstirea Petru Vodă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, închinată martirilor români din temniţele comuniste.

Cu toate că a întâmpinat mari dificultăţi privind finanţarea şi achiziţionarea materialelor de construcţie, Părintele, susţinut de numeroasa obşte pe care a reuşit să o organizeze în scurt timp, a reuşit să ridice biserica şi trei clădiri pentru stăreţie, chilii, trapeza, bucătărie şi camere pentru oaspeţi, dar şi un schit de maici – Paltin -, la mică distanţă de Mănăstirea Petru Vodă.

Stareţ şi mare duhovnic, a făcut din chilia sa un loc „îngropat în popor”, iar părintele era punctul de sprijin al celor aflaţi în durere, cărora le transmitea dragoste şi milostenie.

În anii petrecuţi ca stareţ, programul zilnic al părintelui era:

– prezenţa fără lipsă de la Sfânta Liturghie,

– între 14 şi 18 ore pe zi slujirea credincioşilor veniţi din toată lumea cu cea mai diversă gamă de suferinţe, pentru care găsea mereu cel mai potrivit leac

– aspra postire, şi gustarea abia noaptea târziu a puţină hrană

– citirea pravilei şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi

– odihnă 2-3 ceasuri pe noapte.

În toată această perioadă, Părintele Iustin a susţinut şi viaţa monahală de la alte schituri, precum cele de la Huta, din Bihor, Sub Piatra, Alba Iulia, Peştera Sfântul Ioan Casian, Peştera Sfântului Andrei ori Mănăstirea Sfântul Ioan Casian, din Dobrogea.

În anul 2003, înfiinţează „Glasul Monahilor”, o publicaţie lunară de învăţătură şi atitudine ortodoxă, iar în 2 noiembrie 2008, este ridicat la rangul de arhimandrit, de către PS Calinic Botoşăneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, cu prilejul sfinţirii mănăstirii de maici de la Petru Vodă.

Părintele Iustin Pârvu a trecut la cele veşnice la 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani, fiind înmormântat lângă biserica ridicată de el la Petru-Vodă. De atunci, mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru oamenii veniţi din toate colţurile ţării.

În 2015, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a fost dezvelit, în fața primăriei din Poiana Teiului, un bust al părintelui Iustin Pârvu, realizat de artistul plastic vâlcean Ivan Jinaru, pentru a cinsti memoria faptelor minunate săvârşite de arhimandrit.

Răzvan Moceanu

Sursa: RADOR

Omul cu arma (Chelovek s ruzhyom), al regizorului Serghei Iutkevici, este „un poem epico-eroic despre triumful revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victoria asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic”.

Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”, criticul de film şi slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat: „Omul cu arma îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descătuşate de revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor bărbătesc, de o savoare ce atinge pragul legendei.” Desigur, stând comod cu un Campari în faţă, pe ţărmul italian al Mediteranei, e uşor să idealizezi marxismul, departe de zecile de milioane de morţi din gulagul sovietic.

La prima vedere pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun cu The Kids are Allright [1] (Copiii sunt bine-mersi), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film – comedie sau muzical. Este – cum scrie Peter Bradshaw, nu mai puţin exaltat decât Buttafava, în The Guardian – „un studiu plin de căldură şi umor al familiei postmoderne: o comedie inteligentă despre un cuplu lesbian, copiii lor şi donatorul de spermă care le este tată”.

Şi totuşi, la nivel simbolic, ambele îndeplinesc aceeaşi funcţie: propaganda ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului avem acum postmodernismul. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în lectură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor minorităţilor, în lectură californiană;Kremlinul cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood, „exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu „intoleranţa religioasă”. „Buldozerele [demolatoare de biserici],vorba maestrului Sorin Dumitrescu, cu gay-ii”.[2] Dacă s-ar face o paralelă riguroasă între cele două ideologii, izomorfismul s-ar susţine la toate nivelurile.

Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitului, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiţionale, creştine. Nu mai trebuie înlăturată „dominaţia nemiloasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra unui proletariat exploatat la sânge”, ci „dominaţia nemiloasă a unei majorităţi intolerante şi bigote asupra unor minorităţi rasiale sau sexuale lipsite de apărare şi drepturi”.

În numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca şi atunci, o revoluţie. Nu una violentă ca cea din 1917, ci una discretă, subtilă, la nivelul mentalităţilor: revoluţia sexuală. În acest scop, însă, vechile metode propagandistice rămân adecvate, cu condiţia rafinării lor prin noile tehnici de manipulare în masă.

Întotdeauna, cel mai eficace mod de a minţi este să amesteci minciuna cu adevărul. O minciuna 100% e uşor depistabilă şi nu convinge pe nimeni. O minciună 50% e infinit mai credibilă, ascunsă inteligent în spatele celorlalte 50 de procente de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o realitate demonstrabilă economic. Discriminarea rasială a existat şi uneori mai există. Însuşi conceptul de drepturi ale omului derivă din principii creştine şi este legitim. Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor extreme aberante, cum ar fi „familia” homosexuală.

Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul inconştient al unor simpli ostaşi din Armata Roşie, care au murit pentru ceea ce vor fi crezut a fi o cauză dreaptă. Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al Revoluţiei din 1917, manifestat abia prin sinistrele genocide de mai târziu, şi în ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzimea şi imoralitatea căruia s-au scris cărţi bine documentate (inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu Zinoviev). Aparent, Omul cu arma este un emoţionant epos eroic modern; în esenţă, însă, este o excelent construită ficţiune. Un mit.

The Kids Are Allright e, la rândul lui, emoţionant şi credibil. Psihologia personajelor e atent construită, reacţiile afective sunt nuanţate şi convingătoare. Şi totuşi, şi el e o ficţiune asamblată cu talent (şi cu un buget de 4 milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secundar din film afirmă, auzind că relaţia cu donatorul de spermă – „tatăl biologic” al copiilor – merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri”. Cum spune alt critic: „Cu subtilitate şi stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au făcut ceva mult mai subversiv (far more subversive): au creat un tată-donator aproape bizar de perfect (almost eerily perfect) pentru familia lui Nic şi Jules” (cele două lesbiene „căsătorite”).

Pe cât de unanimă este critica în a lăuda filmul, pe atât este în a recunoaşte că este unul „extrem de neobişnuit” (highly unusual). „E greu să ne gândim la multe alte exemple de familie homosexuală fericită, obişnuită, esenţialmente bine adaptată (a happy, ordinary, essentially well-adjusted gay family) zugrăvită pe ecran – poveştile homosexuale pe care le vedem tind adesea să fie pline de tristeţe, dacă nu de tragedie.”

Ha, ha! Bineînţeles că e neobişnuit. Fiindcă filmul este doar un artefact reuşit, atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat, menit să ilustreze nu un adevăr, ci o teză, o premisă ideologică, o axiomă corectă politic: că „se poate”. Un postulat totalitar, nedemonstrat, dar pe care e interzis să îl conteşti, că o familie homosexuală ar putea exista şi că ar fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea şi copii şi că nu ar exista nici un pericol: copiii ar fi bine-mersi.

