Diagnose Improve Assist Grow Manage Achieve

Instrumente pentru un business sănătos

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Mon, 13 Apr 2015 11:43:00 +0000

Aspirina. Sau nurofenul. Sau ceaiul de ciuboţica cucului. Sau orice crezi că te poate pune rapid pe picioare în acele zile în care te pocneşte câte-o gripă, febră sau cefalee de nu-ţi vine să te dai jos din pat. De multe ori, mai ales atunci când afară-i gri, suntem tentaţi să ne ascundem după pretextul unei afecţiuni uşoare ca să amânăm, fie şi pentru o zi-două, o decizie grea sau o sarcină neplăcută. Un banal tratament, pastilat sau nu, poate goni tentaţia fie şi prin efect placebo.

Balamalele. Bine unse, îţi vor permite să păstrezi cât mai mult timp deschisă uşa biroului tău de şef, astfel încât angajaţii să ştie că te pot aborda pentru probleme la care n-au altă rezolvare. Sau au, dar nu le place. Aceleaşi balamale nu vor scârţâi în acele situaţii în care vei alege să închizi uşa, transmiţând astfel mesajul că nu poţi fi deranjat. Singura stare în care nu-ţi recomand să laşi vreodată uşa (nici în business nici în viaţă) e cea intermediară. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, ţi se va pune piciorul în prag!

Cifrele arabe. De la 1 la 5, rostite în gând, rar, sacadat, ori de câte ori îţi vine să dai cuiva un răspuns tăios, cu reverul. Nu pentru că nu-i politicos să-ţi repezi clienţii sau pentru că-i demotivant să-ţi ironizezi subalternii (deşi ambele afirmaţii sunt cât se poate de adevărate). Ci pentru că nu-i eficient. Managementul e despre eficienţă, iar orgoliul, pripa, frustrarea, ironia sunt printre cele mai contraproductive tare comportamentale.

Diplomele. De facultate, de MBA, de cel mai bun tătic, de firmă fruntaşă pe sector sau de campion la balcaniadă. Unele sunt chiar frumos colorate, aşa că te vor ajuta să-ţi decorezi, după gust (sper că ai), peretele din spatele scaunului. Vei face astfel economii serioase, ne mai fiind nevoit să investeşti în carpeta cu Răpirea din Serai, deşi efectele asupra afacerii tale vor fi sensibil asemănătoare.

Undiţa. Arunc-o în marea de talente prozaic denumită „piaţa de muncă” şi pescuieşte, cu meşteşug, oameni potriviţi pentru afacerea ta. Contează foarte mult cât de des şi unde arunci undiţa – sunt perioade şi locuri cu vad mai bun, dar nu uita că mai sunt şi alţi pescari. Mai conteaza şi pe cine alegi din ce pescuieşti. Păstrează-i pe cei de marime potrivită, care dau repede din coadă. Fereşte-te de ăia care au stat îngropaţi în mâl pe fundul apei, fugind de responsabilităţi, pentru că tot aşa vor face şi la tine.

Electrodul de sudură. Dacă ai folosit bine undiţa şi ţi-ai adus în echipă oameni tari, cu caractere de fier, foloseşte electrodul ca să-ţi sudezi echipa. Aplică-l drept, nu-l lăsa să se îndoaie, că altfel o să-i sară învelişul motivaţional. Există electrozi potriviţi pentru fiecare metal, dar nu abuza de ei că o să-ţi facă ditamai gaura în buget şi-ai să te chinui mult să-nlături zgura.

Familia. De acord, nu-i chiar un instrument, desi nu rareori o folosim ca atare. Nu-i bună doar ca să ne împrumute de bani, „no questions asked” pentru a acoperi găurile provocate de ignoranţa noastră în gestionarea afacerilor. Dacă n-ai încotro, o poţi utiliza şi drept buffer de cash. Dar mult mai valoros e rolul alor tăi de a te asculta (dacă au urechi), de a-ţi spune verde-n faţă unde greşeşti (dacă au gură) şi de a încuraja (dacă au ~~minte~~ inteligenţă emoţională) atunci când tu şi business-ul tău treceţi prin hopuri inerente unui drum lung şi întortocheat.

Lupa. E foarte utilă pentru a scruta, cu atenţie, mocheta de sub birou în căutarea căciuliţelor şi virgulelor căzute mişeleşte din corespondenţa de business, dar şi din cea personală. Dacă „Founding Fathers” ai limbii române ne-au dat cadoul ăsta otrăvit numit diacritice, zic să le folosim, cel puţin până când limba engleză va deveni, şi în România, limbă oficială (eu am pariat că asta se va întâmpla în timpul vieţii mele, dar asta e deja o altă discuţie; oricum intenţionez să am o viaţă lungă). Atenţie, odată ce recuperezi virgulele de sub masă, pune-le la locul lor, sub ş-uri şi sub ţ-uri, nu le presăra aiurea între subiect şi predicat.

Mănuşile. Se folosesc obligatoriu în contactul cu clienţii. Oferă cel puţin trei beneficii nete. În primul rând te împiedică să-ţi zgârii clienţii cu palmele tale crăpate de muncă fără noimă, educaţie deficitară sau mentalitate învechită, atunci când trucul cu cifrele arabe nu funcţionează. Apoi, previn contaminarea de la un client la altul. Nu există doi clienţi la fel şi fiecare doreşte să fie tratat diferit. Foloseşte şi talc cu PH neutru, mai ales dacă vinzi soluţii personalizate. În fine, te vor ajuta să te împaci mai uşor cu zicala „Clientul nostru, stăpânul nostru”. Ştiu, şi valeţii poartă mănuşi, dar nimic nu te opreşte să-ţi iei unele de domn.

Pâlnia. Alege una cât mai mare, cu gura cât mai largă, şi plaseaz-o sub un jet puternic de clienţi potenţiali. O parte dintre ei vor intra pe gura pâlniei. Dacă sunt dintre cei grei, ţine bine pâlnia cu ambele mâini şi stai cu picioarele ferm înfipte în covorul de capital de lucru, să nu te dezechilibrezi. Filtrează-i cu grijă, în funcţie de mărime, greutate, luciu sau culoare, tratează-i cu mănuşi şi vei avea, în capătul subţire, un flux constant şi uniform de clienţi pentru oala de mai jos.

Oala cu teflon. În care să amesteci, corect dozate, ingredientele care să-i determine pe clienţi să cumpere de la tine. Vezi,mai întâi, cui te adresezi, folosind pâlnia de deasupra. Alege apoi produsul potrivit, nici prea, nici foarte, cât să-ţi încapă-n oală. Pune şi un preţ pe măsură, să intre dintr-o-nghiţitură. Ornează cu ceva promovare (atenţie, e scumpă şi înşelătoare la gust!) şi plasează oala la nivelul ochiului, să vază clientul. La fel ca şi la sarmale, există multe reţete disponibile, dar rezultatele pot fi foarte diferite. În plus, unii le vor aprecia pe ale bunicii, alţii pe cele de la restaurantul din colţ, iar alţii – doamne-ajuta! – pe ale tale.

BusinessDrive. Curs practic de (pre)gătit afaceri profitabile pentru cei care nu ştiu cum se ţine pâlnia, la ce foloseşte teflonul sau n-au decât lingură de lemn. Dar şi pentru ceilalţi. Vezi aici.

Teorie şi Practică

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 13 Feb 2014 17:42:00 +0000

În teorie, „Trebuie să fii nebun să-ţi imaginezi că făcând aceleaşi lucruri vei obţine rezultate diferite” (A. Einstein).
În practică, călcând la fel, pas după pas, vei ajunge să înaintezi mai repede – pe măsură ce muşchii ţi se vor antrena, pantofii noi se vor mai lăsa, zăpada se va mai topi, drumul se va netezi, piaţa te va recunoaşte, etc. – sau, dimpotrivă, mai greu, atunci când vei obosi, când vei intâlni un obstacol, când ţi se va rupe tocul sau când se va lăsa noaptea ori va veni criza.

În teorie, un comportament arogant şi neserviabil în relaţia cu clienţii care-ţi trec pragul ar trebui să te bage, mai devreme sau mai târziu, în faliment.
În practică, lipsa concurenţei pe strada ta, îngăduinţa prostească a clienţilor, standardul general scăzut al serviciilor şi normele legale şi civice deficitare te vor lăsa să proliferezi mult şi bine răţoindu-te la ăia ce vor să-ţi bage bani în buzunar. Iar daca vei da totuşi faliment, vei fi convins că-i din cauză că ţi-a crescut proprietarul chiria, banca dobânda sau Ponta impozitele. Şi nu va avea nimeni argumente să te contrazică.

În teorie, „hoţul nedovedit e negustor cinstit”.
În practică, ne bazam tot mai mult, atunci când ne alegem angajaţii sau partenerii de afaceri, pe recomandări, referinţe, instincte sau căutătura interlocutorului. Sunt multe domenii unde o reputaţie îndoielnică atrage după sine, automat, descalificarea.

În teorie, „Aquila non captat muscas”,adică ăia mari nu-şi bat capul cu plevuşcă, cu frecventa interpretare că dacă eşti suficient de insignifiant, te poţi strecura mai departe neobservat.
În practică, MegaImage le-a dat la temelie în mod susţinut micilor buticari cu „Shop&Go”-urile, cabliştii mari i-au înghiţit de mult pe cei mici iar McDonalds se bate cu şaormăria din colţ, la fel cum Băsescu pălmuia copii la mitinguri.

În teorie, „cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt”.
În practică, dacă am face asta, n-am mai putea să stăm faţă-n faţă la masă, iar „Danone de băut” ar pierde cotă de piaţă în faţa lui „Danone de suflat”. Ne-a plăcut atât de mult data trecută când am fost fluturi, încât continuăm, mulţi dintre noi, să dăm din aripi când ni se iveşte ocazia, înfruntând riscul de a ne prăbuşi sau pe cel de a ne frige de lampă.

În teorie, „nu ne legăm la cap dacă nu ne doare”.
În practică, lumea tenisului de acum 20 de ani abunda de excepţii. Ăştia mai noi s-au mai tuns, şi-au mai pus cozoroace... În lumea de business, lucrurile stau invers, excepţiile sunt din ce în ce mai dese. Mulţi se leagă preventiv sau crezând că le stă bine, alţii ca să agaţe femei, în fine alţii de plictiseală sau din inabilitatea de a manipula panglici. Printre aceştia din urmă sunt şi unii care nu s-ar lega, dar sunt legaţi, sooner or later.

În teorie, e bine să ai de unde alege.
În practică, prea multe opţiuni înseamnă o nouă şi acută bătaie de cap. Un raft cu 12 sortimente de lapte sau un calup publicitar cu 6 reclame la 7 modele de autoturisme (unii aveau şi varianta „break”) ne pun în mai mare dificultate decât susţinerea tezei de doctorat netrucat. Pe noi, bărbaţii, zic.

În teorie, o scriitură lejeră, săltăreaţă şi un aranjament în pagină spaţiat, cu alineate ar fi trebuit să vă ajute să ajungeţi până aici, la finalul articolului.
În practică, pe mulţi dintre voi v-am pierdut pe drum (cel mai probabil la citatul în latină). Celorlalţi, mulţumesc!

Sursa foto: www.unu.edu

40 de motive pentru care nu-ţi merge business-ul

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 06 Feb 2014 17:15:00 +0000

Pentru că te-ai apucat de el doar pentru că te-au dat afară de la corporaţie;

Pentru că deşi ai început acum trei ani, eşti tot în fază de start-up;

Pentru că nu ştii care-i diferenţa între marjă şi adaos. Pe bune, ştii?

Pentru că ştii care-i diferenţa între cash şi profit, dar nu-ţi pasă;

Pentru că îţi alegi angajaţii după gradul de rudenie şi-i concediezi după gradul de alcoolemie; Ai putea să încerci şi invers, for a change;

Pentru că preferi să faci tu treaba angajaţilor în loc să-i laşi pe ei s-o greşească;

Pentru că în excel-urile tale sunt mai multe cifre după virgulă, decât înaintea ei;

Pentru că la şcoală ai făcut „Educaţie antreprenorială” cu profesorul de educaţie fizică;

Pentru că ai tăi te-au învăţat că nu-i frumos să vinzi şi ţi-au spus răspicat că ei nu cresc bişniţari la uşă;

Pentru că, în consecinţă, părerea ta despre economia de piaţă seamănă cu cea a lui Ion Iliescu cu intarsii din Sorin Ovidiu Vîntu;

Pentru că aştepţi reţete magice de la workshopuri gratuite;

Pentru că prea te uiţi în gura lu’ Guran;

Pentru că strângi bani ca să te duci la Tony Robbins, dacă nu anul ăsta, măcar la anu’;

Pentru că strâmbi din nas când auzi „Clientul nostru – stăpânul nostru”, ca să nu mai vorbim de „Guest is God”;

Pentru că ţii morţiş să le arăţi clienţilor că eşti mai deştept decât ei;

Pentru că săptămâna asta ai spus unui client „Nu se poate!”;

Pentru că nu priveşti oamenii în ochi;

Pentru că dai din mână când vorbeşti, ca să fii mai convingător;

Pentru că te îmbraci prost sau fără gust;

Pentru că ai un site mai urât ca al meu;

Pentru că întârzii la întâlniri sub pretextul că n-ai găsit loc de parcare;

Pentru că nu eşti atent la detalii;

Pentru că te pierzi în detalii şi nu vezi „The Big Picture”;

Pentru că n-ai idei;

Pentru că ai idei, dar n-ai idee ce să faci cu ele;

Pentru că nu lucrezi de Rusalii;

Pentru că nu cunoşti pe nimeni la Administraţia Financiară;

Pentru că îţi doreşti să rămâi cu TVA la încasare;

Pentru că pe decontul tău de cheltuieli apar cuvintele „Lucky Strike”, „Durex”, „Faringosept”;

Pentru că ţi-ai ales drept model un ins cu mai puţină şcoală decât ai avut tu vacanţă;

Pentru că n-ai în agendă pe cineva care cunoaşte pe cineva din agenda mea;

Pentru că n-are roţi (a se citi „produse”);

Pentru că are roţi, dar nu sunt unse (a se citi „vandabile”);

Pentru că are roţi unse, dar n-are drum (a se citi „piaţă”);

Pentru că are roţi unse şi drum, dar n-are şofer (a se citi aici);

Pentru că te-ai băgat în imobiliare prea târziu;

Pentru că te-a vrăjit un blogger despre social media şi i-ai dat lui tot ce ţi-a rămas din bugetul de marketing după ce-ai fost în Monaco să sărbătoreşti ieşirea din criză;

Pentru că ai hotărât să te răzbuni astfel pe fosta soţie, căreia, ca s-o cucereşti, i-ai dat pe vremuri 49% din părţile sociale, iar acum nu mai vrea să ţi le cesioneze;

Pentru că, dacă ai fi făcut tu lista asta, ai fi pus în capul ei: „Pentru că nu mai are lumea bani, domne!”;

Pentru că n-ai unul. Îţi deschizi?

Sursa foto: http://docsmarketingmojo.com

Nu eliberăm reţete!

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 30 Jan 2014 12:06:00 +0000

Despre vânzări în general şi prin telefon, în special, am mai tot scris. Subiectul mi-a fost readus în atenţie de o scurtă întâmplare, petrecută şi postată ieri pe facebook: „Bună ziua” îmi zice o voce la telefon. „Doina Popa din partea companiei La Fântana” se prezintă imediat. „Suntem lideri de piaţă în domeniul aprovizionării cu apă” continuă fără să-mi dea răgaz să-i răspund la salut. „A, da?” am timp să mă mir. „Eu credeam că noi suntem” adaug. „Păi de la ce firmă sunteti?” mă întreabă curioasă. „De la Apanova” mint cu nonşalanţă şi închid.

