Cuvinte inspirate

Puterea rugăciunii

noreply@blogger.com (Andrei Jităreanu) — Mon, 21 Feb 2011 19:23:00 +0000

Articol publicat în paralel și pe blogul personal.

Rugați-vă neîncetat. (1 Tesaloniceni 5:17)

Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. (Iacov 5:16)

Nu degeaba au zis Pavel și Iacov cuvintele de mai sus. George Müller* a spus cîndva: „Mi-am dedicat cu bucurie întreaga viață pentru scopul de a exemplifica cît de multe se pot obține prin rugăciune și credință.”

Biblia ne învață că rugăciunea are o mare putere dacă este folosită așa cum trebuie, dacă este conform voii lui Dumnezeu. (Iacov 5:16) Cineva spunea că atunci cînd va muri poate cea mai mare mirare a lui va fi cînd va afla ce mare putere a avut rugăciunea pe pămînt și ce puțin a folosit-o. Oricum te-ai afla, oriunde te-ai afla, în cea mai inimaginabilă situație posibilă, apelează la rugăciune și la puterea ei care este mare.

„O modalitate de a primi pace este prin a-i cere în rugăciune Domnului tocmai promisiunile Lui din Scripturi: arată-I scrisul Lui de mînă! Dumnezeu este tandru cu Cuvîntul Lui.” (Thomas Manton)

*George Müller a fost un om al lui Dumnezeu care a experimentat din plin ce înseamnă puterea în rugăciune. Și-a pus toată încrederea în Dumnezeu crezînd că El poate să-i ofere tot ceea ce are nevoie în viață. Părăsit de toți în momentul cînd s-a întors la Domnul, a început să trăiască o viață din minuni și rugăciuni. După publicarea jurnalului său personal, dintre cele 50 000 de rugăciuni pe care le-a consemnat, s-au numărat nu mai puțin de 30 000 de rugăciuni ascultate în mai puțin de 24 de ore, iar restul au fost ascultate în timp. Lucrarea cea mai mare pe care a făcut-o a fost așa numitul „Miracol de la Bristol (click pentru a descărca | .PDF)”, un orfelinat pentru 2000 de copii unde se îngrijea de nevoile lor trupești și spirituale. De la 0 bani în buzunar, a ajuns să primească în urma rugăciunilor peste 75 milioane de lire în total, fără ca măcar să ceară vreodată acest lucru. George Müller, un om al rugăciunii, un om care s-a lăsat în totalitate în mîinile singurului ce poate face astfel de minuni și cu viața ta: Dumnezeu.

Tu ce ai de gînd să faci? O să te pleci în rugăciune și o să folosești această putere care ți-a fost dată? O să îți dai drumul în totalitate în mîinile Lui?

Dumnezeu pune întrebări ajutătoare (1)

noreply@blogger.com (Andrei Jităreanu) — Sat, 04 Dec 2010 18:39:00 +0000

Articol publicat în paralel și pe blogul peronal.

Știți care este prima întrebare pe care Dumnezeu o adresează omului? Se găsește în Geneza 3, verstul 9:

„Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: "Unde eşti?"”

Cineva a întrebat pe un creștin următoarea întrebare: „Dacă Dumnezeu este atotștiutor, atunci de l-a întrebat pe om unde este?” Răspunsul a venit cu înțelepciune: „Nu Dumnezeu era Cel ce nu știa unde este omul, ci omul nu știa unde este el însuși.”

Atunci cînd Dumnezeu ne cheamă la interogatoriu ne pune întrebări nu pentru că El n-ar ști ci pentru că noi nu știm. Și poate că n-am fi știut nici noi niciodată că nu știm dacă El nu ne-ar fi adresat niște „întrebări ajutătoare”.

Și cum să nu știe Dumnezeu unde era Adam? Cum să nu știe Dumnezeu orice? Dacă Dumnezeu n-ar și orice n-ar mai fi un dumnezeu la care să mă închin!

Iată doar o frîntură din atotștiința lui Dumnezeu și din grija și atenția pe care ne-o acordă nouă:

„Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el, să-l cercetezi în toate dimineţile, şi să-l încerci în toate clipele?” (Iov 7:17-18)

Chiar așa...

Dumnezeu este preocupat și știe totul despre:

scuipatul nostru: „Cînd îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?” (Iov 7:19)
părul din cap: „Pînă și perii din cap, toți vă sunt numărați.” (Matei 10:30)
lacrimile: „pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele [lacrimile] scrise în cartea Ta?” (Psalmul 56:8)
rinichii: „Tu mi-ai întocmit rărunchii.” (Psamul 139:13)
pașii: „Tu numeri pașii vieții mele de pribeag.” (Psalmul 56:8)
zilele vieții: „în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rînduite, mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele.” (Psalmul 139:16)

Să revenim...

Un Dumnezeu care știe atît de mult, Dumnezeu care la început a creat cerurile și pămîntul (Geneza 1:1) nu mai are nevoie să pună întrebări. Dar totuși, de ce o face? O face pentru noi. S-ar putea ca noi să fim cei care ne-am rătăcit și să nu știm că nu știm.

Continuarea în partea a doua...

Până unde crezi că poţi să Îl urmezi pe Hristos?

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Fri, 19 Nov 2010 21:49:00 +0000

Jurăminte de fidelitate, dedicări şi rededicări, declaraţii religioase frumoase, atitudini emoţionale şi multe alte forme de manifestare a ataşamentului nostru faţă de Hristos poate face un credincios, când lucrurile sunt frumoase şi liniştite, când cerul e senin.

Ce se întampla însă când cerul se întunecă şi vine furtuna?
Ce se întamplă când “nevoia” te împinge să mai cobori ştacheta?
Ce se întamplă când oferta lumii şi a celui rău devine tentantă?
Ce se întamplă când preţul urmării lui Hristos ţi se pare cam prea mare?

Până unde crezi că poţi să Îl urmezi pe Hristos?
Cam care este nivelul ofertei ca ea sa devină atât de tentantă încât să îi întorci spatele lui Isus?
Care este “călcâiul lui Ahile” al tău unde ştie diavolul că poate lovi letal?
Indiferent că e frica, ruşinea, mândria, respectabilitatea, comoditatea sau relativismul, aici va ataca inamicul. Şi bazat pe fortele tale nu poţi rezista.

Dacă ar trebui să îţi fie frica de ceva sau de cineva, ar trebui sa îţi fie frică de tine. Tu îţi eşti cel mai mare duşman.
De aceea nu trebuie să ai încredere în tine şi să te bizuieşti pe forţele tale.
De aceea ai nevoie disperata de Isus.
Şi într-adevăr, numai în El biruinţa e garantată.

Vezi Gând rostit:
Cât preţuieşte Isus pentru tine?
Ceva mai puţin decât valoarea lucrurilor pentru care eşti gata să Îl părăseşti.

Securitatea şi efectele ei peste ani

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Tue, 28 Sep 2010 18:34:00 +0000

Subiectul cel mai fierbinte în lumea creştină, reflectat din plin şi în blogosferă, este redeschiderea discuţiei despre colaborarea cu Securitatea.
Punctul de plecare al acestei dezbateri publice, a fost cartea lui Vasilică Croitor, Răscumpărarea Memoriei, carte lansată de curând.
Cum era de aşteptat, părerile legate de oportunitatea acestui demers sunt împărţite, de la contestarea lui vehementă, până la aprobarea lui cu entuziasm.
Este evident că autorul documentează, în cartea sa, colaborarea cu Securitatea a unor lideri ai mişcării penticostale, din perioada de dinainte de 1989.
E de bun simţ să spunem că a existat colaboraţionism în toate confesiunile creştine, dar şi în alte sfere ale societăţii.
Securitatea a încercat, şi de multe ori a reuşit, să recruteze de la intelectuali până la muncitori.
Colegul de slujbă, de amfiteatru, sau chiar partenerul de viaţă devenind colaborator, al Securităţii, în anumite cazuri.
Nu au colaborat doar preoţi sau păstori. Din diverse motive au colaborat şi laici.
Au colaborat de frică, fiind şantajaţi, din interes, sau chiar din grandomanie.
Poate unii or fi colaborat şi dintr-un patriotism sincer, dar evident greşit înţeles.
La fel de interesant subiect este şi motivaţia contemporanilor de a-i descoperi pe foştii colaboratori.
Nimeni nu va declara altceva, decât că doreşte ca adevărul să iasă la lumină, pentru că, nu-i aşa, adevărul te face liber.
Şi la fel de important este şi efectul pe care-l au aceste dezvăluiri.
Este adevărat că unii pot suporta adevărul şi uni cu iubirea, dar nu e mai puţin adevărat că în unii stârneşte instincte primare.
Acest adevăr nu foloseşte la nimic dacă nu este însoţit de iubire. Şi duşmanii trebuie iubiţi, d-apăi fraţii.
Nimeni şi nimic nu mă poate convinge că trebuie să spun cuvinte grele, să dispreţuiesc, sau să scad în iubire faţă de fratele meu, oricât de grav ar fi greşit faţă de mine sau de alţi fraţi.
Poate sună patetic, dar tocmai acum are nevoie mai multă de iubire.
Se face câteodată o comparaţie între turnător şi victime. Cine e de plâns?
Comparaţa e neavenită, pentru că planurile diferă, deşi sub o altă formă şi colaboratorii au fost şi sunt victime.

Pentru mine cel mai important aspect al acestei dezbateri este legat de cei de până la 30 de ani, tinerii care nu aveau cum să colaboreze cu Securitatea, datorită vârstei.
- care sunt motivaţiile lor reale în dorinţa de a afla cine a colaborat cu Securitatea a foştilor lideri, poate unii încă în poziţii de conducere?
- cum îi va afecta descoperirea unor lucruri neplăcute din istoria confesiunii lor?
Dacă este legitimă dorinţa lor de a afla cine le este lider, este total deplasată o anumită superioritate a unora, ce cred că ei ar fi reacţionat altcumva.
Poate da, poate nu. Până nu ai avut în faţă pomul cunoştinţei binelui şi răului şi pe şarpe pe aproape, nu poţi spune că tu eşti mai bun decât Adam.
Închei spunând că ideea de colaborare nu a dispărut. Orice sistem îşi caută victimele şi le şi găseşte. Şi astăzi există chemarea la "colaborare", doar că în alte forme.
Fără a avea pretenţia de acurateţe ştiinţifică, am pus la dispoziţia celor interesaţi un instrument de sondare a câtorva dintre aceste idei enunţate de mine.
El se găseşte pe Sondaje Creştine.

