În schimb, dacă-ţi doreşti o injecţie-şoc cu optimism, ai un pic de alergat. Pe stradă, la tv sau online, e la fel de dificil. Raportul zâmbet/rictus este echivalent cu cel dorinţă/impotenţă, în orice mediu ai băga capul. Şi mai am: bucurie/încrâncenare, speranţă/ură şi chiar estetic/urât. Rezultatul acestor împărţiri iese subunitar de fiecare dată!

Fac des asta, pentru a mă pondera. Când sunt prea binedispus mă aşez în faţa PC-ului şi din 2 click-uri mă umplu de negativism, mizerie, spaimă şi indolenţă. E doza mea zilnică de coborât cu picioarele pe pământ.

Apoi, după ora de perfuzie cu pesimism, dau branula jos şi mă întorc în lumea mea, mă înconjor iar de oameni care ştiu/vor să muncească, să dorească, să aibă.

Marţi, 15 mai 2012, am luat o supradoză de optimism. De plăcerea de a fi lângă cei ce speră, lângă colegii de breaslă, lângă cei ce vor să înveţe şi să mă înveţe. Mi-am dat seama ce distanţă imensă este între urâţii ce blasfemiază şi agenţii imobiliari ce-şi caută drumul corect. E aceeaşi distanţă ca cea dintre un cerşetor de pe treptele bisericii şi un actor de pe scena Teatrului Naţional. În principiu, nici unul dintre ei nu dă plus valoare PIB-ului, vistieriei naţionale. Şi, totuşi, ce diferenţă!

Mă uit peste pozele în care Alteţa Sa Regală Prinţesa Lia apare alături de colegii mei. În afară de aura regală şi sângele albastru, nu-i deosebeşte nimic. Îi aseamănă, în schimb, zâmbetul, bucuria, puterea de a trece mai departe. Şi de a face! Oare cum ar fi arătat o poză ce i-ar fi pus laolaltă pe Alteţa Sa Regală Prinţul Paul şi o gaşcă de cioflingari ce-şi plâng de milă pe fundal?!

Poate că nu vom avea prea curând o comunitate imobiliară solidă, închegată, structurată, dar, cu siguranţă, ce s-a întâmplat zilele trecute este o cărămidă pusă la temelia acestui edificiu atât de necesar.

Se va vorbi mult despre Ziua Agentului Imobiliar. Cei ce au fost acolo au obligaţia de a spune “M-am simţit între ai mei! Am simţit că aparţin unei bresle!” sau “Mai e mult de lucru! Trebuie să ne profesionalizăm, suntem departe…” Orice, numai să zică, să ducă mai departe spiritul şi speranţa.

Nu suntem îngeri, ştiu!, ne-a spus-o în faţă şi  Chinezu . Dar nici demoni nu suntem, asta e sigur!

Dacă ar fi să ne luăm după neputincioşi, gravitaţia nu ne-ar lăsa să zburăm, cancerul ne-ar ucide, cutremurele nu ne-ar permite să construim. Oare e manipulare să spui că poţi învinge gravitaţia, cancerul, cutremurele?!…

După părerea mea, ne va merge mai bine atunci când raportul “cei ce vor/cei care cred că nu pot” va înceta să fie subunitar.

Închei cu ce ar fi trebuit să încep. Felicitări, Imopedia !! Organizatorii ne-au arătat marţi, 15.05.2012, că nu e greu să crezi. Chiar şi atunci când ţi se spune că totul stă în loc, tu să te întorci spre ignoranţi şi să le spui: “Şi totuşi se mişcă!”

Am văzut pentru că mi-a trecut pragul în urmă cu vreo 10 ani. Era o doamnă distinsă, îmbrăcată într-un deux-piece elegant, având o aură ce nu lăsa nici o umbră de îndoială. Era îndrăgostită! Trandafirul prins în piept îţi aducea, parcă, primăvara în suflet.

Deşi intrase într-o agenţie imobiliară, a ţinut să ne facă un mic preambul sentimental. Îşi găsise, în sfârşit, sufletul pereche. Şi va face orice pentru a nu-l pierde. Inclusiv un schimb imobiliar prin care intenţiona să scape de fantomele trecutului şi să se mute cu alesul inimii într-o casă nouă. Concret, deţinea un imobil cochet în zona Unirii şi dorea altul mai spaţios pe marginea Parcului Tineretului.

Norocul i-a surâs, în aparenţă. La scurt timp, avea deja un cumpărător pentru apartamentul de 2 camere şi, peste doar câteva zile, a găsit şi viitorul cămin al poveştii sale de iubire. Totul mergea ca pe roate. Cu atât mai mult cu cât, între cele două tranzacţii imobiliare, a avut parte şi de un alt eveniment important: s-a măritat.

Sosit direct din faţa ofiţerului de stare civilă, Mister W, proaspătul mire, ne-a vizitat cu un scop bine determinat. Dorea ca în contractul de vânzare-cumpărare prin care se achiziţiona apartamentul din Tineretului, starea civilă a doamnei Anita să fie clar precizată: căsătorită.

Am înţeles atunci de ce amânase data autentificării celui de-al doilea contract. Conform articolului 30 din codul familiei, cota de jumătate din noul imobil îi revenea, fără măcar a fi prezent. De contribuţii băneşti nici nu se punea problema.

Era un parşiv.

Nu aveam cum să-i mărturisesc soţiei sale această impresie. Şi oricum, aceasta nu ar fi avut urechi pentru părerea mea. Am rugat-o doar să-şi ia o simplă măsură de precauţie, să-şi aducă soţul la notariat şi actele prin care înstrăinase celălalt apartament, bun propriu dobândit prin moştenire. Am stipulat în contract clauza ce atesta provenienţa banilor şi… surpriză!, l-am trecut pe proaspătul mire  în contractul de vânzare-cumpărare, având calitatea de…simplu declarant. Luat prin surprindere, septuagenarul şi-a dat acordul şi a declarat toate acestea în actul autentic.

Nu ştiu de ce m-am erijat în protectorul doamnei Anita…

Momentul fusese trecut, s-a băut şampania chiar în biroul notarului. Cumpărătoarea radia de fericire şi a ţinut ca toată lumea să vadă această stare şi să i-o împărtăşească.

Vreme de câteva luni am uitat  întâmplarea. Până într-o zi posomorâtă de sfârşit de noiembrie. Atunci mi-a intrat în birou NEFERICIREA. Sub forma unei doamne subţiri şi gârbovite ce avea pe faţă paloarea morţii. Cu greu am recunoscut-o pe doamna Anita. Nici urmă de trandafir în piept, de cochetărie sau entuziasm. Ne-a spus povestea ei şi ne-a cutremurat.
Făcuse o descoperire macabră.

MIster W o ucidea încet, zi după zi, strecurându-i în cafea o substanţă toxică. O confirmaseră analizele. Mai mult decât atât, medicul îi dăduse înfiorătoarea veste: mai avea de trăit maximum două săptămâni, era putredă pe dinăuntru. Se uscase, ajunsese la greutatea unui copil în doar două luni. Dar asta nu era totul. Zilele trecute găsise, total întâmplător, o mapă în care actualul soţ ascundea documente importante. Printre ele descoperise , absolut siderată, dovezi ale unei sinistre situaţii. Alesul inimii fusese căsătorit de încă patru ori în ultimii opt ani, cu femei de vârsta a treia. Şi toate, fără excepţie, îşi găsiseră sfârşitul după perioade relativ scurte de timp. Ce aveau în comun toate aceste foste soţii? Două lucruri: proprietăţi valoroase (mobile sau imobile)  şi lipsa moştenitorilor legali.

Aşadar, era măritată cu “văduva neagră” în varianta masculină.
I-am ascultat până la capăt incredibila poveste. Cu voce pierdută ne-a povestit cum au început să se precipite lucrurile imediat după mutarea în casă nouă, cum soţul şi-a schimbat brusc atitudinea, cum a început să i se altereze starea de sănătate. Nu înţelegea nimic, timpul trecea brutal, totul o măcina iremediabil.