„Ce nu ţi-a plăcut, poate învăţăm şi noi ceva?” m-a întrebat un stimabil comentator pe facebook, stimulându-mă să fac recurs la teorie şi să readuc în atenţie clasicii „paşi ai vânzării”. De fapt, multe nu mi-au plăcut la acea scurtă conversaţie telefonică ce se dorea a fi „de vânzare”, dar m-aş încumeta acum să privesc întâmplarea dintr-o altă perspectivă.
De ce făcea (şi mai face, desigur, că doar n-o fi citit postarea mea ieri) domnişoara (după voce) Doina Popa această introducere telefonică? Foarte probabil, pentru că cineva i-a spus s-o facă. Nu ştiu ce libertate de expresie are dumneaei la muncă, nici n-am apucat, din cele trei replici, să-i estimez coeficientul de inteligenţă sau experienţa profesională, dar sunt convins că se bazează, atunci când îşi execută norma zilnică de apeluri, pe un script scris sau memorat, care i-a fost înşurubat în cortex la „instructaj” drept „reţetă” sau „metodologie de vânzare”. Mai sunt convins că a primit, parte din pachet, şi câteva replici alternative sau variante de răspuns la întrebări încuietoare. Nu ştiu dacă sunt bune sau rele. De bună seamă că am dus discuţia într-o zonă neacoperită de script, iar rezultatul n-a fost cel aşteptat de Doina.

O bubă mare, cred eu, nu e doar scriptul în sine (incorect, inadecvat, incomplet sau recitat prost), nici lipsa de pricepere a celei care-l foloseşte, ci şi faptul că i-a fost înmânat într-un ambalaj pe-a cărui panglică scria „Reţetă Universală” iar cartea poştală inclusă avea filigran, trei ştampile şi patru poze cu afacerişti de succes cu danturile impecabile la vedere.
Astfel de ornamente abundă, observ, de câţiva ani incoace, în ambalajul multor programe educaţionale şi de dezvoltare personală. „10 sisteme la cheie, cu metodologie completă, pentru consolidarea strategică a afacerii tale”; „Succes financiar garantat în cinci paşi simpli”; „Drumul spre primul milion în şase paşi simpli” (de un autor mai riguros, probabil, decât precedentul :) ) „Cum să devii fericit în 90 de zile”; „30 de căi concrete pentru dezvoltarea business-ului tău”; „Vrei cash-flow pozitiv şi trei copii? Detalii pe e-mail”; „Reţeta de succes a afacerii tale dezvăluită doar la acest seminar!” etc., etc. Oamenii şi-au făcut lecţiile: „complet”, „concret”, „garantat”, „simplu” şi ... „cheie” sunt cuvinte-cheie, iar textele abundă de numerale, pentru un plus de credibilitate.

Acum, ambalatorii ăştia sunt rareori muritori de foame (mulţi, foarte dimpotrivă!), iar asta înseamnă că ei vând cuiva. Cui? Vouă. Mai exact, acelora dintre voi care v-aţi săturat să puneţi întrebări, să faceţi socoteli sau să umblaţi în dulapul cu creativitate şi vă doriţi, mură-n gură, reţete universale, în speranţa că măcar o parte or fi bune şi pentru voi. Iar dacă nu se aplică, nu-i nimic, tocmai a apărut pe piaţă alta nouă, mai bagi un ban, mai tragi o dată!

„Nu există boli, există pacienţi” ne spun frecvent medicii care-au fost atenţi la curs, în facultate. Iar cei care chiar cred asta, ajung (pri)mari – nu, nu la primărie, la medicină! Ei ştiu că pacienţii se vindecă fiecare în ritmul şi în felul lui, iar priceperea medicului nu ţine loc nici de foarfeci, nici de medicamente, nici de zestrea genetică sau, mai ales, de voinţa pacientului.
Mă încăpăţânez să spun asta „pacienţilor” mei, la cursuri sau în proiectele de consultanţă. Nu dăm scripturi de vânzare şi nu eliberăm reţete de business. Ce facem aici şi în alte locuri e cu totul altceva...

Limba de business

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 23 Jan 2014 11:35:00 +0000

„Face-ţi o treabă excelentă!” ne lăuda recent cineva într-o postare pe facebook. „Face-mmmm ce putem, mulţumim!” a fost tentată colega mea să-i răspundă, motivând cei patru de m prin faptul că suntem patru membri în echipă şi fiecare contribuie în mod egal. Am cenzurat publicarea amabilei înţepături, doar pentru a face loc uneia mai vioaie, scrisă de un alt comentator. Ne-am abţinut să facem corecţia, şi nu dintr-o politeţe de marketing. Ca să ajung la adevăratul motiv trebuie s-o iau mai pe la Caracal.

Îmi explica odinioară cineva, didactic, că există două categorii de greşeli de ortografie – greşeli din neatenţie şi greşeli din necunoaştere. Iar primele, chipurile, sunt ceva mai scuzabile decât cele din urmă. Nu-s de acord. Pentru că, dacă scuzabilitatea ar fi criteriul, a doua categorie ar avea, la randul ei, subcategorii mai mult sau mai puţin scuzabile: necunoaştere fiindcă nu te-au dat ai tăi la şcoală, necunoaştere fiindcă profesorul te-a învăţat prost, necunoaştere c-ai fost leneş sau chiulangiu, etc. Cred că singura categorisire cât de cât justificată a greşelilor de ortografie este în funcţie de gradul în care ele afectează acurateţea transmiterii mesajului. Concret, paturi în loc de pături e gravă, daţi în loc de dă-ţi e asa şi-aşa, nam în loc de n-am e neglijabilă. Ho! Lingviştilor (cei doi care-mi veţi citi articolul), preţioşilor şi pretenţioşilor, nu săriţi pe mine! Şi eu ~~miaş~~ mi-aş dori o lume cu contracte comerciale, articole pe bloguri, mesaje pe burtiere la TV şi postări pe facebook ortografiate corect, doar că pledoaria mea e una nuanţată. Şcoala, educaţia, rămân în continuare uneltele importante, dar cred că, în paralel, ar trebui să ne optimizăm limba şi limbajul. Să scăpăm de forme fără fond, să eliminăm cratimele, apostroafele şi prepoziţiile redundante (da, să ne apăsăm academicienii până va fi corect „cadourile care leam dat” şi nu „cadourile pe care le-am dat”; e oare aici vreun echivoc semantic?). Se cheamă evoluţie!

Limba nu e, nu trebuie să fie un ornament, o stucatură pe tavan în jurul lustrei, ci un mijloc simplu, suplu, eficient de comunicare. Iar asta o va face, deloc surprinzător, deopotrivă de versatilă pentru un referat ştiinţific, un banc savuros sau o poezie.

Limba engleză s-a impus pe glob nu doar pentru că englezii au fost buni corăbieri sau pentru că americanii au mai multe rachete balistice, ci şi pentru că limba lor e una foarte eficientă, flexibilă, cu o structură gramaticală simplă şi uşor de învăţat. Iar Shakespeare, Byron sau Mark Twain au găsit în ea tot ce le trebuie pentru a se exprima, chiar dacă au făcut-o în alt mod decât George Bush sau Donald Trump.

„You do a great job!” ne-ar fi spus, într-o engleză aproximativă, comentatorul de pe facebook. Sigur, ar fi putut scrie şi „You do yourselves a great job!” dar, in acest caz, ne-ar fi fost clar că opinia dumisale despre prestaţia noastră n-ar fi fost una onorantă. Această claritate, această lipsă de echivoc nu-i nicăieri mai importantă şi necesară ca în limbajul de business care, aţi remarcat, desigur, abundă în termeni în limba engleză – mulţi dintre ei asimilaţi cu succes, alţii utilizaţi prost sau în exces, dar asta-i deja o altă cutie a Pandorei.

Acesta e motivul pentru care vorbesc cursanţilor mei despre „Cost of Goods Sold” şi nu despre „Cheltuieli de exploatare”, despre „Plant, Property & Equipment” şi nu despre „Imobilizări corporale”, dar prefer să spun „Etapă” şi nu „Major Milestone” sau „gestionare” şi nu „menegiuire”. Îmi e, în acest fel, mult mai uşor să apelez la bunul lor simţ de business ca să-i ajut să înţeleagă, spre exemplu, că marja nu-i totuna cu adaosul comercial şi că acesta din urmă e, de fapt, un nonsens economic.

Acesta e, în fine, motivul pentru care n-am corectat postarea amicului nostru. Am înţeles mesajul şi-i mulţumim!

Cu un limbaj clar şi eficient ne străduim, Marius şi cu mine, să transmitem principii sănătoase de business participanţilor la miniMBA-ul BusinessDrive, a cărei a V-a ediţie open va avea loc între 17-21 Februarie. Interesaţi? Detalii pe site Curioşi? Faceţi o treabă excelentă şi veniţi joi, 30 ianuarie la workshopul-demo „The Big Picture” organizat împreună cu prietenii noştri.

Sursa foto: acupuncturewise.com

Cifre neoficiale

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 03 Oct 2013 13:57:00 +0000

255 minute trecute din ziua de miercuri când am ieşit pe uşă; 448 kilometri până la Cluj, 47 litri de motorină (rotund, după calculatorul de bord), 5 ore şi 6 minute de mers întins, 2 agenţi de circulaţie care-aveau altă treabă;

6 repetiţii cu voce tare ale speech-ului între Sibiu şi Alba Iulia; 3 modificări (prima pe la Miercurea), 1 bâlbâială într-o curbă, 0 urmări, 16 minute de traversat Turda, 19 serpentine pe dealul Feleacului, 3 benzinării pe stânga până faci dreapta, 818 nori cumulo-nimbus comasaţi pe cer, 11 raze timide de soare, 1 singur loc de parcare (oportunist, îl ocup!), 12 candelabre în holul mare, 6 microni rugozitatea pardoselei de marmură, 18 ochi zâmbitori în tricouri de organizatori, 4 rollup-uri din portbagaj („Unde le-aţi pus? Mulţumesc!”), 86 de file în carneţel („Dragoş Popescu scrie aici”; am scris!), 17 standuri, 38 de mere împachetate pe-al lui Eliade (primesc unul), 19 conversaţii simultane la cafea (întrerup 2: „Bună dimineaţa!”);

2 uşi de sticlă (batante: „zang-clang”), 62 de lucşi sub optim (draperiile sunt trase), 67 de rollup-uri pe pereţi, 741 din cei 1091 de participanţi pe scaune, 4 camere video pe stative, 3 ecrane de proiecţie, 10 ju(de)cători, 3 grefieri (1 cu grefă de mustaţă, 1 cu grefă de microfon şi 1a cu grefă de zâmbet), 22 de minute pe limba lui Boc, 2 bătăi pe umăr („Salut, când ai ajuns? Hai să vorbim afară”), 30 de replici eu, 31 el (a rămas ca el), 2 uşi de sticlă (tot alea, batante: „zang-clang”), 3 variabile în formula lui Lorand, 2000 de Euro falşi şi 63 de Lei adevăraţi împărţiţi cu tâlc de Ovidiu şi Adi, 37 de lame de briceag în prezentarea mea (inclusiv aia de Jedi), (doar) 3 minute depăşire în prezentarea lui Marius (e pe drumul cel bun!), 7108 aplauze la final de conferinţă (din care cel puţin 2 pentru mine, conform statisticilor ad-hoc);

6 vecini la masa de prânz (din care 1 în engleză: „Yes, please join us!”), 8 feluri de mâncare la bufetul suedez din hotelul italian, 4 culori artificiale la prăjiturile cu gust unic (tot artificial), 9 cărţi de vizită schimbate şi 2 trasuri de haină („Hei, ce mai faci?”, „Bine, mă grăbesc la masa rotundă”);

17 întrebări pertinente; 20 de răspunsuri pertinente (3 ale mele, iar m-am băgat peste rând); 99 de piuituri pe Skype (până când s-au prins să dea mai încet volumul), 1 vorbă de duh compilată („Culture eats strategy for breakfast and regulations for lunch”), 54 de râsete în prefinal (finalul l-am ratat, am fugit la workshop);

202 centimetri are sigla BusinessDrive proiectată pe ecran, 66 de scaune de aranjat, 128 de formulare de împărţit, 16 minute întârziere, 17 echipe, 2 obiective, 8 câştigători, 5 noi prieteni, 6 minute de relaxare la final;

3 evenimente speciale în programul de seară, 36 de femei frumoase, 5 sortimente de vin la degustare, 51 de femei frumoase, 8 maşini de la Autonom ne duc cale de 400m, 78 de oameni plini de viaţă fac networking în showroom, 39 de „Bună Seara” date de Sorina invitaţilor, 17 ţepe înfipte de Augustin într-o cutie de carton care nu ţipă, da’ cere bani, 3 proiecte noi puse la cale, 30 de minute pentru mailurile zilei, 6 ore de somn;

106 grame de aur în ghiulul vecinului de la micul dejun (e cu o parte din familie, 5 persoane), 6 cremwursti la el în farfurie, 2 în a soţiei (total 9, că 1 i-a scăpat pe podeaua lustruită la 6 microni), 1 cappucino bun şi fug la conferinţă;

2 uşi de sticlă (ştiţi deja, batante: „zang-clang”), 6288 aplauze energice la început de zi, 6 slide-uri ameţite de laptopul de serviciu (Amalia s-a descurcat si fără), 12 luni are puiul de Burcash, cel mai tânăr speaker din istoria Business Days, 5960 se cheamă enzima lui Hedi (cu RS în faţă), 1424 de palme pe ceafă la îndemnul lui Andi, 4 minute ca să ţâşnesc în maşină şi să fug (am o întâlnire în oraş)

Dacă vrei să-ţi faci o idee despre evenimentele Business Days, nu pierde vremea adunând numerele de mai sus. Rezervă-ţi loc în agendă şi participă la următorul, şi ai să vezi de ce rezultatul e mult mai mare decât suma aritmetică.

Bunul mers pe sârmă

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 28 Mar 2013 19:48:00 +0000

Am primit chiar azi de la un prieten o invitaţie la un eveniment la care se merge pe cărbuni încinşi. Sunt plecat din ţară în ziua cu pricina, aşa că nu trebuie să inventez o scuză politicoasă. De fapt, fiindu-mi prieten, n-am nevoie de scuze. Pot să i-o spun pe şleau: Nu merg pe cărbuni! Eu merg pe sârmă!
Merg de vreo doişpe ani, de când m-am lăsat („nepotrivire de caractere”) de biroul călduţ de la Corporaţie (temperatura era reglată după normele de optim din Marea Britanie, deci „călduţ” e bine folosit) şi m-am făcut antreprenor. Bine, pe vremea aia habar n-aveam că se cheamă aşa, iar cuvântul îmi suna a ceva tehnic, probabil legat de locomotive cu abur.
Un prieten mi-a zis atunci că termenul potrivit e „patron”, dar şi ăsta e tot un termen tehnic, din domeniul instalaţiilor electrice. Oricum, patron – mi-a precizat prietenul – nu poţi fi decât după ce-ţi faci ştampilă.