Linkuri Creştine 2000+

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Mon, 06 Sep 2010 19:25:00 +0000

Am depăşit numărul de 2000 de linkuri înregistrate în directorul web Linkuri Creştine, componentă a proiectului Cuvinte inspirate în spaţiul virtual.

Detalii despre proiect găsiţi şi pe blogul suport Linkuri Creştine.

Proiectul acesta este un proiect deschis, ceea ce înseamnă că înregistrarea este deschisă şi pentru alte linkuri.
Aş vrea să mulţumesc tuturor acelora ce au contribuit la popularizarea acestuia.
Cei ce doresc să ajute acest proiect o pot face înscriindu-se în acest Director, sau inserând un banner în spaţiul lor virtual.
Vă aduc în atenţie şi Directorul Top Creştin 1000, susţinut de blogul suport, Director ce vă monitorizează şi promovează spaţiul dvs. virtual.
Înscrieţi-vă gratuit!

REGULAMENTUL GENERAL al dezbaterilor publice dintre ortodocşi şi baptişti

noreply@blogger.com (Vasile Filat) — Sun, 05 Sep 2010 04:00:00 +0000

Împreună cu ieromonahul Petru Pruteanu am convenit asupra următorului regulament pentru dezbaterea teologică din 30 septembrie şi pentru eventuale alte dezbateri. Cu comun acord facem public acest regulament.

REGULAMENTUL GENERAL
al dezbaterilor publice dintre ortodocşi şi baptişti

Dezbaterile organizate între ortodocşi şi baptişti au un caracter teologic şi ştiinţific, fiind menite să contribuie la o explicare şi mărturisire deschisă a învăţăturii de credinţă a fiecărei confesiuni la un subiect stabilit. În acest sens, orice idee sau afirmaţie trebuie să fie argumentată teologic, iar după caz – şi istoric, filologic etc. Rugăciuni comune între reprezentaţii sau asistenţii celor două confesiuni nu vor avea loc.

Pe parcursul întregii dezbateri se va vorbi doar la subiectul convenit, fără abateri. Dezbaterile vor fi organizate în trei reprize: a) câte un comunicat de maxim 30 de minute din partea fiecărei părţi; b) dezbateri directe, la care fiecare parte adresează celeilalte părţi câte 5 întrebări, cu răspunsuri de maxim 5 minute; c) întrebări din sală, cu specificarea confesiunii adresante – în total 30-40 minute. Ordinea începerii comunicatelor va fi stabilită prin tragere la sorţi, urmând ca celelalte reprize să fie începute consecutiv de reprezentaţii celeilalte părţi. Între aceste reprize ale dezbaterii se pot organiza pauze nu mai mari de 10-15 minute.
Din partea fiecărei confesiuni vor fi câte 3 reprezentaţi: unul de bază şi alţi doi secundanţi. Întreaga discuţie va fi dirijată şi supravegheată de un moderator, care va fi din partea ortodocşilor în cazul în care dezbaterea va avea lor într-o încăpere aparţinând baptiştilor şi invers. Moderatorul nu are dreptul să fie părtinitor sau subiectiv în cronometrarea timpului sau în alte privinţe şi nu are dreptul să facă aprecieri sau să dea calificative reprezentaţilor vreunui cult. Cuvântul de început şi de încheiere aparţine moderatorului.
În cadrul dezbaterilor se vor accepta doar termenii “Biserica Ortodoxă” și “Biserica Baptistă” (ceea ce nu înseamnă neapărat recunoaşterea reciprocă a statutului de „Biserică” în sensul dogmatic). Totodată nu se admite folosirea cuvântului „sectă” şi a derivatelor ei. Adresarea față de clericii ortodocşi se va face cu apelativele „preot / ieromonah” și “pastor / teolog” față de slujitorii baptişti.
Dezbaterile vor avea loc „pe picior de egalitate” şi civilizat, fiecare având dreptul la opinie şi replică, în limitele regulamentului. Pe parcursul discuţiilor fiecare parte îşi va respecta timpul alocat, neîntrerupându-l pe celălalt. Nu este admisă nici un fel de discriminare confesională sau personală şi nu se admit ironizări sau atacuri directe sau indirecte la adresa confesiunilor reprezentate sau la adresa persoanelor care reprezintă aceste confesiuni.
Deşi dezbaterile nu au fost organizate de cultele oficiale (înregistrate în Republica Moldova) şi nici reprezentaţii nu sunt delegaţi oficiali ai acestora, fiecare vorbitor va prezenta doctrina oficială a confesiunii pe care o reprezintă, iar acolo unde îşi va expune un punct de vedere propriu, el va trebui să precizeze acest lucru.
Dezbaterile au caracter public şi la ele pot participa asistenţi din partea ambelor culte sau chiar a altor confesiuni (decât cele două), fără însă ca cei care asistă să aibă dreptul să se implice în discuţii sau să întrerupă buna desfăşurare a acestora. Publicul va putea adresa întrebări scrise în ultima repriză a dezbaterilor, pe care moderatorul le va citi, iar reprezentanţii vizaţi vor răspunde. Întrebările care nu sunt la subiectul discutat nu vor fi citite, la fel ca şi cele care nu corespund prezentului regulament.
Asistenţii tuturor cultelor prezente trebuie să se respecte reciproc, fiind interzisă orice acţiune sau instigare la ură şi vrajbă inter-confesională sau inter-personală. Cei care încalcă aceste principii vor fi daţi afară din sală, iar după caz, vor fi pârâţi in instanţele de judecată. Organizatorii vor supraveghea respectarea ordinei, iar dacă între asistenţii cultelor vor apărea totuşi careva disensiuni, organizatorii nu poartă răspundere pentru aceasta, ci fiecare individ poate fi tras la răspundere personal, conform legilor în vigoare.
Întrunirile vor putea fi înregistrate audio şi video, iar difuzarea acestor înregistrări se va face doar integral, fără a tăia ceva din conţinutul acestora (cu excepţia unor „montări cosmetice”). Este permis şi accesul presei, dar acestea au dreptul să facă doar interviuri sumare, fiindu-le interzisă difuzarea unor înregistrări de durată a acestor dezbateri fără acordul comun a reprezentanților de bază din partea celor două confesiuni.
Prezentul regulament va fi făcut public în prealabil şi va fi citit de moderator în faţa întregului auditoriu, fiind obligatoriu pentru toţi, în egală măsură. Regulamentul va rămâne valabil şi pentru alte dezbateri de acest gen, iar la propunerea părţilor, el poate fi revizuit.

Isus Hristos este Domnul!

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Sun, 22 Aug 2010 17:25:00 +0000

Isus Hristos este Domnul!

Pe bolta cerului, înspre apus, a apărut un chip foarte mare şi luminos.
Era frumos, dar în acelaşi timp emana o forţă imensă.
Tendinţa naturală era să te închini înaintea lui, dându-i cinstea cuvenită.
Dintr-o dată, în duh, am ştiut că este diavolul.
Din toată fiinţa mea au izbucnit cuvintele de proclamare: "Isus Hristos este Domnul!"
Acea forţă teribilă a lui se desfăşura împotriva mea, fără cuvinte, ca un flux, încercând să îmi oprească cuvintele.
Cu un amestec de convingere şi disperare continuam să proclam "Isus Hristos este Domnul!"
Muşchii feţei mi se contorsiunau, sub acţiunea acelei forţe, şi cuvintele îmi ieşeau din ce în ce mai greu din gură.
Continuam să proclam acele cuvinte, pe care le pricepeam ca fiind arma mea.
Ştiam că este o luptă şi că voi pierde dacă voi tăcea.
Încleştarea era cumplită. Simţeam că se vor rupe bucăţi de carne din faţa mea, însă, cu eforturi din ce în ce mai mari, cu cuvinte aproape dezarticulate, proclamam "Isus Hristos este Domnul!"
De la un timp am observat că acel chip îşi pierdea strălucirea în unele porţiuni, ca şi cărbunii care dau să se răcească, sau ca şi unele porţiuni ale unui ecran cu cristale lichide pe care apar pete mai întunecate.
Asta m-a încurajat şi am continuat să proclam "Isus Hristos este Domnul!", întrezărind biruinţa.
La un moment dat, după încă un timp, ca printr-o explozie, a dispărut acest chip luminos şi bolta cerului s-a umplut de cete de îngeri, luminoşi, care cântau şi toată tensiunea din aer era înlocuită cu pace şi armonie.
Atunci m-am trezit.

Mitruţ

Să fii Om!

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Sun, 15 Aug 2010 07:43:00 +0000

De multe luni mă frământă ideea caracterului creştin.
Frămantarile au venit din interior; cum ar trebui să fiu ca să corespund aşteptărilor lui Dumnezeu.
Framântările sunt generate şi de surprize neplăcute legate de comportamente neadecvate ale unor creştini.
Şi frământările au fost legate şi de faptul că aveam de pregătit pentru Tabăra Plopu materialul ce pleca de la îndemnul lui Pavel "Fiţi Oameni!"
Dumnezeu ne-a iubit şi ne iubeşte aşa de mult! Tu nu te poţi iubi cât te iubeşte Dumnezeu!
Atunci asta înseamnă că Dumnezeu a făcut şi face tot ceea ce e legat de El.
Atunci ce trebuie şi ce pot să fac eu?
De unde încep şi unde termin?
Care sunt aşteptările lui Dumnezeu?
Cum pot măsura statura mea spirituală?
Sunt întrebări şi uşoare şi grele; depinde de onestitatea ta.
Opreşte-te, cugetă şi trage concluzii!
Într-un veac al vitezei se pare că cine face mai multe stă mai bine. Câteodată nu e chiar aşa.
Isus Hristos era prezentat de Pilat celor ce doreau să-L răstignească cu nişte cuvinte a căror încărcătură nici n-o bănuia: Iată Omul!
Da, într-adevăr acesta era prototipul!
Tată iartă-i căci nu ştiu ce fac!
Pironitul se roagă pentru pironitori!
Batjocoritul îşi iartă batjocoritorii!
Duşmănitul iubeşte pe duşmănitori!
Acolo sus pe lemn blestemat, cu moarte de blestemat se arată Omul!
Eşti Om dacă îi iubeşti pe oameni. Dumnezeu este iubire!
Dacă nu îţi iubeşti duşmanii eşti un demagog creştin, sau un activist religios.
Standardul lui Dumnezeu pentru viaţa creştină este iubirea duşmanilor, nimic mai puţin!