-“Eu nu o să mai apuc sfârşitul lunii, simt asta. Poate-mi duceţi voi, copii, povestea mai departe. Eu nu mai am putere. Poate veţi face voi astfel încât să se afle.”

Nu a dorit să depună plângere, să aducă la cunoştinţă organelor competente această situaţie. Nu avea timp, altul era scopul vizitei:
-“Copii, am o prietenă bună în Olteniţa, o verişoară foarte îndepărtată. E singura mea cunoştinţă. Vreau să-i donez fiului ei, Mihăiţă, apartamentul din Tineretului. Repede, vă rog! Zilele astea… Sper să mai apuc. Simt cum mă sting!”

Impresionaţi, am fi dus-o pe braţe la poliţie pentru a depune plângerea penală, era singura în măsură a face aceste demersuri legale. Dar, din nefericire, era vlăguită, stoarsă de orice formă de energie. Nici măcar dorinţă de răzbunare nu mai citeam în tonul ei. Nici ură. Doar speranţa că nemernicul ce-i apăruse în viaţa nu-şi va atinge scopul. Era singurul mod în care mai dorea să-l penalizeze.

Mihai, pustiul de 23 de ani din Olteniţa, a aflat cu surprindere vestea. Urma să primească un apartament în Bucureşti. Visa?! A venit într-un suflet şi peste două zile era proprietarul imobilului. A rămas minute bune în faţa notarului, cu hârtiile în mână, privind pierdut. Visul devenise realitate…

Doamna Anita simţise bine, nu a prins sfârşitul lunii. S-a stins la numai o săptămână după ce a schimbat destinul tânărului.

Demersurile noastre nu au avut nici un efect. Secţia de poliţie nu a luat în considerare “poveştile noastre”. Nu aveam dovezi, doar vorbe şi presupuneri.

În schimb, Mister W, odată ce a aflat că nu i-a ieşit socoteala, şi-a îndreptat furios tirurile spre cei pe care-i considera răspunzători. Au urmat ani lungi petrecuţi prin instanţele de judecată, tânărul a avut mult de pătimit până ce dreptatea a văzut lumina unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile. Dacă asta poate fi numită dreptate…

Morala?! Nu e nici o morală, am povestit doar una din multele întâmplări din care nu poţi învăţa ceva. Trăieşti povestea, mulţumeşti Domnului că nu ai fost personajul principal şi… încerci să o uiţi cât mai repede.

Mi-am amintit-o zilele trecute când, o doamnă ce avea FERICIREA întipărită pe chip, mi-a păşit din nou peste pragul biroului. Şi… nu ştiu ce sfat să-i dau acestei noi posesoare de paşaport spre fericire pentru a nu avea aceeaşi soartă.

Mai mult ca sigur că nu ne vom mai strânge în jurul femeii precum personajele lui James Cameron. Mai mult ca sigur că de data asta ne vom feri să ascultăm altă fascinantă poveste de dragoste trăită pe vreun Titanic. Chiar  şi relatată direct de o supravieţuitoare…

Facem şi noi o şeptică mică? Una în care să se joace viitorul nostru?
Hai, una mică în patru! Pe perechi.

Vă mai amintiţi regulile? Şeptarul taie tot. Şi se joacă pe puncte, câştigă cel ce strange cei mai mulţi aşi şi zecari. Perechile de jucători nu stau alături, ca la tenis, ci faţă în faţă, şi se pot distruge, din greşeală, unul pe celălalt. Se pot tăia, din greşeală sau prostie. Ok?! Începem?

Aşadar pornim o şeptică planetară a cărei miză e chiar soarta copiilor noştri.

Soarta omenirii depinde de cei patru jucători nebuni şi transpiraţi ce aruncă pe masă cărţile. Cu mâinile tremurânde, unii. Plini de infatuare, ceilalţi. Cu sticlele de vodcă lângă piciorul mesei. Sau, după caz, whisky, vin şi ceai verde. Fiecare a venit de-acasă cu ce a putut.

Care sunt cei patru jucători?
Prima echipă: două continente, două mari motoare, Europa-SUA. Despărţite de un ocean, dar şi de viziuni şi politici total diferite.
De cealaltă parte, a doua echipă: un continent uriaş, necunoscut şi neacceptat, Asia, aliat de complezenţă cu restul lumii.

Astea sunt echipele: Europa-SUA şi Asia-restul lumii.
Că au dorit sau nu, europenii şi nord-americanii au din ce în ce mai multe obiective (şi duşmănii) comune. Asta i-a adus în parteneriat la masa noastră virtuală, nu vreo mare iubire! Fiecare deţine câte un şeptar în mână. Şi prea puţine puncte. Şi mari emoţii.

Unde sunt ceilalţi doi şeptari? La adversari? În teancul de pe masă? Dar punctele, aşii?
America s-a decis, va juca totul pe cartea încurajării consumului. Şi aruncă şeptarul.
Europa umblă la diminuarea consumului, merge pe cartea austerităţii. Îi tremură genunchii şi bărbia. Nu e nici hotărâtă, nici unită. Mai ales de când socialiştii francezi se pregătesc să preia frâiele şi să dărâme baricadele nemţeşti ale bugetelor chibzuite cu pipeta.

Ambii parteneri stau cu inima strânsă, îşi iau măsurile hotărâţi, dar neîmpăcaţi. Gheaţa de sub picioare e tot mai subţire şi plină de copci (vezi Grecia).

Se pare că ceilalţi doi şeptari sunt în mâinile adversarilor de conjunctură. Dar nu e sigur nici asta! China zâmbeşte parşiv. Şi-a scos ochelarii de soare şi vrea să dea impresia că nu joacă la cacialma. Face cu ochiul partenerilor. Brazilia, Venezuela, zâmbesc. Rusia are un rictus ciudat pe faţă. Japonia e un pic bezmetică şi priveşte. E încă ameţită după nefericirea nucleară. Într-un colţ al camerei, India, nespălată pe picioare, dar cu o privire semeaţă în ochii ei frumoşi, sigur cloceşte ceva. Sunt mulţi chibiţi pe margine, cei mai mulţi trişti şi jegăriţi, dar sunt şi câţiva în smoking. Unii îşi dau cu părerea, alţii îşi încordează muşchii sau doar îşi freacă mâinile.

În fiecare noapte, jocul se întrerupe. O tabără se retrage în hoteluri de fiţe şi petrece până la ziuă. Se pledează pentru stimularea consumului. Cu bani de împrumut (sau proaspăt tipăriţi pe furiş), se mănâncă icre de manciuria (12 tipuri), bucătărie moleculară, se ascultă muzică aleasă, se servesc colecţii rafinate de vinuri, se doarme peste noapte în apartamentul regal, cel cu chelner personal. Spectacol de lumini, artificii, fotomodele în jacuzzi. Dimineaţa, masaj de relaxare, piscine, saună şi un scurt voiaj cu yachtul proaspăt cumpărat pe leasing. Din faţa vilei recent construite.

Cealaltă tabără se retrage, mereu posacă, în acelaşi bar nenorocit. O dugheană în care petrec în cerc restrâns, cu buget limitat. Trag tare pe diminuarea drastică a cheltuielilor. Pe mese, bere la ţap, scobitori şi cârnaţi cu fasole. Şi-au vândut apartamentele şi s-au mutat cu chirie. Şi-au cumpărat tricouri ieftine pe care au lipit crocodili. Îşi fac concediile la bulgari. Se rad cu lamele de unică folosinţă până li se rup mânerele. Ca să mai chivernisească câte un bănuţ îşi calcă pe orgoliu şi dau “bip” la telefon prietenilor. Câteodată sunt resunaţi, câteodată nu.

Depinde de viziunea fiecăruia. Unii consideră că e normal să se doarmă în sufragerie, că e timpul ca nemţii să meargă cu Loganul, că nu deranjează mâncarea la conserve.

P.S. Părerea mea?? Cine va câştiga??
Cei ce vor încuraja consumul, cei ce vor deschide băierele, cei ce vor face ca banii să alerge de colo-colo, prin buzunare largi şi necusute.
Vor suferi amarnic cei ce vor mânca din traistă, milogii, fricoşii.
Dau credit curajului şi curajoşilor!