Teza filmului este, desigur, chiar titlul. La sfârşit există un subînţeles QED (quod erat demonstrandum): „Vedeţi că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca şi adulţii, au nişte probleme emoţionale – dar în celelalte familii, normale, oare nu au? Şi în final vedeţi că problemele se rezolvă şi toată lumea zâmbeşte. Da, zâmbetul celor două femei lesbiene e un pic amar, respectiv forţat, iar al băiatului un pic sarcastic; dar ele rămân totuşi împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui să se despartă. E o performanţă, în condiţiile în care atâtea familii tradiţionale divorţează (rata divorţului în SUA este de 50%).

„Nu trăim într-o lume perfectă, insinuează cu subînțeles ideologii corecţi politic, dar soluţia familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună ca şi cealaltă, sau poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Şi până la urmă le priveşte, nu-i aşa? În fond – şi asta ar fi ‘lecţia’ filmului, în retorica scenariştilor – cele două lesbiene par a fi nişte femei de treabă, mature, responsabile, care n-ar face nici un rău nimănui, şi mai ales nici un rău copiilor. În film nici unul din cei doi copii nu dă semne că ar deveni homosexual la rândul lui, dimpotrivă, ambii îşi exprimă limpede preferinţele hetero. Şi dacă trec prin nişte crize emoţionale, ele nu par a fi mai grave decât ale altor copii de 15-18 ani, iar în final par a le depăşi şi viaţa pare a merge înainte. Vedeţi: nu se droghează, nu se sinucid, par nişte copii normali, fata are chiar excelente rezultate şcolare, reuşeşte la un college prestigios, şi dragostea celor două mame (în film sintagma „mamele”, care o înlocuieşte pe cea de „părinţi” inclusiv în modul în care sunt numite de copii, este făcută să pară nefiresc de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond toată lumea are probleme în adolescenţă, în cazul lor problemele iau această formă, poate diferită de a altora. Dar nu par a fi probleme pe care o relaţie sinceră şi o afecţiune inteligentă din partea celor două adulte lesbiene să nu-i poată ajuta să le depăşească.”

Da, totul pare a suna perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat. Chiar criticii spun că filmul face eroi din cine nu trebuie şi personaje negative din cine nu merită („the movie is making heroes out of the wrong characters and villains out of others that don’t deserve it”). Din păcate însă, subversiunea funcţionează. Oamenii cred ceea ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu, uite că poate fi OK şi aşa.” Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă de asta, nu li se pare relevant. Spectatorul nu realizează presiunea ocultă la care e supus; persuasiunea funcţionează clandestin, prin mesajele de mai sus furişate subtil în mintea sa, cu atât mai eficace cu cât el rămâne neconştient că este victima unui proces de manipulare.

*

În România suntem obişnuiţi să asociem cuvântul „ideologie” cu economia politică şi alte discipline teoretice nesuferite, cu lecturi obligatorii precum Capitalul, Mein Kampf sauCărticica roşie a lui Mao, impuse de un aparat de stat represiv prin odioase instituţii coercitive de tipul KGB-ului sau Securităţii, dar nicidecum cu situaţii de viaţă concrete, cu impact emoţional, chiar simpatice şi amuzante. Discursul ideologic este instinctiv asociat cu documente de partid, aride, găunoase şi plicticoase, scrise într-o scârboasă limbă de lemn şi proclamate strident de politicieni şi dictatori odioşi, nu cu nişte personaje drăguţe, cu care poţi empatiza, şi cu peripeţiile lor hazlii şi foarte omeneşti.

Şi totuşi, The Kids Are Allright este, de la un cap la altul, un discurs pur ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevărul” unor dogme ideologice, filmul este esenţialmente un manifest politic. Un instrument de propagandă.[3] E un lucru evident pentru oricine vrea să vadă, cu bună-credinţă, chipul hidos al noului totalitarism al „corectitudinii politice”, dincolo de  înduioşătoarele drame sufleteşti ale unor personaje inventate cu migală.

De ce? Care este miza? Ca homosexualitatea, pornografia, pedofilia, incestul, să fie legiferate ca norme sociale. Iar cei ce vor refuza Sodoma vor fi socotiţi – şi pedepsiţi ca – infractori.

Mai demult, manipularea opiniei publice se numea propagandă. În noul jargon ideologic ea este numită „gestionarea percepţiei” (perception management). Metodele, mecanismele şi strategiile ei sunt cele mai sofisticate din istorie, dezvoltate de experţi în relaţii publice (PR) plătiţi cu sume fabuloase, iar acţiunile de manipulare sunt „operaţiuni psihologice” (psychological operations – PsyOps), definite de un manual al armatei SUA ca „forme de comunicare concepute pentru a influenţa părerile, emoţiile, atitudinile sau comportamentul oricărui grup, în folosul [instituţiei sau persoanei] care le plăteşte”[4].

Ne aflăm într-un război pe care îl putem pierde fără să ştim măcar că am luat parte la el. Că este aşa ne-o confirmă doi din principalii artizani ai propagandei homosexuale în SUA, Marshall Kirk şi Erastes Pill, în Cucerirea Americii heterosexuale, articol citat de Virgiliu Gheorghe în capitolul Promovarea homosexualităţii din excelenta sa carte [5]. Din el reiese că impunerea acestei perversiuni în întreaga lume nu are loc de la sine, spontan, ci ca urmare a unui război informaţional dus după toate regulile războiului, în care armamentul e furnizat de mass media, muniţia o constituie „virusarea” mediatică prin „operaţiuni psihologice”, campaniile militare sunt campanii de PR deghizat, bătăliile se dau pentru modificarea cadrului legislativ, tranşeele şi redutele cucerite în înaintarea frontului sunt legi şi acte normative în favoarea homosexualităţii şi altor păcate, obiectivul strategic este reconfigurarea conceptului de „normalitate” în cadrul societăţilor aflate tot mai mult sub ocupaţia noii ideologii, iar adevăratul ţel final – reeducarea, generalizarea nihilismului şi instituţionalizarea ideologiei negării lui Dumnezeu.

În acest război diabolic, The Kids Are Allright reprezintă doar o operaţiune psihologicăimplementată cu grijă de profesionişti bine şcoliţi şi finanţaţi.

Iar „adevărul” că homosexualii ar reprezenta o „normalitate” este nu doar indus prin tehnici subtile de „management al percepţiei”, ci şi impus public de o „Poliţie a Gândirii” (Thought Police în 1984 al lui George Orwell) instituţionalizată sub forma Consiliilor Naţionale pentru Combaterea Discriminării. Aceste CNCD-uri, înfiinţate ca la ordin în subordinea guvernelor ţărilor europene, au misiunea de a sancţiona orice încercare a societăţii sănătoase majoritare de a se apăra în faţa propagandei.

Şi nu doar în Canada, America sau Franţa poţi fi amendat sau închis dacă te opui; recent, şi la Bucureşti acad. Sorin Dumitrescu a fost convocat la CNCD pentru a da socoteală de articolul citat mai sus. Nu ştiu ce eficacitate va avea autodenunţul nostru. Dar dacă va fi găsit vinovat şi pedepsit chiar şi numai cu amendă, verdictul ar fi un simptom ce ar prefigura metastaza morală.