Mitruţ

Şanţuri sau fântâni

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Wed, 14 Jul 2010 14:04:00 +0000

Blestemul epocii noastre este superficialitatea.
(Richard Foster)

Ceea ce spune Richard Foster este adevărat atât în privinţa vieţii personale, cât şi a vieţii de slujire.
Se poate observa o poziţionare ciudată a creştinilor faţă de slujire.
Pe de o parte există percepţia laicilor că slujirea este apanajul clericilor, ceea ce poate părea corect la prima vedere, dacă ne referim la anumite slujbe specifice.
Însă realitatea este că în sarcina clericilor se pun cam toate slujirile, că de aia sunt plătiţi, nu?
Pe de altă parte este şi vina clericilor care din diverse cauze au cam limitat accesul laicilor la segmente ale slujirii (femeile să stea în banca lor, tinerii nu sunt experimentaţi, intelectualii sunt cu nasul pe sus...)
Fie că e vorba de comoditate, teamă, sau lipsă de viziune, se vede că există două grupuri: unii epuizaţi şi alţii frustraţi.
În această situaţie cel mai rău este că fiecare "tabără" o vede pe cealaltă singura responsabilă că lucrurile nu merg bine şi asta blochează orice dialog.
Sunt şi cazuri fericite unde există o atmosferă de slujire responsabilă.

Dar analiza nu trebuie să se oprească doar la aspectul colectiv, ci şi la cel individual.
În ce slujiri sunt eu implicat? Sunt multe, sunt puţine? Sunt cele care trebuie?
Un creştin cu o agendă de slujire foarte încărcată poate părea un creştin foarte spiritual. Enumerarea punctelor din agenda lui poate să stârnească admiraţia semenilor.
Realitatea s-ar putea să fie alta.
Imaginea pe care o folosesc pentru a înţelege implicarea în slujire este a cuiva care vrea să ofere apă.
De aceea el sapă după apă. Poţi săpa adânc şi poţi săpa la suprafaţă.
Dacă sapi adânc e nespectaculos. La început se vede efortul tău şi poate chiar este apreciat, dar după o vreme, pe măsură ce înaintezi în munca ta, dispari din atenţia privitorilor.
Cu toate acestea, după mult timp, laşi în urmă o fântînă cu apă rece şi limpede, numai bună de băut.
Dar poţi săpa şi în stânga şi-n dreapta. E şi asta o muncă şi chiar e spectaculoasă. Zilnic te vor vedea oamenii şi vor aprecia efortul tău de om preocupat de binele comunităţii.
Până la urmă şanţurile pe care le-ai săpat vor aduna în ele ceva apă de ploaie. La criză mare e bună şi apa asta, numai că la călduri mari dispare şi ea.
Cum e slujirea ta? Sapi şanţuri sau fântâni?

Mitruţ Ştiopu

De ce unii oameni nu se pot elibera din robia păcatului masturbării?

noreply@blogger.com (Vasile Filat) — Wed, 09 Jun 2010 09:28:00 +0000

Întrebare:

Sunt o fată de 14 ani şi sunt ţinută captivă de masturbare. Totul a început prin clasa a 2-a când mi-am făcut o prietenă mai mare cu 2 ani care m-a învăţat acest lucru pe care acum nu-l mai pot suporta. Nu mai rezist să trăiesc aşa. Nu mai vreau… Nu mai pot… Nu mai ştiu ce să mai fac? Sunt un copil foarte credincios, cred cu toată fiinţa mea în Dumnezeu şi îl simt mereu lângă mine, la bine şi la greu. Şi mă doar că Îl supăr practicând acest lucru… Merg aproape săptămânal la biserică şi de curând am fost şi m-am împărtăşit şi spovedit şi mi-am spus păcatele pentru că am minţit de câteva ori şi am tras un singur fum de ţigară şi atât, nu am păcate grave. Eram la un pas să spun şi despre masturbare dar mi-a fost ruşine să-l spun şi de aceea, nu am primit eliberare. Am zic să mă opresc, dar, tentaţia este prea mare şi azi s-a întâmplat din nou. Săptămâna trecută m-am împărtăşit şi am simţit că Dumnezeu m-a iertat şi azi, am păcătuit din nou… Mereu, de-a lungul anilor, când mă rugam la Dumnezeu îi ceream să mă ierte şi îi promiteam şi mă juram că nu-l mai repet, dar, tot am continuat. E ca şi cum cel rău mă împinge mereu să fac aceasta. Şi am spus mereu că mă schimb, că încep o viaţă nouă… dar în zadar. Azi puteam să mă opresc, dar ceva a fost mai puternic ca mine… parcă aşa ar fi vrut soarta… Vă implor, nu vreau să-L pierd pe Dumnezeu căci fără El viaţa mea nu poate continua. Vreau să-L prind de mână din nou, căci cred că s-a săturat şi El să tot primit şi să fie în zadar. Vă implor să mă ajutaţi şi să-mi spuneţi dacă îl mai pot readuce pe Dumnezeu în viaţa mea? Ce se va întâmpla de acum încolo? Vă implor să-mi răspundeţi.

Trebuie să te naşti din nou

Din mesajul tău îmi dau seama că nu eşti născută din nou şi nu ai Duhul Sfânt, unicul care iţi poate da puterea sa te eliberezi din robia păcatului şi pe care fiecare om îl primeşte doar la naşterea sa din nou.

Experienţa apostolului Pavel

În Epistola către Romani Apostolul Pavel relatează despre sine ceva asemănător cu problemele tale, chiar daca nu se referea nemijlocit la păcatul masturbării pe care il practici tu ci la alte păcate. El scrie astfel despre felul de trai când nu era încă in legământ cu Isus Hristos si nu avea Duhul Sfânt:

Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…? (Romani 7:18-24)

Mai citeşte odată ultima frază din acest pasaj şi vei vedea acelaşi strigăt de disperare după ajutor pe care l-am văzut în mesajul tău.

Apostolul Pavel a găsit eliberare deplină

În versetele care urmează, Apostolul Pavel spune astfel:

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului. Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. (Romani 7:25-8:9)

Vezi ce spune? Oamenii care au Duhul lui Hristos nu trăiesc după îndemnurile firii, ci după îndemnurile Duhului Sfânt şi nu mai sunt robii păcatului aşa cum eşti acum. Şi mai spune că dacă cineva nu are Duhul lui Hristos nu este al Lui. Faptul că eşti robită de masturbare şi că nu poţi ieşi din această robie este dovadă că nu ai Duhul Sfânt şi trebuie să-L primeşti. Atât timp cât nu ai Duhul Sfânt nu eşti a lui Hristos, adică nu eşti creştină adevărată, ci doar cu numele.

Despre păcatele grave şi mai puţin grave

Scrii că nu ai păcate grave dar nu este aşa. Scriptura spune:

Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. (Romani 3:23)

şi mai scrie…

Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru. (Romani 6:23)

Robia păcatului masturbării în care te afli scoate în evidenţă natura firii tale păcătoase pe care o au de altfel toţi oamenii, doar ca ei sunt robiţi de păcate şi patimi diferite. De aceea, toţi oamenii au o nevoie disperată să se pocăiască din inimă, să între în legământ cu Domnul Isus ca să se nască din nou şi să primească Duhul Sfânt. Nu uita că cei care nu au Duhul lui Hristos nu sunt ai Lui.

Nu soarta ci firea păcatului

Spui că azi puteai să te opreşti, dar ceva a fost mai puternic ca tine de parcă aşa ar fi vrut soarta… Nu are a face nimic aici soarta, ci a fost alegerea ta personală să te opreşti sau să comiţi păcatul. Dumnezeu spune în Sfânta Scriptură:

Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea. (Iacov 1:13-15)

Acel ceva care a fost mai puternic ca tine este firea ta păcătoasă care lucrează moartea în tine, te ţine în robia păcatului acum şi te va ţine până în ziua când vei primi Duhul Sfânt şi vei alege să trăieşti în deplină ascultare de îndemnurile Duhului.

Despre prieteniile rele

Spui că o prietenă mai mare te-a învăţat să te masturbezi. Copiii nu au discernământ şi nu ştiu să-şi aleagă prietenii şi ferindu-se de tovărăşiile rele şi părinţii trebuie să-i înveţe ceea ce este scris în Sfintele Scripturi:

Nu vă înşelaţi: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”. (1 Corinteni 15:33)

Iar la cartea Psalmilor scrie:

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit. Nu tot aşa este cu cei răi: ci ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul. De aceea cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii, nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi. Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire. (Psalmi 1:1-6)

De acum înainte fii cu luare aminte şi fereşte-te de orice tovărăşie şi oameni care te pot influenţa şi atrage pe calea păcatului.

Sfaturi practice

La încheiere vreau să-ţi dau câteva sfaturi practice şi anume:

Caută creştini adevăraţi care sunt născuţi din nou, care cercetează şi trăiesc potrivit cu Sfintele Scripturi. Dacă nu cunoşti astfel de oameni, îţi recomand să faci cunoştinţă cu tinerii de la Mişcarea “Generaţia Curată”.
Discută cu cineva din aceşti creştini şi cere-i să te călăuzească şi să te conducă în rugăciune ca să întri în Noul Legământ cu Isus Hristos, să te naşti din nou şi să primeşti Duhul Sfânt.
Începe să studiezi serios Sfintele Scripturi şi îţi recomand să faci rost de cursurile de studiu al Bibliei după metoda inductivă. Tinerii de la Mişcarea “Generaţia Curată” studiază după această metodă şi voi preda şi eu cursul “Căsătorie fără regrete” la tabăra din 15-24 iulie 2010. Te invit la această tabără.
Citeşte articolul “Cum să te eliberezi de păcatul masturbării?” şi urmează sfaturile prezentate acolo.