Poveşti pe care le citesc zi de zi şi mă amuz copios. Eu văd altceva, eu trăiesc altceva!!
Oare mă înşel? Oare trăiesc eu într-o lume doar a mea?
De ce agenţii mei sunt contactaţi săptămânal de sute de cumpărători? De ce site-urile-mi sunt vizitate de zeci de mii de doritori?
Şi de ce s-au săpat în această primăvară fundaţiile a sute şi sute de noi unităţi locative? De ce am simţit un interes crescut (după 2-3 ani) pentru apartamente noi, sau loturi de teren? Şi pentru case-vile?
De ce a fost perioada de dinaintea Sărbătorilor Pascale mai efervescentă şi mai aglomerată ca niciodată? De ce au ieşit la vizionare cumpărătorii în Vinerea Mare? De ce au insistat să perfecteze antecontracte în a doua zi de Paşte?

Nu vreau să răspund eu la aceste întrebări. Eu pot doar dovedi că aşa este! Îndrumându-vă unde să verificaţi.
Mergeţi la Birourile de Carte Funciară. Registratorii sunt sufocaţi, volumul de muncă le depăşeşte puterile, termenele dosarelor se respectă cu greu.
Mergeţi în Birourile Notarilor Publici. Numerele de autentificare sunt net superioare ultimilor ani.
Mergeţi în birourile arhitecţilor, proiectanţilor, antreprenorilor din domeniu. Planşe, planuri, proiecte stau claie peste grămadă aşteptându-şi rândul.
Mergeţi la firme de soft şi solicitaţi-le programe noi, implementări, arhitectură, up-grade. Veţi avea dificultăţi.
Mergeţi la evaluatori bancari, cadastrişti. Veţi primi bon de ordine.
Mergeţi la marile portaluri de specialitate, imopedia.ro ori anunţul.ro,  şi solicitaţi-le spaţii publicitare. Veţi sta la coadă.

Şi, nu în ultimul rând, mergeţi într-o companie imobiliară. Veţi fi miraţi!
Cam aşa văd şi simt eu lucrurile în aceste clipe.

Am vrut să-mi ofer mie o dovadă în plus. Am vrut să-mi dovedesc că nu mă păcăleşte trafic.ro, că există acest interes crescut.

Şi…am făcut un “chat” pe www.premierservice.ro.

Un chat??? Da, un chat!

Nu am nici un merit, nu am inventat nimic, nu e o mare scofală. În alte domenii este o practică absolut curentă. Cea mai veche meserie din lume are chiar video-chat-uri. Mai puţin domeniul imobiliarelor. Până ieri.
Am vrut totodată să simt într-un alt mod cumpărătorii sau vânzătorii, să le creez acestora un alt tip de suport, o nouă variantă de informare. Şi, poate, o nouă pârghie de apropiere între beneficiar şi prestatorul de servicii.

Ce a ieşit?
O nebunie!! O adevărată nebunie!!

La câteva minute după ce am lansat pe site: “Bine ai venit! Te putem ajuta cu ceva?” au început să curgă mesaje care mai de care mai haioase. Presărate cu mirare, nedumerire, sau chiar iritarea stârnită de “noul” care-ţi răsare brusc în faţă.
“Alooo?”
“Chiar sunteţi online?”
“Mă auziţi?”
“Cine sunteţi?”
“Buzzz!”
“Chiar vă pot întreba ceva?”, curgeau întrebările.

Degetele alergau pe tastaturile calculatoarelor. Răspunsurile agenţilor veneau cu promptitudine. Ale cumpărătorilor, deasemenea.
-“Da, suntem online. Vă pot da mai multe detalii despre imobilul pe care-l studiaţi pe site-ul nostru?”
-“Dar de unde ştiţi ce ofertă studiez eu?”
-“Stimate domn, sistemul îmi permite să vizualizez aceste date. Vă interesează un apartament de 2 camere în zona Metalurgiei”.
-“Da, aşa este”, venea răspunsul şi parcă-l simţeam şi mai şocat pe interlocutor. Unii părăseau, speriaţi, chat-ul…

Au fost câteva ore drăguţe şi demne de povestit. Să nu interpretaţi greşit! Nu am inovat nimic, repet, nu sunt primul care a făcut aşa ceva. În cel mai bun caz, sunt primul care le povesteşte în felul acesta simplist.

Inabilitatea începătorului, dar şi propriile emoţii, nu ne permiteau să discutăm concomitent cu mai mult de 4-5 clienţi. Degetele încă tremurau pe tastatură. Răspunsurile corecte solicitau timp de gândire sau o scurtă informare. Agentul făcea din ce în ce mai greu faţă multiplelor solicitări.

După o oră de chat, la un moment dat, se aflau pe site aproximativ 30-35 de clienţi. Un agent a selectat un vizitator din Franţa, unul din Iaşi şi altul din Bucureşti. Le-a adresat aceeaşi întrebare: “Vă pot ajuta cu mai multe detalii?”.

Cel din Bucureşti a răspuns: “ Ce tare!! Un chat imobiliar…  Vreau să mă ajutaţi, caut un apartament în Berceni.”
Iaşiul a rămas perplex câteva secunde bune, apoi a intrat în subiect.
Vizitatorul cu IP de Franţa a ieşit imediat de pe site. Am crezut că l-am supărat cu ceva, dar i-am aflat imediat identitatea. Era SEO-istul unei agenţii imobiliare concurente, care, probabil bulversat de implementarea acestui sistem, îl studia minuţios. Spiona, cu alte cuvinte! Sunt convins că tentaţia de a-l copia este mare. Poate o va şi face, nu ştiu.

Vă redau 3 conversaţii haioase.

^^Friday, 4 May, 2012
[16:13] Premier Service: “ Bună ziua! Ce anume v-ar interesa?
[16:13] Visitor: “Buna ziua! Apartament 2 camere fără demisol şi ultimul etaj, preferabil parter sau etajul 1”
[16:14] Premier Service: “îmi puteţi da un număr de telefon să discutăm mai pe larg o ofertă pentru dumneavoastră?”
[16:14] Visitor: “De obicei nu vorbesc cu agenţiile imobiliare”
[16:15] Premier Service: “Ce buget aveţi alocat pentru o astfel de achiziţie?”
[16:15] Visitor 1064115804: “în jur de 33-34.000 E cash”
[16:16] Premier Service: “Vă rog să îmi lăsaţi un număr de telefon la care vă putem contacta şi găsim o ofertă”
[16:17] Visitor: “Ok! ………..razvan@yahoo.com este adresa mea de email, trimiteţi acolo oferte vă rog, nr de telefon nu îl mai dau, sunt terorizat de tot felul de “super oferte”
[16:17] Visitor: “am făcut prostia să îl dau la câteva agenţii şi nu mai scap de ele”
[16:18] Premier Service: “în regulă, vom proceda cum doriţi…o să vă transmitem o ofertă pe mail şi ulterior ne puteţi contacta pentru detalii suplimentare”
[16:19] Visitor: “ok, vă mulţumesc, cred că o să am cu cine să vorbesc de la dumneavoastră”
[16:21] Premier Service: “Vă mulţumim şi noi, domnule Sto*****!”
[16:22] Visitor: “:)”
[16:22] Visitor: “google ??”
[16:22] Premier Service: ” exact:) “
[16:24] Premier Service: ” O să se ocupe de dumneavoastră Iulia Jilcu, şi o să vă transmită ofertele în cauză pe e-mail”
[16:25] Visitor: ” Ok, vă mulţumesc.”
[16:25] Premier Service: ” Vă mulţumim şi noi…O zi bună! “
[16:26] Visitor :  ”O zi bună! “^^