Deci, nu vă lăsaţi păcăliţi. Copiii sunt binemersi este un film de propagandă, Omul cu arma al zilelor noastre, cum se fac azi cu sutele. Şi nu, să nu credeţi tot ce vedeţi pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuţi, mai adesea adoptaţi) în „familii” homosexuale nu sunt deloc bine-mersi. Aşa cum nu sunt nici cei care vor să ne spele pe creier, făcându-ne să credem asta.

Andrei Dîrlău

[3] Tocmai pentru acest motiv a fost dat la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia a avut însă ca scop principal testarea reacţiei societăţii româneşti la o asemenea ideologie. Îndrăznesc să afirm că evenimentul The Kids Are Allright la M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator pentru a testa, la scară mică, paşii următori făcuţi la scară naţională: introducerea în Constituţia României a amendamentului pro-gay; legalizarea „familiei homosexuale” în Codul Civil, a adopţiei de copii de către asemenea „familii”, a educaţiei pro-homosexuale în şcoli, apoi a familiei multiple (din 3 sau mai mulţi membri „căsătoriţi legal”), apoi a pedofiliei şi incestului – într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora, urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege.Credeţi că este o exagerare? Priviţi doar cum, sub ochii dv., se va vota noua Constituţie pro-gay. Şi să nu credeţi că e nevoie de multe pagini; două cuvinte sunt suficiente: adăugarea „orientării sexuale” la criteriile de non-discriminare.

[4] Citat în filmul PsyWar / Treziţi-vă, lahttp://ciprianvoicila.blogspot.ro/2013/06/psywar-treziti-va.html.

[5] Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii, Bucureşti, Prodromos, 2008, p. 234.

sursa: culturavietii.ro

Poate că dascălul şi-a amintit cum erau iernile când îl suia pe Neagu cel mic, de 6 ani, pe târlie, şi cum alergau pe dealuri, cum se băteau cu Ursu, ciobănescul prăpădit de mult, cu omăt. Cum intrau în casă uzi fleaşcă şi îi lua Ileana la ceartă. Dar apoi îi mângâia pe cap şi spunea: „Bărbate, hai că ăsta micu’ nu are minte, dar tu?” Cum îl învăţa pe Neagu primele litere, cum îi citea din Brătescu Voineşti.

Poate că, în acele sferturi de ceas cu minus 17 grade Celsius, bătrânul dascăl şi-a amintit de cum a ajuns el, Neagu, la liceu, cum l-a prins fumând o Mărăşească, cum s-a chinuit cu el, cu merinde, după ce Ileana s-a dus mai devreme la Domnul, sus…

Neagu nu a ieşit la poartă. După perdea, o vedea pe noră cum se uita cu ciudă… ”Nu mai pleacă nenorocitul ăsta de tac-tu, ne-a mâncat viaţa şi zilele”, poate că spunea ea.

Gheorghe stătea cu mâna pe fierul rece al porţii şi privea la zăpada îngheţată de frig, pentru că, pe gerul ăsta, şi zăpada ar fi vrut căldură… Cum era odată alături de soba aia de teracotă, unde mâţele stăteau tolănite şi mirosea a plăcintă cu mere, făcută de Ileana. Cum mâncau prune uscate. Iar Neagu se chinuia să înveţe tabla înmulţirii cu 7. Iar bătrânul dascăl zâmbea, de acolo, din spatele ziarului cu istorie.

Neagu nu e acasă. Altfel sigur ar fi ieşit. Doar l-am crescut eu, cu frică de Dumnezeu, am mers cu el mereu la împărtăşanie, la Paşte, la biserică, doar eu l-am învăţat să salute cu respect pe toată lumea… se gândi el.

Dezlipi mâna de pe fierul rece şi se duse la dugheană. Avea câteva monezi pentru una mică. Poate îi ajung. Poate se va încălzi apoi de la amintirile cu cozonacii pe masa de Crăciun.

Se făcu noapte când plecă de la dugheană. Îl văzuse pe Neagu. De când era mic, până la nuntă. Îi ajunsese amintirea.

Acum era cald, deşi afară se lăsaseră cu minus 20 de grade. Dincolo, pe câmp, obosi şi se aşeză în zăpada tare. Era ca o sobă imaginară, viaţa lui. Se puse încet sub cojoc şi adormi, cu Ileana şi cu Neagu, de un An Nou de odinioară, cu casa plină de colinde şi cu miros de vin cu scorţişoară. Aşa trecu dincolo…

Poate că asta e povestea lui Gheorghe, cel găsit pe câmp, adormit pentru totdeauna, la margine de mic oraş vâlcean, într-o duminică de ianurie, când şi zăpada dorea să intre în pământ de atâta ger… Într-o Românie cu oameni mai puţin buni.

Mihai IONESCU
sursa: ramnicuvalceaweek.ro

Pe o parte de sclavi, pe o piramidă de 13 metri în inălțime construită manual din pietre șlefuite, sta Cratius – unul dintre preoții supremi, care a urmărit tăcut pe parcursul a 4 luni ce se petrecea. Nimeni nu îndrăznea să-l distragă, nici măcar cu privirea, să-l întrerupă din meditații. Sclavii și străjerii percepeau piramida cu tron în vârf ca o parte a landșaftului. Iar omul care, ba ședea pe tron, ba se plimba pe terasa din vârful piramidei era pentru ei ca o fantomă.

Cratius și-a fixat ca scop să reformeze statul, să întărească domnia preoților pentru mii de ani înainte supunând toți oamenii lumii, să-i transforme pe toți, inclusiv pe domnitorii popoarelor, în sclavii săi.

Odată, Cratius a coborât jos, lăsând pe tron un geamăn de-al său. Preotul și-a schimbat hainele, și-a pus perucă. A poruncit căpitanului străjerilor să-l încătușeze, ca pe sclavi, și s-a pus în rând cu un rob tânăr și voinic pe nume Nardus.

Privind fețele sclavilor, Cratius a observat că la acest tânăr privirea este curioasă și înviorată, și nu rătăcită sau înjosită ca la majoritatea. Chipul lui Nardus era mai întâi concentrată și gânditoare, apoi emoționată. „El pune ceva la cale” – a înțeles preotul, însă a vrut să se încredințeze în presupunerea sa.

Două zile Cratius l-a urmărit pe Nardus, cărând pietre, a șezut lângă el în timpul mesei și a dormit alături. A treia seară, când s-a ordonat „La culcare!”, Cratius s-a întors către tânăr și, cu amărăciune și disperare, a întrebat în șoaptă pe nimeni anume:

– Oare așa vom trăi tot restul vieții?

Preotul a observat: sclavul tânăr a tresărit și s-a întors imediat cu fața către bătrân. Ochii îi străluceau. Îi străluceau chiar și în lumina slabă din baracă.

– Asta nu va dura mult! Eu încrorpesc un plan, și tu, bătrâne, poți participa la el, a șoptit tânărul sclav.

– Ce fel de plan?, a întrebat preotul indiferent și oftând.