Dumnezeu să te ajute să te naşti din nou cât mai curând, să devii adevărată creştină şi să trăieşti o viaţă de biruinţă asupra păcatului urmând îndemnurile Duhului Sfânt.

preot Vasile Filat
citeşte mai multe articole de acelaşi autor pe www.moldovacrestina.net

Practica rugaciunii - islam versus crestinism

noreply@blogger.com (Pro(-)scris) — Mon, 31 May 2010 19:17:00 +0000

Deşi ştia că s-a semnat decretul, Daniel continua să meargă în casa lui, care avea ferestrele de sus deschise înspre Ierusalim şi, de trei ori pe zi, se punea pe genunchi, se ruga şi Îl lăuda pe Dumnezeul său, aşa cum făcuse şi mai înainte. (Daniel 6:10)

Musulmanii au pe zi cinci momente obligatorii dedicate rugaciunii. Evreii piosi ca proorocul Daniel aveau trei asemenea ”evadari” zilnic. Dar crestinii? Ei sunt indemnati sa se roage neincetat (1 Tes. 5:17). Putini reusesc. Dar daca zilnic evreii au 3 asemenea momente dedicate apropierii de Dumnezeu ,iar musulmanii 5, crestinii ar putea avea (macar) 7 (daca ”neincetat” e ”prea mult”)?

Te laud de şapte ori pe zi, din pricina judecăţilor Tale cele drepte. (Psalmii 119:164)

Unii vor spune ca sapte inseamna plinatatea la evrei. Si totusi de 7 ori pe zi este mult mai putin decat ”rugati-va neincetat”...

In liturgica crestina exista ”cele şapte laude” - un ciclu liturgic de o zi a carui origine vine tocmai de la Pslamul 119 (118), versetul 164:

De şapte ori pe zi te laud, din pricina legilor tale celor drepte.

Multi se mira de vitalitatea islamului si de ”coma” crestinismului. Ar putea fi o explicatie faptul ca musulmanul se roaga inca, pe cand crestinul e ”prea ocupat” pentru asa ceva? Nu discut aici calitatea rugaciunii sau ortodoxia credintei ci pur si simplu forta ”ritualului” ...

Semidocţii

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Tue, 25 May 2010 12:00:00 +0000

Nu mi-e teamă de oamenii învăţaţi. Ei au parte de admiraţia mea pentru înţelepciunea şi ştiinţa lor.
Nu mi-e teamă de oamenii neînvăţaţi. Bunul lor simţ îi face să aibă măsură şi merită respectul meu pentru aceasta.
Teamă mi-e de semidocţi. Ei sunt o plagă pentru toţi. Nu au nici înţelepciune, nici bun simţ.
Le ştiu pe toate, se pronunţă asupra tuturor subiectelor, dau verdicte în orice speţă.
Sunt un fel de oracole limbute care învârt vorbele mai abitir ca politrucii comunişti şi sunt mai cruzi ca Torquemada.
Sunt ca muştele în undelemn. Acresc totul.
Lipsa gunoiului şi a mizeriei le este însă fatală.

Mitruţ Ştiopu

Replica

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Wed, 12 May 2010 11:01:00 +0000

În condiţii normale replica este un mijloc onest şi legitim pentru a răspunde unei anumite afirmaţii incorecte sau cu care nu eşti de acord.
Din start ar trebui spus că replica nu ar trebui să vizeze persoana ci afirmaţia.
Mi s-ar putea reproşa că în teorie sună bine dar în practică e mai greu. Aşa este. Dar şi cu adevărurile Bibliei e la fel. Asta nu înseamnă însă că ele sunt mai puţin adevărate, sau că dificultatea ar trebui să fie o scuză.
Nu vreau să dau nimănui lecţii, însă pot să spun care este părerea mea şi, pe cale de consecinţă, atitudinea faţă de această problemă.
În primul rând ar trebui să opereze discernământul nostru.
E nevoie să dau replica oricui? Biblia spune că nu.
Iată un exemplu extrem.
Proverbe 26:4-5 Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept.
Asta înseamnă că sunt situaţii când trebuie să răspunzi şi sunt situaţii când nu trebuie să răspunzi. Cred că aici Duhul Sfânt decide. Oricum, a răspunde emoţional este o greşeală.
Risc acum să spun un lucru aplicat la blogosferă. La majoritatea afirmaţiilor din blogosfera românească nu trebuie răspuns. Motivul? Lipsa unui cod deontologic asumat duce la comportamente ciudate.
Iată câteva:
- lansez o informaţie fără să mă sinchisesc să o verific din surse obiective şi fără să-mi pese de daunele pe care le-aş putea produce
- mă aliez conjunctural cu cineva pentru a lovi în altcineva dacă este în interesul meu
- voi alege ţinte "vizibile", conştient fiind că asta aduce audienţă
O paranteză: cei ce fac aşa au câştiguri pe termen scurt.
De aceea spuneam că nu trebuie să răspunzi. Cazi în capcana celui ce are asemenea comportamente. Eu oricum nu răspund.
Voi răspunde întotdeauna celor ce mă abordează corect, sau nu sunt de acord cu ideile mele, dar o fac în mod civilizat.
Un prim filtru al refuzului de a răspunde e atitudinea. Aroganţa, agresivitatea, jignirile, viclenia, limbajul deplasat, sau anonimatul, descalifică un mesaj şi sunt îndreptăţit să-l ignor.

Mitruţ

Cuvinte inspirate în spaţiul virtual

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Wed, 05 May 2010 14:03:00 +0000

Folosesc spaţiul virtual de când a fost el accesibil, în diverse forme.
O perioadă am dat mai multă atenţie website-urilor, dar, pe măsură ce platformele de blogging s-au dezvoltat, am preluat şi acest instrument pentru diferite proiecte.
Am deschis primul blog pe o platformă profesionistă în 14.08.2006 pe Blogger. (Am fost fidel acestei platforme şi nu regret deloc. Recomand cu căldură Blogger.)
Primul meu blog a fost Jurnalul lui Mitruţ, care avea şi o oglindă în limba engleză, blog pe care am scris până în 25.11.2006.
Din diferite motive am întrerupt această activitate. Am reînceput să scriu în 14.10.2009.
De data aceasta am avut un ţel clar şi un orizont de timp alocat acestuia foarte clar.
Mi-am propus să investesc un an într-un proiect pe care l-am numit Cuvinte inspirate în spaţiul virtual.
Ce doream de fapt?
Doream ca, prin câteva acţiuni coerente, să contribui şi eu la sublinierea importanţei acestui mijloc modern de propagare a ideilor creştine, dar şi la articularea unei viziuni asupra modului în care acest lucru poate şi trebuie făcut.
În primul rând am crezut, şi am practicat acest lucru, că e nevoie de a defini ce poate scrie un blogger creştin şi ce mijloace legitime are la dispoziţie, şi, pe cale de consecinţă, care sunt limitările pe care ar trebui să şi le impună dacă doreşte să poată adăuga atributul de creştin la această îndeletnicire.
Marea parte a spaţiului virtual abundă în mesaje vulgare, cu un limbaj agresiv şi plin de cuvinte obscene.
Sudalma şi critica distructivă predomină, atât în postări, cât şi în comentarii.
Senzaţionalul şi nu valoarea este criteriul ce primează în alegerea subiectelor.
Atacul la persoană şi nu confruntarea de idei este arma folosită.
Aş putea continua, dar nu mi-am propus o analiză a blogosferei româneşti.
Ceea ce am vrut să spun este că, din păcate, influenţa asupra bloggerilor creştini există şi se vede.
Spaţiul virtual creştin este viciat de conflicte şi dispute. Blogurile devin instanţe în care există judecători şi procurori, dar mai puţin avocaţi.
Întotdeauna mi-am pus întrebarea aceasta. Dacă o persoană ce nu prea are nimic în comun cu Dumnezeu citeşte ce scriu eu, ce anume gândeşte? Sau mai bine zis cât bine şi cât rău îi fac?
Acesta a fost primul meu obiectiv, ca împreună cu alţi bloggeri creştini, să arătăm că se poate să faci blogging fără să-ţi pui poalele în cap sau să arunci cu noroi în alţii.
În sensul acesta am şi publicat Decalogul meu de blogger.
Un al doilea obiectiv pe care l-am avut, a fost acela de a arăta tinerilor bloggeri că se poate şi trebuie ca ei să îşi ridice vocea şi să devină relevanţi, fugind de căile bătătorite ale pritocirii subculturale.
În acest sens am acceptat o provocare adolescentină. Mi-am propus ca în interval de un an să ajung în primiele 1000 de locuri ale unui clasament cunoscut al blogurilor.
De ce? Nu, nu pentru orgoliu. Pur şi simplu voiam să dovedesc că şi un blog creştin poate fi promovat, în aşa fel încăt să stârnească curiozitea altora decât cei din "bătătura" noastră.
Unii au făcut-o înaintea mea prin conţinut sau popularitate. Iată că se poate şi prin vizibilitate.
Numai că eu am folosit o modalitate particulară, plecând de la o observaţie legată de relaţiile dintre bloggerii creştini. Am realizat că sunt "bisericuţe" (sper să nu se supere nimeni), mai degrabă concurente, decât în raporturi de colaborare. Şi asta se vede nu numai în clasamente.
Un alt obiectiv a fost de a pune instrumente la dispoziţia celor ce vor să beneficieze de spaţiul virtual.
Câteva componente au slujit acestui obiectiv.
Linkuri Creştine, Bloggeri Creştini şi Top Creştin 1000 au avut rolul de a inventaria spaţiul virtual creştin, cu accent mai degrabă pe destinatarul informaţiei decât pe cel ce o generează.
Alin Cristea este deschizătorul de drumuri în acest sens şi îi mulţumesc pentru toate acumulările de până acum.
Cuvinte Inspirate a avut rostul de a deschide un drum. Se poate ca bloggeri foarte diferiţi ca idei, ca stil, sau background, să aibă semnătura pe acelaşi blog fără să fie gaură în cer.
Tinere Voci este semnalul pentru tinerii care vin că şi ei îşi au locul în această slujire, că sunt apreciaţi şi încurajaţi şi că nu e nevoie să copie pe nimeni pentru a fi băgaţi în seamă.