^^Apartament în vilă Unirii

Friday, 4 May, 2012
[15:48] Visitor: ” Bună ziua “
[15:48] Visitor:  ”M-a rugat cineva să aflu mai multe detalii despre sistemul buy back “
[15:48] Visitor :  ”Şi din câte am înţeles dvs trebuie să faceţi o evaluare a ceea ce am eu de vânzare “
[15:49] Premier Service:  ”În ce zonă se află imobilul? “
[15:49] Visitor: ” Am un teren în Miliatari… şi un apartament în vilă la Unirii “
[15:50] Visitor: ” Militari, str.Belşugului “
[15:50] Premier Service: ” Pentru terenul din Militari este mai bine să apelaţi la o agenţie de zonă. Compania noastră este profilată doar pe zona de sud a Bucureştiului şi Ilfovului.
[15:50] Visitor: ” ok “
[15:51] Premier Service: ” Iar pentru apartamentul din Unirii o să vă dau un agent pentru o evaluare corectă şi apoi pentru o posibilă colaborare. “
[15:51] Premier Service: ” Puteţi să-mi lăsaţi un număr de telefon? “
[15:51] Visitor: “Da, 07xxxxxxxxx “
[15:51] Premier Service: ” Vă va suna în cel mai scurt timp agentul responsabil de zona dvs”
[15:52] Visitor: ” Mulţumesc “^^

^^Garsonieră metrou

Friday, 4 May, 2012
[13:27] Visitor: “Bună ziua! “
[13:28] Premier Service: “Bună ziua! “
[13:28] Visitor: ” Aş dori să mă interesez dacă mai aveţi garsoniere de vânzare prin programul prima casă. M-ar interesa în Bucureşti , sector 4″
[13:30] Premier Service: ” În care zonă a sectorului 4 aţi dori?  Să vă pot da un coleg care se ocupă de zona respectivă. “
[13:32] Visitor: ” Zona cea mai aproape de metrou “
[13:32] Visitor: Dimitrie Leonida!
[13:33] Premier Service: ” Un număr de telefon ca să vă contacteze o colegă de a mea ” acum?
[13:34] Visitor: ” Desigur, 07xxxxxxxx “^^

Cam asta a fost! De multe-multe de ori…

Aa, şi să nu uit. După prima oră de chat am primit un mesaj ce conţinea un CV. Dacă l-aş fi primit pe alte canale, probabil nu l-aş fi deschis, poate l-aş fi omis. L-am citit cu atenţie! În solicitarea de angajare am găsit exact de caut la un agent imobiliar. L-am telefonat imediat. Am programat un interviu, a venit şi , mai mult ca sigur, va lucra la Premier.

Aşadar, stimaţi contestatari, răuvoitori sau resemnaţi, piaţa imobiliară e vie! Nu ştiu dacă vă bucură sau întristează acest lucru. Nu ştiu dacă asta înseamnă ceva, revigorare, revenire, sau orice altceva.

Eu doar v-am povestit!

Imobiliarele sunt efervescente şi mereu surprinzătoare. Nici mie nu-mi place faţa lor actuală. E nefardată, boţită şi parcă trezită din somn. Dar, e vie…

Numai bine!

P.S. Nu promit că vom fi non-stop online pe chat. Ieri am lăsat deoparte mai toate activităţile curente şi am butonat pe calculator. Când ne veţi găsi şi offline, înseamnă că toţi agenţii sunt pe teren. Lăsaţi un mesaj cu un numar de telefon sau email şi veţi fi contactat.

UP-DATE: Cer scuze, acest weekend chat-ul va fi offline!

Dragă cititorule, te-ai dat vreodată într-un montagne russe?

Eu am cunoscut oameni ce-şi dădeau cu părerea în legătură cu senzaţiile trăite într-o asemenea maşinărie, în condiţiile în care nu au avut niciodată curajul să se urce în vreuna. Nu neapărat cea mai abruptă din lume, dar măcar una lină, un tobogan care să dea o vagă idee despre ce se întâmplă. Nu am pretenţia să se fi dat în Takabisha din Fuji-Q Highland, dar măcar într-un carusel din Orăşelul Copiilor, abia apoi să ne povestească.

În 2008 am fost cu toţii pe cea mai înaltă culme a montagne russe-ului, duşi de acele “cauze excepţionale”. Apoi, am luat-o la vale. Unii mai încet, alţii mai repede. Un lucru e cert, nu a rămas nimeni sus, nu s-a putut nimeni împotrivi forţei gravitaţionale. Nici măcar antreprenorii de pompe funebre.

Acum te-aş întreba două lucruri:
1. După o cădere (de 43 de metri sau 5 ani, nu contează), unde te poartă inerţia?
2. După o experienţă ca aceasta (de câteva minute în montagne russe sau de 22 de ani în real life, nu e important), în timp ce tu stai sprijinit de-un copac şi-ţi vomiţi sufletul, poţi accepta sfaturile unui cârcotaş de pe-o bancă din parc?

Vrei părerea mea? Să mă scuzi că te voi dojeni.

1. Într-adevăr, “aşa a fost filmul” şi am ajuns pe “culmea din 2008” din motive excepţionale. Nu are rost să disecăm acum scenariul, să identificăm actorii sau să blamăm regizorii. Are rost, în schimb, altceva: să înţelegi că după orice coborâş urmează, fără dubiu, un urcuş. Nu se poate altfel, sunt legi ale firii şi fizicii ce nu pot fi contrazise.

Şi-atunci, cum te poţi împăca cu această idee, cum poţi accepta că am atins normalitatea? Noua normalitate, cum ai denumit-o tu. Eşti în imponderabilitate? Nu simţi şi tu zilnic zbaterile, nu trag forţele pământului de tine, nu te smucesc în toate direcţiile?

Şi dacă, printr-un mecanism pe care nu-l înţeleg, eşti chiar convins că ai atins normalitatea, cum poţi vieţui? Nu urlă nimic în tine? Nu te deranjează degringolada, promiscuitatea, mizeria din jur? Nimic din tine nu tânjeşte după o altă aşezare a lucrurilor, o fărâmă de linişte şi reguli corecte? Asta e normalitatea, sărăcia? Frustrarea? Abstinenţa? Peticul? Mâncatul din traistă?

O singură clipă dacă te-am pus pe gânduri cu aceste întrebări, înseamnă că ai greşit, că nu crezi cu adevărat în această “nouă normalitate”…

Am atins în aceste zile, poate, un punct al evoluţiei (sau involuţiei) noastre. Suntem, poate, într-un fragil echilibru dinamic (nu râde, nu este un antagonism, e fizică de liceu), dar nu într-o normalitate. Suntem slabi, dar nu morţi. Suntem vulnerabili, dar nu înţepeniţi. Suntem căzuţi şi plini de praf, dar vii.

Un ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi. Dar asta nu înseamnă că este un ceas bun, pe care să te poţi baza. Tu, acum, ne arăţi o oră exactă, dar limbile tale înţepenite pe cadran minţeau acum un minut. Şi, peste un minut, vor minţi din nou.

În ora exactă invocată de tine cred doar unii, cei pe care-i consider profund nefericiţi, cei resemnaţi sau neputincioşi. Ori cei ce vor totul pe daiboj. Ceilalţi?! Speră şi luptă! Speră că vor veni vremuri în care fricoşii vor ieşi din debarale, în care se va încuraja consumul, în care banii (munciţi, împrumutaţi sau scoşi de la saltea) vor alerga prin economie, în care antreprenorii vor fi respectaţi şi încurajaţi. Lupta pentru a plăti salariile angajaţilor, pentru a-şi stăvili fricile, pentru a achita impozitele, pentru a clădi câte ceva durabil. Cei ce aprobă ora ta exactă, “noua normalitate”, sunt cei cu dezordine în suflet, cei ce preferă să urască. Ceilalţi, au ca principal atribut puterea de a iubi. Primii se pricep să deteste, ceilalţi să spere.

Aa, şi să nu uit…
Ce arăta ceasul tău în 2007? Dar în 1999? Pot îndrăzni să întreb şi de anul 1994?

Acum, trecând la punctul 2… Nu ştiu cu ce te ocupi, nu te cunosc, dar presupun că eşti bine intenţionat. Te-ai lăsat influenţat de cuvintele “Cum va arăta noua normalitate în economie? Zilele bunăstării pe datorie s-au dus!” rostite de consilierul lui Mugur Isărescu?! Sau de cele ale preşedintelui Bilderberg: “Obişnuiţi-vă cu noua normalitate!”.