Zis şi făcut. Mi-am deschis firmă, mi-am făcut ştampilă şi m-am urcat pe sârmă. De fapt, o vreme nici nu mi-am dat seama unde sunt. Rampa era domoală, iar de ambele părţi aveam fundaţii solide pe care călcam fără riscul să-mi sucesc glezna: ceva bănuţi adunaţi (pentru garsonieră) şi vreo patru inşi care mi-au raspuns la telefon şi atunci când sigla de pe cartea de vizită nu mai semăna cu reclama luminoasă din Piaţa Unirii. Pe ăştia patru i-am băgat la categoria „potenţiali clienţi” şi am mers mai departe, la deal.
Repede-repejor, banii s-au împuţinat, puntea s-a îngustat şi m-am trezit suspendat pe o sârmă subţire ca degetul mic al unui bebeluş de greutate medie născut la termen (Ǿ5mm). Sub mine, numai ascuţişuri: taxe, impozite, avize, autorizaţii, facturi, termene de plată, contracte, salarii, legi strâmbe sau neterminate.
Cele câteva acoperişuri mai plate pe care aş fi putut ateriza la nevoie – şmenuri, evaziune, tunuri – păreau tare şubrede (sau aşa le percepeam eu), iar din curţile lor se înălţa fum înecăcios de corupţie.
La acelaşi nivel cu mine, un păienjeniş de cabluri pe care se deplasau în toate direcţiile, dând din coate, alţi mergători pe sârmă ca şi mine. Şi pentru că pe sârmă, ca şi pe bicicletă, dacă-ţi opreşti deplasarea îţi pierzi echilibrul, nimeni nu pierdea vremea ca să dea bineţe. Cei ce aveau noroc sau cârlige potrivite se mai agăţau de trolee şi mai înaintau două-trei staţii. Unii se agăţau, din greşeală, de câte-un stâlp din altă reţea şi cădeau, electrocutaţi.
Stabilitatea legislativă era un deziderat ce părea de neatins, aşa că întreaga reţea de sârme tremura după fiecare şedinţă de guvern, parlament, primărie sau asociaţie de bloc.
Clădiri înalte de care să te poţi sprijini, mai deloc. Fondurile europene erau doar în proiect, cele preaderare erau în alt cartier (Primăverii, pare-mi-se), de credite nu te puteai apropia, că te înţepau cu ipotecile.

Primul lucru de care mi-am dat seama a fost că trebuie să-mi schimb pantofii. Dacă voiam să rămân sus, trebuia să fiu în contact cât mai strâns cu sârma, să-i simt, să-i anticipez chiar, cea mai mică oscilaţie. Mi-am dat jos englezeştii cu talpă de piele şi-am încălţat iute unii noi, tot de firmă, dar cu pingeaua din cea mai fină stofă de antreprenor. Altă viaţă! M-am ridicat uşurel de pe vine şi-am mers agil înainte vreme de câţiva ani. Şi atunci a-nceput să bată vântul.
Prima rafală a spulberat casele cele noi şi îngâmfate. A doua a dat în industrii de toate neamurile. Cădeau nu doar zburatecii mei colegi de pe cabluri, dar şi telecabine din cele grele, luminate cu neon. Mi-am înfăşurat haina şi m-am gândit cu paşi mărunţi şi repezi: ce-i de făcut? Păi, în primul rând, chiar asta – să măresc viteza, ca să-mi cresc stabilitatea. Tot ca la bicicletă. Scăderea timpilor de reacţie, optimizările de procese, produse mai suple şi o echipă mai flexibilă, toate au crescut imunitatea la intemperii.
Dar pentru a ma echilibra mi-a mai trebuit ceva – o bară lungă şi grea. Lungă, pentru că a crescut în fiecare zi, puţin câte puţin. Grea, pentru că-i dintr-un aliaj de densitate mare: o parte finanţe, o parte marketing, una de vânzări, una de resurse umane, alta de luat decizii, o parte de analiză, încă una de sinteza, plus una de imaginaţie... şi reţeta e lunga, n-o ştiu pe dinafară. Sub formă alungită, e bagajul meu de competenţe manageriale. Nu-l duc în spate, ci în braţe, manevrându-l tot timpul, iar asta mă ajută să compensez eficient efectul rafalelor de vânt, al brânciurilor prieteneşti şi, deseori, al propriilor greşeli.
Şi merg înainte, pe sârmă!

Dacă vii între 15 şi 19 Aprilie la BusinessDrive, adu cu tine şi o sacoşă rezistentă. Ţi-o vom înapoia, îţi promit, plină cu bucăţi de ţeavă filetată cu care vei putea să-ţi extinzi propriul bagaj de competenţe manageriale. Ia şi nişte pantofi fără talpă. Stofa ţi-o dă Marius!

Expertul. Autoritatea

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 28 Feb 2013 05:37:00 +0000

Eu sunt ăla. Eu sunt şi aia. Şi expert, şi autoritate. Cine zice asta? O doamnă. Sunt măgulit, dar nu m-ajută la nimic. Pe dumneaei însă, o ajută să doarmă liniştită.

Acum doi ani am postat pe Youtube două clipuri despre recrutare; m-am laudat cu ele aici şi aici. Mi-am dat, la finalul fiecăruia, adresa de e-mail pentru cei ce au nevoie de un sfat. Drept consecinţă, săptămâna trecută am fost parte la următorul dialog prin e-mail:

„Buna seara! As dori sa imi raspundeti la o intrebare intalnita la interviu: alege intre:

- albină sau cocoş;

- papagal sau cal”

„Pentru ce job era interviul?”

„Pentu postul de Amanetar”

“Albină şi cal”

“Vă mulţumesc!”

De ceva vreme predic de a-nceput să mă usture buza de jos (aia de sus e mai vârtoasă din construcţie) despre decizie. Mai precis, despre amânarea ei, meteahnă de căpătâi a întâi-stătătorilor de pe la noi, cheamă-se ei manager, leader, don’şef sau bă! Şi susţin (constat, nu dau cu parul!) că respectivii primadoni (sau primadone, că viciul nu face discriminare sexuală) îşi ascund impotenţa (sau frigiditatea, vezi paranteza precedentă) în spatele lipsei de expertiză. Nu mă refer la fireasca documentare şi consultare a unor experţi înainte de decizii importante ce implică şi componente care ies din aria personală de competenţă, ci la extinderea iraţională a acestui mod de lucru tocmai pentru a disimula incapacitatea de a lua decizii.

Nu ştii cum să te-mbraci astăzi? Ieşi pe balcon, scrutează norii, bagă degetu-n gură, ia viteza vântului, consultă-ţi perechea şi pe mama perechii, întreabă-l pe Busu, pe doamna INMH de la Realitatea, pe domnişoara cu sânii mari de la Antena şi pe cea cu sprâncene unghiulare de la B1, bea o cafea, plânge-te de schimbările climatice globale şi, în fine, ia-ţi un pulovăraş şi o umbrelă, just in case. Ai întârziat. Va fi soare şi cald şi aglomerat la metrou.

Nu ştii ce model de pixuri să achiziţionezi pentru uzul curent al celor 200 de angajaţi din subordine? Cere mostrare de la patru firme, alege-ţi dintre ele 37 de modele (e număr prim!) compatibile cu identitatea vizuală a companiei, încuie-te în birou după ce spui secretarei să nu te dea la telefon, ia-le pe rând în mână şi fă-te că scrii, aşază-le în ordine, ieşi din birou, dă-le în ordine inversă secretarei ca să vezi dacă i se potrivesc cu manichiura, nu uita s-o cerţi că nu te-a dat la telefon cu dom’ prefect şi nici cu partenerul de afaceri din Olanda, întreabă-i pe Mimi de la achiziţii (a studiat ofertele) şi pe Toni de la trezorerie (a studiat arte plastice) şi alege, după ce te plângi de calitatea plasticului, unele albastre care scriu negru. O să te-njure toţi agenţii de vânzări pe care i-a informat juridicul că n-ai voie să semnezi cu negru pe contracte.

Pentru ca propriul confort psihic să nu fie afectat, procesul are două etape: desemnarea expertului, în persoana mea, a lui Busu sau a lui Mimi, pe criterii de compatibilitate cu privirea, cravata, cv-ul sau accentul (ori nimic din toatea astea) şi, respectiv, consultarea lui, consemnată ca o acţiune bifată şi trecută, cu grijă şi număr de ordine, la dosarul potenţialelor justificări în caz de eşec.

Şi fiindcă dacă nu-i fudul, parcă nu-i destul, decidentul include uneori şi un al treilea pas, cel de confirmare a deciziei:

„Am poimâine un interviu la firma x pentru postul y. Vreau să fac impresie bună şi nu ştiu cum să mă îmbrac. Aşa, aşa sau aşa?” (urmează trei poze în sacou, în faţa oglinzii)

„Aşa” răspund

„Da, şi mie îmi place cel mai mult!”

Bravo!

Ce-i cu voi, oameni buni?

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 22 Nov 2012 14:05:00 +0000

„Dintre funcţiile principale de HR, de care ţi-ar plăcea să te ocupi cu precădere?” întreb, mai an, o candidată pentru un poziţie managerială în domeniu.

„Nu-mi place să fac payroll! Nu sunt administrator! Tot ce înseamnă statistici, tabele, hârţogăraie mă plictiseşte şi mă sub-utilizează!” vine răspunsul iute-acrişor, condimentat cu cele trei semne de exclamare.

Haşurez repede, în minte, activităţile nedezirabile de pe lista, convins că cele rămase reprezintă, de fapt, răspunsul. As fi vrut sa mai aflu disponibilitatea candidatei pentru călătorii în interes de serviciu dar, de teamă să nu mă trezesc cu vreo poşetă în cap, m-am abţinut să mai întreb...

„Am o piscină placată cu piatră şi m-ar interesa o vopsea de protecţie, impermeabilă şi transparentă” îmi recit astă vară doleanţa în faţa reprezentantului de vânzări al unei firme specializate.

„Noi nu facem improvizaţii! Suntem importatori direcţi şi oferim soluţii la cheie! Dacă doriţi să cumpăraţi doar vopseaua, aşteptaţi să vină doamna directoare să vă facă un preţ, dar să ştiţi că nu vă dăm garanţie decât după ce verificăm la faţa locului!”

Rămân pe gânduri, încercând să-mi imaginez cum arată o cheie de piscină până când, de la balcon, o doamnă corpolentă îmi face semn să urc. Aş fi vrut să aflu dacă măcar au pe stoc dar, de teamă să nu mă trezesc cu vreo găleată de vopsea în cap, mă retrag din incintă...

„Sunt interesat de o astfel de colaborare. Trimite-mi câteva propuneri şi o ofertă comercială!” solicit acum câteva săptămâni şefului unei mici agenţii de web-design, care mă abordase cu o propunere de barter pe proiectul nostru BusinessDrive.

„Nu stiu exact de ce nu ai primit acel e-mail dar iti retrimit/ reformulez:

Daca nu se alege realizarea/ dezvoltarea proiectului pe un domeniu separat si nu pe un subdomeniu http://businessdrive.diagma.ro/ + implementarea unei imagini originale nu putem si nu se merita realizarea urmatoarelor servicii: [... listă în 5 puncte...]

In principiu nu prea se poate realiza nimic daca nu se alege mutarea pe un domeniu separat si orientarea catre un design personalizat chiar sa spunem daca nu se opteaza pentru o platforma de la 0 sa spunem in prima faza.

Eu am venit cu aceasta propunere de colaborare si cu ce servicii putem sa oferim in regim de barter, servicii care usor pot ajunge la cateva mii de euro, prezenta unei simple sigle pe site-ul http://businessdrive.diagma.ro/ nu poate sa acopere volumul si calitatea serviciilor pe care le oferim.[...]

Astept cu interes raspunsul vostru, un weekend placut.” îmi transmite el vineri seara.

Pentru că mesajul l-am primit prin e-mail, nu mi-e teamă c-am să mă trezesc cu ceva în cap şi mă-ncumet să răspund:

„In urma discutiei telefonice de acum 3 saptamani traiam cu impresia ca urmeaza sa-mi trimiti cateva propuneri tehnice, insotite de o oferta comerciala. Din pacate nu regasesc in mesajul tau decat o lista cu ce NU se poate.

Daca, la un moment dat, vei fi interesat de o abordare constructiva, te rog sa ne contactezi, de preferat in intervalul orar de business. [...]

Cu prietenie,

Dragos Popescu”

Fireşte, l-am ofensat. După numai 7 minute vine replica:

„1.De ce am pune intr-o relatie de barter “prietenie” de la inceput relatia comerciala?

2. Propuneri tehnice am trimis in primul mail catre Marius Ghenea. La al doilea mail nu am primit raspuns. La al treilea mail trimis am reformulat, cu intarziere, dar raportat la volumul de proiecte pe care il avem actual.

3. Conduc si reprezint agentia XXXXX o firma micuta, care nu imi permite sa ma adresez intr-un mail intr-un interval orar de business. Suntem in Romania, in recesiune, suntem intr-o lupta continua, firmele se inchid pe banda rulanta iar dvs imi spuneti de interval orar de business.

O seara frumoasa.”

Cad la pământ lovit de două ori scurt şi năprasnic în moalele capului cu intervalul orar de business ţinut ca un retevei. Mă ridic clătinându-mă şi vă întreb:

Ce-i cu voi, oameni buni?

KISS

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 08 Nov 2012 12:25:00 +0000

Deşi lumea spunea că eram prea tânăr ca să mă mir, nu mai pridideam s-o fac atunci când, în clasa a V-a, profesorul de română ne impunea repere cantitative pentru compunerile pe care ni le dădea pentru acasa: „Introducere – o jumătate de pagina; cuprins – 3-4 pagini; încheiere – o jumătate de pagină”. „Şi dacă scriem mai mult?” îmi întrebam eu mirarea. „Îţi scad un punct la nota pentru fiecare rând peste!” mă ameninţa dom’ profesor. „Şi dacă scriu mai mult de 10 rânduri peste?” îl provocam eu, şmecher. „Asta înseamnă că nu ai o minte ordonată, aşa că-ţi scad şi de la matematică!” mă lăsa el cu gura căscată.

Am închis gura şi, după un timp, m-am încumetat s-o redeschid ca sa transmit cursanţilor mei de Comunicare, Public Speaking sau Abilitaţi de Prezentare câteva reguli de bun simţ, linii directoare ce cresc şansele unei comunicări eficiente: idei principale, slide-uri aerisite, 3 bullet-uri, 6 rânduri, recapitulare şi concluzii, etc, etc, le ştiţi şi voi. Nu scad note şi nu dau cu linia la palmă.

Am bătut însă palma acum trei ani cu un partener pe un deal. Nu ne-a ieşit aşa cum am sperat, dar pentru că ne-am înţeles foarte bine la nivel personal, am decis să-l continuăm făcând, fiecare, concesii şi compromisuri. Eu am mai adăugat o clauză în contract, el două, am reformulat împreună alte câteva existente, am modificat tarifele după o schemă progresiv-hiperbolică, am pus şi o listă de excepţii în anexă şi ne-am trezit, uşor-uşor, cu o stufoşenie de contract din care nu mai înţelegeam niciunul nimic. Ne-am uitat lung unul la altul, l-am rupt în două exemplare, l-am prelungit cu o anexă de opt rânduri pe cel vechi şi am mers la o bere. Treaba merge.

Victor Hugo a fost întrebat de ce romanul său „Mizerabilii” este aşa de lung. Şi-a mângâiat barba şi a răspuns: „Pentru că nu m-am priceput să scriu mai scurt!” Nu-s foarte sigur ca barba lui Hugo a intervenit cu adevărat în poveste, mai ales că una similară (poveste, nu barbă!) am auzit despre Hemmingway.