Ceea ce mi-am propus pentru un an de zile s-a adunat în cca. jumătate de an.
E vremea să fac un pas înapoi. Voi continua să mai scriu, dar voi fi mult mai discret.
M-aş bucura însă dacă măcar cei tineri vor prelua câte ceva din aceste idei.

Dacă vrei să popularizezi aceste idei poţi pune un link pe blogul tău.
Poţi prelua total sau parţial această postare fără nici o problemă.

Mitruţ Ştiopu

Până atunci însă, trăiesc!

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Tue, 04 May 2010 11:31:00 +0000

Viaţa are derularea sa, derulare ce nu poate fi întreruptă sau tulburată de nimeni, fără îngăduinţa lui Dumnezeu.
Un capăt al său este intrarea în viaţă şi al doilea este ieşirea din ea.
Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi până la sfârşit.
Doar câţiva oameni au ieşit din această viaţă altfel decât prin moartea biologică. Biblia relatează câteva cazuri. Şi vor mai fi unii care vor ieşi aşa la răpirea Bisericii.
În rest toţi oamenii se nasc, trăiesc şi mor. Între se nasc şi mor este viaţa, cu componenta ei cantitativă, dată de lungimea ei şi calitativă, dată de modul în care a fost ea trăită.
Fiind creştin, nu cred în reîncarnare, aşa că singura viaţă pe care o am este cea care trebuie valorificată.
(Vezi Evrei 9:27: "oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata)
În cultura europeană cred că accentele se pun greşit. Astfel naşterea şi moartea sunt evenimente care atrag foarte multă atenţie, pe când viaţa în sine este un fel de drum din inerţie).
Doar pericolul morţii sau iminenţa ei fac ca viaţa să fie reevaluată.
De exemplu în alimentaţie oamenii mănâncă orice până află că suferă de o boală gravă. De-abia atunci acceptă un regim alimentar.
Chiar şi problema relaţiilor umane este supusă aceluiaşi mod păgubos de a privi lucrurile. Avem prieteni, cunoscuţi, cunoaştem oameni valoroşi, dar ne aducem aminte de ei în general când sunt la reanimare sau când mor.
Am văzut înmormântări fastuoase, cu discursuri elogioase, de care cel ce a murit oricum nu mai are folos. O parte din acele cuvinte ar fi prins foarte bine în timpul vieţii celui omagiat, ca să nu mai vorbesc de o mână întinsă.
Îi las pe psihologi să desluşească această "nevoie" de elogiere post-mortem, elogiere neacoperită de o atitudine pe măsură în perioada în care cel elogiat trăia.
E un fel de (pseudo)cult al morţilor în variantă modernă.
Am visat odată că am murit. Şi ca la orice înmormântare vin tot felul de oameni. Eram curios să aflu ce spun oamenii despre mine după ce am murit. Sigur că s-a confirmat zicerea "despre morţi numai de bine".
Da, a fost doar un vis, dar prea de multe ori am văzut acest lucru ca să mai fie doar o impresie.
Morţii nu mai au nevoie nici de elogii, nici de doliu, nici de vreo ofrandă. Au nevoie de aşa ceva înainte de a muri.
Evocarea e bună şi necesară, însă nu trebuie transformată în spectacol.

PS Ce m-a îndemnat să scriu aceste gânduri? Ar suna pretenţios dacă aş spune inspiraţia.
Aşa cum spuneam cuiva "mă mişc între maternitate şi cimitir".
Pe de o parte mi se nasc nepoţi şi pe de altă parte pierd oameni dragi sau repere.
Dar în acelaşi timp ştiu că în oricare zi aş putea să fiu eu "cel elogiat". Pe de o parte pentru că al doilea capăt e cunoscut doar de El, iar pe de altă parte şubrezenia mea este un argument în acest sens.
Până atunci însă, trăiesc!

Mitruţ Ştiopu

Ionatan

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Sat, 17 Apr 2010 14:51:00 +0000

Acum când Ionatan a plecat dintre noi nu simt nici un impuls să spun lucruri mari despre talentul lui. Nu trebuie să fii critic de artă ca să îl recunoşti.
E drept să spunem că a avut şi contestatari, cei care erau obişnuiţi cu ceea ce el numea "predicuţă rimată".
L-am invitat odată la o colaborare la un post de radio pe net, pentru o emisiune de poezie.
A fost de acord. Nu am reuşit să o materializăm datorită unei conexiuni slabe de Internet.
De aceea mi-a furnizat materiale pentru această emisiune.
A fost realizat şi un interviu: el a primit întrebările în scris, a înregistrat răspunsurile şi le-a trimis, atât în formă audio cât şi în scris.
Iată două întrebări însoţite de răspunsuri:

Întrebare: Ce teme favorite apar cel mai des în poeziile tale?
Răspuns: Am început a discuta despre asta ceva mai înainte. Care temă poate fi mai dragă unui îndrăgostit de Hristos decât iubirea Lui? Când se bucură sau suferă, când cântă sau plânge, când înoată sau aleargă după fluturi...
Nu, nu pot spune că am teme favorite. Scriu despre orice simt în ideea pe care am mai pomenit-o, exprimată aşa de frumos de Sf. Augustin: "Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei"... ce vrei! Simte ce vrei, va simţi El. Dacă îţi stăpâneşte viaţa, gândurile, sentimentele, dacă e El Domnul şi Stăpânul inimii tale, atunci o poţi lăsa în voia ei...
Cam asta e ceea ce fac eu în poezie. Las inima să simtă şi să spună ce vrea ea. Nu mă tem de nimic, nu mă tem de limbaj şi de capcanele lui, nu mă tem de cuvinte sau de raporturile dintre ele, nu mă tem de imagini...

Da, imaginaţie este o mare încercare pentru fiecare, fiindcă acolo îşi poate face cuibul atât coroana de spini, cât şi ramura de finic a închinării fiecăruia. Cea mai mare dramă e atunci când omul se vede pe sine ca obiect al imaginaţiei sale. Atunci va căuta să se plaseze în centrul ei şi va uzurpa astfel locul cuvenit lui Hristos. Devine atunci vulnerabil tuturor şoaptelor de înşelătoare mărire, sau devine vulnerabil pentru tot felul de experienţe dăunătoare, consumatoare de viaţă...

De acolo, din imaginaţia sa implicată mai mult sau mai puţin profund în experienţele realităţii sale, îşi alege un poet temele favorite. Dar când realitatea sa este realitatea lui Hristos şi a mântuirii Lui, iubirea fără margini a realităţii divine îl va copleşi cu harul ei. Aceasta va rămâne singura temă favorită a unui poet adevărat închinător al lui Hristos.
Audio

Întrebare: Care sunt (daca sunt) poeţii care te-au influentat?

Răspuns: Nu ştiu dacă ar putea spune cineva că nu a fost influenţat de ce a întâlnit mai deosebit în domeniul căruia i s-a dedicat. Ba chiar aş îndrăzni să afirm că originalitatea unui scriitor nu poate veni fără aceste influenţe, fără "mixarea" lor şi impresionarea propriei sensibilităţi, astfel încât rezultatul e ceva cu totul nou, deosebit. De aceea sfătuiesc pe tinerii scriitori creştini să nu rămână doar la "inspiraţia Duhului" şi la ce au tot auzit recitându-se în biserica, dacă vor ca scrisul lor să însemne şi altceva decât o predicuţă rimată. Şi nu numai pe tineri...

Dar să spun câte ceva despre autorii care m-au influenţat pe mine de-a lungul vremii. Cred că printre primii autori care au însemnat ceva pentru mine, în afară de cei studiaţi în şcoală, au fost românul Alexandru Phillippide şi englezul Rudyard Kipling, cu poezie If. Apoi, după ce am trecut prin Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, am făcut cunoştinţă cu Nichita Stănescu. El a însemnat pentru mine o adevărată revelaţie. Începusem a exersa scrisul în ceea ce credeam eu a fi maniera stănesciană. Am insistat destul de mult pe această experienţă, atunci. Asta se întâmpla pe la douăzeci de ani.

Mai târziu am descoperit literatura universală cu poezie ei. Frank O'Hara, Eugenio Montale, Odiseeas Elitis, Esenin sau Tenesse Williams, alături de mulţi alţii al căror nume le-am uitat, alături chiar de autori mici, publicaţi prin periodice literare şi citiţi cu nesaţ, dar cu discernământ literar deja format, toţi şi-au adus un mai mare sau mai mic aport la formarea propriei mele personalităţi literare.

Dar dincolo de toate acestea nu voi uita să menţionez aici Biblia cu cărţile ei poetice, singura Carte lângă care am rămas de-a lungul timpului, chiar dacă experienţe de tot felul mi-au jalonat tinereţea. Psalmii lui David, Cântarea Cântărilor sau Eclesiastul, alături de celelalte cărţi ale Bibliei, au creionat o anume sensibilitate, un fond special pe care s-au înscris, împletindu-se, toate celelalte influenţe, creind ceea ce vedeţi şi puteţi citi astăzi...
Audio

În amintirea lui Ionatan, iată o poezie ce merită reţinută: Încăpusem pe mâna lacrimii

Da, Ionatan a învins!

Mitruţ

Inimă de tată

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Tue, 13 Apr 2010 20:11:00 +0000

Câteodată ni se pare că suntem singuri, că nu mai sunt oameni care să gândească duhobniceşte şi parcă nu mai merită să luptăm.
Această descurajare a venit şi peste oameni mari ai lui Dumnezeu, cum a fost Ilie.
Numai că Dumnezeu nu ne lasă să ne plângem de milă şi ne spune că mai sunt mulţi alţii care nu şi-au plecat genunchii în faţa altor dumnezei.
Acum mai bine de 10 ani am primit şi eu această încurajare şi am scris această scurtă meditaţie.
Poate îţi va folosi şi ţie. Mie mi-a prins bine.