Părerea mea este că nu le-au înţeles corect nici cei ce erau în măsură să o facă, darămite tu. Nu le-au priceput nici cei ce aveau puterea să schimbe ceva, darămite noi.

Ai împărţit totul în două, ce e în spate înseamnă Marea Dezordine, ce e în faţă reprezintă Noua Normalitate. Problema nu este că ai făcut-o, ci că nu ai tu căderea să o faci. Nu te-ai dat în montagne russe, şi totuşi ne spui cum va fi.

Da, ai dreptate, eu încă aştept să treacă criza! Nu te gândi că aştept reîntoarcerea vremurilor, din 2008. Şi eu am făcut diabet de la acel “tort”. Aştept altceva, un alt gen de normalitate. O normalitate ce presupune, în cel mai rău caz, cumpătare, nicidecum suprimarea instinctelor şi dorinţelor.
În normalitatea pe care o aştept eu vor exista, ca şi azi, nelinişti, nedreptăţi şi incompetenţe. Numai că nu vor deţine supremaţia.

Neliniştile sunt bune, dar presărate în cantităţi mici peste linişte. Doar liniştea te lasă să creezi, să-ţi pui în practică ideile, să speri cu temei. Neliniştea, în cantităţi potrivite, dă doar avânt concurenţei şi, ca atare, progresului.
Nedreptăţile au rolul lor, te fac să apreciezi dreptatea. Doar dreptatea aşează lucrurile la locul lor.

Incompetenţa? Hmm. Aici te-aş lăsa pe tine să vorbeşti, ceas stricat.

Un cioclu ce apărea într-o vreme, cu regularitate pe mai toate posturile TV, ne spunea tuturor cum că în România un metru pătrat de construcţie n-ar trebui să depăşească 250 Euro. El se ocupa pe-atunci cu gunoaie, o face şi acum. Firmele sale măturau străzile şi încărcau/descărcau tomberoanele. Şi, în privat, îşi bătea soţia cu pliciul de muşte. Peroraţiile scoase pe sub mustaţă s-au înfipt ca nişte piroane în minţile celor mai înfocaţi adepţi ai ideii de case ieftine. Deşi nici măcar aceştia nu l-au crezut, de-atunci au pornit polemici despre costuri de producţie sau de tranzacţionare ale bunurilor imobile, 500, 750, 1.000 sau 2.000 Euro/mp. De la un tip care duce resturi la groapa de gunoi?! Asta e normalitatea pe care o doreşti tu? Cea în care un gunoier ne dă lecţii de imobiliare?!

Eu nu pot pretinde că ştiu exact cum arată normalitatea, dar în mod cert nu aşa. La IMGB nu trebuie să se fabrice covrigi.

P.S. Iartă-mă că te-am certat. Sper că nu te-ai supărat pe mine. Nu m-am adresat ţie, ci tuturor celor care cred că suntem acolo unde trebuie. Ei au în buzunare balastul care ne ţine pe loc.
Să crezi că ce avem acum se numeşte normalitate este ca şi cum ai fi, scuză-mă!, şofer de dric…

În faţa monitoarelor, veritabile tarabe (ce nu mai sunt demult  virtuale) se prezintă zilnic, deopotrivă, agenţii de vânzări, căutătorii de comori şi curioşii de ocazie.

Nu se mai poate fără internet! Că vindem ghivece de flori sau ciorapi lycra, că vrem să cumpărăm câini cu pedigree sau vacanţe de 1 Mai pe litoral, că ne dorim fertilizare în vitro sau gazon englezesc…

Eu vând bunuri imobile. Adică apartamente, case, vile, terenuri. Şi am hotărât ca în fiecare lună, timp de o săptămână, să pun laolaltă cele mai interesante sugestii,  discounturi şi promoţii imobiliare din Zona de Sud. Într-un târg imobiliar online. Ca să fie mai simplu.

Vor fi listate cu precădere imobile noi din proiecte şi ansambluri rezidenţiale dezvoltate în Popeşti-Leordeni şi Sectorul 4, dar şi apartamente din zone şi cartiere deja consacrate, precum Berceni, Brâncoveanu, Alexandru Obregia (Metalurgiei), Olteniţei, Giurgiului, Tineretului-Văcăreşti.

Aşadar, astăzi am lansat prima ediţie a Târgului Imobiliar Online.

Promit surprize pentru următoarele ediţii!

Dacă mergi la Veneţia cu cine nu trebuie, pute a peşte. Dacă mergi cu cineva drag, e cel mai frumos oraş din lume.
Dacă parcurgi un război, o depresie sau o recesiune, te poţi abrutiza. Sau poţi deveni mai bun.
Dacă păşeşti în Bazilica Sfântul Petru din Vatican poţi simţi răceala monumentalei construcţii din piatră. Sau căldura ei.

La fel cum în Noaptea de Înviere te poţi simţi înconjurat de întuneric sau de luminiţele ce încep să pâlpâie în jurul tău.

Repet, norocul nu are nimic de-a face cu toate astea. Depinde doar de două lucruri: să poţi şi să meriţi.
Pe rugul acestor vremuri ard, cu precădere, vanitoşii, acei neputincioşi dornici de glorie, cei care speră să se ridice fără muncă. Ceilalţi merg mai departe. Cum-necum…

Am suferit în ultimii 4 ani cât în toţi ceilalţi strânşi laolaltă. Am greşit în ei cât pentru mai multe vieţi. Însă nu-i reneg şi nu-i regret. Fără ei consider că aş fi fost schilod.

De ce scriu astea acum?!
În ultimul timp am întâlnit tot mai mulţi oameni ce vor să meargă mai departe. Şi din ce în ce mai puţini oameni ce vor să-şi plângă de milă. Mult mai mulţi oameni ce aleg viaţa decât cei ce preferă să se ascundă în umbra ei. Pentru mine asta se traduce în cumpărători de case, întemeietori de familii sau investitori în vise. Cu asta mă ocup eu.

Unii îi denumesc pe curajoşi în fel şi chip, nebuni, carne de tun sau nesăbuiţi. Îi blamează, înfierează sau admonestează pe optimişti. Îi condamnă, judecă sau renegă pe cei ce-şi doresc. Adică pe cei ce pot şi pe cei ce merită.

“Nu cumpăraţi! Nu acum! Nu faceţi credit! Nu plătiţi atât! Aşteptaţi! Păzea! Nu e bine!” se aud zi şi noapte urletele fricoşilor.

Sfaturi date de cine? Şi din ce tenebre? Şi… cu ce scop?

“Curajul nu înseamnă absenţa fricii, ci a considera altceva ca fiind mai important decât frica”.
(Ambrose Redmoon)

Cuvântul curaj derivă din latinescul “cor”, care înseamnă INIMĂ.

Tu cel pitit în umbră, dacă ai învăţa să acţionezi împotriva fricii, ai deveni mai uman. Lăsându-te condus de frică, te cufunzi tot mai mult în limitări. De toate felurile, afective şi materiale. Îmbătrâneşti prematur, te covârşesc frustrările, temerile, impotenţele imaginate. Îţi cobori pe zi ce trece nivelul de conştiinţă, te depărtezi fără să-ţi dai seama de ceea ce ar însemna ÎMPLINIRE. De orice fel, spirituală sau materială.

Fiecare cumpărător îşi aduce tributul său de curaj, fiecare casă cumpărată este o mică lumină, fiecare familie întemeiată este o lumânare aprinsă în viitor. Sau o treaptă!

Nu ştiu ce vremuri trăim, nu ştiu ce înseamnă ele. Pot însemna fie renaştere, fie transformare. Orice ar însemna, e greu! Şi se simte asta în fiecare zi. Dar… nu se va scufunda planeta. Viaţa va merge înainte, cu sau fără tine.

Cetatea noastră nu are nici un personaj care să iasă la balcon şi să ne adreseze cunoscutul “Urbi et Orbi”. Nimeni din urbe nu ne vorbeşte despre curaj, bunătate şi speranţă. Aşa că ar trebui să o facem noi. Fiecare dintre noi. Pentru noi şi pentru cei din jur.