– Și tu, bătrâne, și eu, și noi toți curând vom fi oameni liberi, și nu sclavi. Gândește-te, bătrâne: la fiecare 10 sclavi există câte un străjer, la fiecare 15 femei care gătesc hrană și cos haine, de asemenea, există câte un străjer. Dacă vom ataca straja toți odată, o vom învinge ușor. Chiar dacă străjerii sunt înarmați, iar noi înlănțuiți. Noi vom fi 10 la unul, și vom folosi lanțurile ca arme stopând loviturile de sabie. Noi vom dezarma toată straja, îi vom lega și le vom lua armele.

– Ei, tinere, a oftat preotul din nou și a spus cumva indiferent, planul tău nu este bine chibzuit: vom putea dezarma straja care ne urmărește, însă împăratul va trimite imediat alți ostași, poate chiar o armată întreagă, și va ucide sclavii răsculați.

– M-am gândit și la asta, bătrâne. Trebuie ales momentul când armata nu va fi. Și acest moment se apropie. Vedem cu toții că armata se pregătește de campanie. Se pregătesc provizii pentru 3 luni înainte. Înseamnă că peste 3 luni oastea va ajunge la destinație și va intra în luptă. După război va fi slăbită, însă va cuceri mulți sclavi. Pentru ei deja se construiesc barăci. Noi vom începe răscoala exact atunci când armata împăratului va intra în luptă. Solilor le vor trebuie cel puțin o lună pentru a înștiința armata și pe împărat despre răscoală. Oastea slăbită va reveni în cel puțin 3 luni. Timp de 4 luni noi vom reuși să ne pregătim pentru întâlnire. Noi vom fi nu mai puțini la număr, dar sclavii cuceriți vor vrea să ni se alăture când vor vedea ce se petrece. Eu m-am gândit bine, bătrâne.

– Da, tinere, planul tău, gândurile tale vor avea succes, a spus preotul și a adăugat deja înviorat: dar ce vor face sclavii când vor obține libertatea și ce se va întâmpla cu conducătorii și soldații?

– La asta m-am gândit mai puțin. Acum am doar un gând: cei care au fost sclavi nu vor mai fi sclavi, iar cei care n-au fost sclavi vor fi sclavi, a spus Nardus, gândind cu glas tare.

– Iar preoții? Spune-mi tinere, preoții vor fi sclavi sau oameni liberi când vei câștiga?

– Preoții? Nu m-am gândit nici la asta. Până una-alta preoții trebuie să rămână cum sunt. De ei ascultă și sclavii, și împărații. Cu toate că este greu să-i înțelegi câteodată, dar cred că sunt inofensivi. Lasă-i să vorbească despre dumnezei, iar noi știm singuri cum să ne trăim viața mai bine.

– Mai bine, e bine, a spus preotul, și s-a prefăcut că-i este somn.

Însă Cratius nu a dormit în acea noapte. El medita: „Desigur, cel mai simplu ar fi să-l anunț pe împărat despre complot și-l vor închide pe tânărul sclav, el sigur este cea mai mare inspirație pentru ceilalți. Însă asta nu va rezolva problema. Sclavii tot vor dori eliberare din sclavie. Vor apărea alți lideri, se vor gândi noi planuri. De aceea, cel mai mare pericol pentru stat întotdeauna va fi în interiorul lui”.

Cratius avea ca scop suprimarea întregii lumi. El înțelegea că scopul său nu poate fi atins doar prin aplicarea violenței fizice. Este necesară influențarea psihologică a fiecărui om, a tuturor popoarelor. Trebuie transformată gândirea omului: trebuie să le induci ideea că sclavia este binele suprem. Este necesară demararea unui program autoreglator care va dezorienta popoare întregi în spațiu, timp și concepte. Însă, cel mai important: acesta trebuie să fie adecvat realității. Gândurile lui Cratius zburau tot mai repede. El a încetat să-și mai simtă corpul, cătușele grele de pe picioare și mâni. Și, ca din adins, ca un fulger, s-a născut programul. Încă puțin detaliat și explicit, însă uimitor, prin amploarea sa. Cratius s-a simtit stăpânul absolut al lumii întregi.

Preotul sta pe așternut, încătușat, și se admira: „Mâine dimineață, când toți vor pleca la lucru, eu îi voi spune căpitanului străjerilor să mă elibereze din rândul sclavilor, să-mi scoată cătușele. Eu voi detalia programul meu, voi spăune câteva cuvinte și lumea va începe să se schimbe. Incredibil! Doar câteva cuvinte și lumea mi se va supune mie, ideei mele. Dumnezeu, într-adevăr, i-a dat omului o putere nemaivăzută în Univers – puterea gândirii. Ea produce cuvinte și schimbă cursul istoriei. Momentul este cât se poate de favorabil. Sclavii au elaborat un plan de răscoală. Acest plan este într-adevăr rațional și poate duce la victoria lor și la un prim rezultat pozitiv pentru ei. Însă, eu, doar cu câteva fraze, îi voi transforma în sclavi nu numai pe copiii și nepoții lor, dar și împăraților și ostașilor le voi impune să fie sclavi pentru mii de ani înainte”.

Dimineață, la semnul lui Cratius, căpitanul l-a descătușat și, deja în ziua următoare, el i-a chemat pe ceilalți 5 preoți și pe împărat pe terasa piramidei sale. Cratius a început discursul în fața celor prezenți:

– Ceea ce veți auzi acum să nu fie scris sau povestit! În jurul nostru nu sunt pereți, astfel încât nimeni în afară de voi nu va auzi vorbele mele. Eu am elaborat un plan prin care vom supune întreaga omenire a Pământului. Asta este imposibil de făcut chiar cu armate numeroase și războaie epuizante. Eu, însă, voi face asta doar cu ajutorul câtorva fraze. Vor trece doar 2 zile de la rostirea lor și veți observa cât de radical va începe să se schimbe lumea. Priviți: jos sunt rânduri enorme de sclavi care cară câte o piatră. Ei sunt vegheați de o mulțime de soldați. Cu cât sunt mai mulți sclavi, cu atât este mai bine pentru stat. Noi întotdeauna am crezut în asta. Însă cu cât sunt mai mulți sclavi, cu atât trebuie să ne păzim mai bine de răscoala lor. Noi îmbunătățim paza, noi suntem nevoiți să-i hrănim bine. De altfel, ei nu vor fi capabili să facă muncă fizică grea, ei oricum lenevesc și se revoltă. Priviți cât de încet se mișcă! Iar paznicii leneși nu-i bat cu biciul și nu-i mână, chiar și pe cei tineri și voinici. Însă ei se vor mișca cu mult mai repede. Și nu vor mai avea nevoie de paznici. Și paznicii se vor transforma în sclavi. Asta se poate realiza astfel: trebuie ca astăzi, înainte de apusul soarelui, solii împăratului să dea citire ordinului Măriei Sale: „Odată cu răsăritul soarelui toți sclavii vor primi libertate! Pentru fiecare piatră adusă în oraș, fiecare om liber va primi câte o monedă. Fiecare monedă va putea fi schimbată pe hrană, îmbrăcăminte, locuință, palat în oraș sau chiar pe întreg orașul. De azi înainte voi sunteți oameni liberi”.

