Diagnose Improve Assist Grow Manage Achieve

O zi frumoasă

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 01 Mar 2012 16:06:00 +0000

Egalitate nu înseamnă identitate. De fapt matematicienii, mai ordonaţi decât noi toţi, au simţit nevoia să le simbolizeze diferit, adăugând o a treia liniuţă: = ≠ ≡ (habar n-aveam ca Bill Gates &co s-au gândit să includă cele 3 liniuţe în setul de caractere ASCII, scutindu-mă pe mine să vi le povestesc). Nu sunt, de aceea, în antiteză cu mişcarea feministă atunci când cred cu tărie că Dumnezeul meu, al lui Muhammad Ali, al lui Tom Cruise sau al lui Ion Iliescu au avut altceva în minte atunci când ne-au creat/evoluat (ca să împac pe toată lumea) bărbat şi femeie (în ordine alfabetică), decât că vom ajunge cândva să concurăm cu şanse egale pentru postul de macaragiu sau pentru cel de secretară.

Munca nu exclude plăcerea. Am avut, cred că v-am mai spus-o, acum câţiva ani o şedinţă cu mine însumi la care s-a votat în unanimitate ca de la data redactării procesului verbal să-mi câştig banii de care am nevoie făcând exclusiv ceea ce-mi place. Sună arogant şi nu mi-a ieşit în totalitate, dar m-a îndreptat, cu siguranţă, în direcţia cea bună.

Pot să mă laud, deci, că sunt un privilegiat al sorţii. Pentru că interlocutorii mei de business sunt, în mare majoritate, femei.

Am să încep cu Secre Tara. Sau Secre Maria, sau Secre Lavinia, după gustul părinţilor. Secre, spun gurile rele, vine de la „Se crede şefă” Ei, n-ai să crezi, de multe ori chiar este, sau dacă nu, cu siguranţă va deveni. Ambiţia şi tenacitatea o recomandă. Sunt calităţile care au determinat-o să-şi înceapă cariera cu acest post, deşi are studii superioare. Deşi părinţii i-au reproşat: ”Te-am ţinut în facultate ca să faci cafele?” Deşi Mimi de la doi, cu doar un an mai mare, tot ca Secre a-nceput, la un arab, şi-acum e toată ziua pe la Mall. Tara şi-a văzut de drum. Ştie ea ce ştie! De fapt, tocmai în asta constă jobul ei, să ştie. Cine, cum, când, unde, cât şi de ce. Mai mereu tânără la suflet, e conectată permanent la iţele şi rotiţele din firmă. Eficientă şi zâmbitoare. Expertă în multitasking. Colegii îi spun „Cerberiţa” iar şefu-i spune „Bravo!”

Îmi răspunde la telefon cu o voce amabilă dar fermă. Mă ascultă fără să mă-ntrerupă şi-mi explică că nu se poate. Mă sileşte să scotocesc prin lada cu „Phone Skills”, să desprăfuiesc repede două-trei trucuri mieroase şi să i le servesc pe nemestecate. N-a mers! Reuşesc totuşi să-i smulg promisiunea că va reveni când va avea noutăţi. Închid şi dau repede fuga la bunul meu vecin, Iţă Pein Indieas, şi-l întreb dacă-i e rudă. „Nu, n-o cunosc” zice Iţă. Mă liniştesc şi aştept. Peste trei zile, mă sună. Îmi zice că da. Mă-mbrac frumos, cu ţinuta de business numărul 3 – primăvară timpurie culori deschise, şi mă prezint la ei la sediu. Mă primeşte numai zâmbet. Pe mine zâmbetele executate corect mă cam intimidează. Ştiu, e problema mea. Mi-o ignoră şi mă invită politicos să aştept. Mă deztimidez. Fix patru minute. Apoi îmi face semn să intru. Intru.

Am să continui cu Madam Haşer. „Madam” nu-nseamnă musai şolduri generoase, e doar un nume generic semi-consacrat. La fel cum semi-consacrată e şi poziţia ei în şedinţele de board la stânga Tatălui (la dreapta fiind, de regulă, Directorul Financiar). Poziţie de autoritate, câştigată în ani de KPI excedaţi şi de alpinism strategic pe scara corporatistă.

Îmi întinde mâna şi mă primeşte, la rându-i, numai zâmbet. Să fie moaca mea de vină? Oricum, mă intimidez din nou. Ciclul intimidat-deztimidat, ca şi ciclul indoit-dezdoit, repetate, se cheamă tehnic „oboseală”. Şi generează căldură. Îmi frig palmele. Întind una în mod reflex, rugându-mă fierbinte să mă lovească o mini-glaciaţiune în următoarea fracţiune de secundă. Nu mă loveşte. Mă loveşte plăcut dar neaşteptat o voce prietenoasă, în care se simte exerciţiul diplomatic al scosului castanelor din foc. Mă invită să mă aşez. Mă măsoară dintr-o privire. Îi dă mai puţin cu doi centimetri, că m-am aplecat să-mi las geanta. Nemulţumită, mă cântăreşte din a doua (privire, de!). Îi dă la fix, cu tot cu cele două kile pe care le-am pus peste iarnă.

Trecem uşor peste amabilităţi şi mă-ntreabă ce-am de vânzare. M-apuc şi-mi spun povestea. O cos cu aţă roşie de referinţe, că dac-aş pune albă ca făina de gogoşi mi-ar vedea-o imediat. Pragmatic şi exact, mă plimbă prin nevoile şi preocupările organizaţiei. Mă fac că le-nţeleg cu exactitate. Se face că nu se prinde şi-mi cere o propunere concretă. Promit c-o voi trimite. Promite că ne vom revedea. Zâmbeşte. E prea târziu ca să mă mai intimidez. Zic „Pa!” Închei o zi frumoasă.

Staţi, staţi, n-am terminat. Doamne şi domnişoare, v-am întâlnit sau vă voi întâlni în cel puţin alte două ipostaze. Voi încerca să le evoc joia viitoare, de ziua voastra. Până atunci, vă mulţumesc pentru că existaţi!

Sursa foto: http://mugur-ionescu.ro

Cornel şi Compresorul

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 23 Feb 2012 17:15:00 +0000

Am descoperit obiectul din fotografie prăfuit şi răsturnat pe un raft al unui anticar aflat în lichidare din centrul vechi. N-a ştiut să-mi spună ce e şi la ce foloseşte. Am însă încă din adolescenţă o atracţie pentru mecanismul bielă-manivelă şi pentru obiectele tehnice atent meşteşugărite, aşa că l-am întrebat de preţ, m-am tocmit şi l-am cumpărat. L-am dus acasă, l-am demontat şi studiat atent şi mi-am dat seama care i-a fost iniţial menirea: compresor de aer pentru acvariu. N-am acvariu, aşa că l-am curăţat, restaurat şi re-menit ca obiect decorativ, tronând frumos pe policioară.

Lucram cu ceva timp în urmă la un proiect de consultanţă pentru o mare şi prosperă companie antreprenorială. Unul dintre lucrurile care scârţâiau şi pe care fusesem chemat să-ncerc a le repara era activitatea într-un departament al firmei, mare consumator de resurse. M-am învârtit mult pe acolo, am întrebat, am măsurat, am calculat, am mirosit, apoi mi-am suflecat mânecile şi mi-am scris concluziile. M-am dus a doua zi să le prezint patronului-director general. „El este una din probleme!” executiv-sumarizez cele n pagini îndosariate. „El, şeful de departament. Trebuie şcolit sau înlocuit”. „Mda, banuiam şi eu că el e de vina. Da’i prea bătrân să se mai schimbe şi nici nu pot să-l dau afară, c-a fost cu mine de la început şi mi-e şi rudă pe departe” „Soluţia, atunci, e una singură: scoate-l la pensie. Nu formal, ştiu că n-are vârsta. Trage-l pe linie moartă. Inventează-i o titulatură ca să nu-i răneşti orgoliul, dă-i să plimbe nişte hârtii pe salariul pe care-l are în prezent, iar în locul lui angajază sau promovează pe cineva competent. Îţi poţi permite?” „Cred că-i soluţia cea mai potrivită, dacă pun în balanţă interesele firmei şi confortul meu psihic” primesc rapid răspuns pragmatic.

Zilele trecute, în timp ce îmi executam programul de înviorare dând târcoale maşinii, înarmat cu Lopăţica Mică de Infanterie, varianta de plastic de la Metro, am fost abordat de un ins cu fes bleumarin, ca al meu. Obosit de atâta înviorare şi convins că posed asupra mea câteva hârtii magice de 5 şi 10 lei, speram să fie un căldărar-ciorditor reprofilat temporar în lopătar-deszăpezitor care-şi oferă serviciile. Nu era. N-apuc să-mi grimasez dezamăgirea că omul mi se recomandă într-o triplă calitate: locuitor prin preajmă, cititor de joi seara la mine pe blog şi coleg cu Alex. Nu, nu ăla de la Vodafone, ci ăla de la firma cu două săli de conferinţă, una mare, una mică şi fără markere.

Îl întreb de ce nu era la birou atunci când le-am făcut vizita de documentare pentru articol, îmi spune că era cu un transport de marfă la client, la care tocmai greşise Vasile actele de expediţie, apoi, netam-nesam-neram-neqam (aţi prins algoritmul, nu?) îmi spune că n-am dreptate. „N-am dreptate că ce?” „N-ai dreptate că nu-s buni!” îmi răspunde. „Cine să nu fie buni?” mă fac că nu mă prind. „Alex şi Vasile” îmi confirmă el intuiţia. „Eu n-am zis că nu-s buni de nimic, doar că nu-s foarte potriviţi cu nevoile organizaţiei” îmi exersez diplomaţia, sprijinit în coada lopeţii. „Păi tocmai asta e, n-or fi ei foarte eficienţi, nu s-or pricepe foarte bine, n-or da cum trebuie la şefu’n P&L, da’ pentru nevoile organizaţiei, cum zici tu, sunt foarte potriviţi.” „Cum aşa?” îl întreb incitat. „Păi, amândoi sunt colegi buni, te-ajută la nevoie, Vasile se pricepe la fotbal iar Alex ştie multe bancuri” răspunde omul meu, pe nume Cornel (sanchi, i-am dat nume tocmai acum, la sfârşit). „Ia zi, Cornele, câte ore pe lună eşti dispus să munceşti gratis, doar ca să vorbesti cu Vasile despre fotbal şi să te distrezi la bancurile lui Alex?” Sigur, Cornel nu s-a lăsat dat pe spate de întrebarea mea şi-a bâiguit ceva despre neplata orelor suplimentare. Apoi mi-a spus că înţelege ce vreau să spun şi s-a oferit să m-ajute să-mi deszăpezesc maşina. Am refuzat politicos şi am rămas prieteni.

Ne putem cumpăra compresoare sau putem angaja Alecşi, Vasili sau loiale neamuri pe departe atunci când avem nevoie să ne oxigenăm acvariul sau organizaţia. Păstrarea lor pe policioară atunci când funcţia lor originală e înlocuită de una decorativă, iar aportul pe care şi-l aduc este mai degrabă unul de confort psihic, trebuie asumată ca atare. Împreună, desigur, cu costurile aferente. Pe care, dacă nu le calculăm corect sau nu ni le putem permite, riscăm să ne trezim cu o echipă gri, plină de praf, care nu ştim la ce mai foloseşte.

La dublu

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 16 Feb 2012 15:24:00 +0000

L-am intervievat pe Costel Alimoş (soţul Tanţei Alibaba, din serialul cu acelaşi nume ce va rula în curând pe HrTv) acum vreo opt ani, pentru un post de reprezentant de vânzări la un dealer auto pe atunci în plină expansiune. După câteva întrebări de rutină (aiurea, eu nici pe vremea-ceea nu puneam de-astea) la care mi-a răspuns ezitant, i-o bag pe-aia socotită: „Cu ce vânt pe la noi?” „Păi, pentru servici” răspunde Costel (desigur, nu-l chema aşa). „Ce servici?” îl întreb curios. „Păi, ce puteţi să-mi oferiţi” îmi zice el conciliant. Nu mă-nduplec să trag din pipa păcii şi-l întreb provocator: „Păi n-avem decât un post de şofer, îl acceptaţi?” „Da!” vine răspunsul voluntar, punându-mă în ingrata situaţie să-i explic că l-am păcălit şi să-l trimit politicos acasă.

Înţeleg! Şi eu am fost de multe ori în căutare de job, şi chiar dacă n-aş fi fost, posed minimul de neuroni activi care să-mi permită această minimă revelaţie: Nimeni nu vrea un job anume. Presaţi de nevoi, aspiraţii, pasiuni sau chiar de nebunie (într-una din cele patru categorii intră şi soţul / soţia, decide tu în care), cu toţii ne căutăm, din când în când, de muncă. Într-un cartier, oraş, ţară sau continent. Într-un domeniu definit mai riguros sau într-o plajă de domenii. Cu un salariu ce poate varia între x mic şi X mare. Atunci când ne e foame, facem compromisuri. Cartierul, oraşul sau ţara nu mai sunt bătute-n cuie. Dacă nu ne-ar trage înapoi banii de drum, nici continentul n-ar mai fi. Apoi, X mare se înmoaie şi alunecă uşor către x mic. Iar plaja de domenii se extinde până ajungem să acceptăm aproape orice. Cât timp o facem în mod deliberat şi ne asumăm compromisurile, nu-i nicio problemă.
Problemele apar atunci când ignorăm, cu sau fără voie, faptul că lucrurile se văd foarte diferit de cealaltă parte. Niciun angajator nu vrea să te-angajeze doar pentru că ţi-e foame. În naivitatea lui, speră ca tu să-ţi doreşti cu adevărat acel job pe care el ţi-l poate oferi. Ok, nimeni cu-i chiar atât de naiv să nu-şi închipuie că tu mai cauţi şi în altă parte. Dar fii măcar politicos şi nu i-o spune verde-n faţă. Lasă-i orgoliul nezgâriat, măcar pe partea dinspre camera de luat vederi.
Pe de altă parte, dincolo de orgoliu, de partea angajatorului există şi un argument foarte puternic şi foarte obiectiv: şansele ca un candidat să fie la fel de potrivit pentru toate joburile pentru care aplică sunt mici. Aşa că va prefera să nu-şi asume riscuri.

M-am apucat să scriu despre asta stimulat de o notificare pe care am primit-o pe e-mail zilele trecute şi despre care aproape uitasem că există. Acum câţiva ani buni, atunci când am implementat pe serverul firmei un progrămel de sortare automată a aplicaţiilor primite, l-am setat să gestioneze singur „candidaţii în serie”. Adică pe cei care trimit în neştire cv-uri, doar-doar s-o lipi ceva. Concret, pe adresele de e-mail de la care primim, în interval de 24 de ore, două (sau mai multe) aplicaţii pentru posturi diferite, progrămelul nostru (nici n-are nume!) trimite o notificare, pe care mi-o transmite şi mie în copie:
Draga Candidatule,
TE-AM PRINS ca aplici simultan pentru mai multe pozitii. Statistic, nu te potrivesti pentru niciuna. Ca sa scutesc efortul stapanilor mei, ti-am sters automat toate aplicatiile. Nu te deranja sa-mi raspunzi, sunt doar un software destept si nemilos!

Avem deci, mi-am reamintit, soluţii pentru candidaturi duble. Peste numai o zi mi-am dat însă seama că suntem total neprotejaţi contra unei situaţii oarecum inverse – candidatura „la dublu”. Cum adică? Uite-aşa: Doi oameni, soţ şi soţie, candidează pentru acelaşi post. Şi, pentru că nu-i nimic în neregulă cu asta, nu-şi mai bat capul să trimită mesaje separate. Trimit unul, la comun. Cu o scrisoare de intenţie scrisă la persoana I singular. Semnată, însă, de amândoi. Si cu ambele cv-uri ataşate. Plus o scrisoare de recomandare pentru amândoi, pe numele propriei firmei care le poartă, fireşte, iniţialele! Ştiu, e greu de crezut. Dar dacă veţi accepta aportul copios al Photoshop-ului pentru a le proteja identitatea, dovada e în poza de mai sus.

Candidaturile duble pot fi trimise din neglijenţă sau din ignoranţă. Pentru cea „La dublu” am încercat iniţial să găsesc ca scuză comoditatea. Mă tem însă că de fapt e doar prostie...