Păstrând giganticele proporţii, acum o lună Mihai îmi reproşa, prieteneşte, acelaşi lucru despre articolele mele. Am luat act, m-am încordat, am scris a doua zi unul mai scurt şi am intrat repede în concediu de paternitate (s-a născut BusinessDrive). Am ieşit din lăuzie şi m-am apucat din nou să împletesc cuvinte. Şi fix aici mi-am dat seama: nu-i vorba despre scurtime, e vorba despre simplitate. Numai că asta nu e lucru simplu! Scărpinatul pe după ceafă, legatul la cap fără să te doară, limba de lemn sunt, toate, exemple de eşec în demersul de a-ţi reprezenta şi, mai apoi, de a exprima clar şi cuprinzător un punct de vedere. O minte ordonată, matematică conferă purtătorului o astfel de capabilitate. Abilitatea de integrare şi sinteză este cea care, antrenată, permite acest lucru. Civilizaţia anglo-saxonă încurajează copios această abordare: Keep It Simple!

Si pentru că vorbitorii limbii lui Romney (mă rog, şi ai lui Obama, dinspre mamă) se pricep la acronime, m-au adăugat şi pe mine, adrisantul, în formulă: Keep It Simple, Stupid!
Did I?

Sursa foto: http://heavymetaladdiction.com

Concediu de studii

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 25 Oct 2012 16:07:00 +0000

Duminică dimineaţă m-am trezit devreme. M-am spălat, m-am pieptanat, m-am îmbrăcat, m-am...ce mai, toate verbele reflexive aferente programului de dimineaţă. Mi-am făcut apoi băgăjelul pentru 5 zile – varianta minimal-informală – şi am plecat să mă fac deştept. Bine, io cred că sunt deja, că altfel nu percutam la news-letter-ul lor şi nici nu mă învoiau ai mei de la muncă o săptămână întreagă. Da’ ceva-ceva loc de expansiune pentru competenţele manageriale tot s-o mai găsi în a mea cutie craniană, aşa că hai să mă duc să-l valorific.

Cele câteva ore de şofat nu m-au speriat, că-s fiul asfaltului şi ştiu mai toate locurile de radar. Ceaţa din Ţara Bârsei s-a prelungit până la destinaţie, punându-mi la încercare abilităţile de orientare în teren „Freestyle” (GPS-ul de pe maşină e-n flamandă şi oricum n-are hărţile actualizate). În fine, după două încercări şi-un indicator ratat, am localizat destinaţia. Am parcat, am intrat. Semiîntuneric. Cât pe ce să dau cap în cap cu domnu’ Ghenea. A, nu e el, e un roll-up cu poza lui. Mare, alături de celălalt...Ionescu, parcă.

Evit roll-up-ul la mustaţă (nu, n-am nustaţă, da’ aşa vine vorba) şi ajung la recepţie. Penumbră şi linişte. Tropăi, ca să sparg liniştea. De după colţ îmi răspunde alt tropăit. Nu e ecoul, e cineva de-ai casei. Îmi dă „Buna seara” cu o voce fără şanse la „Românii au talent”, mă încercuieşte pe o listă şi îmi pune în braţe un biblioraft peste care aşază, cireaşă albă pe tort roşu, cartela de acces în cameră. „Masa e la opt, in restaurant” îmi aruncă peste umăr şi dispare, lăsându-mă în grija efigiilor lui Ghenea şi Ionescu de pe roll-up. Parcă nu Ionescu...

Cu geanta într-o mână şi cu biblioraftul în cealaltă am urcat un etaj, am traversat holul cu masa de biliard, am apropiat cartela de uşă cu ultimele puteri şi ne-am prăvălit tustrei în pat în următoarea ordine: biblioraft, eu, geanta. După zece minute de zăcut cu burta pe carte m-am recules şi am coborât în restaurant. Am băgat o porţie mare de friptură cu cartofi, una şi mai mare de networking cu alţi învăţăcei sosiţi pe înserat, ca şi mine, una mică de ţuică fiartă şi m-am declarat, în fine, pregătit pentru cele ce vor fi urmat.

Şi pentru că nu mă pricep la scris şi n-am chef să mă prindeţi cu vreo greşală de gramatică, voi rezuma cele cinci zile de curs intensiv şi simulare de business la cele câteva învăţăminte însuşite. Pe scurt, am aflat că:

- pe Ionescu îl cheamă, de fapt, Popescu şi se plimbă cam mult când vorbeşte;

- pe Ghenea îl cheamă, într-adevăr, Ghenea şi într-o pauză de curs a dat o fugă până la Tarom să le explice cum stă treaba;

- finanţele sunt mai simple decât credeam eu, da’ nu chiar atât de simple cât zice Popescu;

- o afacere se gestionează cu trei foi de hârtie, toate trei în Engleză şi în Excel;

- mai sunt nişte indicatori la pagina 31, dintre care unii trebuie să fie cât mai mari, iar alţii cât mai mici, dar nu toţi odată;

- la marketing, ca şi la fotbal, se pricepe toată lumea, dar puţini ştiu că înseamnă şi altceva decât reclamă;

- degeaba faci reclamă dacă piaţa-ţintă nu-i acasă când baţi tu la uşă;

- degeaba dai în preţuri, dacă ai produse obsolete (adică obosite), nu le mai ia nimeni;

- chiar şi atunci când nu vând, eu îi vând de fapt interlocutorului ideea să nu cumpere;

- nu toate ideile devin produse, ci doar acelea care trec cu bine prin toate rombuleţele din schema logică;

- producţia de masă dă dureri de cap, iar supply-chain înseamnă să dai şi sacoşă dacă vinzi cartofi;

- resursele umane sunt foarte valoroase, dar nimeni nu vrea să recunoască;

- o afacere e cam ca un soft, adică mai are şi bug-uri;

- dacă internet nu e, nimic nu e!

- ba e! Oameni calzi, prietenoşi, interesanţi, din toate colţurile ţării, de toate profesiile, de la care am avut mereu câte ceva de învăţat şi cu care am legat prietenii.

După ce am terminat de aflat toate aceste lucruri, i-am pus pe Dragoş şi pe Marius (ne tutuim acum, desigur!) să stea pe vine şi am facut poza de mai sus. Dacă nu mă vedeţi în ea, e pentru că sunt disimulat, câte puţin, în fiecare dintre cei 19 participanţi ai primei ediţii BusinessDrive

La ţepe!

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 04 Oct 2012 08:48:00 +0000

Aceia dintre voi care au copii ştiu că vine (şi, din pacate, trece) o vreme când una dintre cele mai mari provocari – dar şi satisfacţii – este să le răspunzi la întrebări. În goana lor încă neconştientizată spre maturitate, copiii n-au, de regulă, nici o sfială în a lansa interogatorii: „Mami, ce e asta?”; „Tati, da’ de ce e verde?”; „Buni, da’ cum zboară?”; ş.a.m.d. Mami, tati şi buni dau raspunsurile cu răbdarea şi competenţa pe care le au, fiecare, în poşeta / servieta / cufărul de părinte / bunic (aici buni are avantajul volumului, dar şi dezavantajul inflexibilităţii şi pe cel al moliilor) iar asta va stimula sau, dimpotrivă, inhiba apetenţa tânărului om pentru noi întrebări.

Dezvoltarea, mai departe, a acestei apetenţe este unul din principalele obiective pe care ar trebui să şi le propună şcoala. Un merituos profesor pe care l-am avut în facultate ne spunea, parafrazând un Învăţător la fel de merituos, dar mai celebru, ca şcoala nu trebuie să-ţi dea răspunsuri ci, mai degrabă, să te înveţe să pui întrebările corect, astfel încât răspunsurile să-ţi fie accesibile şi relevante.

Acest rol însă şcoala (cel puţin cea de la noi) nu-l mai îndeplineşte. În primul rând pentru că nu (mai) are competenţă. Subfinanţare crasă, politizare excesivă, un nesfârşit şir de experimente eşuate în loc de strategie coerentă, haos legislativ, dottori, şpăgi, furtişaguri, avem pe ce da vina.

În al doilea rând, e un rol pe care şcoala nu şi-l înţelege şi nu şi-l asumă. Sau, chiar dacă ar face-o, nu e în stare să şi-l promoveze în societate. Altfel spus, să se marketeze*.

La conferinţa la care am vorbit ieri, unul dintre subiectele pe care s-a bătut monedă a fost discrepanţa dintre teorie şi practică. Pe de o parte m-a bucurat şi mi-a dat apă la moară în promovarea programului nostru de învăţare experienţială BusinessDrive. Pe de altă parte m-a întristat, pentru că subiectul îşi trage seva exact din acea percepţie a faliei tot mai pregnante dintre viaţa dinaintea diplomei de absolvire şi cea de după.

Imaginea instituţiei numită şcoală, ca şi a educaţiei în general, continuă să se deterioreze, iar argumentele enumerate mai sus contribuie la asta. Ruptă de realitate, e percepută în continuare ca o corvoadă din ce în ce mai ne-obligatorie şi neprofitabilă, ca locul unde o parte însemnată dintre număratele noastre celule de memorie sunt umplute artificial cu informaţie de-a valma. Şi pentru că această formă de tortură cerebrală poate părea prea sofisticată, autorităţi locale inteligente au tradus-o pe înţelesul tuturor, plantând – pe banii noştri, desigur – în dreptul şcolilor semne de avertizare precum cel din imagine. Marele lor avantaj este că efectul va deveni, în timp, tot mai pregnant, odată ce petele de rugină sângerie de pe cele trei ţepe se vor înmulţi. Totuşi, pentru a înlătura orice echivoc, propun înlocuirea genericului „Atenţie” cu un sinonim: „Păzea!”

*În limba romgleză în text. Vezi comentariile la articolul precedent.

Calul din rândul doi

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 27 Sep 2012 07:06:00 +0000

Scenariu standard: O firmă (nou-înfiinţată sau nu) intră pe o piaţă. Prioritate: formarea echipei de vânzări. Un şef (de multe ori expat) vine, selectează oamenii, îi treinuieşte şi-i trimite în piaţă. Oamenii se mişcă şi încep să vândă. Apar rezultatele. Firma se dezvoltă, echipa creşte. Şeful cel expat îşi încheie mandatul şi trebuie să predea ştafeta. Unui şef local, promovat din rândul echipei. Cui? Şedinţă. Nu-i nicio surpriză. Cel mai bun agent de vânzări devine Sales Manager. Două greşeli deodată! Repet: Două greşeli deodată! Care vor afecta, mai devreme sau mai târziu, mai evident sau mai voalat, afacerile firmei.

Cum care greşeli? Pai, în primul rând, firma a pierdut cel mai bun om de vânzări! E ca şi cum ai deshăma cel mai bun cal de la diligenţă şi l-ai urca pe capră, în locul vizitiului. Forţa motrice scade, iar căruţa se îngreunează. Cred că intuiţi deja şi cea de-a doua greşală (nu, nu faptul că un cal şi o capră sunt incompatibili sexual): capacitatea unui cal de a trage nu-i garanteaza abilitatea de a mânui hăţurile. Un bun salesman nu e neapărat un bun manager. Ba, dimpotrivă, psihologii spun că profilul omului de vânzări performant diferă semnificativ de cel al unui manager sau administrator, aşa că şansele sunt mari ca firma să se pricopsească cu un manager mediocru! Desigur, sunt şi excepţii, dar nu despre ele voi vorbi acum.

„Păi bine, dar în cazul ăsta” – o să-mi sară la beregată oamenii de vânzări – „noi suntem condamnaţi să nu fim niciodată promovaţi, dacă suntem buni!” Am să le răspund, diplomat, că e o diferenţă de nuanţă. Dacă sunt absolut fantastici ca oameni de vânzări, probabil că le place extraordinar de mult ceea ce fac, sunt firi independente, poate puţin rebele şi adoră sa se auto-gestioneze dar nu să-i comande pe alţii cu mail-uri şi excel-uri. Aşa că nici nu cred că-şi vor dori să renunţe la vânzări pentru management. Dacă, pe de altă parte, sunt doar „buni”, atunci cea de-a doua greşală nu-i aşa de mare. De fapt, ce-am să încerc să demonstrez peste un paragraf sau două este că simplul gest de a promova un om nu-i suficient. Mai ales dacă asta implică o schimbare semnificativă de program şi de competenţe necesare.

Ierarhiologie. Pseudo-ştiinţă pseudo-fundamentată şi pseudo-răspândită de un ins care a cules şi sistematizat într-o carte* ideile altui ins. Şi pentru că pe al doilea ins îl cheamă Peter (e nume de familie!), iar una dintre ideile sale a fost ridicată la rang de principu de către primul ins, cartea se cheamă „Principiul lui Peter”. Iar zisul principiu spune, seducător de aproape de adevăr, că într-o ierarhie fiecare salariat tinde să urce, să promoveze până îşi atinge propriul nivel de incompetenţă. Odată atins acest nivel, activitatea salariatului, dacă ea există, nu mai contribuie la atingerea obiectivelor organizaţiei ci, cel mult, la menţinerea şi perpetuarea poziţiei sale în ierarhie şi a ierarhiei în ansamblu. Astfel că, după Peter, munca propriu-zisă, utilă organizaţiei, este efectuată doar de acei angajaţi care nu şi-au atins încă nivelul de incompetenţă.

Aparatele şi structurile de stat, instituţiile publice de orice fel se mulează, din păcate, periculos de bine pe acest principiu. Dar companiile private conştiente de scopul lor fundamental, anume acela de a genera profit, nu-şi pot permite să-l aplice. Au dezvoltat de aceea soluţii menite să le protejeze de astfel de efecte nocive şi să-i liniştească, în subsidiar, pe cei ce mi-au sărit la beregată două paragrafe mai sus.
Complementare şi corelate cu politicile de promovare şi cu planurile de succesiune, programele de Management al Talentelor, căci despre ele este vorba, incearcă să identifice în cadrul organizaţiilor persoanele cu potenţial şi perspective de promovare şi să pună în aplicare, împreună cu acestea, planuri coerente de dezvoltare a abilităţilor şi competenţelor. Astfel încât calul din rândul doi, atunci când va fi promovat vizitiu, va îmbrăca uniforma deja apretată de pe umeraş şi va prelua dexter hăţurile diligenţei.

Dacă vreţi să vedeţi la lucru un astfel de program, vă invit la jumătatea lui Octombrie la BusinessDrive.

* Principiul lui Peter, Laurence J. Peter şi Raymond Hull, ed. Humanitas 1999

Sursa foto: http://www.californiahistorian.com

Două cuvinte italice

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 20 Sep 2012 06:02:00 +0000

Pe la mijlocul anilor ’90 am citit pentru prima dată într-un ziar un anunţ de genul: „Afacere la cheie. Câştiguri garantate. Experienţa nu este necesară”. Pentru ca n-aveam nici afacere, nici câştiguri şi nici experienţă, am sunat. Mi-a răspuns o doamnă care, rugată să-mi explice despre ce este vorba, mi-a zugrăvit rapid leopardul MLM-ist: „Management şi marketing. Cam fifty/fifty” Am notat performanţa interlocutoarei de a construi un răspuns din trei cuvinte englezeşti – ce-i drept, ultimul de două ori – şi m-am aplecat puţin asupra primelor două. Când m-am ridicat am descoperit că nu era nevoie. Erau peste tot! Presa le afişa în titluri cu litere de-o şchioapă dar şi mărunt, în anunţuri de mica publicitate. La serviciu, în parc, în tramvai sau în metrou, oamenii le întrebuinţau, indiferent de context, încercând să demonstreze astfel, lor înşile şi celorlalţi, că s-au despărţit de trecut. Edituri proaspăt înfiinţate aveau succes garantat cu cărţi ce le includeau în titlu. La radio, dar mai ales la televizor, crainicii îşi depărtau colţurile gurilor încercând să redea o pronunţie cât mai autentică celor două cuvinte.