Când preoții au înțeles vorbele lui Cratius, unul dintre ei, cel mai în vârstă, a spus:

– Tu ești un demon, Cratius! Demonismul creat de tine va suprima multe popoare ale lumii.

– Fie ca eu să fiu demon, iar creația mea să fie numită Democrație!

La apus, sclavilor li s-a citit ordinul. Ei au rămas uimiți. Mulți nu au dormit în acea noapte contemplând la viața lor nouă și fericită.

În dimineața zilei următoare preoții și împăratul au urcat din pe piramidă. Imaginea pe care o aveau în fața lor era într-adevăr uimitoare. Mii de oameni, foști sclavi, cărau în goană aceleași pietre. Plini de sudoare, unii cărau câte două pietre. Alții, care aveau câte una, alergau grăbiți ridicând nori de colb. Unii paznici târau pietre și ei. Oameni care se credeau liberi, pentru că le fuseseră scoase cătușele, doreau să primească cât mai multe monede, pentru a-și construi viața cea fericită.

Cratius a petrecut încă câteva luni pe terasa sa, urmărind cu satisfacție ce se întâmpla în jur. Schimbările erau colosale. Unii sclavi s-au adunat în grupuri mici, au construit cărucioare, și, umplându-le până-n vârf cu pietre, le împingeau plini de sudoare și noroi.

„Ei vor inventa mult mai multe mecanisme minunate”, s-a gândit Cratius cu satisfacție. „Iată că au apărut și slujitori interni: furnizori de alimente și apă”.

Unii sclavi se hrăneu din mers, nedorind să piardă timp pentru a se duce în barăci la mese, și își împărțeau monedele obținute cu cei care le aduceau hrana.

„Ia te uită, la ei au apărut și tămăduitori, care le dau ajutor răniților din mers, și tot pentru monedele câștigate. Și-au ales și reglatori de trafic. Curând își vor alege șefi și judecători. Lasă-i să aleagă, ei doar se cred liberi! Însă important este același lucru: ei cară pietre în continuare”.

Și așa ei fug de-a lungul mileniilor, prin noroi, plini de sudoare, cărând pietre grele. Și în prezent urmașii acelor sclavi continuă fuga lipsită de sens…

«The New Civilazation», de Vladimir Megre

„Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul”

Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi: „Istorie, istoriee…”. De atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca ci neva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat „visătorii” potriviţi. Nimeni n-a „visat” pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, România aproape că a fost scoasă din istorie. Niciunul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi. În faţa acestui „holocaust” aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: „Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi”.

„Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural”

– Domnule profesor, toată lumea ştie că Istoria este dispreţuită şi ignorată în ţara noastră. Cât de greşită este această atitudine din partea guvernanţilor ultimilor 21 de ani?

– Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în învăţământul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a necesităţilor de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan. Noile forţe economice globale îşi propun, nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel, globalismul întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor, întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte şi din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria, pentru a slăbi conştiinţa naţională. În al doilea rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de dăunător, pe atât de condamnabil. Şcoala românească, o şcoală cu excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la pământ de coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii isterizaţi de odraslele nemulţumite că trebuie „să-şi facă temele acasă”, şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi copiind mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe analitice. Se fac reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în realitate, subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii. Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie – şi nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: „Să nu încărcăm mintea elevilor cu date”. Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp? Nu se doreşte ca elevii să aibă o pregătire temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care am amintit preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul „mişto” şi „naşpa”. Cu astfel de cetăţeni, viitorul României este sumbru.

– În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nicio legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane de la Roşia Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de cercetarea arheologică?

– Deşi se vorbeşte de conservarea „patrimoniului naţional”, nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la „licitaţia Brâncuşi”, pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit, pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor – vezi şi cazul Roşia Montană – ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.

„Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români”

– Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi România?

– Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – niciun proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii. Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn. Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura „opera” nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nicio tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democraţiei – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români.

„Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”

– Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?

– Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condiţiile istorice care îi conferă unicitate. Soluţiile, deci, nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, şi guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plăţii lefurilor, reduceri de salarii („curbele de sacrificiu”). A fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegaţii de agricultori, veniţi la Mangalia, unde el îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care se aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuşi: „Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e ‘desperat’, i-am spus, glumind: ‘Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e marea; dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai’”. Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare. Exasperat de „măsurile de austeritate”, un colonel, şef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat: „Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”. Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins că şi acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu Carada şi Vintilă Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari competenţe financiare, capabile de elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi vădesc o gândire rudimentară: „să taie”, să reducă salariile şi să sporească taxele. Un mare plan de investiţii, de relansare a economiei, nu există. Să aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.

– Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?

– Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O forţă de creaţie politică, un devotament pentru interesul naţional, un dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta şi, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecţie de manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă, pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le „încărcăm mintea” cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în învăţământ?

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Ion Longin Popescu

Cum poate fi definit un om educat? La această întrebare a încercat să răspundă și scriitorul rus Anton Cehov într-o scrisoare pe care i-a trimis-o fratelui său NiIkolai, un pictor talentat, dar cu multe slăbiciuni, care își nesocotea măiestria și ducea o viață dezordonată. Autorul a sintetizat opt însușiri pe care orice persoană educată ar trebui să le aibă, printre acestea numărându-se și onestitatea sau altruismul.

”Moscova, 1886

Mi te-ai plans adeseori ca “nimeni nu te intelege”. De asta nu s-au plans nici macar Goethe si Newton. S-a plans numai Hristos, dar El nu vorbea despre propria persoana, ci despre invatatura Sa. Toti te inteleg perfect.  Daca nici macar tu nu te intelegi, nu-i invinui pe ceilalti.

Te asigur ca, in calitate de frate si apropiat al tau, te inteleg si din tot sufletul te compatimesc. Toate calitatile tale eu le cunosc foarte bine, le apreciez si am cel mai adanc respect pentru ele. Eu, daca vrei, ca dovada ca te inteleg, pot sa ti le enumar.

Dupa mine esti bun, prea bun as zice, marinimos, nu esti egoist, te imparti pana la ultimul banut, sincer. Iti sunt straine invidia si ura, esti ingenuu, iti este mila de oameni si animale, nu esti meschin, nu esti ranchiunos, ai incredere in semenii tai. Ai fost inzestrat de sus cu ceva ce nu are toata lumea: ai talent. Acest talent te situeaza deasupra a milioane de oameni, deoarece la 2.000.000 de oameni le revine un pictor.

Talentul te situeaza mai presus: chiar daca ai fi fost broasca raioasa sau testoasa si atunci te-ar fi respectat, pentru ca talentului i se iarta totul. Ai un singur neajuns. De la el ti se trag toate problemele. Defectul tau e lipsa totala de educatie. Iarta-ma, desigur, dar veritas magis amicitiae (adevarul mai presus de prietenie – n.red)…

Ideea e ca viata are propriile conditii. Pentru a te simti ca pestele in apa intr-un mediu de intelectuali, pentru a nu fi strain in mijlocul ei si sa nu te apese, trebuie sa fii binecrescut. Talentul te-a adus in acest mediu , ii apartii, dar… te atrage in afara lui si trebuie sa balansezi intre publicul cultural si locuitorii de vizavi. Isi pune amprenta si provenienta din clasele de jos. E greu sa o invingi, deosebit de greu.