Tasul, Basul şi Nasul

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 09 Feb 2012 12:16:00 +0000

Mai întâi despre tas. Tasul este vasul ăla de aluminiu, în formă de trunchi de con răsturnat, în care vânzătorii din piaţă îţi pun cartofii ca să-i cântărească. Cartofi vroiam şi eu. 2 kilograme. De-aia mă oprisem la piaţă. Lansez comanda, iar vânzătorul se execută. Alege cartofii (mai mărişori, că mă văzuse îmbrăcat la costum), îi pune în tas, tasul pe cântar, mai pune unu’ mic, să se echilibreze talerele, aşteaptă 5 nanosecunde apoi ridică tasul şi-l trece peste tejghea, înclinat la 30 de grade, ca să-i deşerte conţinutul la mine în sacoşă. N-am sacoşă, aşa că nu schiţez nici un gest. Nici el, vreme de 6 secunde şi 20 de sutimi. Menţinând fix unghiul de 30 de grade, mă întreabă într-un târziu: „N-aveţi sacoşă?” „N-am!” îi replic. „Păi cum veniţi la piaţă fără sacoşă?” „Îmi cer iertare,” răspund deja iritat, „am crezut că-i suficient să-mi aduc portofelul; mă gândeam că-mi dai dumneata sacoşă”. „Eu? Eu nu vând sacoşe! Eu sunt producător!” se-nţănţoşează el la mine. Îl las aşa înţănţoşat, cu tasul înclinat la 30 de grade (cred că-ntre timp se făcuseră vreo 32, că-i obosiseră mâinile) şi-mi rerutez achiziţia către taraba vecină. Tot cartofi. Tot mari şi frumoşi. Tot 2 kilograme. Tot atâţia bani. Cu tot cu sacoşă. Ce să-i faci? Nu era producător, era vânzător!

Mai departe despre bas. Basul este unul din motivele pentru care poţi fi tentat să intri în polemică cu un vânzător de la magazinul de difuzoare. Am intrat şi eu. Mai întâi în magazin. Frumos amenajat, cu sigle de branduri tari pe pereţi. Voiam două difuzoare. Pe probate. „Nu se poate!” „De ce?” „Păi, e mai complicat. Trebuie despachetat. Apoi instalat. Da’ merge garantat!” „De mers o merge, da vreau s-aud cum suna basul” îmi manifest politicos doleanţa. „Vi le probez doar dacă sunteţi sigur că le vreţi, altfel nu le scot din cutie” „Regret, nu vă pot garanta decât că sunt interesat” răspund cu onestitate. „Ntţ” primesc negaţia triftongă. „Înseamnă că nu vreţi să vindeţi. Poate de-aia e şi magazinul gol” concluzionez, dezamăgit. „Nu mai are lumea bani, domne, de-aia nu se vinde! Io nu sunt vânzător, sunt importator!” se-nţănţoşează el la mine. Îl las aşa înţănţoşat, cu basul neverificat şi-mi rerutez achiziţia către magazinul de peste drum. Tot difuzoare. Tot de başi. Tot nechinezeşti. Tot pe-acolo, la bani. Cu tot cu proba. Ce să-i faci? Nu era importator, era vânzător!

În sfârşit, despre nas. Nasul este acea remarcabilă proeminenţă a feţei (nu ştiu la alţii, la mine sigur!) care te face să ţii în permanenţă gura căscată atunci când se înfundă. Ca să nu-mi intre musca (era vară) am intrat în prima farmacie întâlnită în drum cu gândul să cer ajutorul chimiei de sinteză. 8 persoane în încăpere, cu tot cu mine. 4 de o parte, 4 de alta a tejghelei, la o singură casă. Celelalte 2, închise. Eu şi ceilalţi 3 aşteptam frumos încolonaţi. Ea şi celelalte 3 se conversau, descolonate, dincolo de pupitru, pe marginea unei reţete compensate. Aştept răbdător cam tot atâta timp cât v-a luat să citiţi cel mai lung articol al meu (linkul e la nimereală), apoi îndrăznesc o sugestie: „Credeţi că s-ar putea deschide încă o casă? Nu vreau decât ceva pentru desfundat nasul” „Aveţi răbdare, domnule, ce vă grăbiţi aşa!” primesc replica consonantă cu privirea acră de sub ochelarii cu rame Louis Vuitton, Blanc, Pasteur, Bleriot sau Chenz (cred că Chenz, după patină). Fără să vreau, cuplez Modul Educaţional şi-i răspund: „Nu cred că asta e atitudinea corectă a unui vânzător în faţa clientului” „Vă rog frumos, eu nu sunt vânzător, sunt farmacist!” se-nţănţoşează ea la mine. O las aşa înţănţoşată, cu reţeta necompensată şi-mi rerutez achiziţia către farmacia de alături. Tot pentru nas. Tot 4 clienţi. Dar 2 case. Sub un minut. Ce să-i faci? Nu erau farmacişti, erau vânzători!

Surprinzător, nici producătorul, nici importatorul şi nici farmacistorul (ca să rimeze) nu făceau parte din generaţia „omului nou” de dinainte de ’89. Erau toţi trei oameni destul de tineri, crescuţi şi uceniciţi însă, sunt convins, la umbra unor vajnici constructori ai Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate. Mă tem că, din această cauză, nu vor reuşi să facă corelaţia dintre atitudinea lor şi eşecul tranzacţiei. Sau dacă o vor face, nu-i va interesa. Probabil chiar termenul de „tranzacţie” îi va oripila. La fel cum îi oripilează cel de vânzător...

Candidatul Potrivit

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 02 Feb 2012 13:57:00 +0000

M-am săturat ca de mere acre, bătute şi viermănoase de sintagma „Profilul Candidatului Ideal”. Care candidat ideal va fi, desigur, convertit în angajatul ideal. Care angajat ideal să ducă, fireşte, firma pe noi culmi de turnover şi profitabilitate prin efortul său, conjugat cu al colegilor la fel de ideali ca el.

Mişcă-ti puţin fundul din biroul ăla cu jaluzele şi ieşi în open space. Sau ridică-ţi puţin capul din cubical-ul ăla verde, albastru sau mov (alte nuanţe n-am văzut) şi uită-te în jur. Îl vezi? Pe el, pe angajatul ideal, fost candidat ideal. Nu-l vezi! Stă ciucit cu nasu’n monitor? Ia uită-te mai bine, acolo, în partea dreaptă! Îl vezi? Nu-l vezi! Îl vezi pe Alex. Nu, nu ăla de la Vodafone, deşi a lucrat, la rândul lui, pe vremuri, în telecomunicaţii. De-aia l-ai şi angajat, că avea cv impresionant, numai joburi sonore în multinaţionale. E de doi ani în companie, şi se simte! Treaba se face mult mai temeinic şi mai organizat. S-a triplat numărul de şedinţe – zilnice, săptămânale, lunare, intermediare, de bilanţ, de prezentare, de „briefing”, de „debriefing”, de „kick off”, de „wrap up”, speciale, ocazionale, formale, informale – şi s-a cvintuplat, corespunzător, şi durata medie pe şedinţă. Normal, subiectele trebuiesc dezbătute în cele mai mici detalii, iar dacă cineva (oricine, chiar şi tu, şeful lui) încearcă să accelereze vreun pic discuţiile, Alex intervine scărpinându-şi doct barba stufoasă cu o mică, ultimă remarcă / întrebare / observaţie ce nu suportă amânare. De regulă e vorba de câte un amănunt esenţial, precum mufa de la alimentatorul de rezervă de la laptop sau lipsa de markere verzi şi albastre din cealaltă sală de şedinţe, aşa că lucrurile trebuiesc lămurite pe loc, fără echivoc, să răsară busuioc!

Tot de la venirea lui Alex a crescut semnificativ şi media de documente generate pe cap de angajat. În acelaşi spirit de temeinicie, dacă-i ceri un raport, un studiu sau un memo până mâine dimineaţă îţi livrează şase. Până mâine seară. Intitulate astfel: Raport; Raport Revizuit; Raport Revizuit Varianta 2; Raport Revizuit Varianta 2 bis (mici corecturi); Raport – Varianta Finală; Notă privind Raport – Varianta Finală. Toate furnizate împreună cu comentarii verbale minuţioase, oricum prea târziu pentru a mai putea servi la luarea unei decizii.

Mai bine lasă-l în pace pe Alex, că-i preocupat cu un nou tip de raport – Varianta Prefinală. Uită-te mai atent, poate-l găseşti pe El, pe angajatul ideal. E în concediu? Vezi-ţi de treabă! Ce, vrei să se dărâme firma fără el? Ia vezi acolo, ăla care se strecoară pe lângă perete. Nu-i el? Da’ cine e? E Vasile. Băiat bun. Figură cumsecade. Parcă i-ar scrie „Trust Me!” pe frunte şi pe reverul sacoului în carouri. De-aia l-ai şi angajat, printre primii, acum cinci ani. La scurt timp, tu şi colegii tăi l-aţi poreclit „seamless” pentru că niciodată nu-i simţi prezenţa. Îţi dai totuşi seama că a trecut pe acolo când descoperi greşelile pe care le lasă-n urmă. Greşeli pe care tot tu şi colegii tăi trebuie să le remediaţi, cu preţul multor ore suplimentare neplătite. Şi a multor nervi. Odată aţi încercat să vi-i descărcaţi desenând pe tabla din sala de şedinţe un grafic pe care l-aţi numit „Vasilmetru”. Alex s-a ocupat de markere şi de gradarea unităţilor de măsură, dar aţi abandonat repede ideea, că aţi fi ieşit repede prin tavan. Şi ce rost avea să pui la suflet? Doar omu’ era bun de pus la rană. Ţii minte când te ajuta să conduci pe serpentine şi să vorbeşti la mobil fără handsfree, schimbându-ţi vitezele de pe scaunul din dreapta, sincron cu stângul tău de pe ambreiaj? Ai crezut că vrea să ţi se bage pe sub piele, da’ nu voia decât să te ajute. Ce folos că erau alte serpentine, fiindcă citise greşit harta.

Lasă-l şi pe Vasile-n pace şi intră-napoi în birou. Ce, te scarpini la ceafă? Păi ce, te-am pus eu să cauţi „Candidatul Ideal”? Aveai nevoie de un om care să-ţi sape un şanţ de la A la B. L-ai vrut musai pe ăla cu cel mai bun cv? Te-ai pricopsit cu unu’ care-ţi ară toată curtea! L-ai căutat pe cel mai de încredere? L-ai găsit, şi-ţi face un parapet de la C la D.

Ştiu, e greu să mai dai acum înapoi. Aţi apucat să faceţi revelioane împreună, iar copiii merg la aceeaşi şcoală. Ţi-ar bate obrazul dacă le-ai face neplăceri. Şi, pân’ la urmă, ceva-ceva tot or face şi ei, nu? Măcar ai grija, data viitoare renunţă la Candidatul Ideal. Caută doar Candidatul Potrivit!

Sursa foto: http://healthcarespec.com/

No Sale!

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 26 Jan 2012 14:34:00 +0000

Mi-am reamenajat apartamentul, ca tot fraieru’, in plin vârf de bulă imobiliară, acum câţiva ani. Drept pentru care am servit din plin, pe lângă preţurile piperate, şi alergatul şi datul cu tunul după meşteri mari sau mici, prestatori de felurite servicii. La recomandarea lui nea Marcu, instalatorul, am dat cu greu de o echipa de electricieni care s-au lăsat într-un final înduplecaţi să-şi care până la etajul 6 (cu liftul, fireşte!) blocnotesul A6 şi pixul cu creion de tensiune încorporat, pentru a face un „survey” premergător unei cotaţii de preţ. S-au uitat la pereţii răzuiţi vreme de 1 minut, unul la altul vreme de 2 minute, au numărat apoi pe planurile puse invers prizele din 4 în 4 – asta le-a luat tot vreo 2 minute – şi au plecat promiţându-mi că mă sună mai pe seară să-mi comunice oferta.

M-au sunat, ce-i drept într-o altă seară, în timp ce eram la volan într-un voiaj de plăcere, m-au întrebat dacă mai sunt interesat, le-am spus că da şi mi-au transmis un preţ de era să provoc un accident în lanţ pe DN1. Am respirat adânc, am dat handsfree-ul mai tare, i-am rugat sa reconfirme suma, pe litere, apoi le-am explicat că este vorba doar de instalaţia electrică până la tabloul de deasupra uşii de la intrare, nu până la Porţile de Fier II. Cu o empatie mai mare decât gravitaţia într-o gaură neagră, vine replica: „Da, să ştiţi că şi mie mi s-a părut exagerat!” Rostită de aceeaşi persoană care, cu un minut în urmă, încercase să mă ţepuiască nonşalant. „Dacă, vreţi, vă recomand un coleg care vă ia doar o treime din preţ” adaugă. Îi mulţumesc pentru solicitudine, închid telefonul pentru tot restul călătoriei şi-mi văd de drum.

Ştiu, din păcate, că există falşi „guru” într-ale negocierii care propovăduiesc cu o insistenţă demnă de-o cauză mai bună supralicitarea „la plezneală”. Iar dacă-i contrazici, îţi vor răspunde candid că nu-i nicio greşală să ceri un preţ mai mare: „Doar nu-i bagi mâna-n buzunar! Vinovat e cel care dă, nu cel care cere!” Şi, dacă a plăti constituie o vină, au dreptate. Dar nu considerentele de ordin etic şi moral vreau sa le aduc acum în discuţie, deşi merită neîndoielnic atenţie. Îmi voi limita pledoaria la câteva argumente de filosofie economică.

Să începem cu definiţia preţului. Orice economist începător îţi va spune că Preţul egal Costul plus Marja. Aritmetic, are dreptate. Dar filosofia de business – dacă nu sună prea pretenţios – e mai nuanţată. De-aceea sunt foarte supărat când oameni de vânzări sau manageri cu experienţă îmi dau răspunsul ăsta. Pentru că ei ar trebui să ştie că în această ecuaţie preţul este o dată de intrare ce ţine de factorii de Piaţă, şi nu un rezultat al adunării costurilor – calculate şi, de dorit, controlate – cu o marjă planificată în mod autist. Aştept, de aceea, de la un om de business, o simplă permutare ce reflectă o bună înţelegere a acestui principiu fundamental: Marja egal Preţul minus Costul! Altfel spus, marja e cea care rezultă din modelul tau de business, nu preţul. Dacă e satisfăcătoare, dă-i înainte; dacă nu, vezi cum poţi rezolva problema! Că doar ştim de la şcoală: „Scopul existenţial al oricărei afaceri este acela de a genera profit” Adică marjă.

Să continuăm tot cu definiţia preţului. De data asta, una care-mi place. Atât de mult, încât o recomand oricui vrea să m-asculte: „Preţul este suma de bani pe care cumpărătorul consideră justificat s-o plătească pentru beneficiul adus de un produs sau serviciu” Aşa cum anticipam mai sus, nicio referire la cost! Pe Măria Sa Cumpărătorul nu-l interesează cât de eficient reuşeşti tu să furnizezi produsul sau serviciul în cauză şi nici câţi bani duci acasă din preţul încasat. El pune-ntotdeauna în balanţă acest preţ cu beneficiile pe care le va avea în urma achiziţiei. Achiziţie pe care, dacă va considera justificat, o va face.

Ei, abia acest „justificat” le dă la temelie amatorilor de ţepe. Pentru că argumentele diferă de la un cumpărător la altul, fiind de regulă o combinaţie între „merită” şi „vreau” Şi la fel cum pentru a deschide un seif trebuie să cunoşti combinaţia, pentru a avea succes ca ofertant trebuie să evaluezi cât mai exact setul de argumente folosite de cumpărător pentru a-şi justifica decizia. În lipsa acestei evaluări prealabile, aruncarea „la plezneală” a unui preţ umflat nu-i decât „a shot in the dark”.

Iar faptul că încerci după aceea să dregi busuiocul recunoscând că ai exagerat nu te ajută câtuşi de puţin să recuperezi capitalul de încredere pierdut. No sale!

Sursa foto: wikipedia.org

Revolutie sau sex?

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 19 Jan 2012 15:38:00 +0000

De luni nu mai fac sex decât cu televizorul deschis pe TVR. Si mi se trage de acum 21 de ani. Am sa va povestesc mai jos:

Anul revolutionar 1990 m-a prins in timpul facultatii. Am servit, deci, câte o felie copioasa din toate formele de manifestare ale protestului public si am parcurs, in cateva luni, de trei-patru ori dus-intors tot spectrul starilor sufletesti asociate: speranta – entuziasm – exuberanta – pasiune – hotarare – deziluzie – deznadejde – resemnare. Am cântat si am strigat prin Piata si pe bulevarde, in timp ce colegii si prietenii mei cu scaun la cap se apucasera deja de afaceri cu piese de calculator sau pânze de bomfaier. Fara sa pot spune ca m-am saturat sau plictisit, am revenit, incet-incet, la cele uzuale: scoala si distractie. In ordine inversa.

Intr-o zi de marti de la inceputul verii mi s-a ivit rarisima ocazie de a-mi face de cap cu o blonda studenta la chimie, dupa care tânjeam de vreo trei luni si sapte chefuri. Antamasem intalnirea cu doua zile in urma, fructificându-mi asul si popa de atu – in caminul meu, spre deosebire de al ei, nu se oprise apa calda peste vara; in plus, pe acoperisul cladirii proaspat revendicate de la fosta academie „Stefan Gheorghiu” se putea face plaja ferit de binocluri indiscrete. „Vino la mine sa facem plaja, si dupa aia poti sa te speli si pe cap!” am aruncat eu dubla tentatie, inundând locul gol lasat de proaspata plecare a prietenului ei acasa, in sesiune. „Bine, vin marti la pranz” raspunde ea pe sub ochelarii de soare, facându-ma sa ma incordez de emotie.