- Unde-mi sunt fiii, întrebă stăpânul?
- Unul seamănă vânt, altul seceră furtună; unul hraneşte porci, iar alţii dorm, răspunse slujitorul.
Lacrimi amare i-au brăzdat obrajii stăpânului, ca nişte mărgăritare născute din grea suferinţă.

- Doamne, nu plânge! Iata că mai văd şi alţi fii de-ai tăi. Unul pescuieşte, altul face corturi; unul drege zidurile cetăţii, iar altul împarte grâu la cei înfometaţi.
Şi peste întristare se aşternu bucuria.

Dar ce greu de purtat este amestecul de lacrimi şi zâmbet!

Mitruţ Ştiopu

Frumuseţea căsniciei creştine.

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 13 Apr 2010 05:51:00 +0000

„Cât de frumoasă este căsnicia între doi creştini, doi care sunt una în casă, una în dorinţă, una în modul de viaţă pe care îl urmează, una în religia pe care o practică… Nimic nu-i desparte în trup sau spirit… Ei se roagă împreună, se închină împreună, postesc împreună; se învaţă reciproc, se încurajează reciproc, se întăresc reciproc. Merg alături în Biserica lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai ospăţului lui Dumnezeu; alături trec prin dificultăţi şi persecuţie, împărtăşind o mângâiere reciprocă. Nu au secrete unul faţă de celalalt; nu evită compania celuilalt; nu aduc niciodată întristare inimii celuilalt…. Văzând asta, Christos se bucură. Unor astfel de oameni El le dăruieşte pacea Sa. Unde sunt doi ca aceştia împreună, este şi El prezent.”
Cuvintele lui Tertulian străbat peste ani revelând o realitate după care tânjesc mulţi dintre cei ce poartă numele lui Christos şi anume descoperirea frumuseţii în cadrul căsniciei creştine. În zilele noastre din nefericire, în cea mai mare parte, Biserica nu mai conştientizează prezenţa Celui ce umblă în mijlocul lampadarelor de aur cu un glas ca al multor ape. Ca urmare, nici viaţa de familie a acestei largi majorităţi nu se mai face auzită ca un ecou al vocii Sale ci sunt precum un gong de aramă zgomotos sau un chimval zăngănitor.
Totuşi, frumuseţea de care vorbeşte acest părinte al bisericii, frumuseţea căsniciei descrisă de Scripturi este conturată odată cu înţelegerea scopurilor pentru care aceasta a fost creată. Ceea ce conferă frumuseţe căsniciei estetovărăşia, camaraderia. „Nu este bine ca omul să fie singur!” Suntem creaţi să trăim în relaţii iar căsnicia este cel mai intim nivel al relaţiilor umane. Apoi, aceasta este pilonul de bază al societăţii. Lumea ar fi un dezastru dacă familia s-ar strica complet şi ar înceta să mai existe. De asemenea, căsnicia este pentru reproducere. „Duceţi-vă şi umpleţi pământul!”, a spus Dumnezeu cuplului primordial. Aceasta nu înseamnă că familia este doar o „clinică maternă”. Nu. Mariajul şi sexul în cadrul acestuia este şi pentru plăcerea noastră. Căsnicia este un lucru bun şi plăcut atunci când lucrurile se aşează cum trebuie. Ea este de asemenea o soluţie împotriva păcatelor sexuale. Pavel scriindu-le corintenilor, oferă următorul îndemn:„este mai bine să se căsătorească decât să ardă de dorinţă”.
Frumuseţea căsniciei ţine cumva de fericirea mea, de bunăstarea mea, de plăcerea mea? Cei mulţi aşa consideră. Însă aşa cum vin de rapid în gândirea noastră aceste observaţii, aşa de rapid se risipesc în dezamagire odată cu lupta la baionetă cu realitatea cruntă.
Dacă am vedea clar am înţelege că mai presus de orice alt scop, primordial, căsnicia este despre Dumnezeu, despre gloria lui Dumnezeu şi apoi despre fericirea, plăcerea, bunăstarea… nu a noastră, ci a celuilalt, a partenerului nostru. Ceea ce ne îndeamnă să fim atât de preocupaţi faţă de noi înşine este păcatul. Păcatul îndreaptă reflectoarele înspre noi, face din noi centrul atenţiei. Dumnezeu nu va fi vreodată glorificat în cineva atâta timp cât eul acestuia este încă proeminent în viaţa sa, atâta timp cât interesele personale sunt mai importante decât dorinţele şi interesele partenerului de viaţă.
De aici, nevoia acută de sfinţenie personală. Şi, acest proces al sfinţirii personale, mai ales în viaţa de cuplu este, de cele mai mult ori, extrem de dureros. Implică multă renunţare, mult sacrificiu, merge chiar până la moarte.Moartea faţă de noi înşine. Dacă nu murim faţă de noi înşine căsnicia ne va fi un dezastru. Martori ruşinaţi şi nu puţini, cu capetele plecate, zdrobiţi de tăvalugul divorţului pot confirma acest lucru. O căsnicie fericită da, cere un divorţ. Însă divorţul acesta trebuie să fie faţă de eul nostru, faţă de dragostea excesivă faţa de sine.
Christos Şi-a dat viaţa pentru Biserică şi acest lucru este un mandat pentru fiecare soţ şi fiecare soţie în propria „împărăţie privată” cum numea cineva căsatoria. O familie sfântă va reflecta Cerul, îl va reflecta pe Christos. Va fi, în miniatură, un tipar al manifestării lui Dumnezeu în poporul Său. Aceasta este sacră şi ne îndreaptă privirile înspre Christos şi relaţia Sa cu Biserica pentru că, întocmai precum Biserica, căsnicia ne pune deoparte pentru ceva mult mai măreţ, mai presus de noi înşine.
Dumnezeu prin Christos, a pus Biserica deoparte şi a sfinţit-o pentru a împlini lucrarea Sa în lume. Acelaşi lucru este foarte adevărat cu privire la această instituţie „sfântă”. Dumnezeu foloseşte relaţia dintre soţ şi soţie pentru a dărui şi a lua, pentru a ocroti şi a purta de grijă. La bine şi la rău, în sărăcie şi în bogăţie, în suferinţă şi în sănătate, El este Acela care lucrează în noi şi ne curăţeşte, ne sfinţeşte cu scopul declarat ca noi să experimentăm din plin frumuseţea căsniciei creştine. Şi când avem parte de această frumuseţe, Dumnezeu este glorificat.
Christos se bucură. Unor astfel de oameni El le dăruieşte pacea Sa. Unde sunt doi ca aceştia împreună, este şi El prezent.
- Eşti atât de frumoasă, iubita mea, atât de frumoasă!
- Eşti atât de frumos, iubitul meu, atât de plăcut!
(Cant. Cant. 1:15, 16)
Marius Zărnescu

”Femeia hananeanca” – de N. Steinhardt

noreply@blogger.com (Pro(-)scris) — Sat, 10 Apr 2010 08:31:00 +0000

din volumul de predici-eseuri "Daruind vei dobandi.Cuvinte de credinta".

Fugind de încercări?!

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Fri, 09 Apr 2010 16:51:00 +0000

Fugim de dureri, fugim de necunoscut, fugim de ceea ce ne periclitează într-un fel sau altul "certitudinile" noastre.

Fără să realizăm, ne tot preocupă ideea unei siguranţe maxime: facem asigurări de pensie, de sănătate, case trainice, cariere ce ne asigură venituri peste necesar; facem conturi bancare cu "bani albi pentru zile negre".

Evităm locurile şi situaţiile ce ne pot face să ne îmbolnăvim, devenind ultra-preocupaţi cu igiena, alimentaţia sănătoasă, produsele de "întinerire"; facem tratamente preventive şi de fortificare mai mult sau mai puţin fundamentate.

Evităm relaţiile cu oamenii şi nu dăm nimănui voie să privească în sufletul nostru ca o formă de protecţie, câteodată nici măcar celor din familia noastră.

Nu ne mărturisim vulnerabilităţile nimănui din frica de a nu fi exploatate de către cineva.

Nu ne arătam nici sentimentele faţă de nimeni ca să nu părem slabi.

Nu râdem când trebuie şi nu plângem când trebuie pentru a ne păstra o anumită imagine ce pare că ne protejează faţă de cei din jurul nostru.

Şi uite aşa, încetul cu încetul, ne formăm ca oameni care nu ştiu, nu pot sau nu vreau să mai ştie de situaţii grele şi asta se va manifesta şi în domeniul spiritual.

Nu ne place când trecem prin încercări, nu înţelegem încercările şi facem orice ca să fugim de ele.

Ne dezvoltăm chiar "teologii" care să ne sprijine aceste atitudini şi nu e de mirare că se insinuează în inima noastră idei legate de faptul că un creştin bun este doar sănătos şi doar bogat, sau măcar prosper.

Sărăcia, boala, batjocura, oprobiul public, pierderea, devin "urâciuni" şi ajungem să nu mai înţelegem ce poate ieşi bun dacă un creştin trebuie să treacă pe aici.

Şi Dumnezeu devine tare de neînţeles pentru noi, ne simţim victime ale situaţiilor grele şi uite aşa se naşte întrebarea: unde este Dumnezeu şi de ce ne lasă sa ne chinuim?

Viaţa lui Isus şi a apostolilor Săi arată că adeseori ne trece Dumnezeu intenţionat pe acolo spre binecuvântarea noastră şi spre binecuvântarea altora.

Ce poate fi bun în a nu avea "unde să îţi pleci capul"?

Ce poate fi bun în a fi plin de bube?

Ce poate fi bun în a rămâne cu un ţepuş în carne?

Ce poate fi bun în a-ţi pierde viaţa?

Ce poate fi bun în a fi părăsit de toţi?

Binecuvântaţi sunt acei ce văd sfârşitul unui lucru şi au perspectiva veşniciei.