Primul, mai ales, făcea furori la vârful ierarhiilor mai vechi sau mai recente. Directorii s-au transformat peste noapte în manageri, datoriile crescânde ale companiilor de stat au fost puse pe seama managementului defectuos iar desuetele „a gestiona”, „a administra” şi „a conduce” au facut rapid loc stâlcitorului de limbă „a menegiui”. Desigur, transformarea era doar una de suprafaţă, nu de profunzime. O stângace cosmetizare de limbaj, care a deschis mai apoi calea pentru alte câteva denumiri „hot” pentru vârfurile autohtone: CEO, P-DG, Chairman, etc.

După vreo zece ani, în care substantivul „management” şi-a făcut loc cu pieptul bombat în DEX-ul academiei şi chiar în programa şcolară de gimnaziu iar lumea s-a prins că manager e tot un fel de şef, dar mai dibaci şi mai pus pe treabă (nu întâmplător a intrat mai întâi în mediul privat), termenul s-a fumat. Tobă de „Planning, Organizing, Staffing, Directing, Controlling”, cu o titulatură care nu mai impresiona pe nimeni, deja experimentaţii manageri şi-au dorit ceva nou.

Şi ruga le-a fost ascultată.

După ce s-au plictisit de făcut bani din „Management şi marketing. Cam fifty/fifty”, autodidacţi americani care înţeleg bine nevoia vulgului de „Cool” şi „Hot” le-au întins o mână de ajutor peste ocean (via internet, vezi site-urile alea interminabile cu oferte speciale la fiecare paragraf) şi le-au vândut (literalmente!) un pont: „Bă, nu-i suficient că sunteţi manageri, acuma trebuie să vă faceţi leaderi! Ia marcaţi voi banu’ şi descărcaţi audiobook-ul ăsta cu incantaţii, şi dacă sunteţi cuminţi vin la voi şi vă ţin o predică şi vă pun să mergeţi pe cărbuni încinşi, să vedeţi ce leaderi scot din voi!”

Şi pentru a-şi lărgi publicul-ţintă, au bătut monedă – sau bancnotă – pe ideea că nu-i doar o treabă pentru manageri şi că un leader zace în fiecare dintre noi. Docil şi poros ca un burete, publicul-ţintă s-a executat şi a îmbrăţişat / cumpărat ideea. Leadership a devenit noul cuvânt la modă. A ajuns repede la radio şi la televizor, a urcat în tramvai şi a coborât în metrou, s-a lipit pe uşile sălilor de conferinţe, s-a reortografiat „liderşip” ca să sune mai autohton, în fine, a făcut tot ce-a putut ca să-i mângâie – de regulă contra cost – pe cei ce n-au putut, n-au ştiut sau nu s-au nimerit să fie manageri. Inclusiv, şi ăsta e lucrul cel mai grav, să se pună în antiteză cu predecesorul său. Adică managerul e prost, leaderul e bun. Managementul e slab, leadershipul e tare!

Nimic mai toxic! Cei ce-au avut curiozitatea şi înţelepciunea să treacă dincolo de suprafaţa poleită au aflat că leadershipul este (din multiplele definiţii alternative, aleg una ce mi se pare mai concisă) un proces de influenţare – în sens pozitiv – a unui grup, în vederea îndeplinirii unui obiectiv comun. Şi nu numai că nu este supărat pe management, dar reprezintă, alături de comunicare, motivare şi supervizare, o componentă importantă a uneia dintre funcţiile manageriale, cea de conducere („Directing”)

Aşa că, dacă te prind savurând filmuleţe sau prelegeri cu titlul „Management versus Leadership” sau dacă-ţi faci un titlu de glorie clamând că tu nu eşti manager, ci eşti leader, mai că-mi vine să-ţi trag o sfătoasă palmă peste ceafă.

Dacă ai curaj să te prezinţi pe 3 octombrie la Conferinţa 2 de la Iaşi Business Days, am să ţi-o trag acolo!

Sursa foto: http://www.managementstudyguide.com/

Justificanţii

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 13 Sep 2012 01:58:00 +0000

Mă număr printre cei care evită mai întotdeauna să generalizeze, atribuind trăsături de caracter pe criterii etnice sau geografice. Nu cred că moldovenii sunt, prin definiţie, ambiţiosi cum nu cred că moroşenii sunt apriori mândri, oltenii isteţi, ţiganii pasionali iar saşii, atâţi câţi or mai fi, punctuali.
Pun, cât pot de des, atari manifestări comportamentale pe seama educaţiei, a celor 20687 de gene din borseta fiecăruia, dar mai ales a conjuncturii. Salut, de aceea, cu o deferenţă reţinută excepţiile care îmi întăresc acest principiu.

„Stimate Domnule Director, subsemnatul Păpuşel Mendrea, angajat al firmei dumneavoastră în funcţia de manipulant-şef, vă rog binevoiţi a-mi aproba concediul de odihnă care îmi este necesar pentru deplasarea pe litoral împreună cu familia, dar şi pentru renovarea garsonierei fiului meu. Mulţumesc, Cu stimă, ss. indescifrabil”

„Câţi clienţi noi avem luna aceasta?” întreabă directorul general în şedinţă. „Doar 6; ştiţi, a fost o lună dificilă din cauza alegerilor” răspunde stânjenit directorul de vânzări.

„Doriţi ceva?” întreabă curva, în loc de bună ziua, prin geamul întredeschis al portierei din dreapta. „Nu, am copii acasă” răspunde nepotenţialul client.

„Ce preţ are telefonul acesta?” întreb în magazinul specializat. „Depinde de tipul de abonament” răspunde doct Ovidiu Ursu, agent cu experienţă. „Daţi-mi un minim şi un maxim” insist, interesat. „Vă daţi seama că nu noi facem preţurile, avem un departament specializat şi dacă aş ţine minte pe de rost toate configuraţiile de abonament la toate modelele de telefoane tot degeaba, că ni le schimbă fără să ne anunţe.” perorează el evitând cu obstinaţie să spună simplu „Nu ştiu. Stai să mă uit în listă.”

„Mamă, ce-avem de mâncare?” întreabă adolescentul întors de la şcoală. „Dacă se simţea şi taică-tu să facă piaţa ieri când a venit de la serviciu aveam timp să vă fac o ciulama. Aşa, pune-ţi şi tu ciorba la-ncălzit şi vezi că sunt chiftele-n frigider da’ cartofi prăjiţi nu-ţi fac că iar umplu casa de prăjeală că hota tot n-au venit s-o repare!” îşi termină răspunsul mama în timp ce fiul trecuse deja la desert.

„Poţi să-mi schimbi fonturile de pe site cu unele italice?” îl intreabă politicos proprietarul unui restaurant pe web-designerul Frederico Iscălici, plătit în Euro şi FreeMeal-uri. „Nu vă plac astea? Eu m-am gândit ca sunt potrivite cu specificul site-ului; în plus, sunt foarte elegante şi la modă, nu vi se pare? Oricum, să ştiţi că m-am consultat şi cu colegul meu când le-am ales; eu am avut unele dubii, dar el a fost foarte ferm şi am mers pe mâna lui, că are studii de specialitate” veni răspunsul plin de gesturi afectate.

„Ce facultate aţi absolvit” întreabă patronul unei firme de distribuţie de instrumentar medical pe o candidată pentru postul de secretară. „Ştiţi, noi suntem două la părinţi / Şi foarte subţirele / Ca spaţiile dintre dinţi / Şi tartrul pe măsele / aşa că sora mea a făcut stomatologia (eee, gata cu rimele!) iar eu mi-am dorit să fac dreptul, dar pentru că n-am intrat la fără plată, am dat la o particulară la management”

Aş putea, credeţi-mă, continua la nesfârşit cu astfel de exemple. Mă opresc şi risc o afirmaţie: unora dintre voi nu vi se va părea nimic în neregulă cu ele. Le veţi fi folosit (poate mai puţin poezeaua) în împrejurări similare. Nu vă întreb de unde-aţi moştenit sau dobândit nevoia asta acută să vă justificaţi în faţa interlocutorului. Nu sunt curios din ce regiune vă trageţi, cărei etnii aparţineţi sau în ce Dumnezeu credeţi. Vă provoc doar să faceţi un efort să ridicaţi capul, să ciuliţi bine urechile, să nu daţi socoteală când nu vi se cere, să nu mai staţi în carapacea defensivă, că nu vă muşcă nimeni, şi sa uitaţi de tipografii copiştilor grămăticilor lu’ Brâncoveanu şi de zicala păcătoasă „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie”

Vă dau eu alta-n loc, citire de la un fost şef de-al meu cu ochelari şi avion personal: „Don’t ask for permission, ask for forgiveness!”

Dilu, Milu şi Virilu

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 06 Sep 2012 10:17:00 +0000

I-am enumerat în ordine alfabetică. Am să-i descriu în ordine inversă. E şi firesc, doar Virilu stă mai tot timpul în faţă. Mare şi ţanţoş, cu pectoralii sumeţiţi sub tricoul pe care scrie „Beware!”. Pectoralii i-a făcut la sală, tricoul l-a adus cu el din Anglia, pe unde-a atârnat vreun an jumate, înhăitat cu nişte racheţi. Are şi sabie. Nu de Jedi, de Ninja. Tot de pe-acolo. Deşi e foarte ascuţită n-o prea foloseşte ca să despice firu-n patru. De câte ori apare vreo problemă, preferă s-o tranşeze sec, ca pe nodul gordian. Şi-a asumat, în grup, rolul de braţ forte. Încruntat, scrutează orizontul gata mereu să intervină la cel mai mic semn: „Gogule, probleme, mă?”

Mă rog, pe Gogu îl cheamă, de fapt, Milu. Şi mai de fapt, Emil. Bobu, Bocu sau Bodu, nu mai reţin. E mic şi tenace. N-a tras de fiare, ca Virilu, în schimb a citit colecţia completă Jules Verne. S-a uitat fascinat la Discovery; se uită şi acum. A fost la şcoală la oraş şi, mai apoi, la facultate. Dacă-l pui să socotească (a+b)(a-b) nu se-ncurcă. Nu se-ncurcă nici când îşi argumentează, logic şi convingător, poziţia în vreo dispută între găşti sau vreo decizie luată. Şi el obişnuieşte să stea-n faţă, mai ales că e singurul dintre cei trei care are permis de conducere.

Dilu n-are permis. Se poate să fi avut cândva, că prost nu e deloc, dar i l-or fi suspendat pentru băutură. Dilu e jmecher. Lucios şi alunecos. Are şcoala vieţii şi lipici la femei. Crescut în mahalaua negustorilor, a învăţat de mic să se descurce. Ştie că vorba dulce mult aduce şi cade mereu în picioare. Nu-i place să stea-n faţă, la vedere. Nu intervine decât atunci când treaba e-ncurcată şi prietenii săi n-o pot altfel descurca. Manipulează, îmbârligă, face ce face şi rezolva. Apoi se retrage la loc pe bancheta din spate şi jubilează în compania unei sticle şi/sau domnişoare.

Dilu, Milu şi Virilu sunt buni prieteni. Îi întâlnesc mai mereu mergând agale împreună pe bulevardele destinului. Se mai opresc pe la câte-o răspântie să-şi tragă sufletul sau să-şi astâmpere setea. Lumea-i cunoaşte şi le dă bineţe, iar cine-l priveşte pe vreunul dintre ei chiorâş are de-a face cu tustrei.
Triumviratul nostru nu s-a adunat întâmplător. Faptul că locuiesc pe-aceeaşi uliţă n-a făcut decât să scurteze perioada de coagulare. Ce-i ţine împreună şi îi face să funcţioneze atât de eficient ca şi echipă e tocmai complementaritatea abilităţilor lor de a gestiona diferitele probleme cu care se confruntă, iar această simbioză îi face, practic, pregătiţi pentru orice situaţie.

Am găsit astfel de triplete funcţionând în multe organizaţii.

De obicei, Milu îşi are echivalentul în fotoliul de şef. Cu certe calităţi de leader, ştie unde vrea să ajungă şi are şi un plan gata făcut, cu costuri şi resurse stabilite, cu riscurile riguros evaluate şi cu planuri de prevenire şi de contingenţă. Atunci când vinde sau convinge, o face cu argumente, grafice şi demonstraţii.

Corespondentul lui Dilu are, de obicei, trecută pe cartea de vizita funcţia de expert sau consilier. Senior. Are şi el un plan, dar mult mai simplu: în stânga cu obiectivele organizaţiei, în dreapta cu cele personale. Ambele cu Min şi Max şi, neapărat, cu o zonă consistentă de intersecţie, a cărei suprafaţă şi-o negociază cu aplomb.

Sosia lui Virilu n-are niciun plan. E Operaţional deci, prin definiţie, hands-on. Are doar două obiective simple, pe care le extrapolează întregii organizaţii: 1. Să nu pierdem timpul cu detalii; 2. Să rezolvăm problema. „De pagube colaterale să se ocupe alţii. Eu livrez!” îşi spune el, fără remuşcări.

De fapt, ca să producă lucru mecanic, un motor termic foloseşte trei ingrediente: combustibil viril, cu cifra octanică mare, oxigen mil, care să-i potenţeze arderea şi lubrifiant dil, care să limiteze fricţiunile. Totul e să le introducem pe fiecare în conducta potrivită şi în cantitatea necesară. Altfel riscăm să dea rateuri, să se caleze sau, mai grav, să ne crape.

Foto: Christian Cantrell, http://500px.com

La masa de joc

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 30 Aug 2012 05:15:00 +0000

Pentru că luam note la fel de mari şi la compunere şi la aritmetică, tata, poet convertit în revizor-contabil (da, v-am mai ~~spus~~ scris asta aici), hotărât să nu-i împărtăşesc soarta, m-a trecut fără milă, pe la 9 ani, prin tensiunea unei baterii de evaluatori de destine, formată din 3 elemenţi:
Mai întâi domnul Condescu, profesor de matematică la cel mai prestigios liceu din urbe, mereu zglobiu sub ochelari dar reflexiv sub suviţa pieptănată cu grijă peste chelie. Mi-a pus pedant câteva întrebări, mi-a dat un exerciţiu de Gazeta Matematică, mi-a spus că matematica parcurge mereu traseul foaie-creion-mână-creier apoi i-a precizat tatei: „E omul ştiinţelor exacte, dacă nu intră la matematică, fă-l inginer”.
Apoi domnul Alevra (ciudat nume!) de profesie incertă, versificator de frunte şi polemist şef detaşat cu catedra la restaurantul Dealu Mare; mereu la costum vernil şi cravata alb-lucioasă (chiar mai lucioasă decât coatele-i tocite). Prins într-un moment de luciditate, obturându-mi câmpul vizual cu degetul arătător şi cu citate din Paul Verlaine, domnul Alevra îi trasă tatei sarcina cu o fermitate de care nu-l credea nimeni în stare: „Pune-l să scrie, fă-l literat!”
În fine, duduia Doiniţa, amanta celui mai mare pictor al Ploieştilor, deci şi ea pictoriţă prin alianţă. Tot prin alianţă (soră de soră medicală) colegă de serviciu cu mama. În vizite îmi cerea mereu blocul de desen. Încurajat şi neuitând să vâre în el şi 2 creaţii proprii în acuarelă, tata i-l oferi, a câta oară, şi îi ceru părerea. „E foarte talentat, dă-l la şcoala de arte!” murmură ea printre rotocoale de Snagov.