Dupa o noapte de jucat pe calculator (sesiune, na!) si cateva ore de somn, m-apuc de curatenie temeinica in camera mea de la etajul 3. La doispe jumatate, cioc-cioc la usa. Ea. Fiindca n-apucasem sa schimb astrenutul (wishful planning!), o trimit singura pe bloc, sa faca plaja. Se duce, se intoarce unpic mai rosie decat mai devreme si se baga la dus. Anticipând un moment de glorie, trag draperiile pentru atmosfera, deschid televizorul meu alb-negru si, dintre singurul post ce emitea la ora aia, aleg TVR1. Videoclipuri. Numai bine! Iese de la dus, se sterge, se baga dezinvolt in pat si se usuca minutios la par cu fönul meu redegist. Astept cu falsa relaxare, ii iau fönul, ma bag in pat mult mai involt decât ea si <...aici e paragraful cenzurat care descrie cu lux de amanunte ce s-a intâmplat in urmatoarele 20 de minute...>

In toiul actiunii, percepem o brusca si semnificativa schimbare in coloana sonora pusa cu amabilitate la dispozitie de TVR1. Din pozitia clasica nr. 1, intoarcem amandoi capetele cu 90 de grade, eu in sens trigonometric, ea in sensul acelor de ceasornic, si privim ecranul televizorului, pe care trona si se vaicarea de câteva secunde Cornel Pumnea, legat la cap, chipurile „batut de elementele reactionare venite sa asedieze Televiziunea Româna Libera”. Brusc, narile noastre tinere si nesatule simt miros de „evenimente”. Rotim din nou capetele, de data asta ea in sens trigonometric si eu in sensul acelor de ceasornic, si ne privim in ochi, inca impreunati, cântarind optiunile. Ea, desi ne-ploiesteanca, exhiba prima spirit revolutionar si-ntreaba: „Mergem?” „Mergem!” zic.

Executam cu grija „coitus interruptus”, facem un dus in graba, ne imbracam rapid si tâsnim la metrou. Iesim la „Aviatorilor”, ocolim dubele de politie si ne facem loc printre manifestanti. Strigam si noi vreo jumatate de ora, cascam ochii la personalul TVR care, de la ferestre, casca la rândul lui ochii la noi, evaluam situatia drept „aranjata” si ne intoarcem la metrou. Ne despartim pe peron la Eroilor, fiecare spre caminul lui, ne promitem fierbinte ca vom continua partida de sex alta data (lucru care, habar n-am de ce, nu s-a intâmplat), ne pupam discret si ne zicem „pa”.
La jumatate de ora dupa aia au sosit in oras minerii si au facut prapad!

Am privit cu detasare incercarile timide de proteste din weekendul trecut. Eram convins, precum multi altii, ca se vor stinge discret, odata cu zilele libere si vremea insorita. Se pare insa ca m-am inselat. De aceea, preventiv, de luni nu mai fac sex decât cu televizorul deschis pe TVR. Stiu, Cornel Pumnea nu mai lucreaza demult acolo, dar poate doamna Culcer?

Sursa foto: http://realitatea.net/, azi, 19.01, Piata Victoriei

Inactiune asumata

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 12 Jan 2012 13:34:00 +0000

„Ce face elevul de la liceul I.L.Caragiale când vede un fir de inalta tensiune cazut la pamânt?” Asa suna intrebarea incuietoare pusa de „profesorul de electrotehnica”, cum se recomanda (de fapt maistrul de la atelierul de practica) noua, elevilor de la susnumitul liceu, abia intrati pe usa atelierului cu gandul ca, dupa bunele obiceiuri, ni se va face prezenta, ni se vor verifica halatele albastre imprumutate tocmai pentru acest scop si ni se va da drumul sa ne vedem de meditatiile noastre la matematica, baschet sau rimel, pastrand serioase lacune in cultura generala tehnica. Dornici sa inlaturam cat mai repede aceasta perturbatie de la ritualul bilunar, ne napustim spre dom’ maistru-profesor-doctor (asta cu doctor e exagerarea mea) cu raspunsuri scanate rapid din caietele de practica ale celor doi colegi care aveau asa ceva (caiete, nu practica): „Suna la Electrica” „Nu!” vine raspunsul. „Marcheaza zona cu tarusi si sfoara” „Nu!”, rapid si taios. „Cheama pompierii” „Nu!”, din nou. „Pune un panou de semnalizare” Din nou negatie. Agasat de rafala de „Nu”-uri, un coleg incearca un raspuns mai hâtru: „Nu-l atinge” „Dea, deomne!” vine socant raspunsul, cu un accent francofon de suburbie a Buzaului; „Nu pui mâna pe el, asta faci!”

Daca as fi avut la acea vreme proprietatea termenilor respectivi, as fi catalogat intrebarea impreuna cu raspunsul drept simptoma de sofism galopant. Intrucât notiunea de sofism mi-era complet straina, iar cea de galopant imi sugera prea manifest o combinatie de galoş cu pantof, m-am multumit sa murmur „Ce imbecil!” si mi-am vazut de treaba.

Am revizitat ulterior scena de mai sus facând, de regula, haz de interpretarea pe care un fost coleg talentat o dadea personajului principal. Incet, incet, pe masura ce acumulam experienta de viata, replica de final, repetata, incepea sa capete un alt sens. Realizam ca sunt imprejurari in care primul lucru de facut il reprezinta tocmai o inactiune. Nu din neputinta, nici din nepricepere sau nepasare, ci in mod calculat, asumat, voluntar. La fel cum, in primul ajutor in caz de accidente cu potentiale afectiuni ale coloanei vertebrale (si nu numai), echipa de interventie stie ca trebuie sa nu miste accidentatul, sau cum oamenii padurii stiu ca, atacati de lup, trebuie sa n-o rupa la fuga (in fapt trebuie sa stea efectiv nemiscati si fermi pe pozitie o bucata de vreme), sunt multe situatii in care cel mai bun curs de urmat este sa nu faci ceva.

M-as referi in continuare la doua astfel de situatii, despre care am senzatia c-as fi indreptatit sa-mi dau cu parerea in mod pertinent.

Un prim exemplu este cel al pasilor consecutivi unui interviu de recrutare la care tocmai ai participat: „Ce face catindatul pemtru postul x, dupa un timp de la interviu?” „Suna sa-ntrebe de sanatate” „Nu!” „Solicita, prin e-mail, informatii despre mersul procesului de recrutare” „Nu!” „Incearca, prin orice alte mijloace, sa reincalzeasca supa candidaturii sale si s-o toarne pe gat angajatorului” „Nu!” Raspunsul, de un sofism galopant (acum stiu ce-nseamna) e urmatorul: „Nu face nimic. Asteapta sa fie sunat” Neplacut pentru oamenii activi si pentru control-freaks, dar, crede-ma, singurul rezonabil! Orice varianta de actiune (si am citit o droaie prin liste de sfaturi) e fie contraproductiva (vei inoportuna, vei parea disperat dupa job si/sau dispus la compromisuri) fie, cel mult, ineficienta (vei crea confuzie, vei primi un raspuns de complezenta, vei pierde efectiv vremea). Cu siguranta, daca candidatura ta a impresionat suficient de mult iar planurile si prioritatile angajatorului nu s-au modificat intre timp, te va contacta el! Are interesul sa o faca! Pana atunci, stai linistit sau, de ce nu, cauta si in alta parte!

A doua situatie in care pilda se aplica e cea a intâlnirilor de vânzare. Nu doar la cele in care, profesionist, incerci sa convingi clientii sa-ti cumpere produsele si serviciile, ci si la cele in care, amator, incerci spre exemplu sa-ti convingi partenerul / partenera de viata sau de canapea sa achieseze la propunerea ta de program duminical. Ma refer, mai precis, la momentul in care ai reusit sa vinzi produsul, serviciul sau ideea, dar nu ti-ai epuizat setul de argumente si-ti pare rau ca se termina asa repede: „Ce face papagalul de vânzator atunci cand vede peste tot, pe fata, pe mainile, pe burta si pe portofelul interlocutorului semnale de cumparare?” „Mai baga doua argumente tari din guşă” „Nu!” „Da un discount suplimentar” „Nu!” „Continua prezentarea produsului, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat” „Nu!” La fel ca in exemplul de mai sus, raspunsul e: „Nu face nimic! Asteapta, cumintel, sa i se semneze contractul!” Tot ca mai sus, celelalte variante sunt fie contraproductive (vei parea prea insistent, vei naste obiectii) fie ineficiente (vei intarzia finalizarea vânzarii, vei primi intrebari sau solicitari suplimentare).

„Do not oversell!” spune o axioma a oamenilor de vânzari.
Iti urez, deci, un an cu actiuni si inactiuni de succes!

Mişăn Steitmănt - 2012

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 15 Dec 2011 10:47:00 +0000

Subsemnatul Popescu Dragoş, domiciliat pe acest blog de numai câteva luni, născut social-mediatic acu’ vreo 3 ani pe LinkedIn, cu studii medii de Facebook şi Twitter (ultimul la fără frecvenţă, fără diplomă de absolvire), după ce-am prididit de numărat laicuri şi unici (nu mi-a luat mult!) şi ulterior analytics-urilor şi învăţămintelor de rigoare, mă comit, pentru anul viitor, la următoarele:

- voi păstra cu sfinţenie ziua de Joi drept zi de scriitură; de fapt, Joia va fi zi de publicătură, scriitura o voi face mai din timp, nu pe ultima sută de metri, ca în vremea din urmă;

- voi căuta cu lumânarea, minţişoara şi/sau brauseru’ teme de largă respiraţie de bizniz autohton şi internaţional, şi le voi deşănţa pe maxim două pagini A4, format .doc, cu margine la un inci, folosind fondul de cuvinte acumulat prin lectura seriei „Jules Verne” (varianta originală), a colecţiei „Enigma” şi a cărţii de căpătâi „Semiconductorii – depuneri planar-epitaxiale în tehnologie multistrat, vol.I”;

- voi susţine în continuare, cu modestele mele mijloace (pilde, povestioare şi hlizine), superproducţia TV SahiaFilm „Cariera profesională – Drumul spre propăşirea tinerei generaţii”, deşi, susţine un laicautor, noi ăştia care am auzit de Vasilica Tastaman n-ar trebui sa-i dăm sfaturi (ei, generaţiei);

- voi continua să propovăduiesc bunele obiceiuri şi practici strămoşeşti în vederea angajării, dar promit să nu le mai grupez în calupuri de câte 40, ca să nu mai trezesc semne de întrebare în număr par;

- voi citi cu atenţie toate cv-urile primite (chiar şi pe cele trimise seara târziu), macar ca să-mi actualizez folderul „Hot!”;

- voi continua seria de videoclipuri despre Interviul de Recrutare, dar nu o vom filma din faţă pe domnişoara Haşer decât dacă numărul solicitărilor exprese în acest sens va depăşi anul naşterii sale (după calendarul Gregorian);

- voi evita utilizarea termenilor „HR”, „haşer”, „haşerist” şi, mai ales, „haşeristă” cu o conotaţie peiorativă;

- mă voi lega cu foc şi pară de Ciupel, Ionel sau Marcel şi de toţi cei care-mi vor zgândări bunul simţ de business cu prostioare de import sau autohtone;

- voi zice mai departe despre bani deghizaţi în mălai, leaderi deghizaţi în şefi sau programe de training deghizate în microscoape;

- deşi am văzut că se poartă, voi rezista tentaţiei de a aborda teme triviale sau irelevante precum „Topul uscătoarelor de mâini din toaletele clădirilor de business bucureştene” (cu siguranţă locul I e adjudecat de uscatorul de la parter, din Wilbrook Center; pe cine-a trecut pudriera sau lavaliera la „Business Days” ştie ce spun);

- voi urmări cu interes blogurile prietenilor, dar voi căsca o geană în infraroşu şi pe blogurile ăle grele, să văd ce reclame se mai poartă şi ce lungime de articol mai e la modă (sunt zvonuri că s-ar trece de la 6 la 8 rânduri, dar tot tras la maşină, nu croşetat);

- voi lăsa în continuare Facebook-ul deschis chiar şi atunci când voi fi plecat din birou, cu riscul de a-mi atrage noi şi proaspete înjurături de la colega din Franţa care mă chat-uieşte că mi-a văzut punctul verde;

- voi ignora în continuare cererile de conectare (LI) sau prietenie (FB) de la entităţi fără poză, nume şi prenume, de la căţei, pisici, maimuţoi, bebeluşi, sereleuri, sigle, steaguri, ochelari de soare, borcane de şerbet, asociaţii sau bărci cu motor. Puţinele excepţii, în trecut, le-am făcut exclusiv pentru prieteni / cunoscuţi, care n-au scăpat ulterior de gura mea să-şi pună o poză decentă;

- voi evita cu îndărătnicie să postez poze cu farfurii sau castroane cu mâncare (chiar dacă sunt frumos ornate) şi să onorez invitaţii de FarmVille (sau alte Ville-uri);

- voi face cel puţin alte două lucruri de care n-am vorbit aici şi de care nici n-am să pomenesc decât dacă o să-mi iasă.

Aşa să-mi ajute următorii:
UPC, Orange, HP, Samsung, Microsoft (sunt încă rezistent la mere!), Google, Facebook, Twitter, LinkedIn, dl. Barack Hussein Obama, d-na Angelas Merkozi, FMI, BEI, BERD, BNR, BNS-Cartel Alfa, Asociaţiile patronale din industria cărnii, berii şi gumei de mestecat, primarul meu proaspăt decorat Onţanu, cu toţi şefii, prietenii şi duşmanii lui, toţi cei pomeniţi în articolul de-acum două săptămâni şi, cei din urmă şi cei dintâi, cititorii şi lăicuitorii mei (adică tu!)

Ne revedem în prima joi după bobotează (fireşte, tot după calendarul Gregorian)
Până atunci, un Crăciun de poveste şi un 2012 plin, viu şi inspirat!

Cu vibratie pe „R”

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 08 Dec 2011 09:48:00 +0000

Intr-o primavara timpurie, cu multi ani in urma, zaceam pe un pat de spital, galben ca o lamaie rascoapta si bleg ca o broasca testoasa. Transaminaze cu sutele, bilirubina cu zecile, pe scurt: Hepatita B. Colegii mei de salon, in majoritate „norocosi” suferinzi de versiunea epidemica (A), veneau, impartaseau cu mine pentru vreo 10 zile zeama de pui, cartofii fierti, vizitele zilnice ale sefului sectiei „Boli Infectioase” si recoltarile de sange bisaptamanale, apoi plecau acasa, sa-si vada de viata lor. Nu si eu! Trecusera deja mai bine de trei saptamani si continuam sa ocup, galben si bleg, patul numarul 3 al rezervei 1 din pavilionul botezat „Casa Mica”, aflat in fundul curtii.

Intr-o dimineata, vine dom’ profesor-doctor-sef-de-sectie la vizita, insotit de vreo cinci stagiari. Unul dintre ei, mic, brunet, cu o figura bonoma pe care n-am s-o uit vreodata (veti vedea imediat de ce), se-ntoarce catre mine, recunoscandu-ma de la trecute vizite, si-mi zice pe un ton taios, halucinant de antitetic cu infatisarea-i blanda: „Auzi, ba! Tu chiar esti nesimtit? Cat ai de gand sa mai tocesti cearsafurile pe aici? M-am saturat sa-ti tot vad mutra galbejita mereu cand vin la vizita! Esti tanar, esti puternic, pune mana si fa-te bine!”

Am ramas, va imaginati, galben si fara replica. Am gafait, strivit de greutatea celor auzite, mai bine de-o jumatate de zi. Nu m-am atins de zeama de pui. N-am putut sa particip nici la obisnuitul joc de Monopoly de dupa masa. Dar catre seara am inceput sa ma gandesc: „Ba, sa stii ca ala are dreptate! Sunt tanar si puternic! Si m-am plictisit de zeama de pui! Si de Monopoly! Vreau sa ma fac bine!”

Am spus, de fapt „vRRReau!” Cu vibratie pe „R” Din cauza vibratiei, am ramas treaz pana tarziu in noapte. Stateam pe intuneric, in patul meu cu numarul 3, cu ochii atintiti in tavan si imi imaginam ca-mi trece galbejeala. Intr-un tarziu am adormit.

A doua zi m-am trezit plin de energie si mi-am privit mainile. Erau alb-rozalii-galbui. Culoarea mea naturala. Fara lamaie. M-am dus la baie si mi-am privit fata in oglinda. Alb-rozaliu-galbuie. Culoarea mea naturala. Fara lamaie. Era zi de recoltat sange pentru analize. M-am supus voios. Dupa inca o zi, vine rezultatul. In limite normale! Vine si dom’ profesor-doctor-sef-de-sectie la vizita, fara stagiari. Si-mi spune ca e o gresala, si ca-mi mai ia odata sange, luni. N-am avut incotro, am mai ramas trei zile in spital. Marti dimineata, insa, am declarat raspicat: „Azi plec acasa!” „Da, pleci” mi-a raspuns dom’ doctor. Am asezat frumos, pe perna, lamaia si broasca testoasa si am plecat.