Oamenii educati, in opinia mea, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

1. Ei respecta personalitatea umana, de aceea sunt intotdeauna indulgenti, blanzi, amabili, ingaduitori. Ei nu se rascoala din cauza ca le lipseste un ciocan sau o bucata de guma de ras pierduta; locuind cu cineva, ei nu fac din asta o favoare si la plecare nu zic: “cu dumneavostra e imposibil de trait”. Ei iarta si galagia si frigul si carnea arsa si iutimea si prezenta in locuinta lor a persoanelor straine.
2. Nu sunt compatimitori numai cu cersetorii si pisicile. Ei sufera si pentru ceea ce nu se poate vedea cu ochiul liber.
3. Ei respecta proprietatea altora si de asta isi platesc datoriile.
4. Sunt curati la suflet si le este frica de minciuna ca de foc. Nu mint nici macar in privinta fleacurilor. Minciuna este jignitoare pentru cel ce o asculta si ii scade respectul fata de cel care o spune. Ei nu pozeaza, se comporta pe strada la fel ca acasa, nu arunca cu praf in ochii celor mai mici. Nu sunt flecari si nici indiscreti atunci cand nu li se cere. Din respect pentru urechile celorlalti, ei adesea tac.
5. Ei nu se depreciaza pentru a obtine compasiune si ajutor de la ceilalti. Nu canta pe strunele altor suflete, pentru ca drept raspuns, acestia sa ofteze si sa-i rasfete. Ei nu spun: “pe mine nu ma intelege nimeni!”
6. Nu sunt vanitosi. Nu se lasa atrasi de stralucirea diamantelor false, nu tin sa faca cunostinta cu celebritati, nu se entuziasmeaza de primul intalnit la “Salon’e” Nu cauta sa fie cunoscut in toate berariile.
7. Daca au talent, il respecta. Pentru asta sunt gata sa sacrifice linistea, femeile, vinul, agitatia.
8. Ei cauta sa-si cultive simtul estetic. Nu pot sa adoarma imbracati, nu admit ca peretele sa aiba crapaturi pline de plosnite, sa respire aer murdar, sa paseasca pe podeaua plina de scuipat si nu se multumesc cu mancarea pregatita la lampa de gaz. Ei incearca sa-si innobileze si sa-si stapaneasca instinctul sexual. In aceasta privinta, ei sunt educati si deloc vulgari. (…) Ei nu fac abuz de vodka. Nu miros dulapurile, deoarece stiu ca nu sunt niste porci. Ei beau doar cand sunt liberi sau la ocazii alese, pentru ca au nevoie de o minte sanatoasa intr-un corp sanatos.

Si inca multe altele. Asa sunt cei educati. Pentru a creste mai sus de nivelul mediu, in care ai ramas prins, nu este deajuns sa citesti numai din Pickwick si sa inveti pe de rost monologul lui Faust. Nu este de ajuns sa pleci in Yakimanka (un cartier din Moscova – n.red.), pentru ca peste o saptamana sa fugi de acolo.

Aici este nevoie de munca neintrerupta, zi si noapte, sa citesti necontenit, sa studiezi, vointa. Trebuie pretuita orice ora. Calatoriile in Yakimanka si inapoi nu te vor ajuta. Trebuie sa renunti la modul tau de viata definitiv si sa cotesti brusc. Vino la noi, sparge sticla de rachiu si apuca-te de citit. Macar pe Turghenev, pe care nu l-ai citit…

sursa:avocatnet.ro

Antologia de faţă (Mircea Cărtărescu – „Poezia”, ed. Humanitas, 2015) conţine majoritatea poeziilor publicate de Mircea Cărtărescu în volumele sale de versuri de pînă acum. El a debutat în anul 1980 cu volumul de poezie „Faruri, vitrine, fotografii”, apărut la editura „Cartea românească”.

Cartea sa de debut a beneficiat de o cronică extrem de elogioasă din partea mentorului său Nicolae Manolescu, numai că, imediat după apariţia sa, în presa literară a apărut acuzaţia de plagiat, autorului fiindu-i imputat furtul unui pasaj din romanul lui Laurence Sterne cu titlul „Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman”, pe care poetul doar l-a reaşezat sub forma versurilor! Romanul lui Laurence Sterne a apărut la „Editura pentru literatură universală” în anul 1969.

Scandalul a fost imens, chiar dacă pe atunci autorul era un ilustru necunoscut, fiind poate amplificat şi de excesul laudativ al lui Nicolae Manolescu, care era şi profesorul lui Cărtărescu, dar şi conducătorul „Cenaclului de luni”, pe care autorul îl frecventa.

În acelaşi timp, toată lumea literară a remarcat faptul că, în cronica sa din „România literară”, Manolescu a încercat să-şi justifice laudele tocmai cu pasajul ce avea să fie remarcat ca plagiat! Practic, şi autorul şi cronicarul s-au pus singuri la zid, mai ales că această carte avea să primească Premiul Uniunii Scriitorilor din acel an, premiu care, în mod normal, acum ar trebui să-i fie retras lui Cărtărescu! Pînă la urmă, Mircea Cărtărescu avea să publice o „Precizare” în„România literară”, nr. 7 din 12 februarie 1981, în care a încercat să mai dreagă busuiocul, invocînd faptul că a folosit în carte „cîteva texte cu caracter de citat cultural”, adăugînd că „valoarea acestor citate nu este una literară, ci una de aluzie literară”! Sigur că explicaţiile erau formale, căci cele două pasaje erau identice, plagiatul fiind evident.

În „Precizarea” lui Cărtărescu există totuşi un pasaj care, după cum veţi vedea, se dovedeşte a fi extrem de important, mai ales acum, după apariţia acestei Antologii editată de editura Humanitas: „Am considerat ca neadecvată interpretării poemului marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferînd mărci de alt gen”. Să vedem cele două texte faţă în faţă:

Se vede cît se poate de limpede că textele sînt identice şi că Mircea Cărtărescu nu foloseşte ghilimele care să indice că „versurile” sale ar fi fost preluate de undeva. Dar, dacă atunci, pentru a ascunde intenţia de a plagia pasajul din romanul lui Laurence Sterne, „uitase” semnele citării, în volumul „Poezia”, apărut acum la Humanitas, în mod miraculos, acelaşi pasaj este pus în ghilimele! Practic, după 35 de ani, Mircea Cărtărescu recunoaşte, în sfîrşit, că a plagiat fragmentul din romanul lui Laurence Sterne! Iată cum apare el în Antologia de la Humanitas:

Obsedat, desigur, de acuzaţia de plagiat adusă la debutul său, Mircea Cărtărescu renunţă în Antologia aceasta la primele 8 versuri ale pasajului furat din romanul lui Laurence Sterne, ca să nu se vadă dimensiunea lui reală, păstrînd, totuşi, restul versurilor, tocmai pentru a nu părea preocupat de ascunderea plagiatului! Cu toate acestea, prin folosirea, de data aceasta, a ghilimelelor, este cît se poate de evidentă recunoaşterea plagiatului!