Un amic ne-a întrebat recent, pe mine şi pe ceilalţi 181 colegi de panel ad-hoc, ce destin / carieră am alege dacă am avea din nou oportunitatea de a o face. Pentru că i-am răspuns prompt „muzician”, a avut amabilitatea să îmi împărtăşească rezultatele sondajului. Exceptand trei răspunsuri de tip „Ce vrei, mă, de la mine?”, alte cinci gen „Habar n-am” şi unul “Mi-e somn, eşti un tâmpit” le-am putut uşor împărţi în 3 categorii:
Prima, relativ puţin numeroasă, vreo 25 de răspunsuri, era formată din Consecvenţi. Din hipersatisfacţie, autosuficienţă sau poate doar din lipsă de imaginaţie aceştia au indicat aceeaşi variantă de destin ca cea care le-a fost în realitate hărăzită. Era şofer, voia şofer, era medic, voia doctor (sic!), era parlamentar, voia, of course, parlamentar, şamd.
A doua categorie, din care şi eu faceam parte, cu opţiuni foarte diferite faţă de drumul actual. Nu rareori surprinzător de diferite. Şeful de Post voia actor, actorul – copyrighter, tinichigiul – cârciumar. Mânaţi de frustrări, neîmpliniri profesionale sau poate doar, ca mine (ce tare sunt!) de nevoia permanentă de nou, de alternative, Schimbătorii erau ceva mai mulţi, vreo 30-40.
A treia şi cea mai înfoiată (binişor peste-o sută) era clasa Renunţătorilor ce îşi doreau ca, într-un univers paralel, să nu fie nevoiţi să facă absolut nimic. Debusolaţi, probabil, de sistemul incert de valori din societate, obosiţi de-atâta Sisif-it pe tarlalele de stat (mai puţin) sau private (mai mult), tânjeau după statutul de rentier şi, eventual, după un loc pe şezlong în Caraibe.
Miraţi, mai cu seamă, de consistenţa celei de-a treia categorii, ne-am întins la discuţii despre posibile explicaţii. Am trecut repede peste diferenţele dintre generaţii, peste criză şi peste referendum, şi am concluzionat că răspunsurile din ultimele două categorii, dar chiar şi o bună parte dintre celelalte vin, de fapt, din două direcţii foarte diferite. Să mă explic:

Plecăm, fiecare dintre noi, pe drumul maturităţii în mână cu un set de cărţi, de pietre sau jetoane. Mai mari sau mai mici, evaluate corect sau nu de Condeşti, Alevre sau dudui. Le decartăm apoi pe rând, aşa cum ne pricepem, încercând să le potrivim cu cele de pe masă. Mulţi dintre noi o facem pentru că ne place jocul, atât timp cât regulile lui nu ne încorsetează şi nu ne plictisesc. Şi mai mulţi, cred eu, o facem trăgând cu ochiul la miza de pe masă şi urmăm ritualul doar ca să ajungem să strigăm cât mai curând Bingo, BlackJack sau Macao.
Primilor ni se-ntâmplă, când şi când, să ne dăm seama că piesele pe care le deţinem nu se prea potrivesc cu jocul în derulare. Avem aşi şi popi la joc de levate sau piese de domino la canastă. Ni le jucăm cu-ncrâncenare şi obidă, dând vina pe neşansă fiindcă nu găsim masa potrivită iar la o întrebare de genul celei de mai sus răspundem din visele roz-bonbon.
Celorlalţi ni se pare, la un moment dat, că grămăjoara de monezi pentru care purtăm pe faţă cel puţin opt ore pe zi ochelarii de poker şi zâmbetul corporatist nu mai e chiar aşa de mare sau de lucioasă. Mărim miza, mai jucăm un timp jocul până când iar nu ne mai ajunge. Ne autoconvingem că ne satisface, mimăm orgasmul iar la o întrebare de genul celei de mai sus răspundem din visele verzi-filigranate.
Nici nu contează ce răspuns ai dat. E absolut firesc să vrei să creşti, să schimbi, să devii, să te dezvolţi. Însă atunci când îţi doreşti să nu mai faci ceea ce faci, să nu mai fii ceea ce eşti, ţi-aş pune înainte o altă întrebare:
Nu-ţi place jocul sau nu-ţi convine miza?

Sursa foto: http://www.venere.com

Ţuică, usturoi

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 23 Aug 2012 05:30:00 +0000

Anul trecut vă întâmpinam la întoarcerea din vacanţa estivală cu un articol prilejuit de trei cuvinte mâzgalite pe calcanul unei case de negustor de la malul mării. Le puteţi revedea mai sus.

Anul acesta, în drum spre locul unde aveam sa-mi petrec o văcănţucă improvizată de trei zile, mi-am zis să mă opresc la casa cu pricina cu o sacoşă de rafie în mâna stângă şi cu aparatul de fotografiat „Nostalgia” în cea dreaptă, ca să achiziţionez (chiar şi virtual) o gâscă grasă, o ulcică de untură şi o butelcuţă de vin dobrogesc.

Zis şi făcut! De frică să n-o depăşesc pe neobservate, intru în Tuzla cu viteza unei ricşe, închid urechile la claxoane, îmi aliniez roata la bordură şi casc ochii la dreapta, lăsând doar coada celui stâng să supravegheze traficul din care agale făceam parte. Scanez. Asta nu e, asta nici atât, asta-i Primaria, asta-i Udrea, pardon, Sala de Sport, asta e prea mică, asta n-are gard de fier forjat, asta-i prea in spate, asta-i...bună! Nu mică mi-a fost uimirea citind anunţul pe care credeam că-l stiu aşa de bine şi descoperind că, peste an, gama de produse din oferta curentă suferise modificări dramatice de regn, respectiv de tărie. Mi-am înăbuşit dorinţa de a le afla şi pe cele de preţ, condiţii de livrare şi mod de împachetare, am băgat sacoşa de rafie înapoi în portbagaj, am făcut poza de mai jos ca să v-arăt despre ce vorbesc şi mi-am văzut de drum.

Şi pentru că drumul meu trece mai tot timpul prin mediul de business românesc, pe-aici am să vă plimb şi pe voi în rândurile următoare.

Am întâlnit mulţi negustori care-şi vând marfa precum tuzlaşul meu. Fie pe-a lor, pentru profit, fie pe-a altora, pentru salariu plus comision. Şi au, în acest sens, câteva certe atuuri. În primul rând sunt oameni hotărâţi şi consecvenţi ce-şi urmăresc sistematic scopul, fie el chiar acela de a face un ban în plus vânzând ce au în surplus prin gospodărie. Nu le lipsesc, pe de altă parte, resursele pe care să le pună la bătaie, chiar dacă uneori nu-s foarte variate. Tuzleanul, m-am convins, nu duce lipsă nici de vopsea verde nici de tablă galvanizată. Cartonul presat pare în schimb pe terminate, aşa că omul l-a refolosit. Şi negustorii pe care-i întâlnesc se pricep să-şi gestioneze chibzuit bugetele de marketing şi materialele publicitare.

Ce le lipseşte, însă, pentru a deveni cu adevărat performanţi?

După mintea mea, în primul rând un plus de imaginaţie, de creativitate. Chiar dacă drumul cel mai scurt pare a fi drumul cunoscut, chiar dacă ai văzut ca-ţi merge suficient de bine astfel şi n-ai, pentru moment, nevoi sau aspiraţii care să te determine să schimbi ceva, nu vei putea s-o ţii aşa la nesfârşit. Dacă vrei să te remarci într-o piaţă tot mai competitivă, fie ea de untură sau de usturoi, dacă vrei să-ţi dezvolţi afacerea sau doar să nu o laşi să moară, vino mereu cu ceva nou: o culoare nouă de vopsea, o altă formă a panoului, un furtun cu led-uri (se incadrează perfect, aţi văzut, în estetica locului) sau, după caz, o abordare inedită, noi tehnici şi metode de vânzare sau orice crezi că ţi se potriveşte.

În al doilea rând, flexibilitatea. Schimbări de portofoliu de produse sunt inerente şi, pentru argumentul de mai sus, chiar de dorit într-o afacere versatilă. De acord, poate nu chiar atât de dramatice precum cele promovate de tuzloi. Numai că ele ar trebui însoţite de adaptări corespunzătoare ale metodelor de promovare la piaţa-ţintă a fiecărui produs în parte. Poate că amatorii de gâscă la tavă reacţionează la alţi stimuli de cumpărare decât pacienţii curelor de usturoi contra căderii părului, iar mahmureala după ţuică e mai profundă decât cea după vin, aşa că anunţul ar trebui scris cu litere mai mari şi scos în faţa porţii, să nu nimerească muşteriii alături, la Poliţia Comunală.

În fine, aş mai aminti de networking proactiv. Dacă trăieşti de ani de zile din vânzarea de untură sau de gâşte, înseamnă că ai adunat, în acest timp, un portofoliu de clienţi stabili şi ţi-ai făcut un nume şi o notorietate asociate cu produsele pe care le vinzi. Atunci când eu, cumpărător ocazional, voi căuta o autoritate în materie de untură, te voi găsi pe tine. Aşa că, dacă-ţi schimbi, precum tuzlitul, marfa din galantare, anunţă-i din timp pe cei ce ţi-au băgat de-a lungul vremii bani în buzunar. Poate că astfel vestea va ajunge şi la mine şi n-am să-ţi bat la poartă sau pe site pentr-o litră de ţuică şi să mă pomenesc că vinzi Hellas sau ulei de motor. Spor!

Still Hot!

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 05 Jul 2012 05:00:00 +0000

Împărtăşeam voios cu voi anul trecut pe vremea asta ziceri memorabile din aplicaţiile candidaţilor. Pentru că proiectele de recrutare n-au lipsit, folderul „Hot” din baza mea de date s-a mai înfoiat puţin. Îl voi deschide deci pentru a doua oară, tot la început de vacanţă estivală. Ca şi mai an, cu tot cu greşeli gramaticale şi cu inconsecvenţă-n diacritice:

„Sunt, aşa cum se observă din analiza CV-ului anexat, un reputatt specialist în industria cauciucului. Am lucrat prin mai toate companiile mari şi foarte mari din domeniu, inclusiv după preluarea lor de către fraţii noştri francezi sau germani. Nu pot să spun că nu m-am simţit bine, dar pot să spun că m-au cam extenuat toate aceste interminabile teste de laborator. (...) Sper de aceea să mă ajutaţi să găsesc un post în cadrul unei firme mici şi liniştite, de preferat în zona Floreşti-Câmpina-Ploieşti-Prahova, unde dealtfel m-am şi relocalizat cu familia.”

„Stimate Domnule Dragos Poescu,
Am urmarit cu interes deosebit cele 2 filmulete de pe you tube referitoare la interviul de angajare!
Problema este ca 2 companii pentru care am lucrat mi-au desfacut disciplinar contractul de munca!
Astazi sunt in cautarea unui loc de munca!
Cum ascund eu acest lucru in CV, in scrisoarea de intentie, la interviu si eventual dupa angajare, stiut fiind faptul ca nimeni nu si-ar dori in companie pe cineva ca mine?
Ce ma fac daca angajatorul suna la cele 2 firme pentru referinte?
In 13 ani am shimbat 6 locuri de munca! Sunt multe sau putine? (daca nu da bine la imagine, as elimina 3 firme pentru care am lucrat 1 an)
Ma gandesc sa renunt la portofoliul de clienti in favoarea altora noi, din alt domeniu, tocmai pentru a nu se afla in piata ca sunt bau-bau!
Ma puteti ajuta, va rog sa-mi gasesc un loc de munca? (cu masina de serviciu, pe zona Ialomita, Calarasi sau Constanta)
Imi puteti modifica CV-ul ca format (sa fie pdf) si continut (sa fie mai convingator), pentru a atrage atentia angajatorului, sporindu-mi astfel sansele? (ii puteti atasa si fotografia)
Ma puteti ajuta cu un model de scrisoare de intentie beton?
Daca da, va datorez primul salariu!”

„Ziua bună se cunoaşte de dimineaţa şi firma bună se cunoaşte după anunţ! Mi-am zis, citind anunţul dumneavoastră de luni că trebuie neapărat să vă depun şi eu Curicullum Vitae, fapt confirmat şi de un prieten apropiat, manager de zonă la Kraft. Ca şi la ei, şi la dumneavoastra numele îmi sugerează că sînteţi o firmă străină sau internaţională, aş spune că italiană. În cazul în care prin absurd, acţionariatul dumneavoastră este arab, îmi cer scuze dar am avut experienţe neplăcute şi nu doresc colaborare fără carte de muncă.”

„Draga doamna sau domn,
V-ati saturat cred de numeroasele scrisori de intentie trimise doar ca sa figureze si nu ca sa demonstreze. Eu zic sa le spuneti STOP! Pentru ca demonstratia este mama invataturii, eu vreau sa demonstrez ca sunt pregatit sa fac fatza la stress si la munca prelungita. Va cer de accea sa ma angajati de proba, cu salariul minim pe economie in zona Bucureştilor si daca nu veti fi multumiti ma puteti da afara oricand, nu trebuie sa stam dupa codul muncii. (...) Mentionez ca nu solicit nici abonament de Ratb, ma deplasez cu scuterul personal iar la nevoie (iarna) pot veni si cu masina.”

„Va scriu cu scopul de a va adresa o serie de propuneri de imbunatatire a activitatii dumneavoatra. (...) Va anunt cu bucurie ca am localizat pe harta sediul dumneavoastra, care se afla in aceeasi zona cu sediul fratelui meu, chiar in dreptul refugiului de tramvai. Cred totusi ca sunteti amplasati mai in spate, deoarece nu am vazut firma la intrare. Va pot realiza prin firma fratelui meu o astfel de reclama luminoasa la un pret avantajos, dar cel mai mult mi-as dori un post in relatii cu publicul (exclus vinzari). V-am atasat cv in engleza si cateva modele de panouri cu led-uri pentru a va putea alege. Puteti sa ma chemati oricand, chiar si Sambata, noi lucram si in wekend”

„Domnule Popescu,
Nu va mai ascundeti dupa mesaje politicoase de refuz. Mai bine spuneti deschis ca nu v-am placut, mi-am dat seama de asta dupa zambetul zeflemitor de la final si dupa faptul ca erati mai interesat de stewardesele care treceau prin holul hotelului si de domnul parlamentar cu care v-ati salutat decat de experienta mea de customer Service. Eu mi-am pus mari sperante in acest interviu deci daca era aranjat pentru alta nu stiu de ce m-a mai chemat colega dumneavoastra.
Sau daca era nevoie de o „contributie” puteati sa-mi spuneti, ca as fi putut face fata. Eu nu am glumit cand am spus ca imi caut alt job, asa ca imi pare rau pentru dumneavoastra!
Sa va fie rusine!”

Ruşinat, mă retrag iute în autoimpusa vacanţă editorială. Vă recomand să profitaţi şi să vă relaxaţi. Ne revedem pe 23 August. Aici, nu la defilare!