Romani 8:18 Eu socotesc ca suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.

2 Corinteni 12:9 Şi El mi-a zis: "Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită." Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.

Fericiţi sunt aceia care sunt mai preocupaţi de siguranţa veşnică decât de cea vremelnică!

Fericiţi sunt aceia care mulţumesc Domnului pentru încercările lor, cu bucurie!

Fericiţi sunt aceia care Îi dau voie Domnului să îi treacă prin încercări, din convingerea că ele lucrează in interior caracterul lui Hristos!

Mitruţ

”The Real Face of Jesus”

noreply@blogger.com (Pro(-)scris) — Wed, 07 Apr 2010 21:25:00 +0000

Noua gaselnita comerciala cu ocazia pastelui 2010 , ”documentarul” History Channel ”The Real Face of Jesus” mi-a stimulat meditarea asupra unei paradox al crestinismului: crestinii sunt chemati la o iubire totala fata de o Persoana a Carui chip nu L-au vazut niciodata(”face-to-face” cu exceptia generatiei contemporane Domnului si poate a celor foarte putini privilegiati cu vreo vedenie a Sa).

Daca noi, crestinii de azi, ne-am intalni pe strada cu Mantuitorul revenit printre noi, ca in legenda marelui inchizitor a lui Dostoievski, L-am recunoaste? Cum? Nu-I stim chipul, nu I-am vazut nici o fotografie ci doar reprezentari, imaginari umane - icoane, tablouri . Daca ar trece pe langa noi Domnul, dupa ce L-am recunoaste, daca L-am recunoaste? Dupa straiele cu care ne-am obisnuit din tablourile cu ”El”? Daca cineva s-ar deghiza intr-o infatisare care sa ”aduca” cu imaginile noastre mentale despre El, cum am sti ca e un fals Hristos? Cum Il vom distinge pe El, a carui fata n-am vazut-o nicicand, de cristosii mincinosi despre care El ne-a avertizat ca vor apare si se vor da drept El? Daca pseudo-hristosii ne-ar recita cuvintele Domnului din evanghelii, daca s-ar imbraca si s-ar comporta cam cum ne imaginam noi ca ar fi facut-o El... cum am reusi sa depistam contrafacerea, falsul?

Din sutele si miile de imagini si reprezentari ale Lui care va fi fiind cea mai apropiata de realitate? Conteaza?

Este foarte interesant in legenda lui Dostoievski cum este El ”recunoscut”:

Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste, şi totuşi, oricît ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este El. Pasajul acesta ar putea să fie cel mai frumos din tot poemul, căci arată cum se face că toţi l-au recunoscut.El, El este!" zboară din gură în gură zvonul prin mulţime. „Nu poate fi decît El!" Mînat de o forţă irezistibilă, poporul se stringe în preajma Lui, Înconjurîndu-L ; clipă de clipă, mulţimea sporeşte, ţinîndu-se pas cu pas după Dînsul. Şi-n vremea asta, El trece tăcut mai departe, cu acelaşi surîs plin de îndurare nemărginită. Soarele dragostei arde în inima lui şi razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din privirile Sale, răspîndinclu-se asupra gloatelor, trezesc în sufletul fiecăruia o iubire plină de osîrdie pentru Dînsul. Cu braţele întinse, El îi binecuvîntează pe toţi, şi simpla atingere a mîinilor Lui, sau chiar numai a veşmintelor Sale, are virtutea de-a lecui orice beteşug. „Tămâduieşte-mă, Doamne, ca să Te pot vedea la faţă!" strigă spre El un bătrîn orb din născare, şi-n aceeaşi clipă solzii ce-i acopereau ochii cad, şi orbul îşi recapătă vederea şi poate să-L privească. Poporul plînge şi sărută pămîntul pe care calcă. Copiii îi aruncă flori în cale, cîntînd şi preamărindu-L. „Osana!

Asa cum se poate vedea in text, El este mai degraba ”intuit”, ”ghicit”, ”suprapus” unei imagini evanghelice si ”sentinta” pozitiva vine ca o consecinta: ”Nu poate fi decat El!”... Dar de unde stii ca e El? Dupa ce? Nu-i stii culoarea ochilor, nu-i stii trasaturile chipului, n-ai idee de inaltime, greutate, alura. Cand trebuie sa ne intalnim(la aeroport, de exemplu) cu cineva pe care nu l-am vazut in viata noastra, ne dam semnalmente de recunoastere:” voi fi imbracat asa si asa, voi purta cutare haina, ...”. Ba unii inca poarta la aeroport si un carton cu numele asteptatului asteptand ca acela sa-si vada numele si sa se ”deconspire”.

Dar noi cum L-am putea recunoaste pe Iisus?? Cum l-am deosebi de o ”sosie” malefica a Sa, de un amagitor croit sa ne joace feste amare si ucigatoare? Care sunt semnalmentele de recunoastere ale Domnului? Un chip tipic evreiesc ( doar maica Sa era evreica sadea) ? O statura impunatoare? Da si nu, daca profetul nu s-a referit doar la chipul Sau desfigurat de patimire:

2. El a crescut înaintea Lui ca un lăstar, ca o rădăcină ieşită dintr-un pământ uscat; nu avea nici frumuseţe, nici strălucire care să ne atragă, nu era nimic în înfăţişarea Lui care să ne placă.
3. Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era atât de dispreţuit, încât oamenii îşi ascundeau faţa de El, iar noi nu L-am luat în seamă.
(Isaia 53:2-3, NTR)

Documentarul, bun de facut bani din buzunarele curiosilor naivi dar dornici sa-L vada pe ”Isus” ”inviat” la chip, prin ”magia” ”atot-stiutoarei” tehnici dupa un giulgiu controversat, poate fi tentant dar amagitor. Daca ne-ar fi dat sa-I reconstituim azi chipul din timpul in-omenirii Sale si s-ar mai gasi pe fata pamantului un altul care sa semene cu ceea ce am avea noi( vezi sosiile celebritatilor) cu ce ne-ar incalzi aceasta ”performanta”? Azi cu multi bani si cu ajutorul chirurgiei plastice te poti des/trans-figura si lua chipul cuiva. Pentru un timp... Si? Iisus ar putea poate fi ”clonat” ca fizionomie dar ce folos?

A vrut Domnul sa-L iubim fara sa-L fi vazut? Poti sa iubesti pe cineva si cand ii descoperi chipul sa fie o surpriza neplacuta? Ce ne vom face daca vom descoperi la final ca Acela de care ne declaram indragostiti lulea n-are ochii albastri asa cum Il visam noi, n-are tenul alb ca spuma laptelui, n-are ”mustacioara lui ca pana corbului”... nu corespunde chipului idelizat cu care L-am ”dotat” noi, ci are un chip cat se poate de comun, ciudat de semitic, cam masliniu, mai deloc ”sharmant” dupa normele noastre de sharm...

Pentru apostolii si contemporanii Domnului chipul Sau nu a fost un secret:

1. Ceea ce era de la început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au atins cu privire la Cuvântul vieţii
2. – căci viaţa a fost arătată, iar noi am văzut-o şi depunem mărturie şi vă vestim viaţa veşnică care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată –
3. deci ceea ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos.
(1 Ioan 1:1-3, NTR)

Dar pentru noi?Pentru mine? Pentru tine? Ai habar pe cine iubesti? Poti iubi fara sa-ti pese de chipul iubit? Iti asumi surpriza descoperirii chipului Sau?

29. Isus i-a zis: – Ai crezut pentru că M-ai văzut? Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20:29, NTR)

8. Pe El voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, chiar dacă acum nu-L vedeţi, şi vă bucuraţi nespus, cu o bucurie de nedescris şi glorioasă,
9. pentru că primiţi la capătul credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre. (1 Petru 1:8-9, NTR)

Personajul fără nume: Fiul văduvei din Nain

noreply@blogger.com (Alin Cristea) — Tue, 06 Apr 2010 15:53:00 +0000

Duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii sale... (Luca 7:12)

A muri. Murire. A învia. Înviere.

Coordonate clare ale Sărbătorilor Paștelui, Murirea și Învierea sînt de fapt supranume ale existenței noastre cotidiene. Zilnic mor oameni și flori și-n fiecare zi Viața reînvie în alți oameni și în alte flori.

Dispariția celor dragi ne face, de fiecare dată, să ne întrebăm: Îl voi revedea cîndva? O voi revedea vreodată? Există Învierea morților?

Privind degenerarea bobului de grîu care moare pentru a renaște într-o simfonie graminee, ne întrebăm dacă o astfel de lege se aplică în existența ființei umane?

Degradarea fizică a ființei umane, care se întoarce în țărînă, înseamnă sfîrșitul existenței sau, dimpotrivă, “un zbor spre nemurire”?

Dacă n-a înviat Hristos, atunci credința creștină este zadarnică...

Dar dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos Înviatul care stă la dreapta Tatălui, atunci sîntem cei mai nenorociți dintre toți oameni!

Lipsa de perspectivă e mare belea...

Oamenii din Nain duceau la groapă un mort... Singura perspectivă a lor era... înmormîntarea. Un mort trebuie înmormîntat, nu-i așa?

NU!

Un mort trebuie înviat!

Isus, Apa Vieții, a hotărît să facă învieri ÎNAINTE de învierea Sa!

În El avem viața, mișcarea și ființa. Asta e meseria poetului, “să numească nenumitul...”

Iar cînd și-a dat duhul pe cruce, ÎNDATĂ mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților care muriseră au înviat.

Viața și Moartea lui Isus Trimisul au fost însoțite de Înviere!

Fiul văduvei din Nain e un personaj fără nume prin care perspectiva nainienilor a fost bulversată. Învierea venise printre ei! Împărăția lui Dumnezeu se pogorîse asupra lor! Mila Nazariteanului l-a redat pe tinerel maicii sale. Iar Scripturile ni l-au adus pînă la noi.

Povestea fiului văduvei din Nain e alegoria destinului nostru terestru, dar și a dezorientării noastre... de neevitat pentru reconstrucția perspectivei.

Un mort nu trebuie doar înmormîntat. Un mort trebuie înviat!