UP-DATE : Sunt convins că primul comentariu va suna cam aşa:
“Nebunule, invoci curajul acum? Tocmai acum? Ieri la ştiri au anunţat un număr record de restanţieri la credite…”

Răspund anticipat:
“Dragul meu, într-adevăr, ieri a apărut această ştire. Dar alaltăieri te-ai uitat? Au anunţat că depozitele din bănci ale românilor au ajuns la cel mai mare nivel din istorie.”

Cam asta e diferenţa dintre lumină şi întuneric.

Astăzi, după mai bine de şapte veacuri, ne aflăm în preajma aceloraşi sfinte sărbători şi, de asemenea, în Infern. Cu singura deosebire că noi am parcurs drumul în sens invers, am fost pentru scurt timp in Paradis, apoi am trecut prin Purgatoriu. Din păcate, nu am ştiut prea bine ce facem, nici colo, nici colo. Şi nu ne descurcăm prea bine nici în Infern…

Despre Paradis nu are rost să discutăm.

Purgatoriul este, in mod normal, o ipostază a personalităţii umane ce prevesteşte zorile Renaşterii. Pe noi, trecerea prin Purgatoriu ne-a dus în Iad, nu într-un ocean de lumină şi speranţă.

Pentru Aligheri, călătoria prin cele 3 lumi a început în săptămâna de dinainte de Paşte. Rătăcit într-o pădure din care intenţiona să ia o ramură înflorită pentru Sărbătoarea Floriilor, acesta s-a trezit înconjurat de fiarele pădurii, o panteră, un leu şi o lupoaică. Singura sa şansă de scăpare a fost coborârea în Infern, însoţit de umbra lui Virgiliu. Ce a găsit acolo? A găsit ceea ce e nu găsim în infernul nostru cotidian: ordine şi ispăşirea păcatelor.

Ordine? În România de azi, tâlharii, ereticii, cămătarii, hoţii, ipocriţii, linguşitorii, trădătorii, brutele, invidioşii, semeţii, zgârciţii, lacomii trăiesc alături de Homer, Horaţiu, Omer, Platon şi Ovidiu.

Ispăşirea păcatelor? În România de azi nici un vinovat nu-şi plăteşte greşelile. Trăim laolaltă, într-o cloacă mizerabilă şi dezordonată, o mlaştină în care Minos, judecătorul Infernului, nu mai are nici putere, nici discernământ.

Acolo, jos, Dante întâlnea mirat oameni supuşi la suplicii îngrozitoare întru ispăşirea viciilor. Un prim grup de păcătoşi, cei ce au fost toată viaţa indiferenţi. Pedeapsa lor era să alerge veşnic în cerc, fără vreun rost. Apoi i-a întâlnit pe cei ce nu au crezut în Dumnezeu; apoi pe cei lacomi, pedepsiţi cu o ploaie monotonă, rece şi grea. Al patrulea grup întâlnit a fost al celor zgârciţi şi risipitori, puşi să rostogolească mari greutăţi, în timp ce se insultă reciproc. În al cincilea cerc, mânioşii şi leneşii… Şi aşa mai departe…

Pe partea cealaltă a pământului, pe culmile Purgatoriului, Dante Aligheri a aşezat sufletele celor ce se căiau pentru păcatele făcute în viaţă. Iar din Paradis, autorul a făcut, desigur, sălajul celor fără de păcate, al sfinţilor.

Vi se pare ciudat faptul că invoc ordinea din Divina Comedie?!
Mai gândiţi-vă!

Şi când vedeţi în librării tabloidul “Click” lângă “Dama cu Camelii”, memoriile Biancăi Draguşanu alături de scrierile lui Dostoievski; şi când vedeţi la ştiri cum violurile din cartiere îl preced pe Florin Piersic şi scandalurile Oanei Zăvoranu pe Ion Lucian; şi când vedeţi elevul din Maybach scuipându-şi profesorul aflat în Matiz; şi când vedeţi costumul Armani de pe ministrul sănătăţii ce intră ţanţoş în spitalul fără algocalmine.

Dante Aligheri îşi plasa în Infern adversarii personali sau persoanele dispreţuite, iar în Purgatoriu pe cei dragi şi apropiaţi. Voi unde vă trimiteţi colegii, prietenii, cunoscuţii?! Zi de zi. Din invidie, necunoştinţă de cauză sau nepricepere…

Am ratat cu toţii şansa Paradisului, am fost acolo pentru scurtă vreme prin anii ’90 şi am pierdut toate oportunităţile acestuia. Am ratat, de asemenea, şansa Purgatoriului. Ne-am subordonat, încet, dar sigur, celor mai josnice înfăţişări ale chipului uman.

Oameni din eşalonul 3 au fost ridicaţi în rang, profesioniştii au fost stârpiţi. Impostorii au primit drepturi, cei meritorii au fost sancţionaţi. Scările valorice au fost răsturnate brutal. O degradare continuă, o vânzare de ţară, un exod de suflete, un import de non valori, un export de minţi luminate, o demonetizare a bunului simţ, o aruncare în derizoriu a noţiunii de respect.

Putem caracteriza altfel trecerea noastră prin Purgatoriu?!  Putem nega faptul că am luat-o în sens invers, spre Infern? Şi că ne afundăm pe zi ce trece?…

Cultura generală este ceea ce mai ştii după ce-ai uitat tot. Din păcate, cei ce vin după noi, nu vor avea nici măcar ce să uite. Poate doar istoria unei abrutizări a simţurilor, calea dreaptă spre dezumanizare.

Idioţilor ce vor răstălmăci aceste rânduri şi mă vor considera nostalgic le spun doar atât: nu tânjesc după trecut, mi-e teamă doar de viitorul pe care-l au ei în mâini.

Şi-mi mai este teamă de ceva. Nu de ipocriţii ce vor aprinde în aceste zile lumânări şi vor bate cruci pe piept. Nu, mă pot obişnui cu ei, deşi îi prefer pe cei ce vor rămâne nepăsători, acasă. Mi-e teamă doar că, în acest amalgam, voi începe să fiu ca ei! Dacă nu am început, deja…

Am găsit deunăzi o înregistrare video datată 31 decembrie 2008. O joacă de copil ce a rămas mărturie pentru oameni mari.

Imaginile de pe caseta cu pricina au fost filmate în pitorescul orăşel Lugano-Elveţia. Fiica mea (pe-atunci având doar 10 ani) intrase în pielea unei reporteriţe ce intervieva omul de afaceri aflat la momentul bilanţului de sfârşit de an. Şi-a dres vocea şi m-a întrebat serioasă: “Cum a fost pentru Dvs. anul 2008? Ce aşteptaţi de la 2009?”. Reacţia mea (o subită încruntare!), surprinsă evident de camera video, este motivul pentru care am decis să public acest articol de mult promis. Aceeaşi reacţie mi-a reamintit de reticenţa cu care am privit mereu  “Sertarul cu 2008″. Să-l deschid acum?!

“Acolo am făcut cele mai mari greşeli din viaţa mea. Acolo, în buza crizei!”, îmi spun mulţi prieteni, de fiecare dată când rememorăm acea perioadă. Ştiu, nu trebuie să-mi repete de fiecare dată, mai toţi am greşit acolo, într-un fel sau altul. Euforia imobiliară din acel an ne-a făcut impertinenţi, neglijenţi, chiar dispreţuitori la adresa celor mai elementare noţiuni din cărţile de economie.