Nu cred in paranormal. Am vizionat „Zona Crepusculara” si „Dosarele X” mereu constient de faptul ca ma aflam de cealalta parte a ecranului de sticla. N-am incercat sa folosesc nici teorii oculte, nici Chi, nici Zen, nici Chakre, nici echilibrul Yin/Yang ca sa explic ce mi s-a intamplat. Am invatat insa, din aceasta experienta, doua lucruri:

1. Raspund pozitiv la provocari. (Re)actionez bine in situatii limita. O abordare agresiva, ca cea a medicului stagiar de mai sus, pe mine ma mobilizeaza si ma ajuta sa-mi ating obiectivele. Am incercat, de-a lungul vremii, sa aplic la randul meu aceasta metoda cu colegi, prieteni, oameni de care-mi pasa si care aveau nevoie de ajutor. La multi dintre ei a functionat si mi-a dat, pe langa satisfactia reusitei, si pe cea a constatarii ca nu sunt un caz singular. Cunosc insa si oameni cu care aceasta abordare pare sa nu functioneze. Sunt oameni pe care, daca ii critici, ii ingropi. Am incercat metoda si cu ei, stimulat de succese precedente, iar rezultatul a fost, in cel mai bun caz, incert. Nu sunt nici pe departe un expert in teorii motivationale, si nici nu vreau sa polemizez pe acest subiect. Cred insa ca aceasta abilitate de a reactiona pozitiv atunci cand suntem bagati in corzi este adanc sapata in ADN-ul nostru si este cea care ne-a permis sa ne adaptam si sa evoluam ca specie, dar si ca indivizi. Iata de ce prefer sa-mi motivez esecurile prin lipsa mea de pricepere, de experienta sau de tact si nu prin subrezimea esafodajului teoretic ce mi-a sustinut demersul.

2. Daca vrei, poti! He-he, ce platitudine sforaitoare, vei spune. Sa stii insa ca a vrea cu adevarat nu-i putin lucru. Am citit prin carti sau pe internet o sumedenie de sugestii sau de exercitii de stimulare a vointei, care de care mai bizare. Multe dintre ele propuse de oameni care stiu sa se marketeze (evit sa-i numesc „celebri”) Nu am urmat niciunul, asa ca nu stiu daca functioneaza. Stiu insa ca primul pas pentru rezolvarea oricarei probleme iti apartine. Si el se concretizeaza printr-o hotarare bine cantarita si apoi total asumata. Nu „Mi-ar placea”, nici „Mi-as dori”, nu „Ar trebui” sau „Ar fi bine sa”. Fara conditional-optativ! Ci „vRRReau!” Cu vibratie pe „R”.

Sursa foto: www.shutterstock.com

Entuziasm rezervat

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 01 Dec 2011 13:00:00 +0000

A doua zi dupa memorabilul meci de fotbal Romania – Anglia de la campionatul mondial din Franţa din 1998, participam la un curs, la Londra, impreuna cu colegi din toate colturile lumii. La obisnuita runda introductiva, colegii mei englezi s-au prezentat, invariabil, cam asa: „My name is John (sau Brian, sau Bill), I’m from UK and I am very sad today because we lost the match last night”. Cand mi-a venit randul, mi s-a parut inteligent sa spun: „My name is Dragos and I’m very sorry for John, Brian and Bill, I am from Romania” S-a ras si s-a aplaudat.

Nu mi s-a mai parut la fel de inteligent sa impartasesc celorlalti pasageri faptul ca sunt roman la sfarsitul zilei, pe drumul spre hotel, atunci cand soferul microbuzului, deranjat de cine stie ce stangacie a unui partener de trafic, a inceput sa-njure de toti dumnezeii. Si a tinut-o asa cale de 3 mile. Pe romaneste.

M-am simtit confortabil atunci cand am fost servit, intr-un restaurant din centrul Madridului, de un amabil chelner roman, dar nu si atunci cand un membru al camerei lorzilor, vecin de scaun pentru 3 ore in avionul catre Londra, mi-a povestit cum un senator roman pe care-l invitase la el acasa i-a rupt cu nonsalata florile din gradina, ca sa le miroasa, si-apoi le-a aruncat neglijent pe peluza.

Nu ma simt mai cocoş in intalnirile mele cu strainii doar pentru ca am vazut, la televizor, cum defilau tancurile pe sub Arcul de Triumf de ziua nationala si nici nu mi-a venit sa-i sar la beregata lui Laszlo Tokes anul trecut cand a declarat (probabil din teribilism) ca pentru el 1 Decembrie e zi de doliu. Asta pentru ca, sunt convins, fiecare dintre noi isi are Romania lui.

In Romania mea se gasesc MegaImage-ul din colt unde imi fac cumparaturile, Restaurantul meu preferat de pe Calea Mosilor, dar si cele in care am jurat ca nu mai calc vreodata, un service auto de la intrarea in Targu Mures, de unde trei unguri au venit in miez de iarna cale de 15 kilometri sa ma scoata din nameti, firma de print la care imi tiparesc manualele de curs atunci cand nu au imprimanta dereglata (baga prea mult galben), dar si Amazon.com, unde am cont de 7 ani, si magazinul de haine din Köln unde un turc m-a intrebat in franceza ce masura port la camasa, si carciumioara de la Belgrad unde, daca ai rabdare, mananci un spanac cu miel „de te scoli de clanta usii”.

Din Romania mea fac parte familia, prietenii, colegii mei de scoala, unii raspanditi acum prin Franta, Canada, Germania sau Africa de Sud, toti partenerii si interlocutorii mei de business, necunoscutii de care ma lovesc pe strada la propriu sau la figurat, vecinii mei de bloc cu care ma salut, dar si cei cu care nu ma salut, satenii din Vistieru, unde mi-am construit o casa de vacanta si care, in final, m-au adoptat ca pe unul de-al lor, vanzatorul care m-a dat anul trecut afara din magazin pentru ca i-am cerut factura, vanzatoarea din magazinul Unirea care mi-a spus ca sunt diform pentru ca nu mi se potrivea pardesiul pe care il probam, securistul pensionat din blocul de peste drum de-al mamei care inca mai supravegheaza zona de la fereastra cu binoclul, Gigi, Bănel, Guţă, Crin si Victor, Elena şi Traian si toti cei care-mi influenteaza intr-un fel sau altul viata. Si tot din Romania mea fac parte indianul de la Cluj care mi-a fost, recent, coleg de panel la o conferinţă, dar si cel din hotelul din Dubai care mi-a facut un mirific masaj la picioare, polonezul care m-a gazduit, fara sa ma cunoasca, o noapte in Varsovia, fiindca pierdusem avionul, americanul care-mi datoreaza 500 de dolari de acum 10 ani, chinezul din Hong Kong care ne-a carat, spetindu-se, cu ricşa la hotel pe mine si pe seful meu cel gras, in fine, toti oamenii buni sau rai pe care i-am intalnit pana acum si care mai ocupa un locsor in mintea sau inima mea.

Iata de ce, fara sa-mi reneg in vreun fel apartenenta, nu ma mai consider demult roman. Ci doar un cetatean al Lumii.

Reteta de succes

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 24 Nov 2011 07:27:00 +0000

Ziua 1 (joi): Se chefuieste indelung cu prietenii. Se ajunge acasa in miez de noapte. Se aprind toate becurile din casa si se bajbaie febril dupa cutia de lapte din frigider. Se varsa un sfert pe camasa, atenuand astfel pata de vin roze, o optime pe gresie, in jurul capacului oalei cu ceva-de-mancare lasata de ea pe aragaz (cum o fi ajuns capacul pe gresie, ca io m-am intors spre stanga, iar aragazul e langa fereastra?) iar restul se pune la loc, ca numai lapte mai lipsea din stomac! Se patrunde tiptil in camera de oaspeti, sa nu se trezeasca si cealalta jumatate de bloc, imuna la zgomotul de capac pe gresie, se arunca cu grija hainele vraiste si se purcede la somn.

Ziua 2 (vineri): Se trezeste dis de dimineata. Se bea o (m)oca de cafea neagra. Se iau hainele aruncate vraiste de cu seara, se netezesc cu mana tremuranda si se arunca, tot vraiste, pe sine. Se schimba doar camasa, de preferinta cu una necalcata. Se ajunge la birou cu doar 12 minute intarziere si se lucreaza in draci. Se insista pana se termina lucrul si dracii si se intoarce acasa pe inserat (adica pe la 6 iarna, respectiv 9 vara). Se saluta in treacat, se declina orice varianta de program cultural-educativ, se da telefonul pe „silent” si se cade lat. In pat.

Ziua 3 (sambata): Se trezeste dupa ora 10, cu mintea limpede. Aproape limpede. Se deceleaza unicul norisor de pe bolta cerebrala si se boteaza „Idee de business”. Se caracterizeaza scurt, prin cuvinte-cheie, in timp ce se desfasoara ritualul din incaperea cea mica unde zac inghesuite cada si masina de spalat. Se cristalizeaza in trei fraze in timp ce se culeg din dulap si se imbraca treningii de weekend. Se soarbe din cafeaua calda si se convoaca instant sotia, iubita, mama, soacra, matusa, tableta cu facebook-ul deschis sau ce ai prin casa (se accepta si echivalentele masculine – sot, iubit, tata, socru, amantul matusii, i-pad) si se anunta solemn: „Azi gatesc eu!”

Se patrunde in bucatarie. Se imbraca sortul castigat la „Arena leilor” si sapca rosie de la Bricostore. Se face ordine pe masa si se asaza la indemana markere, etichete si cateva recipiente in ordine crescatoare sau in functie de culoare (se va respecta spectrul ROGVAIV). Se extrage dintre ele un castron de marime mijlocie (indiferent de culoare). Se toarna in el ideea cristalizata si se piseaza marunt cu ajutorul unui tel, mojar sau creier analitic (de regula, al unchiului), pana se separa, deasupra, o spuma galbuie. Se toarna spuma intr-un pahar Berzelius sau Coca-Cola, atent, sa nu se piarda. Se eticheteaza paharul „Factor de diferentiere” si se lasa la decantat. Pasta maronie ramasa in castron se intinde in strat subtire pe peretii acestuia si se inspecteaza vizual. Daca se descopera simbolurile $ sau €, se eticheteaza „Ce fac altii si le merge” sau „Cash Cow” (in functie de marimea etichetei) si se pune deoparte, pentru reciclare. Daca nu, se arunca cu tot cu castron, chiar daca era din set.

Pana se decanteaza spuma, se ia un blat mare (de lemn, de PAL, dar nu de fotbal) si o punga de malai si se face o prognoza de cash-flow. Se procedeaza astfel: se toarna 12 gramajoare, corespunzand celor 12 luni. Se impart apoi gramajoarele atent, cu un cutit bine ascutit, pe categorii: chirie, server, scaune, salarii, diverse, neprevazute, (ultimele doua se fac mai mari) etc. Pentru usurinta, se eticheteaza categoriile pe latura din stanga a blatului, ca in Excel. Daca nu ajunge malaiul, se cauta bine in camara, in toate portofelele din casa, se imprumuta de la rude, vecini, prieteni sau alti fraieri cu camara plina. Doar in extremis se poate apela la fabrica de malai „Business Angels s.a.” sau, doamne fereste, la vreo banca din parcul (industrial) Baneasa.

Daca gramajoarele sunt uniforme si placute ochiului, se pozeaza, se pun pe facebook, sa rada toata lumea, apoi se toarna tot malaiul intr-un vas gradat. Se trage semn cu markerul in dreptul cantitatii si se inlocuieste malaiul cu faina. Atentie, malaiul se pastreaza la loc uscat si intunecos, pentru mamaliga de zile negre, nu se returneaza!

Faina astfel masurata se imprastie la randul ei, pe blat, pentru forecastul de vanzari. Se-mparte tot in gramajoare, mai multe si mai mici, ca astia sunt clientii. Se toarna peste ele, usor, cate o picatura din crema decantata din pahar („Factor de diferentiere”, remember?) si se observa daca cresc. Daca se umfla copios, se pune surplusul intr-o oala, se adauga zahar si colorant natural si se eticheteaza „Profit”. Daca sunt lenese la crescut, inseamna ca mai avem de lucru la reteta. Se recomanda lecturarea clasicilor: Sanda Marin, Radu Anton Roman, Moise Guran, Marius Ghenea, Richard Quest, Ram Charan, George Soros sau ce ne pica-n mana. Daca nu se identifica solutii valide, se suna repede 2-3 horeci sau case de comenzi online sau prieteni proaspat dati afara de la o agentie de publicitate si se solicita urgent niste drojdie de marketing. Se pot folosi ingrediente clasice sau retete moderne de marketing online (o legatura de bannere, trei fire de social media tocate marunt pe blog si-un strop de seuo, dupa gust).

Se pun toate ingredientele intr-un vas si se pitrocesc indelung, cu rabdare. Se pun si doua oua mari, spaniole (cojones) ca fara astea nu iese nimic. Se poate adauga si o ceapa usor perpelita, sa planga ochii concurentei. Se baga totul la cuptor si se lasa la copt, la foc mic. Se culca epuizat, eventual zapand intre Bloomberg si Money Channel.

Ziua 4 (duminica): Se trezeste devreme si se inspecteaza lucrarea din cuptor. Se manuieste atent, sa nu se rasufle. Se imbraca frumos si se merge la biserica. Se executa ritualul de invocare a belsugului. Se revine acasa, pastrand un aer sobru si preocupat. Se tempereaza foamea alor casei cu o mamaliguta facuta din malaiul pus deoparte. Se rejecteaza ferm, pe tot parcursul zilei, orice propuneri indecente (film, biliard, sex, dus gunoiul, etc.)

Ziua 5 (sau 55, depinde de cantitatea de crema din paharul Berzelius): Se scoate, cu emotie si piosenie, afacerea din cuptor. Se serveste calda, in portii mici, impreuna cu un vin demisec sau cu demisia de la job. Aia micii o sa strambe din nas, sotia o sa tipe, soacra o sa se dea de ceasul mortii. Victorie! Esti antreprenor!

Erata: La Ziua 3, paragraful 3 am omis doua ingrediente. Voi vorbi despre ele marti, 29 Noiembrie, la Business Days. Te astept!

Sursa foto: http://www.cutedesktopwallpapers.com

Anclanşaţi!

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 17 Nov 2011 07:57:00 +0000

Am făcut armata. Nu la Sovata, acolo a făcut-o Nicu. La Caracal. La infanterie. Şi am avut, drept comandant de pluton, un locotenent. Cu păr puţin şi şcoală şi mai puţină. Hiperexact şi semi-semidoct. Parte a instructajului tehnico-tactic de infanterie, la loc de cinste se situa, fireşte, mânuirea armei. Un AKM cu încărcător de tip sector. Pe care locotenentul nostru ne instruia să-l introducem şi să-l scoatem la comandă, adăugând, pentru un plus de elocvenţă, câte o consoană: „Anclanşaţi!” Clic. „Desclanşaţi!” Declic. Iar noi, cu gândul la permisie şi la ciorba de fasole de la popotă, ne executam. Şi executam la unison acele mişcări simple, repetitive, care determinau încărcătorul cu ale lui 30 de cartuşe să facă corp comun cu arma sau, dimpotrivă, să se distanţeze, reducând-o la statutul de măciucă.

Cu câteva săptămâni în urmă, un proaspăt prieten şi vechi confrate mi-a pus la dispoziţie cu amabilitate două studii recente, unul realizat de Gallup Consulting iar celălalt de către BlessingWhite. Ambele despre „Employee Engagement”. Şi pentru că în româneşte traducerea prin termenii de „angajat” şi „dezangajat” a originalelor „engaged” şi „disengaged” induce o copioasă ambiguitate, voi prefera să folosesc în locul lor pe cei de „aclanşat” şi, respectiv, „declanşat”. Sau, dacă îmi îngăduiţi, pentru un plus de elocvenţă :) „anclanşat” şi „desclanşat”.

Pe scurt, studiile respective ne arată că, la nivel global, mai puţin de unul din trei angajaţi sunt „anclanşaţi” la propria organizaţie. Adică îşi aduc o contribuţie activă la succesul companiei, păstrând în acelaşi timp un nivel ridicat al satisfacţiei profesionale. Pe de altă parte, aproape unul din cinci angajaţi sunt „desclanşaţi”. Nereuşind să găsească suficiente argumente de ordin motivaţional, activitatea lor e decuplată ferm de obiectivele companiei şi îi aduce, de multe ori, deservicii. Restul, adică circa jumătate, sunt neutri. Clasificaţi în mai multe categorii de autorii studiilor, neutrii reprezinta masa care „gets the job done” şi nimic mai mult.