Lumina a luminat în întuneric și întunericul n-a biruit-o!

Hristos în noi, nădejdea slavei!

Pastore,...fii păstor!

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 05 Apr 2010 13:41:00 +0000

„Nimic nu creşte sub un arbore banian”. Acest proverb indian vorbeşte despre un anume fel de păstorire, de conducere. Arborele banian sau smochinul pagodelor, cum se mai numeşte, este un copac tare interesant. Dezvoltă tulpini secundare, ramuri puternice şi imense, acestea putând acoperi o suprafaţă de mai multe hectare, lăsând impresia unei adevărate păduri. În cazul în care tulpina-mamă este distrusă, sutele de rădăcini exterioare compensează pierderea, oferind copacului hrana de care are nevoie şi continuând să susţină coroana. Sub coroana sa se pot adăposti sute de persoane, nu de puţine ori fiind întâlnite situaţii în care un sat întreg fusese construit la umbra ciudatului arbore. Însă nimic nu creşte sub frunzişul său, iar când acesta moare pământul din jurul său devine arid şi neproductiv.

Bananierul pe de altă parte, este opusul acestui arbore. La 6 luni după ce înmugureşte, vlăstari mici apar în jurul său. La 12 luni un al doilea rând de vlăstari apare în jurul primului rând. La 18 luni, trunchiul principal aduce roadă, banane. Ciclul continuă, noi muguri apar la fiecare şase luni, cresc, dau naştere la noi vlăstari, au roadă şi apoi mor.

Unii păstori sunt precum arborele banian. Au o influenţă mare şi slujirea lor este productivă şi eficientă. Însă ei nu pregătesc alţi lideri, alţi “păstori”. Acesta este păcatul lor. Şi când aceştia “dispar”, se risipeste şi slujirea lor de-o viaţă…

Formarea de noi lideri, de slujitori, de „păstori” reprezintă coloana vertebrală a unei biserici vii, dinamice, în creştere. Când unui grup îi lipsesc liderii de calitate, curând acel grup se va stinge. Lideri noi trebuie să fie echipaţi în mod continuu pentru a prelua responsabilităţile slujirii.

Mai mult,…Biserica trebuie să fie o pepinieră de „păstori”. Chiar toţi să fie aşa.Eu îmi doresc ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din profeţi şi Domnul să-Şi pună Duhul Său peste ei! Numeri 11: 29 Toti să fie „păstori”…

Da, ştiu că ai auzit…doi căpitani într-o barcă o fac să se scufunde…!…însă, nu-i adevărat. Nu-i adevarat …nici chiar dacă cei mai mulţi cred lucrul acesta. (Potrivit unui sondaj Barna din 2009, doar 2% dintre creştini cred că au darul de conducere).

„Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” 1 Cor. 11:1. Adica, „cei mulţi” să calce pe urmele sale, pe urmele lui Pavel, care la rândul său, călca pe urmele lui Isus. Hmm… Clasicul principiu..”învaţă un om să pescuiască”. Dacă tu prinzi toţi peştii pastore… te vei epuiza. Daca înveţi pe alţii să fie pescari, ce crezi ca se va întâmpla? Fraţilor, noi nu suntem profesionişti (Brothers, we are not professionals) ne aminteşte J. Piper.

Pastore, fii păstor …în stiul Ietro.

Găsim câteva principii în Exod 18 pe care ar trebui să ţi le asumi.

Primul principiu: v. 19. „Stai înaintea lui Dumnezeu pentru popor şi adu problemele înaintea Sa”. Dacă nu cauţi faţa lui Dumnezeu, dacă nu veghezi asupra poporului, dacă nu mijloceşti pentru acesta, dacă nu asculţi ceea ce Duhul Său îţi spune, te vei usca repede şi slujba ta în curand o va lua altul (ps. 109:8).

Al doilea principiu. v. 20. „învaţă-i poruncile şi legile şi arată-le calea pe care trebuie să meargă şi lucrurile pe care trebuie să le facă”. Cu alte cuvinte, arată-le şi învaţă-i. Ucenicizează. Echipează sfinţii să facă lucrarea la care au fost chemaţi. Nu răcni numai, nu asta este lucrarea la care ai fost chemat. Orice prost, spunea George Bernard Shaw, poate să conducă cu un baţ în mâna sa. Şi eu as putea să conduc în felul acesta. Insă nu este modul de conducere al lui Dumnezeu. Urmează modelul lui Pavel. Le spunea el liderilor din Efes, n-am ascuns nimic din ceea ce vă era de folos, predicându-vă şi învăţându-vă în public şi prin case. Fapte 20:20.

Al treilea principiu. v. 21. „Caută oameni destoinici în popor, oameni care se tem de Dumnezeu, care sunt vrednici de încredere şi urăsc câştigul necinstit. Pune-i pe aceşti oameni conducători”. Pastore, ai nevoie de ajutor. Nu le poţi face pe toate de unul singur. Nu-i recomandat. Şi dacă vrei să laşi ceva în urma ta, dacă vrei ca slujirea ta să aibă un efect şi după moartea ta, caută oameni destoinici în popor, investeşte-te în ei, roagă-te cu ei, oferă-le responsabilităţi … fii disponibil. Căci, nu-i aşa, un păstor trebuie să caute şi să găsească…

După cum afirma Tom Baker, sunt patru categorii de păstori în Biserică: păstori ordinaţi (cei ce păstoresc o biserică), păstori soţi (cei ce îşi păstoresc soţiile),păstori părinţi (cei ce îşi păstoresc copiii), şi cei ce se păstoresc unii pe alţii (care păstoresc alţi credincioşi în general când se ivesc oportunităţile de a face acest lucru). Unii păstoresc la toate nivelurile. Şi deşi nu toţi avem chemarea să păstorim o biserică, cu toţii sunt chemaţi sa fim păzitorii fraţilor noştri. Nu-i aşa?! Isus este un model in sensul acesta. Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău, pe care Mi L-ai dat. I-am păzit şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura Ioan 17:12

Nu numai că trebuie să ridici păstori…tu trebuie să faci din fiecare membru un “păstor”, pentru că, pastore… tu trebuie sa fii un păstor al păstorilor.

“Vă voi da păstori după inima Mea; ei vă vor păstori cu pricepere şi chibzuinţă.” Ieremia 3:15

Hristos a înviat!

noreply@blogger.com (Jurnalul lui Mitrut) — Sat, 03 Apr 2010 21:01:00 +0000

Adevărat a înviat!

Personajul fără nume: Cei doi ucenici spre Emaus

noreply@blogger.com (Alin Cristea) — Sat, 03 Apr 2010 20:33:00 +0000

Ochii lor erau împiedicați să-L cunoască. (Luca 24:16)

Știm pe spinarea cui a fost pusă crucea lui Isus Batjocoritul, pe a lui Simon din Cirena. Știm cine l-a îngropat pe Isus Mortul, Iosif din Arimatea. Știm chiar și numele criminalului eliberat cu ocazia Paștelui (evreiesc), Baraba. Oare știm numele celor doi ucenici care s-au întîlnit cu Isus Înviatul pe drum spre Emaus?

Petru și Andrei? Iacov și Ioan? Nicodim și Zacheu?

Cei doi, cu nume sau fără nume, sînt personaje cu.. renume.

I-am putea ușor numi... Chiorii.

Iar pe Ucenicii Încuiați i-am putea numi... Necredincioșii.

Primii aveau nevoie să li se deschidă ochii, ceilalți aveau nevoie să li se deschidă... ușa (inimii). Chiorii se întîlniseră cu Isus Înviatul, dar știrea încă nu fusese confirmată la PRO TV. Nici OTV-ul nu dezlegase misterul eliberării necondiționate a lui Baraba, nici al cui cocoș cîntase de 3 ori cu ocazia declarațiilor confuze ale unui interlop din mahalaua pescarilor, cunoscut sub numele de Petrică Căitu.

Cele două personaje au rămas celebre și fiindcă au făcut drumul înapoi la Ierusalim, să povestească Ucenilor Încuiați cum li s-au deschis ochii (și le ardea inima în ei) cînd Domnul Scripturii le-a binecuvîntat Pîinea de Seară.

Deși Isus Înviatul s-a făcut nevăzut, cei doi au păstrat vie imaginea Lui, cu toată inima lor, cu tot sufletul lor și cu toată puterea lor.

Chiorii vedeau acum și ceea ce nu se vedea. Drumul lor de seară ar putea fi prezentat într-o alegorie despre promovarea atletismului prin fenomene optice extrasenzoriale. Pe un alt drum, cel al Damascului, într-un alt context voiajor, lui Saul din Tars i-a intrat Soarele în ochi și a trebuit să-și rezolve rezoluția optică cu lentile de contact. Și pe atunci nu apăruse încă reclamă nici la Realitatea TV, nici pe Antena 1.

Cu ceva antene a fost pre(a)ocupat fostul interlop care, pînă la urmă, și-a extins afacerile gastronomice de pe un acoperiș cu Ferestre spre Împărăție și într-un butic latin.

Probleme de percepții au avut evreii mai tot timpul.

Cînd Chiorii s-au întîlnit cu Necredincioșii pentru a-și prezenta noile funcțiuni optice, Atletul Însuși a apărut și i-a salutat. Cu mîinile și picioarele Sale. Care străbătuseră drum lung, de la Cer la Pămînt. Peste 40 de zile a urmat returul, cu start din Rotunda Apostolească.

Chiorii și Necredincioșii au avut apoi o puternică campanie public relations și un eficient marketing multi-level, astfel că pînă la urmă au rămas în istorie sub alte branduri: Epistolele Vii și Mieii Ambasadori.

În Scripturi, unul dintre cei doi ucenici atleți e numit Cleopa. Dar mai interesează acum numele lui pe cineva? Renumele celor doi e mult mai mare. În lumea noastră, atleții sînt mult mai cunoscuți decît inventatorii sau bancherii. Unii spun că pe celălalt îl chema Luca.

Păi cînd ați auzit (ultima dată) despre Cleopa și Luca?

Eu am auzit doar despre... 2 ucenici pe drumul Emausului.

Întîlnirea a fost de gradul... 3.