Desigur, rămîne ca şi Nicolae Manolescu să ne explice măcar acum cum a fost posibil nu numai să nu recunoască un text atît de cunoscut şi să-l laude pentru frumuseţea lui pe Cărtărescu, cînd, de fapt, el îi aparţine lui Laurence Sterne! Ca să nu mai spunem că, pentru un critic atît de mare cum se crede, să nu faci diferenţa între roman şi poezie e cam ruşinos, nu?

Mircea Cărtărescu a plagiat şi din cîntările slujbei de înmormîntare

Pasajul din romanul lui Laurence Sterne nu este singurul plagiat din cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu. Speriat de efectul dezvăluirilor din 1981, autorul este acum mai prevăzător şi pune, în Antologia de la Humanitas mai multe texte în ghilimele! Poate că ar fi necesar, ţinînd cont de numărul textelor plagiate, să publice o Anexă în care să le recunoască pe toate. Să trecem în revistă cîteva pasaje plagiate pe care le prezentăm aici pentru prima oară, ca un material necesar pentru istoria literaturii române contemporane.

Cărtărescu, în poemul „Căderea”, din acelaşi volum „Faruri, vitrine, fotografii”, a plagiat chiar un text dintr-o cîntare din slujba de înmormîntare, mai exact din Glasul al 8-lea din Cîntarea a 9-a, specific înmormîntării mirenilor:

Primul verset al acestei excepţionale cîntări este preluat de Mircea Cărtărescu fără absolut nici o justificare estetică pentru poemul său, ci tocmai „pentru valoarea sa literară”, adică exact ceea ce nagase acum 35 de ani cînd a fost descoperit ca plagiator. Reproducem mai jos „versurile lui Cărtărescu”, precizînd încă o dată că ghilimele se întîlnesc DOAR în Antologia de la Humanitas, ele lipsind în volumul din 1980:

Teama lui de a nu fi acuzat iarăşi de plagiat l-a făcut să pună şi aici ghilimele, însă tocmai această grijă excesivă înseamnă recunoaşterea plagiatului. Pentru cei mai puţin familiarizaţi, precizăm că uneori poţi prelua o astfel de cîntare fără teamă, cum ar fi într-un roman în care este descrisă scena unei înmormîntări sau chiar în poezie dacă s-ar face trimitere la o asemenea scenă. Nu este, însă, acceptată preluarea unor astfel de versete „pentru valoarea lor literară”, căci atunci orice poet ar face un colaj din „Cîntarea cîntărilor”, ar reaşeza versetele sub forma unei poezii şi ar spune că noul text ar fi creaţia lui genială care ar merita Premiul Nobel!

Profesorul Cărtărescu poceşte grav limba latină

Dar partea cea mai hazlie a plagiatului lui Mircea Cărtărescu este reprezentată de textele în limba latină, pe care, în mod surprinzător, nimeni nu le-a remarcat pînă acum, deşi ele prezintă grave erori de scriere! Cum Cărtărescu este filolog şi profesor de literatură, asemenea erori spun multe şi despre calitatea lui de dascăl. În acest sens, este de mirare că acel„Corp profesoral al Facultății de Litere de la Universitatea din București”, care a sărit recent în apărarea lui Cărtărescu în „Observator cultural”, ar fi făcut mai bine dacă îl ajuta să corecteze textele în latină pe care le-a plagiat! Înainte de vi le prezenta în premieră absolută, şi în cazul lor se cuvine să precizăm că ghilimele au apărut DOAR în Antologia de la Humanitas, ele lipsind în prima ediţie a volumului „Faruri, vitrine, fotografii”, apărut în 1980.

La p. 26 a Antologiei recent apărută la Humanitas, întîlnim următorul pasaj:

Textul din limba latină este preluat de Mircea Cărtărescu din volumul lui Heimito von Doderer – „Ferestre luminate”, apărut la „Editura pentru literatură universală” în anul 1969. Vă rog să citiţi cu atenţie textul lui Cărtărescu şi să observaţi cum este scris cuvîntul „SUSSURANT”, adică avînd un dublu ”S”. Acum, să vedem şi textul lui Doderer, unde cuvîntul „SUSURRANT” este scris corect, adică avînd un dublu „R”:

Se poate, dom’ profesor? Şi asta nu e de ajuns! Un alt pasaj pe care Mircea Cărtărescu l-a plagiat din latină şi pe care, în ediţia Humanitas, îl pune în ghilimele, spre deosebire de ediţia din 1980, este cel furat dintr-un document extrem de cunoscut şi de important, o Scrisoare a lui Gaio Plinio Cecilio Secondo, mai cunoscut sub numele Pliniu cel Tînăr, către Împăratul Traian. Desigur, Cărtărescu a preluat citatul din acelaşi roman al lui Laurence Sterne,„Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy Gentleman”, din care a plagiat şi fragmentul despre care s-a scris atît de mult acum 35 de ani. Veţi observa că şi aici, latina îi joacă feste profesorului Mircea Cărtărescu. Dar iată „versurile” sale:

Există aici un cuvînt surprinzător: „EXCURSIUS”, care nu ştim ce înseamnă! În textul lui Pliniu cel Tînăr există acest citat, fiind preluat şi de Laurence Sterne, însă acolo întîlnim cuvîntul „EXCURSUS”! Poate că Mircea Cărtărescu a folosit cuvîntul inexistent „EXCURSIUS” fiind preocupat de „excursiile” sale viitoare pe banii ICR, cînd a fost plimbat prin toate ţările pentru a fi legitimat drept candidat la Premiul Nobel!

Pentru că latina este prea grea, Cărtărescu traduce textul plagiat

Întrucît, după am văzut, limba latină îi joacă feste chiar la simpla transcriere, în alt loc, Mircea Cărtărescu nu mai scrie un text plagiat în această limbă buclucaşă, ci îl traduce pur şi simplu! Dacă în ediţia din1980 aprimului său volum pasajul de mai jos nu este pus în ghilimele, în Antologia de la Humanitas acestea apar în acelaşi mod miraculos, fiind o nouă dovadă a recunoaşterii plagiatului! Iată textul lui Mircea Cărtărescu:

Cuvintele în ghilimele reprezintă traducerea principiului „Nihil est in intellectu quod non antea fuerit in sensu”, pe care, în mod cert, Cărtărescu l-a preluat din vol. John Locke – „Eseu asupra intelectului omenesc”, apărut la Ed. Ştiinţifică în anul 1961:

Uite-aşa, traducînd textul din latină şi punînd ghilimele după 35 de ani, Cărtărescu se uşurează, avînd speranţa că nimeni nu-l va mai acuza de plagiat, deşi tocmai această preocupare de ascundere devoalează intenţia de furt!

Avînd în faţă aceste texte latineşti plagiate de Mircea Cărtărescu, ne vin în minte cuvintele lui George Călinescu din romanul „Bietul Ioanide”: „La enervare, Sufleţel latiniza”!