Filtrate (imperfect) de modesta mea expunere la diferitele modele de cultură organizaţională din mediul de business autohton, găsesc aceste procente extrem de plauzibile. Şi mai interesante şi mai realiste mi se par însă concluziile celor două studii, dincolo de cifre. Îmi voi permite aşadar să sintetizez câteva mai jos, împreună cu comentariile mele:

1. Oamenii sunt diferiţi! Această mega-platitudine, enunţată drept primă concluzie, poate să descurajeze. Într-adevăr, pragul de „anclanşare”, dar şi elementele ce-l pot determina, variază semnificativ de la un individ la altul în funcţie de nivelul poziţiei şi vechimea în organizaţie, de vârstă, preocupări, statut familial şi material şi de multe alte criterii. Ceea ce face complicată implementarea unui sistem riguros de măsurare şi, mai departe, a unui plan de acţiune. Totuşi, organizaţiile pot aplica măsuri sistematice prin care să încurajeze angajaţii să-şi definească propriile obiective şi să analizeze-apoi compatibilitatea lor cu cele ale companiei. Un bun prilej pentru a face asta îl constituie interviurile periodice de evaluare. Politici coerente de retenţie şi promovare vor face, totodata, să crească numărul „anclanşaţilor” şi sa se diminueze cel al „desclanşaţilor”. Un relevant criteriu pentru a-i discerne mi se pare însăşi definiţia propusă de cei de la BlessingWhite: „Engaged employees plan to stay for what they give; the Disengaged stay for what they get”.

2. Peştele de la cap se-mpute! O pondere foarte importantă ca factor motivaţional pentru angajaţi o reprezintă acţiunile şi atitudinea managementului de vârf al companiei. Mai mult chiar decât de la managerii de linie, de la Top Management sunt pretinse certe abilităţi de leadership şi de comunicare. O viziune clară şi atent împărtăşită, o strategie bine definită pentru atingerea obiectivelor de business, în care fiecare departament şi, subsecvent, fiecare angajat îşi are rolul şi provocările sale, sunt de natură să transmită plusul de încredere celor ce se motivează emoţional şi plusul de claritate şi rigoare celor ce au nevoie de ancore în raţional. Tot managerii de vârf au şi responsabilitatea de a crea, in curtea lor, climatul favorabil performanţei şi recunoaşterii acesteia. Eşecul de a face asta va duce, inevitabil, la întârzieri in „anclanşare” din partea masei de neutri, dar şi la „desclanşări” nedorite.

3. Abordarea pompieristică nu mai funcţionează! Măsurile ad-hoc de creşteri salariale „că ne pleacă oamenii” sau training-uri făcute reactiv, în pripă, „ca să performeze angajaţii” vor avea, cel mult, un efect temporar. Un plan coerent şi sistematic de creştere a gradului de „anclanşare” începe încă de la selecţie şi recrutare, continuă cu procese stabile de inducţie, evaluare şi dezvoltare a abilităţilor şi competenţelor profesionale, incluzând, mai departe, identificarea şi managementul talentelor şi planuri de succesiune.

Comanda „Anclanşaţi!” mai funcţionează, poate, în armată. Însă muniţia pe care o avem în business, oamenii, va accepta să înnobileze ţeava metalică cu pat de lemn, ridicând-o la rangul de armă automată, sau de organizaţie competitivă, doar după un laborios proces de lămurire privind natura şi justeţea ţintei, distanţa până la ea şi şansele de a o nimeri. Iar asta ţine, în bună măsură, de priceperea ochitorului.

N-am auzit ce s-a-ntamplat cu grâul

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 10 Nov 2011 06:00:00 +0000

Bip-bip-bip telefonul. Raspund. Rau fac. „Domnule Dragos, sunt Ciupel Zgandarescu, de la firma de investitii financiare Luati-as Banii.” (fara pauza) „Domnule Dragos, am o informatie vitala pentru dumneavoastra” „Bine” zic, indepartand putin telefonul de ureche. Nu suficient. „Domnule Dragos, ati auzit ce s-a-ntamplat cu graul?” „Nu, multumesc!” zic, apasand dexter butonul rosu.

Trec doua luni. Bip-bip din nou. Raspund. Rau fac. „Domnule Dragos, sunt Ciupel Zgandarescu, de la firma de investitii financiare Luati-as Banii.” (fara pauza) „Domnule Dragos, am vorbit acum doua luni si v-am promis c-am sa revin cand o sa am ceva important pentru dumneavoastra” „Nu-mi amintesc” zic, indepartand putin telefonul de ureche. Nu suficient. „Domnule Dragos, ati auzit ce s-a-ntamplat cu argintul?” „Nu, multumesc!” zic, apasand si mai dexter butonul rosu.

Ciupel nu-i singurul care m-a ajutat sa-mi exersez dexteritatea. M-a mai sunat, e drept, de inca doua ori, odata sa ma-ntrebe de benzina, alta data de bancile italiene. Am mai primit, intre timp, si alte telefoane. Mi-a propus cineva sa-mi faca un survey despre consumul de apa potabila. Altcineva m-a intrebat cum stau cu sanatatea, si mai ales daca am probleme cu glicemia. Cineva m-a mustruluit, asta vara (si-am aflat ca nu doar pe mine) ca nu m-am dus in weekend la mare. Am fost odata tras de limba sa marturisesc de cand n-am mai avut o mare bucurie, iar alta data sfatuit, fiindc-am raspuns dregandu-mi vocea, sa ma las iute de fumat. Am fost, in fine, rugat sa confirm telefonic ca-n CNP-ul meu apare cifra 7. Si, ce sa vezi, chiar aparea J

Am condus, pe la inceput de cariera, un Call Center. Am facut multa vanzare de tip „order getting” iar conceptul de telemarketing nu l-am aflat de la televizor. Cunosc, de aceea, bine teoria care spune ca in deschiderea convorbirii de vanzare trebuie sa ai un „hook” sau un „catch” De acord si cu nevoia de a te diferentia pe piata din ce in ce mai competitiva. Dar diferentierea asta in deschidere ar fi bine sa tina seama (in primul rand) de specificul pietei careia i se adreseaza..

Stiu, e usor si mult mai ieftin sa importam, la gramada, discursuri si tehnici de vanzare „off the shelf” dintr-o economie si o societate mult diferite de-ale noastre, anume de peste ocean. Dar cred ca aceste americanisme, adoptate fara discernamant si adaptate neinspirat, se pot foarte usor transforma in americomisme sau, cel mult, in americronisme. Si asta pentru ca, fara a fi neaparat un semn de inapoiere, publicul nostru primeste mult mai rezervat si circumspect aceste abordari uneori prea invazive. N-a trecut inca suficient de mult timp din vremea cand vorbeam in soapta si inchideam repede usa dupa noi, sa nu vada vecinul ce-avem in sacosa. Un alt motiv ar fi legat de maniera in care ne sunt livrate aceste mesaje. Poate ca cei care ne suna au urmarit, la traininguri sau instructaje, filmulete cu versiunile originale si-ncearca apoi sa ne reproduca noua, la telefon, nu numai textul, tradus mot-a-mot, dar si intonatia si-accentul de Illinois (am ales unul cat mai neutru), mulate, precum pijamaua pe veioza, pe dulcele nostru grai romanesc.

Sa nu cumva sa-mi interpretati pledoaria drept una conservator-nationalista. Gasesc multa valoare in civilizatia si cultura de business anglo-saxona. Si in supletea si precizia limbii lor. De fapt, numai in textul asta am folosit 12 termeni importati de la ei (nu, „bip” si „dexter” nu se pun, vedeti ca mai sunt doi mai jos).

Dar cred ca un „opening statement” eficace trebuie, asa cum ii spune si numele, sa deschida discutia, si nu s-o inchida. Altfel, oricat ar fi de iscusit agentul care-l turuie, el nu va reusi in veci sa-si vanda serviciile de brokeraj, apa imbuteliata, abonamentele medicale, cardurile bancare, pe cele de discount, asigurarile de viata sau cartile pe teme de „dezvoltare personala”. Se va lovi, cel mai frecvent, de gestul nostru dexter de a inchide telefonul. Si e pacat, fiindca eu, unul, prefer din ce in ce mai mult sa nu-mi cheltuiesc timp si neuroni prin magazine, fie ele chiar si virtuale, si salut vanzatorul care vine in intampinarea nevoilor mele. Dar, mai Ciupele, sa stii ca n-am auzit ce s-a-ntamplat cu graul, si nici nu ma intereseaza!

Taţi şi şefi

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 03 Nov 2011 06:03:00 +0000

Acelora dintre voi care obisnuiau sa mearga la teatru acum mai bine de 10 ani nu le-a scapat, probabil, celebra punere in scena a piesei „Scapino” de Moliere, cu Horatiu Malaele in rolul principal. Celorlalti va recomand cu caldura sa o cautati pe forumuri sau pe torente. Nu despre spumoasa interpretare as vrea sa scriu aici – va las s-o (re)descoperiti singuri – ci despre scena in care fiul, tinut multa vreme sub papuc de un tata prea sever, taraste dupa el o maciuca si se revolta din toti rarunchii cotcodacind cu o voce de soprana oparita: „Ce vrei, tata, de la mine?”

La celalalt capat al abscisei pe care am notat „Relatia tata-fiu” as mentiona la fel de celebra replica a lui Muad’Dib (Kyle MacLachlan) din filmul Dune, adresata, cu fata catre cer, tatalui sau plecat deja in raiul Atreizilor: „Father, the sleeper has awaken!”

Intre cele doua extreme am mai multe puncte intermediare. Am, si sunt convins ca aveti si voi, mai multi prieteni, fosti colegi si rude care au devenit medici pentru ca asa le-a cerut tata (sau mama). Am auzit c-ar fi si-un europarlamentar ce si-a marcat „succesurile” in cariera la dorinta tatalui. Am, din pacate, si prieteni care inca depind de banii parintilor, desi nu-i accepta ca modele. Am cunoscut un antreprenor de succes care si-a tinut multi ani, spre referinta, in parcarea firmei Lada 1200 primita de la tatal sau, alaturi de somptuoasa limuzina pe care o folosea in mod curent. Si am mancat, pe vremuri, multe ciorbe cu ghimbir pentru ca ii placeau tatalui Ei.

De multe ori firesc, uneori exagerat, ne luam tatal drept model in viata. Si atunci cand il consideram depasit (lucru facil in vria evolutionista a ultimelor generatii), ne cautam cu infrigurare o alta „figura paterna” (vezi piesa cu titlu omo-anglo-nim a lui George Michael) pe care s-o urmam. Si o gasim, cel mai frecvent, in persoana unui sef. Mai mic, dar cel mai des mai mare. Si asta pentru ca la fel ca atunci cand, copii fiind, ne uitam in sus din nevoia de protectie si indrumare, si in viata matura preferam persoane de oarecare anvergura drept repere de putere şi de autoritate.

Statisticile spun ca numai 8% dintre noi au in viata oportunitatea sa-si exerseze in mod consistent rolul de leader. Altfel spus, desi mult mai multi dintre noi practicam meseria de tata (sau mama) – cu un succes mai mare sau mai mic – doar 8% reusesc sa devina modele demne de urmat in afara familiei. Explicatia, in opinia mea, e simpla: in rolul de tata suntem distribuiti din oficiu, fara aportul copiilor la sesiunile de casting. Leaderii, in schimb, devin modele si mentori nu pentru ca au fost numiti intr-o pozitie sau alta, ci pentru ca si-au castigat singuri discipolii. Iata de ce, daca am reprezenta grafic, pe o axa similara cu cea de mai sus, relatia mentor-discipol sau leader-follower, nu am avea decat valori pozitive.

Nu voi face aici un studiu despre calitatile si insusirile care-i deosebesc pe acei 8% de restul populatiei; de fapt, daca ati studiat subiectul ati aflat, sunt sigur, ca nu exista un profil standard pentru leaderi. Voi folosi insa doua exemple pentru a sublinia doua trasaturi ce mi se par obligatorii pentru un leader autentic.

Primul exemplu e ultimul meu sef. Un om cu multa experienta si cu foarte multa rabdare. Nu-si pierdea niciodata calmul englezesc (autentic!), nici chiar atunci cand eu, nerabdator sa-mi asum decizii, ma pripeam si faceam greseli. „Poti face oricate greseli” imi spunea, „dar n-ai voie sa faci de doua ori aceeasi gresala!”. Am invatat foarte multe lucruri de la el, mi-a fost un tutore in ale managementului, dar, cu toate astea, nu am recunoscut in el un model sau un leader. De ce? Pentru ca insusi actul sau managerial nu mi-a castigat respectul. Pentru ca multe din deciziile aferente erau luate fie prea tarziu, fie in contradictie cu ce ma invata pe mine. Dar mai ales, pentru ca nu le vedeam firul director. Adica, viziunea.

Al doilea exemplu e tripleta celebra pe care eu o denumesc „The Geeks”: Bill Gates, Steve Jobs si Mark Zuckerberg. Oamenii astia, dincolo de succesul colosal al afacerilor lor, sau poate tocmai de aceea, sunt (da, folosesc timpul prezent si in cazul celui de-al doilea) adevarate icon-uri nu doar pentru proprii angajati, dar si pentru baze largi de fani din lumea intreaga. In acelasi timp, se spune despre ei ca au incalcat sistematic toate regulile scrise vreodata in cartile de management, si uneori chiar pe cele privind decenta comportamentala. Explicatia, cred eu, e iarasi simpla: increderea, aproape oarba, pe care si-au castigat-o s-a ridicat pe puternica perceptie pe care au reusit sa o transmita celor din jurul lor, aceea de vizionari si de foarte buni profesionisti.

Iata de ce sunt convins ca reusita in rolul de tata sau in cel de sef este conditionata de abilitatea de a concepe, trasa si transmite o directie clara si tentanta pentru familie sau business, si validata, mai apoi, de competenta cu care ne suflecam manecile si trecem la treaba. Spor la modelat!

Sursa foto: http://ngururaj.blogspot.com

Nu-ti da cu firma-n cap!

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 27 Oct 2011 05:11:00 +0000

Intrucat expunerea mea fata de aceasta breasla pe cale de disparitie este limitata, n-am intalnit (inca) un cizmar cu gauri in pingele. De fapt, mai stii? Nu i-am verificat. In schimb:

Am participat zilele astea la un eveniment de prezentare a unui software integrat de gestiune a afacerilor. Sustinut, fireste, de o firma de software. Maricica. „Microsoft Certified Partner”. Cu prezenta internationala. Cu oameni bine pregatiti, care vorbeau fluent, increzatori in produsul ce-l au spre vanzare. Si cu cel putin doua laptopuri. Primul – cel de pe care se livra prezentarea. Si mesaje catre audienta. Un astfel de mesaj soseste chiar in toiul unei explicatii amanuntite, sub forma unui dreptunghi mare pe mijlocul ecranului: „Your antivirus license has expired!” Rasete in sala. Zambete stanjenite in prezidiu. Click discret pe „X”. Apare o noua fereastra: „Checking availability for license renewal....Error....Connection to server could not be established” Rasetele se amplifica. Nu suficient. Se aud pana in fundul salii click-uri si „ALT-TAB”-uri nervoase. In fine, se trece mai departe, cu pierderi serioase de atentie din partea audientei. Pe hol, al doilea laptop. Pe care rula o versiune demo a softului in cauza. Si un alt mesaj, in coltul dreapta-jos: „Windows is not genuine. Click this message to learn how to get your genuine copy”. „Microsoft Certified Partner”!

Am vizitat recent o firma producatoare de mobila la comanda, pentru a discuta proiectul meu de dormitor. Am fost primit bine si am fost invitat sa iau loc pe un scaun. Nu, nu de lemn. Nici de metal si PAL imbracat in textile. De plastic alb. Ca de terasa. De la Metro. „Sunt mai practice” mi se spune. „Alea de lemn se scorojesc repede, la cati clienti se-asaza pe ele!” vine completarea. M-am asezat, atent sa nu zgarii scaunul. Am stat, de complezenta, vreo 20 de minute. Apoi m-am ridicat si am plecat. Mi-am dus business-ul in alta parte. Ca io voiam de lemn, sa se scorojeasca!

Vecina mea de bloc e coafeza. Se lauda ca-i cea mai buna, si, intr-adevar, nu duce lipsa de cliente. Lucreaza la salonul de peste drum si, in cate-o pauza, trage o fuga pan-acasa. Ne intalnim in lift si ii admir mereu machiajul extravagant, parul tern strans neglijent in coada ca o matura si halatul alb pe care recunosc urme cafenii de L’Oreal si de peroxid. Ne salutam si-mi vad de drum. Nu ma „coafeaza”.