Prea mult fier

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 28 Jun 2012 05:30:00 +0000

Mă jucam în copilărie cu prietenul meu Remus în curtea din spatele blocului. Cei câţiva copăcei ne ofereau decorul perfect pentru „Winnetou”, casa scării şi contorul de gaz pe cel pentru „20000 de leghe sub mări” sau „Războiul Stelelor”, Marian cel pârâcios ne oferea sandwich-uri cu parizer făcute de maică-sa, iar Oana-Banana şi Loreţica-Kiloţica ne ofereau compania perfectă pentru jocuri de cărţi (pierdeau mereu fără să se supere). Spre seară însă abandonam fără remuşcări toate aceste oferte, care de care mai specială, atraşi ca de un magnet de lumina care se aprindea pe balconul de la parter, unde tatăl lui Remus îşi amenajase un mic atelier. Ne agăţam de balustradă şi ne uitam fascinaţi cum nenea Dionisie meşterea cu migală, reparând „tot ce se bagă-n priză” cum îi plăcea să se laude. Stăteam cu orele şi priveam nemişcat, încercând să-i fur meşteşugul, dar tot ce-nţelegeam pe-atunci era că soluţia universală consta în înlocuirea unor componente ruseşti, mari, grele şi urâte cu unele nemţeşti sau japoneze, mici, uşoare şi frumos finisate. Nedumerit, îmi întrebam idolul într-ale tehnicii de ce sunt piesele atât de diferite şi, mai ales, de ce sunt alea ruseşti aşa de mari. „Uite de-aia o să cadă ăştia, că bagă prea mult fier în toate!” îmi răspundea el în şoaptă, de teamă să nu-l audă tatăl lui Marian care ieşise să ducă gunoiul.
Nu ştiu dacă motivul colapsului economic al fostei Uniuni Sovietice se poate rezuma la risipa de metal, dar am împerecheat vorbele de duh ale lui Dionisie cu o sintagmă pe care-am învăţat-o mult mai târziu decât ar fi trebuit: eficienţă economică. Şi, ce să vezi, se potriveau!

Un cărăuş care-a prins şpilul despre acte vamale, capete-tractor şi diurnă şi-a făcut acum zece ani o firmă de transport. Fiindc-a ştiut cum să vorbească cu cei ce dau autorizaţii şi nu s-a lăcomit la tarife, i-a mers bine. Şi-a cumpărat câteva camioane, le-a pus să mişte marfa, el a mişcat sincron banii şi plăcinta a crescut. S-a diversificat, a luat şi frigo, şi trans-containere şi cu prelată şi a ajuns repede la o flotă de cincizeci de maşini. Treaba încă mergea, doar că odată cu afacerea i s-a dilatat şi orgoliul.
Acum cinci ani, de ciudă că vecinul lui de cartier, patron de firmă concurentă, ajunsese la o sută, a băgat cărăuşul nostru adânc mâna în instrumentele de creditare pe care băncile pe atunci se înghesuiau să i le ofere şi şi-a mai tras încă treizeci de camioane. Şi pentru că socotelile pe care le-a făcut în prealabil pe un şerveţel la cârciumă n-au fost auditate de vreun nene Dionisie, investiţia i-a pus capac. Business-ul s-a înmuiat sub criză, datoriile l-au înglodat, costurile fixe l-au sufocat şi peste un an şi ceva a căzut, împovărat de prea mult fier.

Un prieten a postat mai deunăzi pe facebook poza de mai sus. Intrigat de aparenţa somptuoasă şi de arhitectura neobişnuită, am dat click de câteva ori şi am aflat cu stupefacţie că nu e vorba despre reşedinţa în stil neo-grotic a vreunui îmbogăţit al vremii, nici de sediul uneia dintre fostele regii autonome încă rămase în nefericita administrare a vreunui stipendiat de Partid şi de Stat. E, nici mai mult nici mai puţin, o clinică stomatologică privată. Situată, şi mai surprinzător, într-un sătuc aflat la câţiva kilometri de drumul principal ce leagă două oraşe–reşedinţă de judeţ din sudul ţării.

Interesant mi s-a părut că albumul de optzecişişase de poze de pe site conţine prea puţine instantanee cu medici sau cu membri ai echipei, dar include nu mai puţin de şaisprezece(!) imagini cu balustrada albă din fier forjat ce domină scara monumentală (observaţi detalii în medalion!) Nu pot, de aceea, să nu mă întreb dacă nu cumva în afacerea respectivă (dacă chiar se vrea o afacere) e băgat prea mult fier. Sau beton. Sau marmură. Sau piele. Sau lampioane.

Nu sunt atât de înţelept ca nenea Dionisie. N-am toate datele ca să mă pronunţ asupra modelului de business al cabinetului-palat. Ce-am să fac însă, peste doar câteva ore, va fi sa le explic participanţilor la workshop că o afacere sănătoasă şi perenă se construieşte pe baza unor calcule atente şi a unor estimări realiste. Şi că ea trebuie să conţină exact atât fier cât este necesar.

Sursa foto: http://www.artes-dent.ro

Te remuştruluiesc!

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 21 Jun 2012 06:32:00 +0000

Îţi aminteşti, probabil, că te-am muştruluit anul trecut aici, plin de nervi şi frustrat că nu reuşisem să te-nvăţ să vorbeşti despre bani la interviu. Acum că, printre bâlbâieli şi sughiţuri, ai izbutit să ceri suma corectă iar ăia, ce să vezi, au luat-o de bună şi te-au angajat ca menegeruleţ la ei pe plantaţie, presimt c-a venit vremea să te iau din nou în tărbacă. Şi tot legat de bani. Doar că acum nu mai vorbim despre salariu, ci despre banii pe care business-ul la care pui acum şi tu umărul ar trebui să-i genereze.

Ce-ţi reproşez? Păi, vreo trei lucruri:
În primul rând, n-ai viziune de ansamblu! Mai sus cu două rânduri sunt convins c-ai strâmbat din nas şi ţi-ai zis că asta nu e treaba ta, ci a patronului sau, cel mult, a directorului general. Ca şi cum nasul tău înfundat, plămânii tăi tabagici sau burdihanu-ţi plin cu musaca ar spune, când ar trebui s-alergi, că nu e treaba lor ci a creierului sau cel mult a picioarelor. De vrei într-adevăr să-ţi poţi face treaba bine şi să înţelegi, bunăoară, de ce ţi se resping prognozele prea scăzute de vânzări sau ideile ambiţioase de şpriţ-building, trebuie să încerci să te pui măcar niţel în pielea şefilor cei mari şi să scrutezi puţin zarea şi afacerea prin ocularul lor. Să nu te uiţi doar la emblema cu trei spiţe sau cu patru cercuri de pe covrigul pe care-l ţin în mână-n drum spre casă, ci şi la nopţile nedormite din preziua semnării unui contract important sau la grijile legate de acoperirea din încasări a bugetului de salarii. Dealtfel, ăsta-i un bun antrenament pentru atunci când, Doamne-ajută, vei fi promovat. Sau vrei să rămâi toată viaţa şefuleţ peste un laptop, cinci agenţi şi trei Logan-uri (că Matizu’ iar e pe butuci)? A, nu eşti la vânzări, eşti la Departament Suport? La „Centru de Cost” cum l-ai auzit zicând pe contabil? Aceeaşi treabă doar că-n loc de agenţi ai referenţi...

În al doilea rând, n-ai competenţe. Da, ştiu, le ai cu Excelu’ şi-ai fost olimpic pe ţară la germană. Mă refer însă la competenţe manageriale. Când ai să înţelegi că leadership nu-nseamnă să faci pe durul cu membrii echipei tale (mai ales cu Toni, că l-ai surprins chat-uind cu fosta ta iubită şi nu l-ai crezut când ţi-a zis că ea l-a agăţat) pentru ca mai apoi să le distribui CD-uri cu speech-uri motivaţionale în engleză, atunci să ridici capul. Când vei descoperi ca procesul de bugetare nu se rezumă la umflat targetele de vânzări de anul trecut cu.....8%, de burtibus, şi scăzut cheltuielile cu 15%, de ordinus şi că primul cuvânt din expresia „educated guess” e mai lung şi mai important decât cel de-al doilea (atât de lung şi de important că e subiect de semestru la facultate), atunci să vii la mine. În fine, când vei afla că alocarea de resurse într-un proiect pe criterii de eficienţă nu-i neaparat să înceapă cu Mimi de la casierie pe care-o pui să măture Agile prin curte, că tot stătea degeaba între 2 şi 4 după-amiaza, atunci mai stăm de vorbă.
De unde să ştii tu toate astea? O să-mi zici că n-aveţi bani pentru training sau n-a fost Popescu convingător când v-a făcut oferta. O să-ţi răspund că pot să-l conving pe Popescu să fie mai convingător, dar dincolo de asta, nu e treaba mea. Poţi să citeşti şi tu un Kindle înainte să adormi, că n-o să-ţi cadă mâna.

A treia observaţie, şi cu asta-nchei, să nu te demoralizez, este că n-ai curaj. Cojones, cum spune irlandezu’. Nu tupeu nesimţit ci acea putere să-ţi asumi decizii. Decizii care în business înseamna mai totdeauna bani. Păi nu vorbirăm, neicuşorule (era să zic „Nicuşorule” da’ se interpretează matematic, independent şi apolitic), aici şi aici, că-i mult mai bine să iei o decizie care nu-i neaparat cea mai bună decât să laşi lucrurile netranşate până se cangrenează? Şi atunci, de ce te bagi sub masă, ascuns între bibliorafturi? Ţi-e frică să nu-ţi superi şeful sau mai degrabă teama de a comite o greşală îţi dă fiori? Oricum ar fi, nu-i a bună. Ce-i drept ştiu că aici mai-marii tăi ar trebui să te educe şi mai ştiu şi că dacă te-ai născut cu spatele încovoiat e greu să ţi-l îndrepţi. Dar nu imposibil!

Până la urmă, ce-am cu tine? Să ştii că nu mi-aş pierde vremea bălăcărindu-te pe blog dacă n-aş fi convins că-ţi va fi de folos. Apoi, ma leg de tine fiindcă-mi pasă. Nu-s dintre cei care opresc necunoscuţi pe stradă ca să le-atragă atenţia că-s descheiaţi la şliţ. Da, sigur te-aş avertiza de mica indecenţă dac-aş vinde pantaloni de trening. Aş face-o însă şi dacă te-aş vedea, frumos pieptănat, cu o floare-n mână, aşteptându-ţi zâna. Sau dacă mi-ai părea a fi citit minim trei cărţi mai groase şi fără poze. Sau dacă ai mutră de om bun. Sau, pur şi simplu, dac-aş vedea că ai potenţial. Văd. Ai. Şi stofă, şi bune intenţii. Foloseşte-le, dară, combinate cu-n dram de voinţă, ca să te pui la punct la cele trei capitole. Iar dacă nu eşti genul autodidact, vino la noi la workshop peste-o săptămână şi-o să-nnodăm firul de unde s-a rupt.

Sursa foto: http://williamteofinancial.blogspot.com

Ce faci diseară?

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 14 Jun 2012 13:42:00 +0000

Sorin era de familie bună (nu că n-ar mai fi, veţi vedea). Maică-sa era profă de mate, pe vremea în care din meditaţii se câştiga bine, iar taică-su lucra ca medic pe vapor. Aşa că era şi de casă bună. Naţionalizată, pe pământ (adică nu pe Marte), cu covoare persane, bibelouri chinezeşti veritabile, Telecolor, video şi linie Akai. Toate plătite cu dolari şi transportate în cală, probabil alături de-ale lui Traian. Interpretând corect dictonul latinesc Mens sana in corpore sano (adică dincolo de încurajarea consumului de lactate semi-fermentate), l-au încurajat părinţii pe Sorin să facă sport. Înot, volei şi culturism, tatăl („c-aşa am cucerit-o pe maică-ta!”) respectiv şah, tir şi tenis de masă, mama („că-ţi dezvoltă mintea”). Neputându-se hotărâ de care să se ţină mai abitir, a făcut Sorin câte puţin din toate. Fără alt rezultat decât acela că arăta bine şi se încrunta des. Şi cum pe vremea aceea sprâncenele apropiate erau la fel de cool ca şi bicepşii încordaţi, avea Sorin lipici la fete.

Ţîr-ţîr sună telefonul. Voce catifelată ca coaja de caisă. Mona. Brunetă. Sportivă. Buze cărnoase. Glezne fine „Bună. Ce faci diseară? Vrei să mergem în parc cu rolele?” „Vreau” răspunde Sorin tentat de enumerarea dinainte. „La 7” „La 7”.

Ţîr-ţîr din nou, peste doar câteva minute. Voce groasă ca coaja de pepene necopt. Edi. Fiul directorului tatei, de la minister. Şmecher. Şaten. Înalt. Cu doi ani mai mare. „Hai pe bulevard, la agăţat!” „Bine. La cât?” „La 7” „La 7” confirmă Sorin, după o scurtă şi brunetă ezitare.

Încă un Ţîr-ţîr, la uşă de-astă dată. Vocea nu mai contează. Două mere mari sub decolteu. Laura. Blondă. Sprâncene subţiri. Fustă mini. „Bună. Am venit la mama ta, la meditaţie. Termin la 7. Ce faci dup-aia?” „Ce vrei tu!” zice Sorin pe negândite.

Probabil că după aceea a mai primit câteva Ţîr-ţîr-uri, pentru că după zece ani îl găsim pe Sorin cu Marilena şi/sau cu Valentina. Roşcată, respectiv şatenă. Nu s-a putut decide pentru nuanţa de păr, aşa că a făcut câte un copil cu fiecare. Întâiul născut, cel al Marilenei, l-a pus într-o nouă dilema când a trebuit să-i aleagă numele. N-a fost în stare să aleagă între opţiunea sa, a Marilenei, a mamei şi a tatălui aşa că l-a numit Şerban Victor Florin Alejandro. Matache. Apoi s-a încruntat, a semnat actele de pensie alimentară şi a plecat. Ca să nu treacă din nou prin chinuri decizionale, un an mai târziu a ales pentru fiul Valentinei un singur nume: Ion. Dar pentru că şi Valentina şi maică-sa îşi doreau câte un diminutiv, le-a combinat şi l-a botezat Ioneluţ. Matache. S-a încruntat din nou, a semnat încă un rând de acte şi a plecat.

S-a refugiat în muncă. Era director general la firma de import de echipamente medicale deschisă de taică-su după revoluţie. Avea două secretare, una înaltă şi junioară, alta minionă şi matură, şi doi directori adjuncţi, unul cu mustaţă şi optimist, altul cu recomandare şi pesimist.

Avea, aproape în fiecare zi, de luat decizii importante: să cumpere pixuri roşii sau albastre pentru uzul cotidian? „Da!” decidea Sorin, iar oamenii săi cumpărau pixuri roşii care scriau albastru. Să scriem Director sau General Manager pe uşa biroului? „Da!” decidea Sorin, pricopsindu-se cu plăcuţa aurie cu înscrisul General Director.

Din când în când avea de-a face şi cu decizii mai uşoare: Să investim într-un nou parteneriat sau să cumpărăm dube de transport? „Da!” decidea Sorin, iar cei doi adjuncţi îşi smulgeau unul părul, celălalt mustaţa. Să luăm un credit sau să tragem de clienţi să ne plătească? „Da!” decidea Sorin trecând bilanţul contabil pe roşu sidefiu. Să închidem firma sau doar lumina? „Da!” decise Sorin, şi cele două secretare îşi semnară fiecare câte un ordin baban de plată, stinseră cu grijă toate becurile şi-l întrebară aproape la unison: „Ce faci diseară?”

Apropo, tu ce faci diseară?

Dacă n-ai ce face, intră pe http://cluj-napoca.businessdays.ro/ şi rezervă-ţi loc la conferinţa „Leadership în vremuri tulburi” Vom discuta acolo despre argumente şi decizii.

Dacă, dimpotrivă, eşti foarte ocupat, termină-ţi treaba repede şi fă acelaşi lucru!