Am oferit aceste exemple şi pentru că, acum ceva timp, poetul Cezar Ivănescu spunea, pe bună dreptate, bănuind că plagiatul din Laurence Sterne nu e singurul din cartea „Faruri, vitrine, fotografii”: „După ce vom vedea cît text e numai al lui Mircea Cărtărescu în această carte de poezie, ne vom putea pronunţa dacă e vorba de o carte originală sau deun mixtum compositum frizînd plagiatul…”. Rămîne să vedem dacă Mircea Cărtărescu, după ce a pus nişte ghilimele în Antologia de la Humanitas, va devoala pînă la urmă toate pasajele ce nu-i aparţin.

Ce spune „Corpul profesoral al Facultății de Litere din Universitatea din București”?

Am amintit mai sus despre un „Mesaj de solidarizare cu Mircea Cărtărescu”, publicat în „Observator cultural”, nr. 649 din noiembrie 2012, semnat „Corpul profesoral al Facultății de Litere, Universitatea din București”, scris într-un limbaj de lemn demn de epoca stalinistă. Nu există nici un semnatar concret, iar reacţia unor profesori deranjaţi că sînt incluşi fără voia lor în acest ruşinos document demonstrează ce forţe oculte stau în spatele unor privilegiaţi ai literaturii.

Să vedem ce-l deranjează pe „Corpul profesoral”: „În ultima vreme, scriitorul Mircea Cărtărescu, conferențiar doctor la Facultatea de Litere, este supus unei ample campanii de denigrare. La posturi de televiziune, în publicații tipărite sau online se dau verdicte despre valoarea literară a cărților sale, se fac afirmații și/ sau speculații despre evoluția carierei sale internaționale care au capătat, în intervențiile unor „lideri de opinie“, interpretări și conotații politice”. Să nu ştie „Corpul profesoral” că însuşi Mircea Cărtărescu a simţit nevoia să susţină politica lui Traian Băsescu, fără ca presa să-l oblige, că doar nu l-a luat cineva cu arcanul şi l-a pus să devină editorialist politic la„Evenimentul zilei”? Cei care îndrăznesc să-l critice pe necriticabilul Cărtărescu sînt puşi la zid de „Corpul profesoral”: „Cei care fac afirmații în necunoștință de cauză despre scrierile literare, amestecându-le cu disputele politice de moment și folosindu-le în scopuri propagandistice ori de campanie electorală, dovedesc lipsă de respect față de valorile culturii române, dezinformează publicul și manipulează buna-credință a cititorilor”. Şi domnul „Corp profesoral” ştie chiar care este rolul lui Cărtărescu în identitatea naţională: „Societatea românească are nevoie de repere stabile, deoarece ele sunt baza solidă pentru construcția unei identități naționale.Mircea Cărtărescu reprezintă unul dintre aceste repere importante”. Ei, zi aşa, domnule „Corp profesoral”, să ştim şi noi şi să nu ne mai atingem de reperul nostru naţional!

Cărtărescu ar fi vrut să facă sex în trei

De dragul „Corpului profesoral”, amintim ce spunea însuşi Mircea Cărtărescu cu ocazia Salonului de carte de la Slobozia: „Din păcate, nu am făcut sex în trei, exact cum se întâmplă în carte, deși, poate, mi-aș fi dorit. Nu ne este dat chiar tot ce dorim. Sexul este frumos atât în forma sa soft, adică dragostea, cât şi în varianta hard, cu tot ce presupune ea” (v. cotidianul.ro din 13 octombrie 2010)! Ca să nu-i irităm pe cei care s-au plictisit cu citatele pe care le-am dat de atîtea ori din vol. „40238 Tescani”, cităm cîteva versuri din volumul „Nimic”, apărut tot la Humanitas în 2010, în care cuvîntul cel mai des folosit este „mişto”:

-„Zâmbeşte-mi şi tu şi mi se rupe de tot” (p. 45).

-„o femeie mişto, pulpe mişto” (p. 57).

-„Nimeni nu mă fute la cap.” (p. 73).

-„Mişto miroase a pământ/ când vine metroul” (ib.).

-„Văd în schimb o fată tânără şi dulce într-un tricou mişto.” (p. 95).

-„era aşa mişto încât mi-a ars inima” (p. 96).

-„Mişto e Calea Moşilor privatizată.” (p. 100).

-„E foarte mişto Calea Moşilor.” (p. 102).

-„cu viaţa lui futută definitiv.” (p. 107).

-„Ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?” (p. 17).

Să ne spună acum „Corpul profesoral al Facultăţii de litere” dacă nu sînt mişto versurile acestea care „reprezintă unul dintre reperele importante ale identităţii noastre naţionale”, căci, vorba lui Cărtărescu,„ce-i mai mişto pe lume”? Spune tu, „Corpule profesoral”!

Şi, dacă nu va şti să răspundă, să-l întrebe pe Adrian Alui Gheorghe, care, în nr. 3/2013 al „României literare”, nobeleşte şi el, scriind cuvinte dure împotriva celor care îndrăznesc să-l critice pe Cărtărescu: „Tot felul de „şoumeni”, ziarişti, băgători de seamă, figuri jalnice care se perindă pe la televiziuni, precum nişte „călugări trăistari”, dintre cei care trăiesc din mila publică, au început să-şi dea cu părerea” sau: „Oameni care se întîlnesc cu cartea doar dacă se adăpostesc de ploaie într-o librărie, se dădeau experţi în cultură, în „politici culturale externe”, îl urau la comandă pe Mircea Cărtărescu, în conformitate cu „comanda” postului de televiziune, a moderatorului. Cît de jos poate să decadă o naţie, un individ, ca să judece murdar un artist în chiar momentul în care acesta îl reprezintă la nivel planetar?” Dacă şi Alui Gheorghe dă lecţii de cultură, atunci chiar că-ţi vine să te întrebi „Cît de jos poate să decadă o naţie”? Ce faceţi, domnule Alui Gheorghe, nu mai scrieţi poezie, acum nobeliţi?

Astfel de „linguşeli” l-au făcut pe Mircea Cărtărescu să se creadă cel mai mare scriitor, căci, după cum vedem, atunci cînd îşi reeditează cărţile în care a plagiat, are grijă să calce pe vîrfuri, punînd ghilimele acolo unde altădată credea că păcăleşte cititorii. El ar fi băiat rezonabil, ca suspiciunile din Codul penal, însă cei din preajmă sînt zmeii cei răi care-l împing pe la spate cu limbile lor lemnoase şi-l fac să pară ahtiat după Nobel, deşi el rămîne veşnic înamorat de Traian Băsescu!

Acum, cînd a fost lămurită această pagină de istorie literară, cînd, după 35 de ani, Mircea Cărtărescu trebuie să meargă cu curajul pînă la capăt şi să returneze Premiul USR pentru literatură, pe care l-a primit pentru cartea „Faruri, vitrine, fotografii”, în care sînt atîtea texte plagiate, ca să nu le mai amintim pe cele pastişate! În acest fel, se va uşura, căci „doar adevărul îl poate mîntui pe păcătos”! Sau, cum se spune în Cîntarea a 9-a, Glasul 1: „Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte”. După o desfătare şi mărire care a durat 35 de ani, poate că şi Cărtărescu a învăţat cît de trecătoare sînt artificiile gloriei false!

Autor: Ion Spanu

Sursa: Cotidianul