Asta primavara mi-am bagat masina in service. Am ales unul nou, cu reclama online. Pentru ca, in afara de „cel mai bun raport calitate/pret” si „servicii profesionale” pe care toata lumea le declama, promiteau ca vin sa-ti ia masina din parcare si-ti ofera alta la schimb, pe durata reparatiei. Si s-au tinut de promisiune. Mi-au batut la usa, mi-au luat cheile masinii si mi-au dat in loc altele. „E un Logan albastru, l-am parcat langa a dumneavoastra” Prompt si elegant! Cobor peste un timp sa plec la treaba. Gasesc Loganul, urc in el si bag cheia in contact. Fiindca eram in intarziere, pornesc in tromba. De fapt, nu in tromba, ci in toba. De esapament. Care, probabil ciuruita in minim trei locuri, ma facea sa ma simt Niki Lauda (ma rog, pentru cei mai tineri, Jenson Button, ca de Vettel poate n-ati auzit). „Servicii profesionale”

In fine, acum un an si ceva (observati, am luat-o in ordine invers cronologica, ca in CV) m-am dus la un magazin al unei firme de telefonie mobila (una din cele trei, ghici virgula-ntoarsa ce-i!) sa-mi iau un stick de internet. Pentru ca a durat ceva pana mi-a venit randul, am cascat gura la standul cu telefoane (alea de jucarie, prinse cu cablu de panou, care piuie cand nici nu te-astepti). Nu m-am lasat descurajat de piuit si-am intins mana dupa unul care-mi facea cu ochiul. L-am desprins de pe soclu, l-am intors pe toate partile pana mi s-a innodat cablul pe incheietura mainii si am apasat in nestire pe butoane. La unul dintre ele, surpriza, se aprinde ecranul. Pe care trona, mare, un patrat portocaliu. Si, pentru daltonistii vorbitori de limba engleza, era scris si numele culorii. „Faceti reclama la concurenta?” intreb un vanzator. „A, pai asta-i numa’ demo, asa-i venit de la producator; alea adevarate au sigla noastra pe ecran”. In februarie imi expira abonamentul!

Sa mai zic? Mai am, dar cred c-ati prins ideea. Poate veti spune ca sunt carcotas, si ca hibele semnalate sunt minore si pot fi trecute cu vederea. „Za devil iz in za diteilz” spune o veche vorba romaneasca. Nu caut nod in papura, dar atunci cand sunt pleznit cu manunchiul de nuiele peste ochi, nu pot sa nu-mi trec mana peste zgarietura lasata de nod.

Sursa foto: http://www.twylah.com

Condensator si Mobila STAS

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 20 Oct 2011 06:35:00 +0000

Prima poveste are trei personaje: 1.Lache, prieten si fost coleg de liceu. Rebel, nu prea silitor, foarte inteligent. 2.Profa de fizica. Sobra, rigida, controlata. 3. Condensatorul. Cu doua armaturi, separate de dielectric. Centrul problemei.

Pedepsit pentru exces de locvacitate, Lache e scos la tabla. Si primeste spre rezolvare de la Profa o problema de electrostatica, scoasa din caietul ei de conspecte, de la capitolul „incuietoare”. Avand in centru, stiti deja, un condensator. Pe care Lache, tacticos (atentie, nu-l confundati cu Doru, cel cu adidasii cu toc), il deseneaza pe tabla. Cu armaturi, terminale si linii punctate simbolizand campul electric. „Ei, de desenat ai desenat frumos, acum sa te vedem cum rezolvi problema!” Lache, dupa cateva secunde de gandire, se-apuca si insira trei formule. Legate intre ele, coerente. Face doua inmultiri, o adunare si-o-mpartire si scrie rezultatul: 5 microfarazi. Circumspecta, Profa isi consulta caietul si clatina din cap: „Nu e bine” „Pai de ce, doamna?” intreaba Lache nedumerit. „Nu ai folosit abordarea pe care v-am recomandat-o eu” „Bine, si totusi ce-am gresit?” intreaba Lache cu tupeu. Ezitare lunga. Rasfoit nervos de caiet. Raspuns: „Pai, in primul rand, nu ai desenat armaturile alea destul de lungi!” Stupoare in sala. Cateva zambete, pe furis. Ma laud: si al meu. Meci nedecis. „Treci la loc, si sa nu mai vorbesti ne-ntrebat!” incheie Profa discutia ca-n tren.

A doua poveste n-are personaje. E despre site-ul IKEA. Care include, pe o pagina (nu va dau link-ul, credeti-ma, nu merita) un „Culture-fit Quiz”. Adica, un test de compatibilitate cu cultura lor organizationala. Test asupra caruia mi-au atras atentia, recent, doua persoane. Care mi-au spus ca l-au facut, independent, fireste, si le-a iesit acelasi rezultat: „Looks like you may not be confortable in the IKEA culture”. Intrigat, cu atat mai mult cu cat cei doi au personalitati foarte diferite, l-am facut si eu. De patru ori. Prima data sincer. A doua oara, incercand sa intuiesc raspunsurile asteptate (nu erau, pana la urma, decat zece intrebari). A treia si a patra oara, la misto, selectand aleator optiunile. Invariabil, am primit acel raspuns citat mai sus. Azi dimineata am reluat testul de inca doua ori. Cu doua noi variante de raspunsuri. Si, obsedant, cu acelasi efect. Totusi, statistic, as fi avut sanse semnificative sa „nimeresc” macar un raspuns mediu, de genul „Cu unele ajustari, esti compatibil cu valorile si cultura noastra” Se pare insa ca testul e conceput rigid, cu un numar minimal de variante „corecte” si restul „necastigatoare”. Nu judec politica IKEA de a-si selecta personalul, si nici macar nu stiu daca acest test e inclus in procesul lor de recrutare (poate fi doar un instrument de marketing), dar el mi-a dat apa la moara pentru a pleda o cauza in care cred: flexibilitate.

Am intalnit multi recrutori care aplica orbeste teste-grila, pentru ca asa le-au venit de la headquarter. Sau altii care folosesc in exces seturi fixe de intrebari clasice, dupa care bifeaza sau x-eaza candidatii in functie de perfectiunea cu care recita raspunsul asteptat. De ce? Sunt mai multe explicatii. Una ar fi dorinta nefiltrata de a executa intocmai ordinul primit. Alta ar fi lipsa experientei si incapacitatea de a se transpune in pielea „clientului” proiectului de recrutare. A treia, mai des intalnita, e lipsa de imaginatie si rigiditatea disimulate stangaci sub banner-ul pe care scrie „eficienta”. La fel ca profa mea de fizica din liceu, acesti recrutori pot desconsidera candidati valorosi, doar pentru ca raspunsurile lor nu sunt sablonate conform caietului de conspecte. Si, spre deosebire de doamna profesoara, nici nu sunt nevoiti sa dea justificari de complezenta si sa invoce, hilar, lungimea armaturilor in fata clasei. Vor trimite cel mult, discret, pe e-mail, raspunsul clasic si generic prin care esti anuntat sa-ti vezi de drum.

Sunt de acord, interviul structurat (nu-i o sintagma, e chiar denumirea acestui tip de interviu in literatura de specialitate) are avantajele lui. Prin setul de intrebari fixe pe care le comporta, ne ajuta sa evaluam prestatia candidatilor pe o baza comuna. Sa comparam, altfel spus, mere cu mere. Si sa le depistam, in prima faza, pe cele gaunoase.

Sigur ca daca, prin absurd, la intrebarea „Ce faci in prima zi de lucru?” as include drept optiune de raspuns „Crap capul unui coleg printr-o lovitura scurta, in dunga, cu tastatura de pe birou”, as descalifica pe cei care-o bifeaza. Intr-adevar, e o optiune aberanta, dar am evocat-o pentru a atrage atentia asupra felului cum ne alegem setul de intrebari sau teste si optiunile prestabilite.

In primul rand aceste intrebari si teste ar trebui sa fie relevante. Sa ne ajute sa aflam realmente ceea ce ne intereseaza despre profilul, cunostintele si experienta candidatilor. Accentuez asta pentru ca am intalnit in practica o sumedenie de teste si de seturi de intrebari, nu atat de deplasate ca cea de mai sus, dar mai putin precise ca pistolul cu opt tevi al lui Margelatu.

As mai recomanda ca ele sa fie originale. Pentru ca, daca vom utiliza doar intrebari „fumate” vom risca sa primim, prin rotatie, cele cateva zeci de raspunsuri clasice de prin carti sau de pe site-urile de profil, iar interviul nu isi va atinge scopul. Am mai sugerat asta in articole trecute. As evoca acum doar notoriul exemplu: „Unde te vezi peste 5 ani?” Cine mai baga in seama raspunsul la aceasta intrebare?

In fine, e foarte important ca raspunsurile primite sa nu fie interpretate disociat. Sistemele de punctare sunt utile, dar ele functioneaza doar coroborat cu o evaluare atenta a individualitatii fiecarui candidat, posibila doar printr-o discutie libera, in cadrul unui interviu nestructurat.

Valorile au, in general, forme neregulate. Daca ne intereseaza sa le aducem si sa le fructificam in organizatiile noastre, nu cred ca putem folosi, pentru a le cerne si discerne, site cu gauri mici, identice, patrate. Putem in schimb sa le alegem una cate una, cu migala, din gramada.

40 de motive pentru care nu esti chemat la interviu

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 13 Oct 2011 10:17:00 +0000

Iar am primit intrebari legate de procesul de recrutare. Si una dintre ele e prea persistenta ca sa o pot ignora. Raspunsurile, insa, sunt foarte numeroase. Iata 40 dintre ele:

Pentru ca ai trimis aplicatia la alta adresa de e-mail decat cea specificata in anunt;

Pentru ca nu ai specificat clar pozitia pentru care aplici;

Pentru ca ai trimis cv-ul de la adresa ionescu.vasile@..., deşi numele tău e Maria;

Pentru că ai trimis cv-ul de la adresa tzumpi@.... sau hacker_iscusit@... sau beraru123@... sau pufulete2001@... sau josbasescu@.... sau frumoasa29@....

Pentru ca ti-a fost lene sa scrii cateva randuri si ai inclus o scrisoare de intentie standard, impersonala;

Pentru ca ai inclus o scrisoare de intentie adresata altcuiva;

Pentru ca ti-ai facut rezumatul cv-ului in scrisoarea de intentie;

Pentru ca nu ai trimis o scrisoare de intentie, atunci cand modalitatea de aplicare iti permite;

Pentru ca ti-ai salvat cv-ul in format .docx;

Pentru ca ti-ai salvat cv-ul cu numele „cv-ul meu.doc” sau „TitiCV.pdf” sau „cv_eng_2011_v2.doc” sau „sales manager.pdf” sau „aplicatie.doc” sau „de_contactat.doc”

Pentru ca ai uitat sa-ti atasezi cv-ul;

Pentru ca folosesti modelul standard de cv „europass”;

Pentru ca ai optat sa te diferentiezi prin culori pastel, patratele, tabelase, floricele sau inimioare;

Pentru ca folosesti un layout care nu incape bine pe ecranul computerului si/sau pe un format A4, in varianta tiparita;

Pentru ca folosesti 3 fonturi diferite in acelasi document;

Pentru ca ai ales fonturi prea mici sau prea inghesuite;

Pentru ca ai ales fonturi prea mari si ai umplut 8 pagini cu mai nimic;

Pentru ca, din oricare alt motiv, cv-ul tau e greu de citit sau neprietenos la vizualizare;

Pentru ca nu stii sa scrii romaneste / englezeste / turceste, dupa caz;

Pentru ca nu stii care e diferenta intre cv si „1001 de nopti”;

Pentru ca nu ai accentuat, in cv-ul tau, experienta şi abilitatile compatibile cu jobul pentru care aplici;

Pentru ca nu ai stipulate, in cv, obiectivele profesionale;

Pentru ca ai atasat o poza cu tine la pescuit, sau una in care porti pelerina, sau una in care privesti siderat(a) in coltul din stanga sus al micilor dumneavoastra ecrane sau, si mai rau, una in care porti ochelari de soare;

Pentru ca nu ai atasat o poza, desi ti s-a cerut in mod expres (si semilegal);

Pentru ca ti-ai trecut adresa in cv, si e departe de sediul firmei angajatoare;

Pentru ca, pur si simplu, nu ai competentele si experienta necesara pentru jobul respectiv;

Pentru ca esti „overqualified”;

Pentru ca nu ti-ai ales corect joburile pentru care sa aplici;

Pentru ca trimiti cv-uri la plezneala;

Pentru ca ai trimis aplicatia in ultimele zile ale perioadei stipulate in anunt;

Pentru ca ai trimis aplicatia seara tarziu sau in timpul pauzei de pranz;

Pentru ca ai specificat gresit numarul de telefon;

Pentru ca ai lasat un numar de telefon la care raspunde mama, prietenul, sora sau varul Costel;

Pentru ca nu raspunzi la telefon; de multe ori, degeaba suni inapoi mai tarziu;

Pentru ca nu ai un cont de Linkedin;

Pentru ca ai un cont de Linkedin, dar nu-i actualizat sau nu te reprezinta;

Pentru ca nu esti activ online, atunci cand nivelul si/sau tipul jobului de care esti interesat impune asta;

Pentru ca esti activ online, dar imaginea pe care ti-ai creat-o nu e aceea a unui profesionist;

Pentru ca, desi nu ai facut niciuna din greselile de mai sus, ai facut altele, pe care nu m-a dus capul sa le includ in lista;

Pentru ca, desi n-ai facut nicio gresala, nu ti-a venit inca timpul sa fii sunat. Inarmeaza-te cu rabdare si cu perseverenta. Multa bafta!

Poate ca unele dintre motive vi s-au parut hilare. Credeti-ma, le-am intalnit pe toate. Poate ca altele v-au surprins sau macar v-au intrigat. Am explicatii pentru ele, si le voi da aici.

Importanti sunteti voi!

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 06 Oct 2011 04:14:00 +0000

Brasov. Dimineata devreme. Soare de august la sfarsit de septembrie. La volan. Kinder Bueno pe post de mic dejun. Google Maps. Business Park. Gasesc usor. Se vede din avion. Ajung. Loc de parcare. Gasesc greu. Nu se vede de la nivelul solului. Actualizati harta!
Cobor din masina. Cu ambalajul mototolit in mana. Privesc in jur. Nici un cos de gunoi. Curat bec. Vine doamna ministru! Nu mai vine. Agenda. Prioritati. Privesc in sus. Banner mare la intrare. 25 de metri patrati, pe putin. Sase figuri cunoscute. Titlu: „Brasov Business Days” Sa intram! Bag ambalajul in portbagaj. E si acum acolo.
Trec de usa rotativa. Hol mare, aglomerat. Du-te, vino. Ma duc. Spre receptie. 5-6 persoane. Zambitoare, amabile. Sar pe mine. Ecuson, mapa, pix, program. 30 de secunde. Merg mai departe. Dau de-o barca. Nu e canoe. E Rowmania. Pour les connaisseurs.
Dau ocol. Atrium larg. Scaune albe, rosii si negre. Doar cele din spate. Cele din fata sunt pline. Multe pline. Si la blugi, si la costum. Mai mult la costum. Asculta, aplauda, asculta, aplauda. Pe cine aplauda? Ma furisez in spate. Ma intorc. Ma uit. Ecran mare de proiectie. Nu se vede bine. Soare mult prin luminator. Deci, nu asta aplauda. Cobor privirea. Baleiez. Cei sase de pe banner. Si multi altii ca ei. Vorbesc pe rand. Gesticuleaza. Explica. Impartasesc. Cu entuziasm. Cu lipici la public. Business. Trenduri. Experiente. Oportunitati locale. Oportunitati globale. Oameni. Resurse. Motivare. Leadership. Vanzari. Marketing. Online. Antreprenoriat. Curaj. Riscuri asumate. Glume sarate. Aplauze meritate. Aplaud si eu.
N-am stare. Workshopul meu e dupa-amiaza. Ma retrag pe lateral. Standuri de prezentare. Ochelari. Nu port. Haine. Am pe mine. Produse traditionale romanesti. Mi-e pofta. Skipped breakfast. Carnati, slana, cascavele. Nimeni la stand. Caut cu privirea. Gasesc. Nene in halat alb, cu coif de bucatar. Sta pe un scaun la margine de rand. Asculta si absoarbe discursurile. Atentie distributiva. Ma zareste. Tasneste. Ma serveste. Fara ceapa, multumesc! Urmeaza sa vorbesc!
Exercitiu de multitasking. Ochii la participanti. Urechile la speakeri. Nasul la branzeturi. Limba la slana. Buricele degetelor pipaie cablul de la lavaliera. Pe sub camasa. Ma inghioldeste mufa. O inghioldesc si eu.
Pauza. Lume in holul mare. Standuri cu carti si DVD-uri. Se vand. Se fac portrete. Se fac poze. Se strang maini. Strang si eu. Se comenteaza la cafea. Networking informal. Schimburi de carti de vizita. Schimb si eu. 43. Gata. Incepe partea a II-a.
Alti speakeri. Alte discursuri. La fel de buni. La fel de bune. Nu prea mai sunt scaune goale. Au ajuns si intarziatii. Asculta, aplauda, asculta, aplauda. Timpul zboara. Se apropie pranzul. Se pregateste in lateral. Mirosuri imbietoare. Pentru speaker – provocare. Reuseste. Nimeni nu se clinteste. Conferinta se prelungeste. Cu acordul partilor.
In fine, vine. Pauza de masa. Cinci bucatarii. Pe alese. Competitie. Tombola. Imbulzeala controlata. Desert cu ciocolata. Apa acidulata. O beau pe toata. Ma grabesc. Trebuie sa ma pregatesc. Urmez.
Urc spre sala mea. Schimb de decor. Fara luminator. Se vede la proiector. Probe. Memory stick. Laptop. Cravata. Lavaliera. Suvita rebela. Telecomanda. Ma calmez. Ma coordonez cu colegii de microfon. Schimbam ordinea. Intru al doilea. Ma uit in lungul salii. S-a umplut. Ticsita. Oameni interesati. Educati. Pasionati. Colegul se joaca la lumini si la aerul conditionat. Reuseste partial. Cald si penumbra. Ne descurcam. Gata, incepem! Merge bine. Imi vine randul. Vorbesc, gesticulez, interactionez. Ii pun sa faca socoteli. Doar e despre bani! Le iese. Zambesc. Si ei si eu. Intrebari din public. Discutii. Final. Aplauze. Carti de vizita. Respir usurat (parca am mai auzit vorba asta undeva....)
Cobor in atrium. Petrecerea continua. Prezentare de moda. Fotomodele cu picioare lungi. Imi place rochia verde. Bataie pe umar. Ma intorc. Un participant. Aprecieri, multumiri, propunere colaborare. Uit instant de rochia verde.
Sesiune de networking. Ratez. Telefon urgent. Fug la hotel. E-mail. Telefoane. Rezolv si fac un dus.
Seara, masa rotunda. De fapt, cinci mese mari, dreptunghiulare. Ne plimbam printre. Ciocnim discutii. Despre business, educatie, guma de mestecat, filosofie. Leg noi prietenii. Mi-e bine.
Concursuri, tombole, dans. Final apoteotic. Foc de artificii. Superb. Laszlo & Team, jos palaria! Multumesc!