Centralista

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 07 Jun 2012 12:58:00 +0000

Încă de la începuturi, acum mai bine de un veac, şi până – la noi şi la alţi amărâţi – mai acum 20 de ani, comunicaţiile telefonice erau gestionate de un personaj aparte: centralista. Cu arbore genealogic incert (zeul Hermes şi Alexander Graham Bell sunt menţionaţi cel mai frecvent drept strămoşi în literatura de specialitate), această semideitate tăia, spânzura şi înfigea cablurile cu jack, limitând universuri şi influenţând destine. Cei care, naufragiaţi pe vremuri printr-o gară de provincie, auzeau dupa vreo oră în difuzoare vocea spărtigoasă măcănind: „Alo, Miziluuu, aveţi Caracalu, cabina doi!” simţeau că l-au apucat pe Dumnezeu sau, mă rog, pe susmenţionatul Hermes de-un picior.

Trăim, de ani buni deja, o periculoasă iluzie. Ne declarăm apartenenţa temporală la epoca globalizării. Tanti centralista nu mai apare-n peisaj. Avem mijloace de comunicaţii literalmente la degetul cel mic. De fapt, nu-mi amintesc să fi fost vreodată în ultimii 10 ani la mai mult de 20 de metri distanţă de un telefon (şi asta pentru că îmi place să înot în apă adâncă). Trimitem e-mailuri, chatuim, tweetuim şi dăm SMS-uri; mai nou, colaborăm pe cloud-uri şi videoconversăm. Şi nu de la poştă, de la birou sau de-acasă, ci din buzunar sau din poşetă. Libertate totală!

Suntem momiţi, încurajaţi să profităm de marea descătuşare comunicaţională pentru a ne deschide business-urile către alte pieţe. Să ne găsim mai mulţi clienţi. Mulţi, mult mai mulţi! Ne place cantitatea, sună tentant. Luăm datele statistice, ne enuziasmăm la vederea prognozelor de creşteri exponenţiale şi ne apucăm conştiincioşi de treabă. În locul celor zece faxuri zilnice, trimitem trei mii de e-mailuri. În locul celor două deplasări lunare, facem cinci videoconferinţe. Ne facem site, blog, magazin online, toate quadrilingve. Ne facem pagină de facebook, o promovăm frumos şi presărăm şi adwords din belşug. Doar am economisit din bugetul de publicitate stradala! Apoi ne punem satisfăcuţi mâinile-n cruciş şi aşteptăm să se întâmple. Şi chiar se-ntâmplă, dar nu tocmai aşa cum am sperat. Creşterile de vânzări nu-s chiar exponenţiale (ba, uneori exponentul e chiar subunitar), iar costurile de apropriere a clienţilor cei frumoşi şi globali sunt mult mai mari decât estimasem iniţial. Şi totuşi, piaţa există iar noi ne-am derulat cu religiozitate campania de promovare. Unde-i hiba?

Păi, pomeneam mai sus de o iluzie. Mă refeream tocmai la dispariţia centralistei. Nimic mai fals! Cucoana cu conectorul, pe care fără să-mi dau seama am pictat-o în culori cam acre, s-a mutat de fapt în fiecare dintre interlocutorii noştri potenţiali. E-n fiecare dintre noi, când, la rându-ne, suntem abordaţi de cei ce vor a ne vinde. Filtre anti-spam, butonul de reject, cel de unsubscribe, privacy settings sunt vajnicii înlocuitori ai centralistelor de odinioară. Nu sunt de netrecut, dar ca să le depăşim trebuie mai întâi să merite şi apoi să vrem.

Putem, desigur, să contractăm serviciile unui Call Center şi să-i punem să sune în neştire după potenţiali clienţi. Google abia aşteaptă să ne ia banii ca să ne pună mai sus în căutări. Nici Mark nu se lasă mai prejos şi, dacă tot s-a listat la bursă, ne poate promova pentru doi dolari postarea pe wall-ul prietenilor neatenţi. Numai că toate aceste costuri trebuie luate in calcul coroborat cu rata de succes. Ele depind foarte mult de încrederea în produs şi de notorietatea pe care ţi le construieşti acolo, în piaţa ţintă, nu în oraşul unde ai făcut liceul. În plus, costurile totale de deservire a clienţilor aflaţi departe de biroul sau făbricuţa ta pot fi foarte diferite de cele aferente clienţilor din capul străzii. Depinde foarte tare de ce vinzi, cui, cât de scump şi în ce condiţii.

Globalizarea aduce cu sine oportunităţi serioase. Nu vreau, aşadar, să te descurajez. Te îndemn doar la cumpătare. Aşa că nu te repezi! Stabileşte-ţi atent strategia şi modelul de business, fă-ţi calculele bine şi abia apoi apucă-te de treabă. Îţi promit că te vei bucura când vei auzi în receptor: „Alo, Caracaluuu, vorbiţi vă rog!”

Vino la Cluj-Napoca Business Days pe 27-28 iunie, înscrie-te la simularea BusinessDrive (Workshop 9), iar Marius şi cu mine îti vom arăta, în văzul lumii, cum să-ţi alegi corect piaţa-ţintă şi cum să dozezi efortul de marketing al afacerii tale.

Murmureii

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 31 May 2012 13:11:00 +0000

Îi întâlnim în fiecare zi. La serviciu, la Mall, pe plajă sau la coadă la circa financiară. Dar mai ales pe stradă. Nu-i remarcăm, fără să ştim că, în felul ăsta, le dăm satisfacţie. Pentru că mulţi dintre ei au ridicat la rang de artă abilitatea de a trece prin viaţă neobservaţi de cei din jur. Nu, nu vorbesc despre spioni sau despre maeştri în arta deghizării. Dar tot aşa cum un cameleon îşi schimbă pe negândite culoarea pentru a se camufla în mediul care-l înconjoară, şi ei ştiu să-şi aleagă din instinct expresiile faciale cele mai neutre, tunsorile cele mai regulamentare, hainele cele mai terne şi alurile cele mai insipide.

Provin, mai toţi, din familii aşezate. Au fost crescuţi cu mult bun simţ, taţii i-au învăţat să nu vorbească ne-ntrebaţi iar mamele le-au impus să se descalţe mereu la uşă sau atunci când se urcă pe o bancă, în parc, ca să culeagă zarzăre. Atunci când i-au considerat pregătiţi, le-au explicat regula de aur: „Să nu deranjezi pe nimeni, niciodată!”, inoculându-le astfel o repulsie bolnăvicioasă faţă de conflicte.

Copii fiind, şi-ar fi dorit câteodată o jucărie mai frumoasă sau o rochiţă de altă culoare. Nevrând să-şi deranjeze părinţii cu pretenţii absurde, au preferat să murmure, încet, la ei în cameră „Io vroiam roşie!”. Au rupt apoi capul călăreţului de jucărie sau au colorat cu carioca roşie rochiţa bleu abia primită.

La şcoală, mai târziu, n-au ridicat niciodată mâna, nici măcar dacă ştiau bine lecţia, de teamă să nu inoportuneze. Atunci când au fost scoşi la tablă s-au emoţionat la gândul că s-ar putea face de râs greşind şi, ce să vezi, uneori chiar au greşit. S-au întors în bancă murmurând „Da’ ştiam toată poezia!”, s-au mulţumit cu media 8 şi, la sfârşit de an, cel mult cu o menţiune. Au strecurat pe sub uşa directoarei o reclamaţie anonimă despre profu de sport şi s-au apucat de fumat.

Au crescut, şi-au găsit perechea, s-au mutat împreună şi au făcut sex regulat. Marţea, joia şi duminica, în timpul emisiunii lui Mircea Badea. Nu se uitau la emisiune, puneau muzica la CD-player şi abajurul roşu la veioză. După un timp nu le-a mai placut. N-au vrut să-şi deranjeze jumătatea cu sugestii, gâfâieli sau filme porno aşa că s-au retras murmurându-se la baie. Până când, într-o zi, singuri acasă, şi-au strâns lucrurile în două genţi (sau în douăzecişinouă, în funcţie de sex) şi au plecat. De tot.

Mulţi dintre ei ne sunt colegi. Stau în banca lor, îşi văd de treabă, nu ies din vorba şefului. Ne amintim vag cum îi cheamă, îi vedem rar pe la şedinţe şi mai niciodată la petreceri. Dacă cumva sunt prezenţi (ca să nu facă notă discordantă, desigur), stau retraşi şi pleacă devreme. Ca să nu deranjeze gazda. Atunci când le cerem ceva profesional nu suntem niciodată siguri dacă şi ce ne vor livra. Nu ne pun întrebări şi nu ne cer detalii, să nu cumva să ramânem cu impresia ca n-au fost atenţi la explicaţiile noastre. Pleacă murmurând „Asta nu-i în fişa postului meu” şi nu revin niciodată din proprie iniţiativă. Când îi căutăm, peste-o săptămână, ca să-i întrebăm de sănătate aflăm că şi-au dat demisia neuitând să schimbe memoria de la laptop-ul de serviciu, predat la timp, cu cea de la laptopul personal, mai mică şi mai veche.

Câţiva murmurei ne devin chiar şefi. După ani de schimbat joburi şi laptopuri fără să li se poată reproşa ceva, aceşti câţiva se strecoară, pe nevăzute, în spatele uşilor de sticlă pe care scrie „Director”. Ca să nu-l supere pe patron, promit marea cu sarea. Îl cheamă apoi pe responsabilul cu salinitatea şi-l roagă frumos sa se ocupe şi de valuri. Când acesta le spune franc că proiectul nu-i fezabil, îi mulţumesc zâmbind din colţul gurii şi-l lasă să plece. Murmură apoi „incapabil” şi fac astfel încât să i se impute trei mii de tone de alge la audit.

În fine, un mic murmurel e-n fiecare dintre noi. Majoritatea preferăm, şi e firesc, să evităm în general conflictele. Însă nu întotdeauna o atitudine „low profile” ne scuteşte de probleme. De multe ori ea poate fi menţinută doar cu preţul perpetuării unor neajunsuri şi, mai grav, prin acumularea unor frustrări şi tensiuni ce pot răbufni pe neaşteptate şi cu consecinţe greu de prevăzut.

Sunt şi situaţii în care prin eschive nu facem decât să amânăm conflicte inevitabile. Pe care, dacă nu le tranşăm din faşă, le dăm timpul şi oportunitatea să se radicalizeze.

Nu-ţi sugerez să sari la beregata oricui te priveşte puţin în dungă şi nu cred că pofta de zarzăre scuză tartinatul cu noroi al băncilor din parcuri. Cred însă că, la fel cum micul conflict timpuriu între freză şi premolar e de preferat reconstrucţiei de os mandibular, micile neînţelegeri expuse şi lămurite previn loviturile de ciomag, în business şi în viaţa personală.

Ce murmuri acolo?

Din Joben

noreply@blogger.com (Dragos Popescu) — Thu, 24 May 2012 12:31:00 +0000

Sunt o celebritate. Mai deunăzi am fost abordat de un nene la costum în holul unui hotel într-o pauză de curs. Mi-a zis: „Vă cunosc! M-am luat de dumneavoastră într-o discuţie pe LinkedIn, da să ştiţi că mi-a plăcut cum i-aţi zis-o lu’ aia. A, sau nu eraţi dumneavoastră, era ăla cu barbă. Dumneavoastră sunteţi cu blogu’ cu tips & tricks. Vă citesc şi vă respect! Sunt şi io aici la un interviu, tre’ să intru. Ziceţi-mi şi mie o vorbă tare, s-o bag la impresie artistică să cadă pe spate!”

Măgulit că, deşi retrogradat de facto ca şi celebritate de rang II, am fost confundat cu bărbosul cel zicăcios de pe LinkedIn, m-am văzut provocat să ies onorabil din situaţie. Am încercat s-o fac didactic, explicându-i că nu există reţetă universală, că-i recomand să fie natural şi să se adapteze la interlocutor şi la context. N-a mers. Şi-a încruntat progresiv sprâncenele şi, tocmai când pronunţam prima silabă din „context”, a răbufnit: „Nu se poate! Nu puteţi să mă lăsaţi aşa! Trebuie să ştiţi dumneavoastră o frază, o întrebare, o şmecherie, ceva, pe care să le-o zic la interviu ca să-i conving!”
Dezarmat de habotnicia omului şi presat totodată de sfârşitul pauzei de curs l-am îndemnat în grabă să-şi întrebe intervievatorul „Unde mă vedeţi peste cinci ani?” „Tare! O să i-o zic! Mulţam!” s-a descruntat el instantaneu şi m-a lăsat să-mi văd de treabă.

Satisfăcut că a obţinut o nouă formulă magică, primită de la însuşi locţiitorul bărbosului de pe LinkedIn (sau era mustăcios?), fapt care-i garantează valabilitatea, s-a dus conştiincios să o aplice. Şi n-aş fi foarte surprins să aflu că a funcţionat, nu pentru că i-aş da mai multă importanţă decât unei firave improvizaţii menite să mă scape de insistenţa muşteriului, ci pentru că, cel mai probabil, omul chiar va fi crezut în ea atunci când va fi rostit-o.

Tot o formulă magică caută, după părerea mea, şi unii dintre abonaţii permanenţi la discursurile speakerilor motivaţionali mai mult sau mai puţin celebri. De fapt, cu cât mai celebri, cu atât mai bine, pentru că asta dă, în ochii semidoctei audienţe, garanţii suplimentare de valabilitate pentru clişeele vândute.

Invocând lipsa de timp sau eficienţa ca să-şi mascheze propria lene intelectuală, colecţionarii de abracadabre renunţă, de multe ori, la procesul complex şi consumator de timp, neuroni şi energie de definire a propriei identităţi şi poziţii faţă de lumea înconjurătoare. Analiza datelor primite de-a valma de la cele câteva simţuri trece pe planul doi, fiind înlocuită de câteva filtre simple, primite bonus în „Pachetul de participare la workshop/program/conferinţă” şi lipite voluntar pe ochi, urechi, nas, limbă şi buricele degetelor. De exemplu, dacă Marele Speaker Internaţional (indiferent dacă numele lui are rezonanţă italiană, hindusă sau neaoş anglo-saxonă) zice că trebuie să întinzi în fiecare dimineaţă mâna spre soare ca să-ţi atingi obiectivele, apăi asta-i musai să funcţioneze, chiar dacă (sau mai ales dacă) îţi propui să devii cel mai bogat locuitor din Sectorul Agricol Ilfov, să moară Becali de ciudă, în termen de 5 zile de la data comunicării către soţie (asta ca să fie obiectiv „SMART”)

Asemenea pastilei de Paracetamol pe care o iau în mod ritual de fiecare dată când e nor afară, sperând să-i apere de gripă, guturai, reumatism, meningită sau scleroză în plăci, proaspeţii posesori ai noii formule magice, dobândite de la însuşi ..bins sau ..elli sau ..rma , o vor înnobila prin efect placebo şi o vor aplica cu religiozitate ori de câte ori îşi vor aduce aminte că ar fi mai bine dacă le-ar fi mai bine. N-aş fi foarte surprins să aflu că unora, după un timp, chiar le e mai bine, nu pentru că acel „Hocus-Pocus” ar avea efecte ci pentru că, în paralel, magicienii de ocazie au făcut şi ceva treabă. Sau li s-a întâmplat ceva bun. Pentru marea majoritate însă, formula va avea rezultate neconcludente, aşa că, înarmaţi cu încă o porţie de speranţă adunată de pe fundul borcanului şi cu o sută-două de lei sau de euro adunaţi de pe fundul celuilalt borcan, se duc în pas voios să afle de la „The new kid in town” noua reţetă infailibilă. Uitând că, din păcate, in lumea în care trăim, jobenul costă mai mult decât un iepure, un porumbel, un ou sau o batistă. Şi se livrează gol.