Criza din America? Nu avea cum să ne lovească şi pe noi! Ba, din contră, ne va fi aliat, urma să ne fie de folos. “Vrăjmaşul” nord-american, sleit de puteri, având genunchii moi încă de la jumătatea lui 2007, îşi va alunga clienţii. Aceştia, cu siguranţă!, vor traversa grăbiţi Oceanul, vor alerga spre noi, îi vom avea ca serviţi pe tavă, fezandaţi şi dornici să-şi mute investiţiile în ograda noastră generoasă. Reeditarea, ce fericire pe noi!, demult uitatului El Dorado. De ce nu ar fi fost aşa?! De ce să nu avem un 2008 superb? De ce nu ne-ar năpădi investitorii speriaţi de prin toate colţurile lumii?! De ce nu ar fi atraşi de profiturile noastre cu multe zerouri şi de business-plan-urile sforăitoare?! De ce nu ar veni aici, în locul în care se visează în miez de zi, unde se construieşte pe rupte şi apucate, unde se obţine apă din piatră seacă?! Aici unde-şi dădeau mâna Fata Morgana cu Gigi Becali, Pinocchio cu Donald Trump şi Arici Pogonici cu Ion Ţiriac?! Poveşti, legende, cash-flow-uri, basme, raportări, toate se împleteau şi ne înnebuneau pe toţi de cap. Şi cum ar fi putut să nu ne zăpăcească vecinul ce se văicărea că a vândut ieri cu un preţ, când azi ar fi putut vinde dublu? Şi mâine triplu…

Să deschid sertarul cu 2008?! Ce se mai poate întâmpla acum? Doar retrăiri ale emoţiilor unui an nebun condensate în câteva clipite de luciditate. Şi…sare pe rană celor ce încă mai plătesc pentru greşelile acelor vremuri.

Mă apropii timid de cufărul timpului şi simt nevoia să trag cu putere mânerul pe care este inscripţionat “2007”. Sau “2006”. Dar, nu!, nu ar fi corect. Acolo este doar tortul, cireaşa e un pic mai sus, în sertarul următor. Îmi iau inima în dinţi şi ating mânerul, apoi deschid cufărul.

În câteva clipe m-am întors în timp.

Aceleaşi cutiuţe aruncate neglijent, gravate ciudat şi pline de praf şi pânze de păianjen. Pe care să o aleg mai întâi? Toate mă atrăgeau, deşi mai toate erau într-o stare deplorabilă. Mă incita una dintre ele, ce avea poansonată o dată, “15 Septembrie 2008”. Ce-a fost atunci?? O deschid temător şi amintirile mă năpădesc… Prăbuşirea titanilor de pe Wall Street a început cu Lehman Brother. Acea zi a marcat accelerarea crizei financiare mondiale, declanşate în 2007 în SUA odată cu prăbuşirea pieţei creditelor imobiliare cu grad ridicat de risc (“subprime”). Cât de rapid s-a derulat totul! Cât de cruntă a fost pedeapsa! În scurt timp au intrat în recesiune, ca mărgelele, Japonia, Marea Britanie, Germania, Italia. Cât de halucinant este tot ce-am găsit în această casetă prăfuită. Cutiile, pozele, fragmentele de poveste, decupăturile din ziarele vremii, deşi elocvente, aveau un aer impersonal. Strigătoare la cer şi totuşi îngheţate. Milioane de destine frânte de acel an tulburător se regăseau sub forma unui simplu titlu de editorial. Mii şi mii de drame personale înghesuite prin statistici seci, ordonanţe şi raportări. Secvenţe ale trecutului care astăzi nu mai impresionează pe nimeni. De ce? Dintr-un motiv foarte simplu: lucrurile s-au agravat constant, atunci a fost doar începutul unui altfel de sfârşit. Începutul unei altfel de Apocalipse. Un început timid, aproape imperceptibil, de schimbare a feţei lumii, o schimbare totală, de profunzime. Poate acesta este motivul pentru care am ales o casetă pe care era gravat “Contradicţii”. Am avut ce citi pe papirusurile învechite. Nenorocite evenimente… Ca-ntr-o imensă balanţă planetară, haosul dintr-un colţ al lumii aducea zâmbete şi profituri în celălalt colţ. Deznădejdea unora aducea după sine speranţa altora. Hăurile bugetare dintr-o zonă creau piscuri de oportunităţi în altele.

Spre exemplu, am recitit amuzat că, în România, creşterea PIB pe semestrul I a sfidat orice logică; apoi că lanţul de magazine Metro şi-a reluat expansiunea, după 3 ani de la deschiderea ultimului magazin; Carrefour a deschis 10 magazine în 2008 (odată cu remodelarea fostelor magazine Artima, acum Carrefour Express); salariile au crescut cu 20% şi câte şi mai câte. Până în octombrie, toată lumea era optimistă, toţi orbii visau la borcanul cu miere, toţi impotenţii juisau fluturând cardurile de debit. În timp ce barilul de petrol ajungea de pe piscuri în abisuri, la noi toată lumea era optimistă, retailerii erau convinşi că nu va scădea consumul?? Cu mici excepţii (numite Krafts Foods, Colgate, Palmolive, Bunge, Coca-Cola şi Friesland ce au decis să bage coada între picioare şi să părăsească definitiv România), nimeni nu a văzut tsunami-ul ce venea.

În acel an am avut alegeri locale (01 iunie) şi parlamentare (30 Noiembrie). Oare ele ne-au ţinut în viaţă? Ele ne-au amăgit? Ele ne-au adormit simţurile? Rivalităţile sau speranţele de şi mai bine, de mult mai bine?! Cât de bine vroiam? Câte alte leasinguri, împrumuturi, credite cu buletinul? Cât de late maşinile? Cât de mari vilele? Cât de lungi excursiile? Cât de mari curţile?

Cum a trecut neobservat, oare, cel mai mare crash din istoria bursei româneşti? Dar prăbuşirea pieţei auto? Ne uitam prea atenţi la LCD-ul ce ne aducea în case Jocurile Olipmice de la Beijing (08 August – 24 August)? Sau la Campionatul European de Fotbal găzduit de Austria şi Elveţia (07 iunie-29 Iunie)?

Măcinat de aceste întrebări, atenţia mi-a fost atrasă de o discretă cutiuţă din tumultuosul sertar. Avea inscripţionat “Myanmar-4 mai”. Am deschis-o şi relatarea din răvaş m-a înfricoşat. Cum putem uita aşa ceva? Un ciclon a ucis peste 130.000 de oameni. Oare câte asemenea grozăvii om mai fi uitat?!

Of, ce chin! Câte lucruri am redescoperit odată cu această întoarcere în timp. Cele mai multe, uitate, deşi importanţa evenimentelor este capitală. Toate ne-au marcat, în mare măsură, existenţa. Spre exemplu, cea mai mică dintre casete, pierdută într-un colţ al sertarului avea sigla “22 Decembrie”. Ce s-a întâmplat atunci?! Nu-şi mai aminteşte nimeni, deşi impactul acelui moment este resimţit şi astăzi, va fi resimţit şi vom plăti mult timp de-aici înainte. Este data la care Emil Boc a fost ales prim-ministrul României. Ferice de cei ce n-au apucat acest moment, dragă Octavian Paler.

O cutie mare, neagră, mă îmbia ostentativ. Îmi amintea de cea căruia îi rupsesem sigiliul de ceară în “2011″. Oricât am vrut s-o ocolesc, nu am putut. Era inscripţionată macabru: “Decese”. Oare mai interesează pe cineva?! Cutia s-a deschis greu, avea zăvorul înţepenit. Am răsfoit răvaşele din ea şi am retrăit momente presărate de-a lungul vieţii mele de toţi cei întâlniţi acolo. Era Colea Răutu, cel plecat dintre noi pe 13 Mai (nu se poate să nu fi vibrat văzându-l pe Spânul din “Toate pânzele sus”)… Mai erau Ştefan Iordache (14 Septembrie), Ilarian Ciobanu (07 Septembrie), George Pruteanu, (pe 27 Martie ne-a şoptit pentru ultima oară: “Doar o vorbă să-ţi mai spun”, şi s-a dus), Monica Lovinescu (20 Aprilie), Ovidiu Iuliu Moldovan (12 Martie), Sabin Bălaşa (01 Aprilie) şi mulţi-mulţi alţii… Am tresărit, de asemenea, când i-am regăsit în caseta mortuară pe Bobby Fischer, Alexandr Soljeniţân, Paul Hewman sau Yves Saint-Laurent. Îi credeam încă în viaţă, îi credeam nemuritori.

O harababură fără seamăn, asta era în sertarul cu anul 2008. Multe documente erau aruncate la întâmplare, roase de vreme şi de termite. Deasemenea, nu mai interesează pe nimeni, totuşi le menţionez… 17 Septembrie – proclamarea independenţei Kosovo; 04 noiembrie – alegerea primului preşedinte de culoare al SUA. 02 Aprilie – summitul NATO desfăşurat la Bucureşti (26 şefi de stat sau guverne). Astea sunt scrise.