Am comprimat in cateva paragrafe evenimentul de 3 zile, ca sa ajung mai repede la subiect: Voi. Voi, cei cateva sute, unul si unul, care ati considerat important sa investiti bani, timp si energie pentru a participa la acest eveniment. Voi, cei interesati sa aflati mereu lucruri noi, sa va extindeti perspectiva, sa performati mai bine in activitatea pe care o desfasurati, ca angajati sau ca antreprenori. Voi, cei care ne-ati ajutat atat de mult cu opiniile, intrebarile si comentariile voastre, si care ne-ati rasplatit atat de generos cu aplauze. Voi, cei fara de care, cu tot efortul laudabil al organizatorilor, succesul n-ar fi fost posibil. M-am intrebat, la un moment dat, ce va motiveaza. Dupa aceasta conferinta pot spune ca am inteles. Si, de aceea, umil, va multumesc! Si va astept la Bucuresti, la sfarsit de Noiembrie.

Te mustruluiesc!

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 29 Sep 2011 08:38:00 +0000

Am tot batut apa in piua in articole trecute, dar si in filmuletele despre interviu, cum ca procesul de recrutare este, de fapt, o vânzare. Sunt, evident, in continuare de aceasta parere, chiar daca, nuantand putin, voi spune ca contractul ce se semneaza la final seamana mai degraba cu unul de inchiriere: tu, candidatul, iti pui la dispozitie abilitatile, experienta, timpul si energia, pentru o perioada oarecare (determinata sau nu) in slujba angajatorului, in schimbul unei chirii pe care o numim aproape academic „pachet salarial”. Adica, pentru bani.

Iata de ce ma mira pana sub bretele ca tot tu vii la mine, spunandu-mi ca ai inteles principial procesul, ca ti-ai insusit si aplici constiincios tot bla-bla-ul pe care eu, ca recrutor, ma chinui sa-l dau la o parte ca sa vad realmente ce hram porti, dar ca te temi ca dracu’ de tamaie de momentul de final al interviului, cand se aprind reflectoarele si esti intrebat direct: „Cati bani vrei?” sau, mai protocolar: „In ce plaja se situeaza asteptarile dumneavoastra salariale?”

Tocmai ma gandeam sa scriu o poveste pildoasa despre un catel dragalas dar nestatornic care-mi viziteaza regulat si dezinteresat :) curtea stiind ca il asteapta o portie de mancare, pentru care ma rasplateste de fiecare data cu un microrecital de echilibristica pe gard, si sa insailez mai apoi sfaturi politicoase despre sus-numitele asteptari salariale.

Am hotarat insa ca, de data asta, nu-i cazul sa te menajez. Asa ca te intreb direct: stii placa aia zgariata pe care ti-o pun cu obstinatie toti puii de trainer „In viata nu primesti ceea ce meriti, primesti ceea ce-ti negociezi”? Ei bine, e al naibii de adevarata.

Nu-mi spune ca nu stii. Sunt sigur ca daca ai fost / esti / vei fi in situatia reala de a-ti inchiria unui client apartamentul, ... /... / ... (conjuga tu verbul „a sti” si pune-l intre slash-uri) foarte bine cand si cum sa ceri si sa negociezi chiria. Cum procedezi? Afli care e pretul pietei, tii cont de suprafata, locatie, dotari, facilitati iar daca n-ai incredere in informatiile adunate ceri si parerea agentului imobiliar. Apoi te uiti cu grija la client, la lustrul pantofilor, la masina din care se da jos, la umflatura din dreptul portofelului, si ceri un pret. Nici mare, ca sa-l pui pe fuga, dar nici mic ca sa nu-ti para rau. Ei, cam la fel vei proceda si cu negocierea de salariu:
- In primul rand, afla-ti pretul de piata. Sunt disponibile studii de referinta, pe profesii, categorii de varsta, sexe (da, din pacate), industrii si zone geografice. Daca ti-e lene sa le cauti si sa scobesti prin ele, intreaba macar pe la colegi, prieteni, cunostinte. Tot astfel poti afla si cat e dispusa sa plateasca compania angajatoare pentru cineva ca tine. Stiu, e o investitie de timp si bere cu prietenii, dar merita. De fapt, costul de oportunitate al acestei investitii e dat de diferenta intre salariul pe care l-ai putea primi si cel pe care-l ceri, de frica sa nu te respinga, inmultit cu numarul de luni in care stai, ca fraieru’, pe bani putini.
- Atentie sa nu sari calul! Ramai in plaja de valori pe care tocmai ai aflat-o. Si tine cont, atunci cand avansezi cifre, de factori conjuncturali precum austeritatea economica sau o eventuala abundenta de candidati pe postul pe care-l vizezi. Sa ceri mai mult decat ti se poate oferi este la fel de grav ca si sublicitarea, doar ca are un efect imediat: vei fi respins.
- Nu iti argumenta asteptarile salariale in functie de nevoile tale personale. Daca ai cinci copii acasa, sa-ti traiasca, dar nu-i livra ca argument intr-o negociere de salariu. Angajatorul va pune in balanta leafa pe care ti-o plateste cu contributia pe care tu o ai la profitul companiei. Copiii, soacra, aragazul nu intra nicidecum in ecuatie.

Nu-mi spune ca nu poti. Daca esti chiar asa de timid si nici articolul cu oile nu te-a ajutat, pastreaza macar in minte acest argument: la fel precum clientul pentru apartamentul tau, care, daca-i place casa, e pregatit sa plateasca o chirie, si angajatorul e pregatit sa-ti plateasca un salariu. Nu trebuie decat sa-l ceri. In clipa in care esti chemat la interviu, presupunand ca satisfaci cerintele angajatorului privind competentele si experienta necesara, ai eticheta cu salariul deja pusa. Nu trebuie decat s-o scoti din buzunarul din dos si s-o citesti. Daca ai citit corect, esti angajat!
N-o da cotita. Raspunde direct la intrebare, am convenit doar ca ai toate informatiile si motivele s-o faci. Nu veni cu abureli de genul „Pachet salarial complex”. Spune verde cati bani vrei si mentioneaza, daca e cazul, si alte beneficii pe care le soliciti (masina de serviciu, asigurare medicala, spa sau plan de pensie). Si, mai ales, nu amana raspunsul, cu scuze de tip „Ar trebui sa inteleg mai bine atributiile de serviciu, ca sa pot avansa o suma”. Daca angajatorul iti pune intrebarea in acel moment, inseamna ca asteapta raspunsul tau in acel moment, pentru a lua o decizie. Repet, ai eticheta deja pusa!

Poti sa-mi spui, eventual, ca nu vrei. Insa, in acest caz, te-as sfatui sa te duci la tine in camera (daca nu cumva esti deja), sa tragi jaluzelele, sa dai pe Eurosport sau pe Euforia, sa te bagi in pat si sa astepti sa vina mama ta, pensionara, sa te anunte ca e gata ciorba de cartofi.

Acum asculta-ma cu mare atentie: daca, stimulat de barbiereala mea, vei alege drept coloana vertebrala pentru prestatia ta la interviu discutia despre salariu, vei gresi amarnic. Abordarea ferma a subiectului, pe care o incurajez, nu trebuie facuta prematur, si nicidecum periclitand insusi scopul intalnirii: vanzarea. Motivatia ta materiala este deja cunoscuta angajatorului. Te afli insa acolo pentru a evidentia, cu argumente, motivele pentru care el ar trebui sa cumpere, nu cele pentru care tu vinzi.

Daca nu te numeri printre aceia care mi-au scris sau au vrut sa-mi scrie ca sa ma-ntrebe cum sa vorbeasca despre bani la interviu, atunci mustruluiala de mai sus nu-ti e adresata. Uit-o sau da-o mai departe. Daca, in schimb, te-am nimerit, baga la cap, prinde curaj si du-te sa te „inchiriezi” pe banii pe care ii meriti. Multa bafta!

Seminar - Cum sa obtii un job mai bun

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Sun, 25 Sep 2011 19:55:00 +0000

Pentru a veni in intampinarea numeroaselor solicitari primite in ultima vreme, dar si pentru a putea raspunde pe larg intrebarilor legate de procesul de recrutare, voi sustine, in parteneriat cu Extreme Training, o suita de seminarii in care voi parcurge impreuna cu tine, practic, toti pasii importanti si necesari pentru a-ti mari sansele de dezvoltare imediata a carierei profesionale.

Ce vei invata:

Cum sa-ti stabilesti realist obiectivele carierei profesionale;
Cum sa redactezi corect un CV si o scrisoare de intentie care sa te reprezinte;
Cum sa prospectezi piata de munca;
Cum, unde, când si cui sa trimiti CV-ul;
Cum faci sa fii chemat la interviu;
Cum sa te pregatesti pentru interviu;
Cum sa te prezinti la un interviu;
Cum sa raspunzi la intrebari;
Cum sa-ti negociezi salariul.

Cui ma adresez:

Voua, celor care doriti sa progresati in cariera profesionala, celor ce intentioneaza sa-si schimbe jobul sau sa-l renegocieze pe cel actual, persoanelor aflate la inceput de cariera sau in cautarea unui loc de munca.

Structura seminarului:

Cariera profesionala

obiective;

factori motivationali;

schimbari in cariera;

Piata de munca

caracteristici;

pozitionare pe piata de munca;

prospectarea pietei in cautarea unui job;

solutii de criza;

CV-ul si Scrisoarea de Intentie

rol si structura;

formate uzuale si mod de redactare;

moduri de a atrage atentia;

sfaturi practice;

trimiterea aplicatiei;

Interviul de recrutare

pregatirea pentru interviu;

prezentarea la interviu; atitudine; cod vestimentar;

intrebari uzuale;

expunerea experientei;

demonstrarea motivatiei;

intrebari – capcana;

negocierea salariului;

multe, multe exemple practice!

Primul seminar va avea loc miercuri, 19 octombrie 2011. Pentru inscrieri click aici. Va astept cu drag!

Selecta si Insurgentu

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 22 Sep 2011 09:23:00 +0000

Selecta si Insurgentu sunt rude pe departe. Parintii lor, gestionari convertiti in patroni de restaurant, sau nomenclaturisti convertiti in biznizmeni, au pierdut ceva in procesul de conversie. Si, dornici sa-si recupereze pierderea, si-au invatat copiii doar de bine. Le-au luat papusa Barbie si Playstation („Sa nu le dai la alti copii, ca ti le strica!”), mobil cu cristale Svarovski („Sa moara fata lu dom’ general”), si mai apoi, ca sa ia bacul, ei Gucci, lui Yamaha. Si le-au bagat bine in cap, prin tot acest lung si costisitor proces educational („Ce nu facem pentru copilul nostru!”) ca nu mai e nimeni ca ei. Si, silitori, Selecta si Insurgentu au inteles.

Selecta a crescut mare si mofturoasa. E o adevarata „muñequita de porcelana”. Nimic n-o poate atinge. Nimeni nu-i poate ajunge la nas. Are intotdeauna dreptate. E perfecta si le stie pe toate. Toti ceilalti sunt „niste badarani superficiali si primitivi, draga!”

Insurgentu, in schimb, e teribilist si razvratit. Nimic din jurul lui nu e-n regula. Nici pietonii si soferii care-i incurca slalomurile pe bulevard, nici fufele care-l fac de bani, nici partenerul de afaceri al lui ta’su care vrea musai sa plateasca TVA-ul, nici TVA-ul insusi, cu cine l-o fi inventat.

Intr-un univers paralel, in care Selecta si Insurgentu vor fi decis sa-si construiasca o cariera (paralel rau, asa-i?), i-as fi avut pe amandoi studenti la curs (da Doamne, separat!). Fara sa se cunoasca, s-ar fi asezat strategic, in randul doi, la trei locuri distanta. Stand ca pe arcuri, gata sa fructifice prima ocazie de a demonstra cat sunt de speciali. Si-ar fi luat cate un panou cu led-uri si le-ar fi afisat, semet si virtual, deasupra capului. Pe al Selectei ar fi scris: „Daca as fi in locul tau, as fi de 10 ori mai buna!” iar pe-al lui Insurgentu: „Orice ai spune, e gresit din start!”.

As fi inceput cu uzualul „tur de pista” in care participantii se prezinta si-si fac cunoscute asteptarile de la curs. Selecta mi-ar fi spus, pe un ton afectat: „As dori sa verific daca cunosti acea noua viziune despre subiect, pe care eu am citit-o intr-un articol din Whatever Magazine”. La randul lui, Insurgentu mi-ar fi comunicat: „N-am nici o asteptare. Oricum, ideea de curs mi se pare gresita din start!”. As fi notat, prescurtat dar citet, asteptarile celor doi pe flipchart, alaturi de-ale celorlalti. N-as fi-ndraznit sa-i spun Selectei ca Whatever Magazine e o revista mondena pe care n-o folosesc pentru documentare. As fi promis doar ca voi incerca sa dezbat orice idei noi pe parcursul sesiunii. Lui Insurgentu i-as fi replicat cu o gluma stangace: „Tocmai de aceea nu voi sustine o idee de curs, ci chiar un curs cap-coada” Rasete, da, de complezenta, dar suficiente pentru a-mi permite sa trec mai departe.

As fi continuat cu primele capitole. Oprit, din 8 in 8 secunde, de replicile Insurgentului, din paleta: „Am o mica observatie” – „Nu sunt de acord”. „Cu ce?” „Cu aceasta clasificare”, „Cu cifrele romane”, „Cu dispunerea locurilor in sala”, „Cu pervertirea principiilor masonice”, etc, etc. La unele as fi incercat scurte explicatii. La altele as fi promis ca revin in pauza cu lamuriri. Pe unele le-as fi contracarat hatru: „Si dac-ar fi sa gasim o legatura intre intrebarea ta si subiectul nostru, cum am formula-o?” iar pe altele pur si simplu le-as fi ignorat. N-as fi putut insa ignora la nesfarsit clatinatul din cap continuu si dezaprobator al Selectei, cu tot cu coroana de led-uri virtuala. „Ce nu-ti convine?” as fi intrebat-o de frica ca nu cumva sa se dea cu capul de pereti. „Consider aceasta abordare foarte superficiala. Adevaratele principii sunt cu totul altele” „Care?” as fi replicat, inca sigur pe mine. „Ma asteptam sa le cunosti” mi-ar fi tras-o la lingurica. „Ne vom bucura sa ni le impartasesti tu” as fi contraatacat. „Nu, n-are nici un rost” ar fi renuntat ea, privind in jur superior si plin de intelesuri verzi-albastre.

Ar fi urmat un role-play. Selecta nu serveste! Ar fi preferat sa ramana-n spate si sa comenteze critic „Acesta este un scenariu pueril. Nu stiu ce vrei sa demonstrezi cu el.” Lovit din nou sub centura, m-as fi intors spre sala si-as fi zis: „Haideti sa va explic mai intai despre ce este vorba si sa vedem impreuna ce concluzii putem trage din acest scenariu pueril” Insurgentu s-ar fi oferit voluntar. Ar fi vrut rolul de presedinte, croit, cum altfel, sa-i dea o intrepretare proprie, facandu-mi praf scenariul. L-as fi oferit, elegant, altui participant, justificandu-mi decizia: „Hai sa implicam si colegii care n-au avut oportunitatea sa vorbeasca”

Trezit parca la timp dintr-un vis urat, ma intorc din universul meu paralel cu cateva invataminte care ma ajuta sa gestionez eficient Selectele si Insurgentii care ocupa, cand si cand, un scaun in sala mea de curs. Chiar daca mult mai „soft” decat cei evocati mai sus, ei se constituie deseori in piedici serioase in calea atingerii obiectivelor cursului. Iata cum procedez:

1. Ii identific. Nu e deloc greu. Probabil se vor „afirma” singuri inca din primele minute. Statistic, nu sunt multi (foarte rar am intalnit mai mult de unul intr-o grupa de curs), dar stiti proverbul cu maciuca si carul de oale;

2. Ii evaluez. Cine sunt. Ce vor. De ce adopta o astfel de atitudine. Frustrari acumulate, proasta crestere, dispozitie de moment, sunt motivatii diferite ce reclama, de regula, tratamente diferite;

3. Ii convertesc. Ii bag in seama, fara sa monopolizam discutia. Le raspund. Le ridic mingi la fileu. Le dau alternative. Multi dintre ei chiar au ceva de spus. Odata inlaturat apetitul lor pentru conflict, pot deveni buni aliati;
sau, daca nu se poate,

4. Ii neutralizez / izolez. Glume, vagi ironii (nu pun paie pe foc!), amanari de raspunsuri, intoarceri la subiect, uneori chiar ignorare (nu-s mare fan, dar am vazut ca functioneaza).

Ma bazez mult pe doua arme. Prima – sunt mereu bine pregatit si astfel, mult mai greu de dezechilibrat. A doua – sala, restul de participanti. Care de cele mai multe ori au alte interese decat Selectele si Insurgentii. Vor realmente sa invete ceva nou si util. Si vor repudia, fara a fi stimulati, astfel de bruiaje.

Nu ma refer aici la participantii care au obiectii rezonabile si serioase fata de ceea ce se intampla la un curs, si isi fac cunoscuta opinia divergenta. Selectele si Insurgentii nu sunt oi ratacite. Sunt lupi care, lasati liberi, dau iama in mandrete de turma. So pe ei!

10 lei si-o tuica

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Sun, 18 Sep 2011 20:13:00 +0000

Mi-am construit, cu cativa ani in urma, o casa de vacanta. Si pentru ca locatia era una foarte izolata, a trebuit sa apelez, de multe ori, la mana de lucru locala. Am inceput, cum e firesc, cu sapatura la fundatie. Am tocmit oameni, le-am aratat ce-au de facut si i-am intrebat cat ma costa. N-am reusit sa primesc un pret pe lucrare. Obisnuiti sa-si inchirieze bratele cu ziua la coasa, la lemne sau la piatra, s-au scarpinat sub palarii, s-au consultat, si-au delegat purtator de cuvant si mi-au comunicat: „10 lei pe zi si-o tuica.” Pretul era foarte bun. Incurcat totusi de componenta in natura a tarifului solicitat, pe care mi-era peste mana sa le-o pun la dispozitie, i-am intrebat: „Cat costa tuica? Prefer sa va dau bani in locul ei.” Raspunsul vine prompt: „La birt la Valerica e un leu jumate.” „Bine, atunci va dau 12 lei pe zi.” S-au scarpinat din nou sub palarii, s-au consultat mai indelung ca prima data si, prin acelasi purtator de cuvant, mi-au dat acordul: „Bine, dom’ sef, 12 lei pe zi si-o tuica.” „Cum, ba, si-o tuica, nu v-am inclus si banii pentru tuica?” imi exprim, indignat, nedumerirea. Iar scarpinat, iar consultari. In fine, ezitant, mi se explica: „Pai, sefu’, banii is bani, tuica e tuica; banii ii ia nevasta, tuica o bem noi! Daca-i dam bani lu’ Valerica, nu ne da tuica, ni-i taie de la datoria din caiet” Buimac 2 minute, am inteles apoi subtilele mecanisme ale economiei locale. M-am dus la Valerica, i-am platit in avans cativa litri de tuica, cu vorba sa le-o dea, seara de seara, oamenilor mei si-am rezolvat astfel problema.

Am constatat ca in acelasi fel stau lucrurile si la o sesiune de training. Participantii la un curs au anumite asteptari. O parte dintre ele sunt chiar motivele pentru care ei au ales sa participe, si se suprapun, in buna masura, cu obiectivele companiei pentru care lucreaza sau cu cele de dezvoltare personala ale cursantilor: asimilarea de noi si utile informatii, deprinderea sau aprofundarea de noi abilitati. Toate cu scopul de-a fi folosite pentru cresterea performantelor in jobul actual sau intr-unul de perspectiva. Valorizate, de aceea, la mult mai mult de 12 lei.

Mai exista, insa, o alta categorie de asteptari ale cursantilor. Personale, directe, imediate. Sunt cele care, ca si tuica primita recompensa si savurata de muncitorii mei la sfarsitul zilei, dau masura satisfactiei participarii la eveniment. Si aceasta satisfactie primara este data mai putin de subiectele si continutul cursului, cat de maniera de livrare si de conditiile de desfasurare. Iata, mai jos, cateva dintre cele mai uzuale asteptari de acest fel:

- Atmosfera destinsa, relaxata. Venim la curs fiecare cu problemele noastre, profesionale sau personale. Le putem lasa la usa numai daca vom gasi inauntru contextul care sa ne incurajeze sa o facem. Un mod de adresare neprotocolar, o comunicare lejera, umor de calitate presarat in discurs, pot imprima o astfel de atmosfera;

- Networking si interactiune. Participantii la un curs doresc sa foloseasca acest prilej pentru a se cunoaste mai bine intre ei si/sau sa evalueze cat mai bine potentialul acestor relatii bilaterale. Incerc, ca trainer, sa satisfac mereu aceasta asteptare, prin discutii facilitate in timpul cursului si chiar in pauze, sau prin modul de alcatuire a grupelor pentru aplicatiile practice.

- „Evrika!” Senzatia descrisa de acest cuvant, rostit in gand sau tare, se traduce intotdeauna prin satisfactie personala. Nu informatia livrata cu palnia, ci dezbaterile cu argumente si exemple relevante pentru preocuparile si experienta participantilor, ii vor ajuta sa-si construiasca singuri esafodajul logic al conceptelor si notiunilor predate.

- Confort personal. Sala de curs, pupitrul, scaunul, lumina, priza de internet, cuierul, toate contribuie la acest confort. In plus, nu am participat pana acum la vreun curs la care sa nu surprind, in pauze, discutii despre gustul ciorbei de la pranz sau al cafelei de dimineata. Si-am putut constata impactul cand concluzia nu era una pozitiva.

Astfel de lucruri, formulate explicit, figureaza rareori pe foaia de flip-chart pe care notam constiincios, la inceput de curs, asteptarile participantilor. Suntem tentati, tocmai de aceea, sa nu le acordam suficienta atentie. Le denumim, generic, „beneficii colaterale”, cu conotatia peiorativa implicita. Am inteles insa, din experienta, ca ele sunt obligatorii. Banii nu tin loc de tuica. Ea va trebui, mereu, livrata ca atare. Asa ca-mi iau mereu la mine bidonul cu exemple, glume si povesti, din care torn, constant, in timpul cursului. Mai tin in geanta si cateva pliculete de zahar. Pentru cei care prefera cafeaua mai dulce.

Articol publicat initial pe Cariere, 12 Septembrie 2011

Nu mai fac lipeli!

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 15 Sep 2011 08:29:00 +0000

In cercul meu de prieteni au reintrat recent, pe traiectorii diferite, doua persoane. Mai bine spus, doua personaje: Ea si El.

Ea, fosta colega de serviciu. Volubila, atragatoare. Foarte ingrijita. Proaspat divortata. „Nepotrivire de caracter”. Fara copii. Job bun, stabil, in firma mare. Salariu pe masura. Apartament. Masina rosie. Huskie alb. Croita sa-si refaca viata. Deci, disponibila.

El, prieten din copilarie. Haios, lejer, inalt, bine facut. Intors dupa 15 ani in tara, din Canada. Inginer petrolist. Pe platforma. Castiguri mari, izolare. Pasionat de teatru. Casa frumoasa, din banii castigati. Mobilata si goala. Croit sa se aseze. Deci, disponibil.

Opinia unanima a grupului – sa le facem lipeala. Si pentru ca eram singurul care ii cunoscuse anterior pe amandoi, a picat pe mine. Incurcat de postura inedita, dar plin de sperante in reusita, ma conformez. Coc un mic scenariu in care sa se intalneasca, primesc un clasic telefon la momentul potrivit si ma retrag, lasandu-i singuri.

A doua zi, nerabdator sa aflu rezultatul, ma intalnesc cu El la o bere. Intreb direct: „Ei, cum a fost?” Priveste in jos, incurcat: „Bai, ce sa-ti spun, mi-a placut de ea. Ma tem insa ca n-o sa mearga” „De ce?” intreb, usor dezamagit. „Pai, la un moment dat mi-a vorbit de fostul sot. N-au fost deloc vorbe frumoase.” „Si ce-are a face? Cu atat mai bine!” exclam, venindu-mi inima la loc. „Nu-i chiar asa. Mi-a zis, de exemplu, ca iesea cu prietenii la bere. Si ca se dadea cu talc pe picioare, sa nu-i puta. Ori, noi acum nu stam la bere? Si, daca mi-ar puti picioarele, nu m-as da cu talc?”

Curios sa aflu cum se vad lucrurile si din cealalta parte, am discutat pe seara si cu Ea, la telefon. „Un baiat cult si politicos. Si cu simtul umorului. Am totusi o retinere” „Oh, nu, si tu?” imi spun in gand, in timp ce Ea continua: „A dat vina mereu pe fosta lui, pentru esecul relatiei anterioare. Poate-o fi fost o prea posesiva, nu stiu, dar sunt totusi femeie; nu pot sa n-o inteleg. O fi avut si el vreo vina, dar poate ca-i e greu s-o recunoasca”

Realizez, inchizand telefonul, ca prietenii mei au incalcat, amandoi, o regula de aur in vanzari: Nu vorbi de rau concurenta! Da, oricat ar suna de mercantil, intalnirea lor a fost una de vanzare. Ba chiar, as putea spune, de dubla vanzare. Scopul fiecaruia dintre ei era sa cumpere, eventual, ideea ca relatia lor are un potential. Un scop ce poate fi periclitat de stangacia celuilalt de-a vinde.

Tot o intalnire de vanzare este si un interviu de angajare. Pe de o parte, angajatorul incearca sa-ti vanda ideea ca postul pentru care candidezi corespunde dorintelor si asteptarilor tale; pe de alta parte tu, ca si candidat, incerci sa vinzi ideea ca esti persoana potrivita pentru jobul respectiv. Si in aceasta din urma vanzare, a carei responsabilitate iti revine, regula de aur de mai sus este reformulata astfel: Nu vorbi de rau fostul angajator! De ce? Pentru ca oricat de realist si de dramatic ai zugravi caznele si frustrarile de la vechiul loc de munca, sau chinul de a aduna praful de talc de pe covor, angajatorul va empatiza, ca si El in povestea de mai sus, mult mai usor cu fostul angajator, si nu cu tine, candidatul.

As mai avea un argument. Legat de un lucru pe care fiecare angajator, ca si Ea, il cauta si-l apreciaza. Se cheama responsabilitate. Nu da vina pe fostul angajator, pe fostii colegi, pe rudele de gradul II sau pe „greaua mostenire” pentru insuccesele tale. Angajatorul va extrapola subconstient esecurile tale neasumate la perspectiva in care, ca si angajat, il vei blama pe el pentru acestea. Ca sa nu risti sa ti se strige „Hei, ti se vede tocul la adidas!”, alege aspectele pozitive si moduleaza-ti constructiv relatarea, aratand lectiile invatate si felul cum te vor ajuta sa-ti imbunatatesti performantele.

Si pentru ca e mai usor, dupa mine, sa inveti din exemple decat din liste de sfaturi sterile, am pus aici un filmulet in care mi-am propus sa explic concret cum se poate face asta. Si, pana cand nu voi reusi, am promis prietenilor mei ca nu mai fac lipeli!

Sursa foto: http://jakemcmillan.wordpress.com/

Trusa de training

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Sat, 10 Sep 2011 19:17:00 +0000

Mi-am cumparat prima masina in vremea studentiei. Nu chiar un harb, dar era deja obosita. In plus, era o marca rara pentru care nu gaseai piese. Eram, asadar, nevoit sa improvizez. Asa s-a nascut trusa mea de scule. Mai intai o cheie de 13, un patent si un ciocan. Apoi, cheile s-au inmultit si diversificat: tubulare, inelare, cotite, inbus. Au aparut noi dispozitive: lere, chei de bujii, prelungitoare, chiar si presa de extras rulmenti.

Trusa mea devenise demna de un service auto respectabil. Am cumparat o lada speciala, compartimentata, le-am asezat pe toate frumos inauntru si am pus lada-n portbagaj. Din cand in cand, de nevoie dar mai ales de voie (masina se incapatana sa functioneze acceptabil) deschideam tacticos trusa si scoteam, spre folosinta, cateva scule puse strategic in sertarul de deasupra: cheia de 13, cea de 17, patentul si o cheie de bujii (avea o slabiciune la aprindere). Da, mai mereu erau aceleasi. Pe celelalte, multe si scumpe, aproape ca nu le foloseam. Le inspectam, cateodata, asa frumos aliniate pe fundul lazii, si ma intrebam: oare de ce le-am cumparat? Din spirit de colectionar, ca masura de siguranta (nu stii cand ai nevoie de ea)? Raspunsul nu ma multumea dar nici nu-mi parea rau de banii cheltuiti. In fond, aveam cea mai tare trusa de scule, nu?

Pe masuta de toaleta a oricarei femei active si cochete vom descoperi o sumedenie de flacoane, cutiute si ustensile a caror intrebuintare noua, barbatilor, de regula ne scapa. Truse de farduri, fond de ten, rujuri, pudre, creioane, rimel, pensete, clestisori, buretei de diferite forme si culori, ca sa enumar doar cateva. In total, de ordinul zecilor si totdeauna in numar par (daca nu va iese numar par, mai cautati si prin sertare, poseta, pe etajera si in dulapiorul de la baie; daca tot nu va iese, mai cumparati repede unul si adaugati-l la colectie, va fi bine primit). Ei bine, din aceste zeci (in numar par, repet) titulara masutei de toaleta alege sa poarte peste tot cu sine, in poseta, si sa foloseasca cu o frecventa masurabila, de obicei, in gigahertzi, un numar variabil, dar restrans de obiecte (nu, nu pudra pentru nas, am inteles ca nu se mai poarta). Pe celelalte, multe si mult mai scumpe decat sculele din trusa mea, le intrebuinteaza rar si nu foarte regulat. Au fost insa achizitionate deoarece, spre deosebire de o trusa de scule, una de cosmetica nu este niciodata completa.

La fel se intampla si cu trusa de training pe care o asimilam, cu precadere contra cost, de-a lungul carierei noastre profesionale, prin procesul denumit pretios „Formare profesionala continua”. Adunam sumedenie de concepte, notiuni, metode, metodologii, tehnici, tactici, scheme, principii, retete, tips & tricks, informatii ce ar trebui sa se constituie in unelte menite sa ne ajute sa imbunatatim performantele motorului nostru profesional, dar si imaginea si propria noastra satisfactie.

Le cumparam uneori din spirit de colectionar. Nicio obiectie, daca ne permite bugetul. Alteori, investim in ideea ca, cine stie, poate vom avea nevoie de ele vreodata, si nu vrem sa fim luati pe nepregatite. Aici am o obiectie de ordin temporal. Spre deosebire de cheia de 13 (desi si ea mai rugineste), dar la fel ca tusul de pleoape, informatia expira, se perimeaza, isi pierde in timp din relevanta si valoare. Si s-ar putea chiar noi sa o uitam pana cand ne va fi realmente de folos. Altfel, inca suntem in regula.

In practica insa, vom constata ca folosim in activitatea curenta doar o mica parte din cele invatate. Pentru ca nu se potrivesc cu ceea ce avem de facut, pentru ca nu ne vin bine si nu ne simtim confortabil aplicandu-le, sau pur si simplu pentru ca sunt prea multe pentru a le putea gestiona eficient in timp real. E acelasi motiv pentru care preferam, de multe ori, sa desfacem o piulita cu patentul, in loc sa pierdem timp sa cautam in fundul trusei cheia potrivita, pe care s-o lasam apoi imprastiata impreuna cu colegele ei pana la viitoarea utilizare ocazionala.

Iata de ce cred cu tarie ca uneltele pe care le folosim nu trebuie neaparat sa fie multe, in schimb e necesar sa fie versatile, usor de gasit si folosit, si mai ales cat mai adaptate trebuintelor noastre. De aceea, atunci cand fac o oferta de cursuri, intreb mai intai ce tip de bujii aveti la masina, evaluez nuanta de fond de ten care vi se potriveste si apoi concep si va propun trusa de training adecvata. Nu va vand un ruj fuchsia la care am schimbat capacul cu unul corai, nici o cheie tubulara pe care am scris „inbus”, si nici un curs standard la care am schimbat doar sigla si il declar „customizat”. Pentru ca nu vreau sa-mi reprosati ca, desi e bine lustruit, l-ati uitat prin vreun sertar sau pe fundul lazii cu scule.

Traim intr-o lume in care profesiile devin tot mai specializate, nevoile tot mai specifice, si printre ele se numara, cred eu, si aceea de a avea la indemana o trusa de scule, de cosmetica sau de training supla si adecvata profilului si preocuparilor noastre.

Articol publicat initial pe Cariere, 29 August 2011