Dramele personale, nu. Suişurile şi coborâşurile, nu. Greşelile, de asemenea, nu, nu sunt consemnate în formele pe care le percepem, simţim şi trăim astăzi. Astea sunt tatuate în “sertarele cu 2008” pe care fiecare dintre noi le păstrăm ascunse. Cât mai ascunse. Deşi, cu cât le înghesuim mai tare, cu atât creşte pericolul de a le repeta. Deşi, vă mărturisesc sincer, este puţin probabil ca vreun alt an “2008” să ne mai viziteze viitorul apropiat.

Simt deseori nevoia de a descătuşa baierele amintirilor acelui an. Întâmplări neverosimile aşteaptă a fi povestite. Scoase din ungherele sufletului şi ascultate astăzi, sunt parcă dintr-o altă viaţă, deşi nu au decât 4 ani vechime. S-a aşezat praful uitării pe ele pentru că ăsta este mecanismul prin care ne protejăm de noi înşine. Printr-un buton “ignore” insesizabil, o siguranţă fuzibilă ce nu apare în cărţile de anatomie.

Acum 4 ani, la început de primăvară, doi cetăţeni unguri mi-au păşit pragul. Duceau cu ei o valiză neagră căreia nu-i acordau prea multă importanţă deşi, am aflat ulterior, conţinea vreo 150.000 Euro. Stătea aruncată neglijent pe un scaun în timp ce cumpărătorii ne solicitau o vilă în zona de sud a capitalei. Caracteristicile proprietăţii ce urmă a fi achiziţionată: regim de înălţime parter+etaj+mansardă, finisată, disponibilă imediat şi la un preţ maxim 150 – 160.000 Euro . În mod normal, pretenţiile nu ar fi fost exagerate, o vilă rezonabilă amplasată într-o curte de doar 2-300 mp. În mod normal, am spus…

Făcuseră anterior câteva vizite unor proprietăţi, se plimbaseră un pic prin noroiul din zonă. Ne povestiseră sideraţi despre lucruri ce fac parte din normalitatea noastră. Străzile neasfaltate, fosele septice, lipsa brutală a infrastructurii şi a civilizaţiei. Totuşi, necesităţile îi împingeau aici. Totuşi trebuiau să cumpere. Îmi amintesc reacţia pe care au avut-o ungurii atunci când li s-a adus la cunoştinţă cât de departe sunt posibilităţile lor financiare de preţurile ofertelor din zonă. Un imobil similar, la stadiul de “roşu”, costa 150-180.000 euro.

Uimiţi şi neînţelegând noţiunea de “la roşu”, au întrebat stânjeniţi:
-“Ce ar mai trebui făcut într-un astfel de imobil? Şi cât ar mai costa?”

Li s-a răspuns cu zâmbet şăgalnic:
-“De la stadiul actual mai sunt de efectuat următoarele lucrări interioare: instalaţii electrice, sanitare şi termice; după care urmează tencuieli, şape, tavane false, gleturi, zugrăveli, obiecte sanitare, gresii, faianţe, prize, întrerupătoare, termoizolarea mansardei; la final centrala termică, radiatoare, automatizări. Apoi, la exterior, sistem termo, tâmplărie PVC cu geam termopan, glafuri, tencuială structurată, jgheaburi, burlane, parazăpezi. Aa, şi…să nu uit… racordarea la utilităţi (gaze, energie electrică, puţ de mare adâncime, hidrofor, presostat, pompă, microstaţie epurare) apoi în curte, trotuare, amenajări, scurgeri pluviale, gard, porţi (auto şi pietonale), umplutură de pământ, răsaduri, etc. Adică…cam tot!”

Bulversaţi de penibilul situaţiei, au reuşit să întrebe, gâtuit, pe acelaşi ton politicos:
-“Şi… cât ar mai costa toate astea?”
-“Păi, cam încă o dată pe-atât!” a venit răspunsul sincer, “Sau, cu indulgenţă, încă vreo 70-100.000 Euro”.

Atunci au deschis pentru prima dată valiza neagră, atunci am văzut banii cash pe care aceasta îi conţinea. Nu au intenţionat să ni-i arate, nu, căutau doar un album foto. Achiziţionaseră de curând un imobil luxos, în mărginimile Budapestei şi ne-au arătat pozele. Păreau ilustrate, felicitări, orice altceva, numai poze făcute de un amator, nu. Casa părea desprinsă de pe coperţile materialelor publicitare, minunată, înconjurată de zone verzi, vecini prosperi şi mult bun-simţ. Parcate, din pozele prezentate ne surâdeau un Audi 80 şi un VW Passat penultimul model. În Bucureşti şi prin periferii, asemenea maşini aveau la acea vreme doar o femeie care ne făcea curăţenie şi nea Vasile, instalatorul care desfunda fosele cu vidanja. Casa ungurilor costase 160.000 Euro, complet finisată şi absolut complet mobilată (inclusiv electrocasnicele).

În timp ce ne despărţeam amiabil, din pragul uşii, unul dintre cumpărătorii veniţi din ţara vecina ne-a întrebat scărpinându-se în vârful capului, încă nedumerit :
-“Am o mare curiozitate! De ce sunt aici preţurile aşa de mari? Este o zonă specială? Cum se numeşte? Ce e aici?”, probabil aşteptând o zonă cu rezonanţă internaţională.

Răspunsul a fost simplu:
-“Aici e Popeşti-Leordeni…”

P.S. Odată încheiat acest mic preambul, această scurtă şi tristă readucere aminte, putem călători cu adevărat prin lumea imobiliară a anului 2008 – Anul marilor greşeli! Personajele principale vor fi Ignoranţa, Inocenţa şi Credulitatea, trei surori bune, nu vitrege. Şi…prietene la cataramă cu Foamea, Lăcomia şi Nesaţul.

Pentru o cât mai fidelă devoalare a acelui an nefast, o cât mai bună relevanţă a detaliilor, am răsfoit printre amintiri, încercând să găsesc cea mai cinică tranzacţie imobiliară… Nu am întocmit un top, dar cu siguranţă am identificat una dintre cele mai sfruntate. În mod ciudat, nu se referă la vila din comuna Berceni ce s-a vândut contra sumei de un milion de euro, nici la parcelele de teren extravilan pierdute în colburile Ilfovului ce se tranzacţionau la 100 euro/mp. Nu! Tranzacţia respectivă are ca obiect o garsonieră aflată în ultimul bloc din Bucureşti ce s-a vândut cu preţul de 82.000 de euro. Un bloc construit în anul 1964 ce conţine, înşirate pe holurile sale lungi şi anoste, sute de garsoniere având suprafaţa de 28,5 metri pătraţi.

Nu este nimeni vinovat pentru anul 2008. Aşa a fost filmul!
Pe curând!

Dar…ce-aţi face voi?! Ce-aţi face voi, muritorii de rând? Nu imediat, ci după primele 15 minute în care v-aţi umple conturile cu bani, curţile vilelor cu maşini de lux şi dormitoarele cu parteneri frumoşi. Ce-aţi face după acest prim sfert de oră, asta e interesant de aflat… Să vă gândiţi, nu răspundeţi imediat.

“O babă murdară pe picioare, care stă în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al Premiului Nobel ateu- baba e om, iar laureatul Premiului Nobel e un dihor. Iar ca ateu, ăsta aşa moare, dihor”, spunea Petre Ţuţea.

De aici aş vrea să porniţi în căutarea răspunsului. Aici stă cheia acţiunilor şi demersurilor celui mandatat a fi Dumnezeu pentru o zi.

Stăpânitorii noştri pământeni au primit, fără măcar să înţeleagă, firimituri ale acestui privilegiu suprem. Zi de zi. Şi simţim pe pielea noastră ce fac cu el…

De-ar fi să putem întoarce lucrurile, pe mâna cui v-aţi lăsa? Pe mâna babei murdare pe picioare sau a ateului invocat de filozof?! Să nu-mi cereţi un laureat al Premiului Nobel în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului…