dacii--stramosii

Ada Kaleh

2012-03-26T10:37:00.001+03:00

Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreață) a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I. Insula se găsea la circa 3 km în aval de Orșova și avea o dimensiune de circa 1,7km lungime și circa 500m lățime. Era populată de circa 600 de turci.

Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită prețurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turcești, bijuterii și tutun. Insula a fost renumită și pentru creșterea trandafirilor, și producerea uleiului și a parfumului din acestea.

Insula a fost locuită încă din antichitate. Herodot amintea de Cyraunis, despre care scrie că lungimea insulei este de 200 de stadii, îngustă, plină de măslini și de viță sălbatică. Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificațiile bănățene, care vorbește despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh.

Din cauza poziției strategice a insulei, în conflictul imperiului habsburgic cu cel otoman insula Ada Kaleh a avut o importanță deosebită. În anul 1689 armata austriacă a construit o fortăreață împotriva Imperiului Otoman. În următoarele decenii, ocupația insulei Ada Kaleh s-a schimbat de mai multe ori între Austria și Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a rămas permanent turcilor, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 și 1791.

Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada-Kaleh a rămas posesiune turcă aflată sub ocupație austro-ungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populației insulei era de origine turcă.

Înaintea creării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate. Încercarea reclădirii lor în aval pe insula Șimian în anii următori, a fost însă fară succes, majoritatea locuitorilor preferând să se mute în alte regiuni ale României (de ex. Dobrogea) sau să emigreze în Turcia. Ideea de a reconstrui insula Ada Kaleh nu a fost însă abandonată.(Wikipedia)

Zamolxe şi Peştera Polovragi

2012-03-16T10:51:00.000+02:00

Sfincsii din Romania

2012-03-16T10:41:00.001+02:00

Enigmatica Terra, emisiune TVR Cultural, despre megalitii din Romania.

Prezentare filmata a ing. Dan Braneanu, membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti.

Imagini ale statuilor megalitice lasate de Daniel Ruzo. Filmarile au fost facute in Bucegi, Ciucas si la Cetateni (Cetatea lui Negru Voda).

TVR

Cetatea dacică de la Ardeu

2012-03-16T10:30:00.000+02:00

Reconstruire cetatea dacica de la Ardeu

Arheologii de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva scot la lumină o cetate ridicată după tipicul celor din Munţii Orăştiei, dar care lipseşte din circuitul turistic, deşi e mai accesibilă.

Cetatea dacică de la Ardeu lipseşte din circuitul turistic, deşi arheologii spun că este ridicată după tipicul celor din Munţii Orăştiei. Cetatea care străjuia drumul dacilor spre aurul din Apuseni aşteaptă încă să fie restaurată şi vizitată de turişti. Până atunci, continuă să ascundă fel şi fel de mistere cu desluşirea cărora câţiva arheologi se luptă an de an.

La Ardeu (comuna Balşa, judeţul Hunedoara) se poate ajunge mult mai uşor decât la Sarmizegetusa Regia sau la Blidaru, drumul asfaltat trecând chiar pe lângă dealul cetăţii. Locul nu are parte de atenţia turiştilor din cauza pantei abrupte pe care se urcă în cetate şi a lipsei organizării administrative.

Cele 25 de trepte
Între două rânduri de chei, muşcat parcă de unul dintre uriaşii care se spune din bătrâni c-ar fi trăit în zonă, un deal apare chiar înainte de intrarea în satul Ardeu. Un panou metalic pe care rugina începe să-şi facă de cap te ajută însă să te apropii de adevăr. În dreapta lui, o cărare înverzită urcă uşor câţiva metri, după care începe să şerpuiască scurt şi abrupt preţ de vreo 10 minute, lungi şi chinuitoare, până sus.

Sunt vreo 250 de trepte săpate în pământ abia anul trecut de către echipa de arheologi care urcă-n fiecare vară de zeci de ori în cetate pentru a încerca să mai elucideze câte un mister al locului. Chinul urcuşului trece însă repede, mai ales după ce constaţi că ai urcat o diferenţă de nivel de peste 100 de metri în doar 10 minute.

Eşti apoi atras să mergi direct spre marginea “cariei” imense a dealului. Hăul de desubt este atenuat vizual de căpiţele de fân din ograda ce se deschide sub picioarele tale. Până la ele însă treci cu privirea peste “patul” carierei de calcar închisă cu vreo şase ani în urmă. De aici, imaginea este uşor înfricoşătoare, dar şi mai spectaculoasă decât cea de jos, din drum.

Cetatea cu un singur zid

Cetatea Dacica de la Ardeu

Datorită configuraţiei locului (o culme lată de doar patru metri care se continuă, la vest, cu o pantă domoală şi apoi un perete de stâncă, la nord cu altă pantă abrubtă, şi la sud cu cariera), ai fi tentat să crezi că cetatea a avut un singur zid, pe latura estică, cea pe care se urcă şi acum până la ea.

“Noi săpăm aici de 10 ani şi este vorba despre o cercetare sistematică. Prima cercetare pe care eu o consider serioasă, a cetăţii, a avut loc în anii ’70″, spune arheologul Mihai Căstăian, de la secţia din Orăştiei a Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva.

“Cetatea de la Ardeu este extrem de importantă pentru că aceasta şi cea de la Piatra Craivii, sunt sigurele cetăţi antice despre care ştim sigur că au fost dacice amplasate la nord de Mureş. S-a descoperit aici şi un zid medieval pe care unii specialişti doreau să-l mute cu totul jos, mai aproape de drum, ca să fie mai vizibil. O prostie după părerea mea. În fine, revenind la cetatea dacică, aceasta era ridicată după tipicul celor din Munţii Orăştiei. Se aseamănă, de exemplu, cu cele de la Costeşti, Cucuişi sau Cugir ca organizare. Rolul ei era unul strategic, acela de a străjui drumul dacilor spre zonele aurifere din Apuseni. Locul era ideal pentru o cetate de acest fel”, adaugă arheologul.

Cum să scapi de braconieri folosind capace de bere

Cetatea de la Ardeu vămuia drumul spre minele de aur, iar datele istorice şi legendele pe care încă le mai spun bătrânii satului despre o mare comoară de aur (boi de aur, înhămaţi la un car de aur, plin cu monezi tot din aur), păzită de uriaşi, au atras în zonă mulţi posesori de detectoare de metale, mai ales după Revoluţie. Căutările lor s-au intensificat în jurul anului 2000, când apăruseră deja zvonurile despre găsirea unor brăţări mari din aur, lângă capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia, “peste râu”, în Munţii Orăştiei.

Ultimul caz anchetat de poliţie a apărut în 2006, când pe o coastă din zona nord-vestică a dealului s-a descoperit o grotă săpată de braconieri. “Aici a fost o peşteră umplută. Braconierii

Zidul cetatii de la Ardeu

au săpat vreme de două luni, zi şi noapte, fără să fie deranjaţi de nimeni. Au intrat în pământ pe o lungime de 14 metri şi au scos, aproximez eu, un vagon de pământ şi rocă, în căutare de comori”, mai spune Mihai Căstăian.

Pentru cei care se mulţumeau să se plimbe cu detectorul de metale în zonă a găsit o soluţie simplă: plasarea unor ţinte false. “Am luat capace de sticle de bere, în special de la berile care aveau acele promoţii cu premii. Cu o rangă le-am afundat în pământ la 40-50 de centimetri. Când veneau băieţii cu detectoarele şi ajungeau în acele puncte, începeau să sape. Ca să ajungă la ţintă trebuiau să scoată cel puţin o treime de metru cub de pământ, cât obişnuitul con de degajare. De găsit, găseau capacul de bere pe care scria “Mai încearcă o dată”. Aşa s-au liniştit”, conchide arheologul Căstăian.

Fierar dac

PROIECT

Parc arheologic, peste 10 ani

Arheologii nu se plâng de lipsa turiştilor, fiindcă aşa pot lucra liniştiţi. Şi au serios de lucru. Doar în vara aceasta au descoperit un cuptor de mari dimensiuni, pentru fier şi bronz, datând din epoca dacică şi ridicat oarecum peste unul şi mai vechi. Cetatea de la Ardeu ar putea arăta cu totul altfel peste 10 ani.

“Vrem să realizăm aici, la scară mică, ceea ce ar trebui realizat în Munţii Orăştiei: un parc arheologic. Dorim să ridicăm din nou palisada de pe marginea estică. Vrem să refacem turnul-locuinţă. Ne-am dori şi o punte pe frânghii de pe cetate până la peştera de pe Pleşa Măzii (deal pe al cărui versant estic se află peştera în care se spune că s-ar fi aflat comoara cu boii şi carul din aur – n.r.). Pentru porţiunea dealului distrusă de carieră avem două variante: realizarea unui amfiteatru antic, sau «plombarea» acestei carii imense cu deşeuri şi readucerea întregului deal aproape de forma sa iniţială”, afirmă arheologul Mihai Căstăian.

Autor: Ciprian Iancu

sursa text: http://www.evz.ro

sursa schite reconstituire: http://reconstituiri.ro

Zamolxis – in semnul lupului!

2012-03-15T12:30:00.002+02:00

Transcendenta dacica a neamului românesc

“Niciodata adoratorii lui Zalmoxis n-au înteles sa cedeze fara lupta” afirma un istoric contemporan. Aceasta credinta în nadejdea existentei razboinice vine din adâncul unui crez deosebit de alte popoare ale timpului. Vasile Pârvan îl surprinde esential în etica – “…sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire: de aceea el nu are nici un pret, poftele lui nu trebuie ascultate, la razboi el trebuie judecat fara parere de rau. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curatându-se de orice fel de patimi, carnea, vinul, femeile sunt o murdarire a sufletului. Prin ascelasi monoteism, dacii respectau precepte crestine înainte de crestinism.”

Pentru daci, odiseea sfântului Andrei a venit în întâmpinarea ethosului zalmoxian. O viziune a modelelor exemplare confirmata de Porphirios atunci când relateaza ca pe Zalmoxis, daco-getii “îl adora ca pe Heracles”. Ni se dezvalule astfel si un alt aspect al principiului zalmoxian, care duce la existenta unui cult al eroismului “la cele mai razboinice populatii” – cum numea Pliniu cel Tânar pe stramosii nostri.

Istoriografia a dat numeroase valente timpului: ciclic, spirala, vertical. Mircea Eliade vorbea despre un timp al oamenilor cavernelor precum si de unul al grecilor ca un timp ciclic, mitic al eternei reîntoarceri. “Din traci s-au nascut românii” spunea Mihai Eminescu intuind esenta etnica a poporului român. Românii au mostenit de la daci, ramura nordica a tracilor, tipul si trasaturile de suflet întru Zamolxis.

Constantin Brâncusi, sculptorul român al universalitatii, a însufletit într-o binecunoscuta sculptura a sa, “Cumintenia Pamântului”, o trasatura ingenua de bun simt încarnat din spiritul neamului nostru. Popor cu adânci radacini taranesti, în spatiul mioritic, românii au cultivat bunul simt, smerenia, buna vecinatate. Peste ei, de-a lungul istoriei au trecut toate invaziile barbare din spatiul euro-asiatic. Ei au ramas aici ca o piatra din muntele Kogaionului. Aceasta trainicie telurica izvoraste din originea milenara, de la începutul vietii umane, a stramosilor neamului românesc, pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Din aceasta experienta milenara s-a nascut întelepciunea “Cumintenia Pamântului”.

Viata pe aceste meleaguri “gura de rai” a fost supusa permanentei incursiuni barbare. Daco-românii s-au aparat, razboit, rasculat, numai atunci când “a ajuns cutitul la os”.

O alta fateta a spiritului nostru o gasim în acel weltanschaung razboinic, haiducesc, “a se face nemuritor” (Herodot): care este sufletul zalmoxian, sub semnul lupului. Lup -”daos”- este numele de origine indo-europeana a dacilor ca temelie a “Cuminteniei Pamântului”. De la daci, românii au mostenit aceasta sinteza între “cumintenia pamântului” si spiritul trairii razboinice”. Ovidiu, exilatul do la Tomis, a intuit aceasta traire spirituala în cele doua poeme din “Tristele” si “Scrisori din Pont”. Iata versunile din “Tristele”, dacii: „au glas aspru/chip salbatic, si sunt cea mai adevarata întruchipare a lui Marte/ Parul si barba lor n-au fost tunse niciodata/ Mana lor dreapta e totdeauna gata sa înfinga cutitul / pe care îl are legat la sold orice barbar.”

În “Scrisori din Pont” Ovidiu spunea: “…un batrân, care întâmplator se afla în acea adunare,/ raspunse vorbelor mele astfel,/ Si noi, bunule oaspe, cunoastem numele prieteniei,/ noi care locuim departe de voi, la Pont si la Istru”.

Prin aceasta mostenire ancestrala zalmoxiana românii s-au ridicat întotdeauna la lupta, razvratire, razboi de câte ori fiinta lor a fost agresata de factori externi. Astfel, din adâncul metafizic al trairii românesti s-au nascut simboluri nationale unice, colectivitati unite în individualitate, personaje tragice prin destinul lor: Burebista, Decebal, Gelu, Mircea, Stefan, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu, Antonescu. Sunt numai suflete din sirul lung al eroilor neamului. Românii au creat propriul lor timp, cel al trairii telurice, chtonice ancestrale, metafizice – Timpul transcendentei ce leaga pe Pamânt si în Ceruri omul si neamul cu Dumnezeu într-o trinitate a vesniciei.

Pentru neam sacrificiul eroului reprezinta mântuirea sufletului colectiv. În acest fel se explica sacriflciul individual al celui mai bun si frumos fiu al neamului, pe altarul credintei lui Zalmoxis (fapt consemnat de Herodot) pentru victoria în razboi – Fiinta Omului pentru perenitatea fiintei Neamului, într-o simbioza indestructibila. Pentru români, urmasii dacilor, mitul, credinta în Zalmoxis, în “a te face nemuritor” se substituie Vechiului Testament. Pornind de la aceasta adorare a lui Zalmoxis de catre vechii daci, putem descoperi cai nebanuite ale sufletului stramosilor nostri.

Dacii sunt cel mai deosebit popor din spatiul european si universal. O sinteza unica de cultura si civilizatie originara. Ei sunt dupa Nicolae Densusianu obârsia panthenonului grec, scuar al zeilor. Dacii “cum îsi spun ei însisi si cum le zic si romanii” (Dio Cassius), au fost cu siguranta “cei mai viteji si mai drepti dintre traci” (Herodot). Originea lor a nascut multe controverse, dar datorita cercetarilor din ultimii ani, în special ale lui Nicolae Miulescu prin cartea “Dacia – Tara Zeilor” s-au dezvelit multe secrete despre trecutul stramosilor nostri. Nicolae Miulescu afirma ca populatia continentului nostru are la baza doua mari grupuri de europeni care, având aceleasi radacini de la omul erei glaciare, s-au diferentiat unul de celalalt pâna au format
astfel doua mari familii înrudite. Ramura nordica, pe care o numim baltica -masuriana (…) popoarele germanice si cele slave (…) cea de-a doua ramura, ramura de sud, era formata din acea populatie care s-a dezvoltat în bazinele mai joase si a devenit ceea ce am numit noi carpato-dunarenii (carpato-istrieni)…” “Dacii s-au nascut sub semnul lupului, al razboiuIui, înca din timpuri imemorabile, legendare. “Grupul carpato-dunarean, dezvoltându-se ca un prim nucleu în tara din urul muntilor (…) de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunare (Istrul), care le aduna în apele ei curgatoare, dupa ce a adoptat viata de tip pastoral a început sa se simta tot mai înghesuit între dealurile natale” (Nicolae Miulescu). Asa cum grecii au prin Homer,
legenda razboaielor Troiei, Nicolae Miulescu vine cu teoria unui razboi, un fel de Goterdamerung al dacilor sustinând o cucerire de catre stramosii nostri a subcontinentului indian, aducând pentru aceasta afirmatie dovezi de asemanare între
limba dacasi cea sanscrita. Nicolae Miulescu aseaza epopeea razboinica din Mahabharata si Ramayana la originea spiritului razboinic al dacilor. Ion Horatiu Crisan în Civilizatia geto-dacilor vorbeste despre influenta miceniana asupra caracteristicilor armelor de lupta dace în epoca bronzului. Dar mergând pe linia teoretica care o impune Nicolae Densusianu în “Dacia preistorica” vom putea sustine ca topoarele de lupta din tezaurul de la Tufalau sau sabia de la Perisani – toate cu profunde caractere miceniene – dupa I. H. Crisan – pot fi considerate prin teoria lui Nicolae Densusianu ca originare din spatiul carpato-dunarean. Un model al mijloacelor de lupta pe care micenienii, vechi greci, il preiau de la daci. În acest mod au preluat si orfismul sau samânta filosofica a lui Pitagora.

Dacii – în semnul lupului -dupa o ipoteza a lui I. H. Crisan îsi trag denumirea “dintr-un cuvânt -daca – ce ar fi desemnat un pumnal scurt cu lama curba, armä specifica a geto-dacilor, numai ca un asemenea cuvânt nu este atestat în texte literare sau inscriptii. Arma specifica dacilor în textele de limba latina se numeste sica.” Mai degraba exista o apropiere între denumirea dacilor cu indo-europenismul “dhaukos”, ce înseamna lup. Deci aceasta asemanare justifica apropierea pe care o face I. H. Crisan, ca “legatura între numele dacilor prin lup sugereaza originea totemica ce ar putea fi sustinutasi de stindardele în forma de cap de lup întâlnite pe Columna lui Traian sau pe ceramica”. La daci religia se interfera intr-o sinteza inseparabila cu doctrina militara.. Herodot remarca doua lucruri la daci “daca ar avea a singura conducere si s-ar întelege între ei ar fi dupa parerea mea de neînfrânt si cu mult mai puternici decât toate semintiile pamântului” si faptul ca “stapânesc mestesugul de a te face nemuritor. (…) si faptul ca ei nu mor si ca cel care piere se duce la Zalmoxis”. Numai aceasta credinta organica explica marile victorii ale dacilor în luptele cu scitii, persanii, macedonenii, celtii sau romanii.

Sunt interesante de analizat doua texte ale unui istoric antic, Strabon, pentru a surprinde strânsa legatura între cele trei elemente de rezistenta ale neamului dac: Zalmoxis, rege, armata. Strabon face urmatoarele referiri la Burebista “…ajungând în fruntea neamului sau, care era istovit de razboaie dese, getul Burebista i-a înaltat atât de mult prin exercitii, abtinerea de la vin si ascultare fata de porunci, încât în ultimii ani s-a facut un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba înca a ajuns sa fie temut si de romani”.

Denumirea de geti a fost data dacilor de greci, care aveau obiceiul sa dea denumiri diferite de numele pe care si-l dadeau popoarele siesi. Dupa Strabon, dacii se numeau “daoi”. Iar a traditie consemnata de Hesychios ne informeaza ca daos era numele frigian al lupului. Dupa Mircea Eliade dacii se numeau ei însisi mai demult “lupi” sau “cei care sunt asemeni lupilor, cei ce seamana cu lupii”. Tot dupa Eliade numele lor etnic deriva foarte probabil din iranianul “dahoe”, ce înseamna “lup”. Lupul în antichitate era simbolul ‘fugarului”, o ipoteza susceptibila de a explica numele dacilor scoate în evidenta capacitatea de a se transforma în lupi (…). Imitarea rituala a lupului caracterizeaza îndeosebi initierile militare si prin urmare ale celor Männerbunde, confreriile secrete de razboinici” (Mircea Eliade).

Eliade afirma ca datorita eroismului si tenacitatii tineretului razboinic al unui trib, epitetul lor ritual “lupii” a devenit numele întregului trib! Mai departe Eliade crede ca “epitetul acestor tineri imigranti victoriosi a fost acceptat de aborigenii invinsi si supusi. Continuând putem afirma ca numele lor de daci vine de la un grup de tineri razboinici razvratiti, purtatori de sabie, care la romani sunt cunoscuti ca haiduci ce impun societatii dacice epitetul lor ritual de lupi. Conducatorul acestui grup a fost probabil un tânar cu numele de Zalmoxis care a daruit dacilor un principiu religios ascetic monoteist, monogam precum si credinta în nemurire; un principiu compatibil cu spiritul razboinic al oamenilor locului. S-a creat astfel o stare de spirit unificatoare care a dus la ivirea unei armate invincibile cu un rol hotarâtor în formarea statului dac centralizat al lui Burebista. Aceasta credinta naste tipul de rege – zeu – conducator suprem al armatei. Remarcabila este descoperirea în anii ‘50 ai secolului XX a unei inscriptii datând din jurul anului 300 înainte de Hristos, cu numele regelui dac Zalmodegekos. Aceste nume ale regelui sintetizeaza functia politicpa de rege cu cea spirituala întru Zalmoxis. Regele dac devine simbolul unui principiu spiritual si credintei în nemurire si vitejie. O data cu Burebista se produc mutatii importante privind rolul regelui în spiritualitatea dacica. Cu doua secole înainte de Burebista, dupa victoriile lui Dromichaites împotriva lui Lisimah, datorita influentelor negative ale coloniilor grecesti de la Pontul Euxin asupra moravurilor si credintei dacilor se remarca o decadere a spiritului combativ din cadrul armatei dace al razboinicilor lupi.

Aceasta pervertire a credintei traditionale dace s-a sfârsit odata cu Burebista. Perioada o putem încadra cronologic între 290 si 80 înainte de Hristos. Înca pe vremea lui Dromichaites, cel care l-a învins pe regele macedonian. Diodor din Sicilia ne arata cum dacii i-au cinstit pe prizonierii macedoneni cu mese bogate, iar ei desi erau învingatori au pastrat atitudine rezervatasi modesta deoarece Zalmoxis nu avea nevoie de sclavi ai placerilor ci de oameni robusti, puternici, capabili sa îndure foametea si setea, sa reziste durerilor fizice si sa înfrunte moartea cu neasemuit curaj.

Dacii, asa cum ne arata Jordanes dupa victoria asupra generalului roman Fuscus “i-au numit pe conducatorii lor semizei, adica “anzi” si nu simpli oameni..” Porphirios relateaza ca pe Zalmoxis, dacii “îl adora ca pe Heracles”.

Odata cu Burebista are loc o renastere a credintei traditionale dace. Burebista cu ajutorul marelui preot Deceneu repune în drepturi vechea religie a lui Zalmoxis, vechile rituri traditionale, oarecum uitate si datorita razboaielor intestine între daci, precum si a influentei celtilor. În vremea lui Burebista are loc o revolutie a fondului autohton autentic. Strabon in Geografia arata ca Deceneu era “barbat vrajitor, care umblase prin Egipt si învatase oarecare semne de proorocire, lasând a se crede ca îi sunt cunoscute tainele divine. Dupa câtva timp era socotit chiar zeu (…). Ca dovada de cât îl ascultau getii, e ca s-au lasat convinsi sa-si stârpeasca viile si sa-si duca viata fara vin”. Relatarea ne dovedeste ca Zalmoxis era un principiu, o stare de spirit, ascetica, unificatoare, creatoare de religie si stat. Deducem din text cum dacii înlatura influentele orgiastice ale cultului lui Dyonisos care contribuiau la o scadere a combativitatii razboinice. În acea perioada are loc o regenerare morala prin Zalmoxis.

Grigore Tocilescu afirma ca în Dacia ar fi existat familia poligama. Burebista si Deceneu au interzis-o tocmai pentru a feri de moleseala soldatul dac. S-a dus o lupta acuta împotriva dezintegrarii si disolutiei valorilor traditionale dace, de sorginte zalmoxiana. Pe Deceneu îl interpretam ca pe un restaurator, nu ca pe un creator de religie. Odata cu epoca lui Burebista, regele pastreaza functia politicasi militara dar pierde din prerogativele spirituale care trec în seama marelui preot Deceneu, care devine un fel de patriarh al dacilor.

În jurul anului 80, înainte de Hristos, a avut loc o revigorare a spiritului razboinic al dacilor. Ovidiu îl surprinde în Tristele. Spirit razboinic, Zalmoxis, personaj consubstantial a daruit Daciei o religie compatibila cu sufletul razboinic al stramosilor nostri. Zamolxis precede eroii nostri nationali, Mircea, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu si bineînteles si multi altii. Acesti eroi au ceva din spiritul de sacrificiu al haiducului, din acel ceva jertfit întru nemurirea lui Zamolxis.

Numeroase sunt reprezentarile calaretului pe placutele de argila de la Letnita. El este îmbracat în armura cu sulita în mâna atacând un urs ce sta înaintea calului. Si sub cal este reprezentat un lup. Acest personaj îl putem considera o reprezentare a lui Zalmoxis sub chip de Sfântu Gheorghe.

material preluat de pe dacii.ro

Cetatea de la Sarmisegetuza

2012-03-13T15:23:00.002+02:00

Capitala statului dac, principalul centru politic si religios, pentru apararea careia s-a construit intregul sistem de fortificatii. Din punct de vedere structural, capitala dacilor se dovedeste a fi avut trei parti componente: asezarea civila, zona sacra si cetatea. Sarmizegetusa a fost cel mai mare centru mestesugaresc, iar calitatea sa de capitala politica si cultural-religioasa a statului dac a fost un factor determinant in prosperitatea economica. Aici locuiau regii, demnitarii, functionarii cancelariei regale, o parte a aristocratiei, artizani, negustori, mesteri constructori, medici etc.

Fortificatiile

Accesul dinspre valea Muresului spre Sarmizegetusa era aparat si controlat de cetatile de la Costesti-Cetãtuie si Blidaru, precum si de numeroase turnuri solitare amplasate de o parte si alta a drumului. Asezarea fortificata de la Cucuis-Golu, cetatea de la Varful lui Hulpe (necercetata inca) si probabil destule turnuri, nelocalizate deocamdata, barau accesul dinspre vaile Ccucuisului si Sibiselului. Inainterea dinspre vest era aparate de cetatea de la Piatra Rosie si de fortificatia lineara, tip baraj, de la Cioclovina-Ponorici. La acestea se adauga cetatile de la Cãpâlna, Banita si Tilisca care blocau de asemenea caile spre inima regatului dac. Dupa depasirea tuturor acestor obstacole, atacatorii erau intampinati de intariturile capitalei.

Cetatea Sarmizegetusei a fost construita in singurul loc de pe Dealul Gradistii cu confiduratie potrivita conceptiei de fortificare a dacilor, in jurul cotei 1000, perimetru dominant atat fata de cartierul de vest al asezarii civile de la Sarmizegetusa cat si in raport cu incinta sacra a capitalei.Zidurile cetatii inconjurau varful dealului, urmand configuratia terenului si construite in stilul clasic – “murus dacicus”. Pe latura de vest, aproape de cota maxima au fost construite cazemate, dupa tipicul celor de la Costesi-Cetatuie si Blidaru. Nu se stie daca cetatea avea bastioane, intrucat interventia ulterioara a romanilor este posibil sa fi dus la desfiintarea lor. In interiorul cetatii s-au descoperit doar baraci de lemn destinate aparatorilor. In conformitate cu pacea incheiata dupa primul razboi daco-roman, o parte din ziduri au fost demantelate. In preajma celui de-al doilea conflict este au fost reinaltate. Cetatea a suferit distrugeri importante in timpul asediului final iar reconstructia romana, sesizabila aproape peste tot, nu a respectat nici traseul zidului dacic, nici tehnica sa de constructie. Noul traseu dubla suprafata aparata de ziduri.

Asezarea civila

In zidul refacut si prelungit de romani se gasesc exterm de frecvent lespezi si blocuri de piatra din drum, segmente de canale, tamburi de coloane de calcar, piese de bolta, ancadramente si tamburi de coloane de andezit, luate din cladirile civile ale Sarmizgetusei, care abia pot sugera grandoarea fostelor constructii dacice. Fortificatia de la Sarmizegetusa nu era de altfel o acropola pentru asezarea civila, care consta din constructii gospodaresti, cu instalatii de captare si transportare a apei potabile si de drenare a celei provenite din precipitatii, cu ateliere si amenajari din cele mai diverse. Desi a beneficiat de cercetari arheologice intense, majoritatea teraselor nu au fost cercetate. Se stie clar ca intreg dealul a fost excavat si terasat de daci, terasele artificiale fiind in multe cazuri sustinute de ziduri de mari dimensiuni. In gospodaria unui nobil dac se gasea apa curenta, transportata prin apeducte care si astazi sunt functionale. Din pacate, aproape toate constructiile civile au fost ridicate din materiale perisabile, incat sunt prost conservate. In mod obisnuit s-au pastrat peitrele asezate la baza lor, resturi de pereti, stalpi carbonizati, podele de lut sau vetre de foc.

Locuintele

Locuintele pot fi grupate in trei categorii: cu o singura incapere, cu doua sau mai multe incaperi si poligonale. Primele sunt toate construite la suprafata si sunt cele mai putine. Locuintele cu mai multe incaperi au fost construite fie cu pari infipti in pamant, fie cu baza de piatra.

Majoritatea o constituie cele din a doua categorie. Atat locuintele circulare cat si cele poligonale au de regula o incapere, cand s-au construit cu un ingur nivel si doua, cand aveau etaj, ambele de mari dimensiuni. Intr-una din locuintele cercetate s-a descoperit o trusa medicala cuprinzand cinci vase de lut de mici dimensiuni, probabil pentru unguente, un bisturiu si o piatra din cenusa vulcanica, al carei praf are calitati astringente, toate asezate intr-o cutiuta de lemn cu manere de fier prinse in doua bratari. In apropierea locuintelor se aflau amenajari gospodaresti cu destinatii diferite, printre care si hambare, unele dintre acestea cercetate, altele nu. Cele mai pretentioase locuinte se aflau grupate in apropierea cetatii si a ursei de apa din locul numit “Tau”, constituind un fel de cartier aristocratic al Sarmizegetusei, nu este exclus ca o terasa artificiala de mari dimensiuni din apropierea acestei zone sa fi fost piata publica a orasului antic.

Ateliere si amenajari

Atelierele au fost construite aproape in intregime din lemn, ca urmare nuintotdeauna a fost posibila stabilirea planului lor sau a detaliilor de constructie. Se stie, ana acum, ca au functionat trei mari ateliere – unul de reducere a minereului de fier si doua de faurarie – si altele mai mici. In primul atelier mentionat s-au descoperit opt cuptoare iar intr-unul de faurarie s-au descoperit doua cutitoaie, cu stampila Herreni, produse intr-un atelier din Aquileia, in Nordul Italiei. La Sarmizegetusa, la Fetele Albe si probabil la Fata Cetei,care sunt cele mai mari asezari civile din zona Muntilor Orastiei, avem de-a face cu asezari compacte, intinse pe mari suprafete, aflate la distante considerabile de izvoare sau paraie, impunandu-se astfel amenjarea unui sistem de distrbuire a apei potabile. La Samizegetusa, apa a trei izvoare a fost captata si transportate prin conducte de teracote inspre decantoare de mari dimensiuni de unde era distribuit mai departe, tot prin conducte, la locuinte ateliere sau sanctuare. Pentru evacuarea apei provenite din precipitatii si pentru a evita patrunderea ei in constructii, s-au sapat canale de drenaj. In zona sacra s-au construit canale cioplite in piatra de calcar.

Incinta sacra

Toate edificiile sacre de la Sarmizegetusa se concentreaza pe doua terase artificiale de mari dimensiuni. Exista doua tipuri de sanctuare, rectangulare si circulare. Toate au fost ridicae in perioada de timp delimitata de domnia lui Burebista si cea a lui Decebal. O prima faza cuprinde ridicarea edificiilor din calcar iar a doua din andezit. In incinta sacra se observa marele sanctuar circular, a carui infatisare este momentan alterata de prezenta unor piloni de lemn dispusi aleatoriu in interior, in perioada comunista, pentru a da o “fata” mai spectaculoasa constructiei. Mai exista trei sanctuare dreptughiulare, dintre care unul de dimensiuni impresionanate, un sanctuar circular mic si un sanctuar patrulater. Spectaculos este asa numitul “Soare de andezit” – un disc central cu diametrul de 1,46 metri continuat de zce raze, de forma trapezoidala, dar cu laturile exterioare cioplite in arc de cerc, fiecare lunga de 2,76 metri. Lipita cu unul dintre capete de marginea exterioara a altarului se afla o raza lunga, indreptata spre nord.

sursa: “Cetati si asezari dacice in Muntii Orastiei”, de I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu.

Calendarul de la Sarmizegetusa

Privind asupra sanctuarelor de la Sarmizegetusa a devenit evident pentru arheologi si istorici ca ele erau folosite pentru masurarea timpului, un fel de templu calendar.

Grupul este alcatuit din doua sanctuare, numite micul si marele sanctuar circular.

Micul sanctuar circular este alcatuit din 114 piese, dintre care 13 sunt lespezi care separa 13 grupari de stalpi cu urmatoarea structura: 8grupe de cate 8 stalpi, 1 grupa de cate 7 stalpi, 3 grupe de cate 8 stalpi si o gupa de 6 stalpi. In total 104 stalpi si 13 lespezi.

Marele santuar circular este compus din 3 cercuri concentrice si o constructie absidala (in forma de potcoava inchisa) situata central, avand o axa de simetrie si o axa a pragurilor. Cercul exterior este alcatuit din 104 blocuri de andezit lipite unul de altul; cercul urmator, alaturat primului, este format din 210 piese, dintre care 30 sunt lespezi de separare a 30 de grupari a cate 6 stalpi – in total 180 de stalpi si 30 lespezi.Cel de al treilea cerc este format din 4 grupari de lespezi ce separa 4 grupari de stalpi – in total 68 de stalpi si 14 lespezi. Absida centrala este alcatuita din 2 grupari de lespezi ce separa 2 grupari de stalpi – in total 34 de stalpi si 4 lespezi.

In urma cercetarilor si mai ales a calculelor, s-a descoperit ca 47 de circumferinte ale micului sanctuar corespund la 13 ani astronomici, dupa care mai este necesara o corectura de o singura zi. Rezulta deci ca dacii aveau un calendar bazat pe ciclurile de 13 ani.

Tot din calcule reiese ca anul dacic avea 47 de saptamani. Micului sanctuar este impartit in 13 grupe realizandu-se inceperea unui nou an dacic numai in prima zi a unei grupe – a unei saptamani. Iar toate cele 13 zile de inceput ale celor 13 grupuri sunt, in decurs de un ciclu, o singura data inceput de an.

Anii dacici nu aveau un numar fix de zile. Datorita rotirii continue, a faptului ca fiecare an are 47 de saptmani si a celor doua saptamani de exceptie (doar 7 si 6 zile, fata de numarul obisnuit de 8 zile ), numarul de zile dintr-un an varia intre 364 si 367 de zile.

Urmarind absida centrala a marelui sanctuar s-a ajuns la concluzia ca anul era impartit in trei trimestre de 13, 21 si din nou 13 saptamani (cel doua grupari de stalpi contin: prima 13 stalpi si a doua 21 de stalpi). Interesant este faptul ca cele de 21 de saptamani corespund “perioadei vegetative” a vitei de vie si altor cateva culturi, perioada ce probabil constituia o durata distincta din an, mai ales pentru un popor de agricultori si pastori.

Considerand fiecare lespede a absidei ca insemn pentru ziua de corectura dintr-un ciclu de 13 ani, rezulta unitatea de timp superioara unui asemenea ciclu si anume peioada dacica de 52 de ani (4 lespezi – 4 corecturi; 4*13=52).

Valoarea medie in zile a unui an dacic este de 365,2307692zile, fata de 365,242198 zile cat are anul tropic. Diferenta dintre anul tropic si cel dacic insumata ajunge dupa un ciclu de 13 ani la 0,148574 zile. Aceasta diferenta se corecta, se pare, la fiecare al 8-lea ciclu, deci la fiecare al 104-lea an. Cum am mai spus primul cerc al marelui sanctuar contine tot 104 de blocuri de andezit si reprezinta momentul corectiei seculare.

Ceea ce ne conduce la faptul ca secolul dacic avea 104 ani.

Calendarul dacic prezinta urmatoarele caracteristici principale:

• se respecta echivalenta 1 stalp = 1 zi; ele reprezinta deci sisteme de evidenta in numere intregi a unor marimi neintregi; ele sunt astfel concepute, ele sunt astfel concepute incat sa ramana inurma timpului astronomic exact si sa permita corectia lor cu o unitate (o zi) prin aditie.

• constructia micului sanctuar determina durate fluctuante ale anului, sistem prin care precizia se asigura, cu ajutorul unor marimi intregi la un ciclu de 13 ani.

• intotdeauna anul incepe in prima zi a saptamanii si se sfarseste in ultima zi

• eroare este de o zi la 8840 de ani!

Cetatea de la Tapae

2012-03-13T14:50:00.000+02:00

În secolele I î.e.n. şi I e.n., Dacia se relevă ca un puternic stat, cu o infloritoare cultură materială şi spirituală. Uimitor de unitară pe întreg teritoriul ei, civilizaţia dacică îşi găseşte expresia cea mai înaltă în aşezările şi cetăţile din Munţii Orăştiei. Aici se creează un puternic sistem de fortificaţii având drept scop apărarea Sarmizegetusei Regia.

Descoperirea şi cercetarea parţială, în 1984, a fortificaţiilor dacice din locul menţionat în istorie cu antica denumire Tapae – ce coincide cu Porţile de Fier ale Transilvaniei, unde Dacii au înfruntat pe Romani în anii 88 şi 101 e.n. – demonstrează că strămoşii noştri au organizat un ingenios sistem de apărare care a constat nu numai din cetăţile amplasate în munţi, care nu sunt toate cunoscute încă, ci şi în dispozitive organizate pe front larg, în teren întărit natural.

Dar nu numai la Tapae au înfruntat Dacii pe Romani din astfel de dispozitive. În zona Ponorici-Cioclovina, am identificat, în toată amploarea lui, cel mai impresionant, ingenios şi original ansamblu unitar de fortificaţii, organizat de către Daci. Raţiunea amplasării la Ponorici a acestui grandios dispozitiv de apărare a fost interzicerea Drumului Dreptului, o cale de circulaţie pe plai, de importanţă pentru acele vremuri, pe care, de la Pui, în maximum opt ore, se putea ajunge la Grădiştea Muncelului, respectiv la Sarmizegetusa Regia.

Zona carstică, aleasă pentru organizarea fortificaţiilor, punct de importanţă strategică, constă în trei încreţituri gigant ale terenului, culmi paralele între ele şi dispuse transversal pe cursul drumului, care nu permit accesul decât pe unde derulează calea menţionată. Pe cele trei culmi, întărite natural, a căror înălţime faţă de terenul din jur este de 200 m., au fost organizate fortificaţiile, fiecare din ele devenind o poziţie autonomă. Astfel, ansamblul dispozitivului de apărare a fost constituit din trei fronturi succesive, cuprinzând o suprafaţă de 15 km pătraţi.

Caracterul unitar al lui rezultă din faptul că fiecare poziţie a urmărit să oprească orice posibilitate de acces către poziţia a treia de bază.

Cetatea de la Tapae

Fortificaţiile în forma actuală (pare să fi fost demolate) se prezintă ca valuri din piatră şi pământ cu înălţimea de la 1-3 m. şi lăţimea între 8-14 m. Partea rămasă nedemolată, formând miezul valului, pe lăţime de 1,5-2,5 m., se prezintă omogen arsă, piatra fiind parţial calcinată iar pământul transformat în chirpic înroşit.

Construirea acestor lucrări de genistică antică, ce se prezintă ca nişte puternici parapeţi prevăzuţi şi cu palisade, înalţi de peste 4 m. şi în grosime de la 1,5-2,5 m., pare să se fi realizat prin umplerea unor schelete din lemn şi pământ (emplecton), după care, prin ardere, prin procedee încă neelucidate, au devenit blocuri monolite, ca zidurile de cetate, cum dealtfel se şi prezintă miezul valului.

Prima poziţie de pe culmile dealurilor Robului şi Feţei se prezintă ca nişte giganţi elipsoizi, agăţaţi de vârfurile celor două înălţimi, pe panta de vest a lor, de unde era aşteptat inamicul. Pe dealul Robului, elipsoidul este dublat şi împărţit în compartimente, fiecare din ele putând deveni un obiectiv de cucerit pentru inamic. Apar şi locuri pe care pare să fi fost instalate dispozitive balistice sau turnuri pentru legătură de vedere. Poziţia apăra un front de 2 km.

Poziţia a doua a constat din formaţia patrulateră de pe şaua vestică a bazinetului poliei Ponorici, prin care trecea drumul spre poziţia a treia şi formaţia elipsoidală, vastă, de pe dealul Troianului, situat deasupra peşterii Cioclovina. A apărat un front de 4 km., având drept scop să interzică căi de acces către Fizeşti şi Federi, care nu puteau fi controlate de pe poziţia întâia.

Poziţia a treia, de bază, este însă ceea ce surprinde, constituind un unicat în istoria bătăliilor petrecute în istorie, în ceea ce priveşte sistemul tactic adoptat. Este organizată sub forma unui pieptene uriaş, pe creasta culmii de nord-est de bazinul poliei Ponorici şi valea spre Cioclovina, închizând un front de 2 km. Constă din forma ca de zid masiv prevăzut cu cinci bastioane cu deschidere între 50 şi 75 m. Un astfel de bastion, amplasat în punctul dominant al poziţiei, dubla apărarea pe un front de 202 m. Între bastioane, pe panta de vest, de unde era aşteptat inamicul, urcă perpendicular pe zidul de bază 33 de foste asemeni ziduri, care se opresc la 12 m. de cel de bază. Lungimea lor, în raport de teren, este între 40 şi 70 m. Trei din ele, oblice, care flanchează bastionul mare, au lungimea de 100 m. Panta ce urcă spre poziţie fiind încărcată cu grohotiş greu de străbătut, spaţiul dintre capetele zidurilor perpendiculare şi a celui de bază, a fost bine nivelat ca o platformă, se pare, cu scopul de a întâmpina inamicul de pe ea şi nu din spatele palisadelor, cum pare să se fi bătut pe primele poziţii. Pe de altă parte, zidul de bază pare să fi fost prevăzut cu porţi rămânând la latitudinea comandamentului să le poată închide şi determina pe apărătorii poziţiei să lupte, in caz extrem, până la scrificul suprem. Realizarea acestei poziţii a necesitat construirea de baraje peste trei văi, cel din centrul fortificaţiei constituind şi unicul loc de trecere pentru drumul menţionat.

Lungimea totală a elementului de fortificaţie a întregului ansamblu este de 15.000 m. Construcţia lui a necesitat un imens travaliu şi o puternică forţă armată, pentru a-1 apăra. Sistemul organizării fortificaţiilor, sub forma unui pieptene uriaş, a avut scopul să poată sparge asaltul «in testudo» al armatei romane.

Dovada că şi aici a avut loc una din acele crâncene bătălii dintre Daci şi Romani o fac vestigiile rămase în chiar cuprinsul dispozitivului de apărare, un castru şi un val de apărare construite de armata romană după străpungerea dispozitivului, pentru a preîntâmpina noi atacuri din partea forţelor de apărare dacice.

Material preluat de pe : http://www.enciclopedia-dacica.ro

Toate cetatile dacice din Dacia!

2012-03-13T14:20:00.001+02:00

Cetati dacice, toate cetatile dacice din primul tabel au si denumirea lor veche.

Locul	Cel mai apropiat loc curent	Judetul	Note
Acidava
Aegyssus	Tulcea	Tulcea
Aizisis	Farliug	Caras-Severin
Apoulon	Piatra Craivii	Alba	Poate fi un alt nume pentru Ranisstorum
Apulum	Alba-Iulia	Alba	Apuli trăit în centrul Transilvaniei cu capitalul lor la Piatra Craivii, Apulum.
Arcidava	Varadia	Caras-Severin
Arcobadava
Argedava	Popesti	Ilfov	Capital de regele Burebista.
Arrubium	Macin	Tulcea
Bononia	Vidin	Dolj
Borysthenes	Olbia	Ukraine	La gura de vărsare a râului Bug, vechi Hypanis
Buricodava
Buridava	Ocnele-Mari	Valcea
Buteridava		Dobrogea Nordica
Callatis	Mangalia	Constanta
Capidava	Capidava	Constanta
Carpis			Menţionate în nord Ptolemeu de Aquincum
Clepidava			Menţionate în Ptolemeu de mai jos râu “Tyras lângă Dacia”
Cumidava	Râşnov	Brasov	tabăra romană descoperită în Rasnov, fostul frontiera de nord est a Imperiului Roman.. O inscriptie in piatra, la castrul roman de la Râşnov da numele dacic al Cumidava.
Dinogetih	Bisericuţa	Tulcea	Lângă Garvan.
Dokidava	Simleul Silvaniei,	Salaj
Drobeta	Drobeta Turnu Severin	Mehedinti
Dyonisopolis	Balcik	Bulgaria
Genucla			Capital lui Zyraxes rege al Dobrogei.
Germisara	Geoagiu	Hunedoara
Germizena
Giridava
Helis			Capital regelui Dromichaites
Histria	Istria	Constanta
Marcodava	Ocna-Mures	Alba
Napoca	Cluj-Napoca	Cluj
Netindava	Piscul Crăşani	Ilfov	Cetatea cu şanţuri de lut
Olbia	Parutino	Ukraine
Partiscum	Szeged	ungaria	Oraş la confluenţa Mureşului cu Tisa.
Pelendava	Craiova	Dolj
Perburdava			Poate fi o altă ortografie a Piroboridava.
Petrodava	Bâtca Doamnei, Piatra Neamţ	Neamt	Cetatea conţine altare asemănătoare cu cele din Muntii Orastiei. . Regatul Dicomes.
Piroboridava	Poiana – Adjud	Vrancea
Porolissum	Moigrad	Salaj
Potaissa	Turda	Cluj
Ranisstorum			Poate fi un alt nume pentru Apoulon.
Ramidava		Brasov ?	Buzău şi Olt văi.
Sarmizegetusa	Dealul Grădiştii	Hunedoara	vezi aici
Setidava			Între Nistru şi Nipru
Singidava	Măgura	Hunedoara	Între Bretea Mureşului şi Branisca
Singone
Sornum		Muntenia
Sucidava	Corabia	Olt
Sucidava	Celei	Olt
Susudava			Nipru Între Nistru şi Nipru
Tamasidava	Răcătău	Bacau	La 4 km sud de sat de-a lungul râului Siret.
Tapae		sud vestul Transilvaniei	Decebal a fost lider de aici înainte de a deveni rege al dacilor vezi aici
Tiason	Tinosu	Prahova
Tibiscum	Jupa – Caransebes	Caras-Severin
Tsierna	Dierna – Orşova	Mehedinti
Ulmetum	Pantelimonude Sus	Constanta
Utidava	Târgu Ocna	Bacau	. 500 m sud-est a orasului drept al Trotusului.
Zargedava	Brad Cui fără floare	Bacau
Ziridava	Pecica	Arad	Soluţionarea protejate prin canale de lut

Cetati dacice fara identificarea denumirii lor vechi:

Cel mai apropiat loc curent	Judetul	Note
	Brasov	Sanctuarul dacic de la Racos
Banita	Hunedoara	Controlul Valea Jiului. . 4 km est de sat.
Barbosi	Galati
Beştepe	Tulcea
Blidaru	Hunedoara	Cetatea cu scop militar vezi aici
Branesti	Galati
Breaza	Transilvania
Butea	Iasi
Bârlalesti	Vaslui
Capalna	Alba
Cioclovina		fortificaţie dacică de la un sistem de ziduri 8-14 m lăţime. Zidului principal a este de 2,5 km cu 33 de ziduri perpendiculare.
Ciurbesti	Iasi
Costesti	Hunedoara	Locative-turnuri si sanctuare.
Cârlomanesti	Buzau
Crasanilor
Cugir	Alba
Fata Cetei, Ceata		decontare mari pe circa 40 – 50 terase
Fetele Albe	Hunedoara	. aşezare civilă la data de 30 terase artificiale. vezi aici
Gogosesti	Iasi
Vârf de Hulpe		L. blocuri de calcar pe pantele sunt rămâne de o cetate care a asigurat accesul la Sarmizegetusa prin valea raului Sibisel.
Igesti	Vaslui
Jigodin	Hargita
Lupesti	Vaslui
Marca	Salaj
Piatra-Neamt, Cozla	Neamt
Piatra Rosie	Hunedoara	Dreptunghiular 102x45m cetate, cu turnuri la colturi. Est este un fort al doilea şi în apropiere sunt urme de sanctuare runda a doua.
Sprâncenata	Olt
Stancesti	Buzau
Tilisca	Sibiu
Zimnicea	Teleorman	Atacat de Alexander în secolul 4 î.Hr.
Zetea	Hargita

Referinte:

General references

Andronic, Mugur, Hutulii o minoritate din Bucovina, Suceava

Cornell, Tim & Matthews, John (1982), Atlas of the Roman world, Andromedia

Filipascu, Alexandru (2002), Maramuresul, editura Echim

Giurescu, Constantin (1972), Chronological History of Romania, Bucharest

Goodman, Martin (1997), The Roman World, Routledge

Gostar, Nicolae (1969), Cetati Dacice din Moldova, Bucaresti

Ivanković, Ivica (2001), Hrvatske narodne nošnje, Zagreb

Musat, Mircea & Ardeleanu, Ion (1985), From ancient Dacia to modern Romania, Bucharest

Stefanko, Ondrej (1998), Ghid despre Slovacii din Romania, Nadlac

Stevenson, Victor., Words, Macdonald

Talbert, Richard (1985), Atlas of Classical history, Croom Helm

Wace, Thompson (1913), The Nomads of the Balkans, Cambridge

Winnifrith (1987), The Vlachs – The History of a Balkan People, Duchworth

Moldavian Catholic references

Ciubotaru, Ion H. (1998), Catolicii din Moldova, Iasi

Giurescu, Constantin (1972) Chronological History of Romania, Bucharest

Guglielmino, C R, De Silvestri, A, Beres, J (2000), Probable ancestors of Hungarian ethnic groups: an admixture analysis, Ann. Human Genetics, 64, pp124-159

Kapalo, James A. (1996), The Moldavian Csángós: ‘National Minority’ or ‘Local Ethnie’?

Martinas, Dumitru (1999), The Origins of the Changos, The Center for Romanian Studies, Iasi

Tánczos, Vilmos (1998), Hungarian in Moldavia, Teleki László Foundation, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/moldvang.htm

Transylvania references

Barth, F.H. (1979), A Transylvanian legacy: The life of a Transylvanian Saxon, Transylvania, Utah

Boias, L. (1999, english version 2001), History and Myth in the Romanian consciousness, Ceupress, Budapest

Candea, V. (1977), An outline of Romanian History, Medidiane Press, Bucharest

Eliade, M. (1943, english version 1992), The Romanians: a concise history, Bucharest

Giurescu, C. (1972), Chronological History of Romania, Bucharest

Hitchins, K. (1988), The idea of nation: the Romanians of Transylvania, 1691-1849, Bucharest

Illyes, E (1988), Ethnic Continuity in the Carpatho-Danubian Area, Columbia University Press, New York

Kopeczi (1994), History of Transylvania, Hungarian Academy of Sciences, Akademiai Kiado, Budapest

MacKenzie, A. (1990), A journey into the past of Transylvania, Robert Hale, London

Milton, L. (1986), Transylvania, History and Reality, Bartleby Press, Maryland

Mitu, S. (1997, english version 2001), National Identity of Romanians in Transylvania, Ceupress, Budapest

Musat, M., Ardeleanu, I. (1985), From ancient Dacia to modern Romania, Bucharest

Pop, I. (1999), Romanian and Romania a brief History, Columbia University Press, New York

Treptow, K.W. (1999), A history of Romania, Iasi

http://www.dacii.info/2011/02/27/toate-cetatile-dacice-din-dacia/

DROMIHETE

2012-03-13T13:41:00.001+02:00

Dromihete (sau Dromichaetes; greaca veche: Δρομιχαίτης) a fost conducătorul geților din nordul Dunării (în prezent în România) în jurul anului 300 î.Hr.

Cronicarii antici (Diodorus Siculus, Polybius, Plutarch, Pausanias) au consemnat victoria geților conduși de Dromichaetes împotriva lui Lysimachus, Regele Traciei, fost general al lui Alexandru Macedon. Lisimah organizează în anul 300 o expediție împotriva lui Dromihete, care sprijinise lupta coloniilor elene de pe litoralul Mării Negre. Campania condusă de Agatocle, fiul lui Lisimah, se încheie cu un eșec total: armata elenistică este înfrântă iar Agatocle făcut prizonier.

Opt ani mai târziu, Lisimah conduce personal o nouă ofensivă în ținuturile din nordul Dunării. Undeva în Câmpia Munteană, armata lui Lisimah cade în cursă, monarhul fiind făcut prizonier și dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromihete.

Remarcabil la Dromihete a fost diplomația sa. După ce l-a capturat pe Lysimachus (în 292)^[1] , Dromihete a făcut un festin simbolic pentru acesta si generalii săi. Ei au fost tratați cu cea mai buna mâncare servită în farfurii de aur, în timp ce geții au mancat modest, în vase de lemn. Mesajul care se dorea a fi transmis de Dromihete era: “Daca aveti toate bogatiile acest

Regele Dac Dromihete

ea la voi in Macedonia, de ce vreti sa veniti la noi si sa ne cuceriti?” In cele din urmă Lysimachus a fost eliberat si i s-au oferit daruri generoase, pacea dintre geți si macedoneni fiind întărită prin mariajul dintre Dromihete și fiica lui Lysimachus. (sursa: http://ro.wikipedia.org)

Dromichete

Important rege (sec 4-3 ien)al triburilor getilor ordessensi din Cimpia Munteana cu centrul in cetatea Helis. Din relatarile lui Diodor din Sicilia rezulta ca la capatul unor lupte impotriva getilor, in cursul carora a cazut prizonier Agatocles, fiul lui Lisimah, a avut loc o noua campanie de pedepsire condusa de insusi Lisimah. Prins cu armata cu tot si dus la Helis, diadohul macedonean a fost tratat cu toate onorurile. Se considera ca tinutul strabatut de macedoneni era Cimpia Munteana si ca tot acolo se afla si cetatea Helis, probabil la asezarea de la Piscul Crasanilor, iar intariturile restituite getilor la incheierea pacii erau pe malurile Dunarii. Conflictul dintre monarhul macedonean si regele get este de fapt o lupta pentru asigurarea frontierei statului lui Lisimah, pe linia Dunarii de Jos (ca o continuare a politicii lui Alexandru cel Mare) si este o manifestare a rivalitatii dintre puterea macedoneana si getii din nordul fluviului, pentru stapinirea oraselor grecesti de pe litoralul Marii Negre. Ajutorul dat de geti oraselor pontice rasculate impotriva lui Lisimah a constituit baza conflictului dintre regele Thraciei si Dromihete care, profitind de luptele interne dintre diadohi si-au extins influenta in sudul Dunarii. (Pausanias,I,9; Strabo,VII,3,8; Diodor Siculus, XXI, 11-12).

Regatul get este un tip clasic de democratie militara condusa de un sef militar cu atributii clare si de necontestat doar in perioada campaniilor militare. Diodor relateaza ca ostenii geti ai lui Dromihete cereau sa hotarasca EI asupra sortii lui Lisimah, si ca regele get a trebuit sa ii convinga de necesitatea eliberarii captivului.

Coif Dacic

Se admite, indeobste ca prima expeditie a avut loc cam pe la 300 ien , condusa de Agatocles, expeditie care a avut un sfirsit nefericit pentru fiul regelui Thraciei. Prins de geti a fost tinut in captivitate multa vreme. Abia in 292 ien , Dromihete ii da drumul si-l trimise, incarcat de daruri si desigur cu lectia invatata, la tatal sau, sperind zice Diodor ca v-a dobindi gratuit teritoriul ocupat de Lisimah. Departe de a intelege gestul getului, indata ce si-a vazut miinile dezlegate, Lisimah a organizat o noua expeditie, trecind in persoana Dunarea. Getii s-au retras pustiind totul inaintea invadatorilor astfel ca in curind, armata macedoneana a ajuns sa sufere de foame. Pentru a-si desavirsi opera tactica, Dromihete se foloseste de iscusinta unui fals dezertor, un capitan din armata sa pe nume SEUTHES care, dupa ce cistiga increderea lui Lisimah, reuseste a rataci pe macedoneni prin locuri grele de umblat pe unde curind si foamea si setea ii face prada usoara pentru geti. Istovita si ratacita, armata macedoneana a sfirsit prin a fi inconjurata si capturata de getii lui Dromihete si dusa la Helis, cetatea de scaun a dinastului get. Se spune ca Lisimah, sorbind cu nesat apa proaspata oferita de biruitori, dupa atitea zile de insetare, ar fi exclamat “pentru cit de mica placere am ajuns rob din rege ce eram” (Plutarch)

Dupa victorie, Dromihete s-a dovedit nu numai un bun comandant de oaste ci si un abil politician. Diodor spune ca “getii incepura sa strige si sa ceara ca regele prins in lupta sa fie adus inaintea lor si pedepsit cu moartea (fiindca e drept ca poporul care s-a primejduit in lupta sa hotarasca dupa voia sa asupra dusmanilor prinsi), Dromichaites, impotrivindu-se la pedepsirea regelui le-a spus ca este in interesul lor ca omul sa ramina neatins. Caci daca el ar fi ucis, numaidecit alti regi vor ocupa domnia lui Lisimah si vor fi pentru ei o primejdie si mai mare decit Lisimah. Dimpotriva , daca ar scapa, el v-a purta recunostinta getilor iar cetatile, cite mai inainte fusesera in stapinirea getilor, le vor cistiga din nou fara nici un pericol” Scena este tipica pentru o democratie militara. Poporul inarmat revendica dreptul de a hotari soarta prinsilor, regele nu poate sa hotarasca singur sau sa nesocoteasca pur si simplu dorinta adunarii, el ii CONVINGE pe luptatorii sai asupra avantajelor diplomatiei.

Diodor spune in continuare ca Dromihete i-a invitat pe regele Thraciei si si pe apropiatii sai la un ospat, pregatindu-le masa cu fastul obisnuit la curtile elenistice. El insusi, impreuna cu fruntasii geti, mincau din vase simple mincaruri saracacioase iar vinul il beau din cupe de lemn si cornuri de vita (Diodor spune “precum era obiceiul la geti”). Lasindu-l pe Lisimah sa se patrunda de deosebirea dintre cele doua mese si implicit cele doua civilizatii , regele get l-a mustrat apoi parinteste pentru ca si-a parasit curtea sa stralucita si regatul sau bogat pentru a duce razboi impotriva unor oameni saraci si simpli. Lisimah, recunoscindu-si greseala, este lasat liber, Dromihete primind inapoi cetatile pierdute mai inainte. Pausanias adauga , ca de nevoie, Lisimah si-a dat fiica in casatorie dupa regele get. Cert este ca Dromihete victorios dar neincrezator in trainicia victoriei, reuseste, printr-un amestec de forta si abilitate sa smulga adeversarului o pace mai mult decit favorabila, pace intarita printr-o casatorie dinastica. (sursa: http://ordinulcavalerilordanubieni.wordpress.com)

Mormantul regelui Dac Dromihete

In apropierea satului Shveshtari se afla unul dintre cele mai frumoase morminte tracice identificate vreodata in Bulgaria. Descoperit in 1982 sub movila Ginina, in timpul unor excavari arheologice, mormantul de la Sveshtari reprezinta un monument unic al arhitecturii funerare tracice iar importanta sa este cu atat mai mare pentru noi, romanii, cu cat aici pare sa isi doarma somnul de veci unul dintre regii emblematici ai istoriei noastre antice, Dromihete.

O prada pretioasa

Desi misterul marelui lider ingropat in impresionantul mormant, nu este inca pe deplin elucidat, unele surse par sa confirme faptul ca este vorba despre Dromihete, conducatorul de la anul 300 i.Hr. al unor triburi getice care isi aveau centrul in cetatea Helis. Relatarile istoricilor povestesc despre remarcabila diplomatie a acestui lider militar, datorita caruia multe dintre cetatile ocupate de macedoneni le-au revenit proprietarilor de drept. Dupa moartea marelui conducator macedonean, Alexandru cel Mare, a venit randul lui Lisimah sa preia fraiele imensului imperiu. Alexandru cel Mare nu i-a lasat acestuia doar responsabilitatea conducerii unui imperiu, ci si datoria de a-i continua misiunea de expansiune. Printre tintele macedonenilor se numarau si triburile getice aflate la vremea respectiva sub conducerea lui Dromihete.

Mormantul Regelui Dac Dromihete

Desi inferiori din punct de vedere numeric, getii foloseau un truc pe care urmau sa il aplice si predecesorii lor de pe aceleasi meleaguri: pustiirea terenurilor pe care inamicii avansau, pentru a grabi epuizarea trupelor inainte de confruntare. Intr-unul dintre aceste episoade, insusi fiul lui Lisimah, Agatocles, avea sa fie luat prizonier. Desi acesta reprezenta o prada importanta de razboi, Dromihete, apeland ingenios la simtul sau diplomatic, l-a eliberat si l-a incarcat cu daruri, sperand ca gestul sau sa inmoaie inima tatalui. Insa, departe de a intelege semnificatia acestui act, Lisimah organizeaza o noua expeditie, in fruntea careia porneste el insusi. Getii se retrag din nou, pustiind totul in calea macedonenilor. Pentru a se asigura ca nu va avea loc o lupta corp la corp, care i-ar fi dezavantajat, getii se folosesc de un alt tertip. Ei trimit un fals dezertor in tabara inamica, care, dupa ce castiga increderea macedonenilor, se ofera sa le dezvaluie ascunzatoarea getilor. Convinsi de bunele intentii ale soldatului, macedonenii il urmeaza pe carari intortocheate, pana cand isi dau seama ca s-au ratacit complet. Pana sa se dezmeticeasca, getii ii inconjurasera deja. Prada de razboi s-a dovedit a fi foarte bogata, cu atat mai mult cu cat, pe langa bogatiile si rezervele pe care armata le transporta cu ea, getii il aveau in mana pe marele Lisimah.

Mormantul Regelui Dac Dromihete

Lectia de diplomatie

Pentru ca in judecata geta, cuvantul celor care isi puneau viata in pericol aparand teritoriul, atarna cel putin la fel de greu ca cel al conducatorului, Dromihete a incercat sa le explice oamenilor de ce nu este intelept sa il lichideze pe conducatorul inamicilor. Daca l-ar fi omorat pe Lisimah, in locul lui ar fi venit un altul, care ar fi continuat campaniile de cucerire. In schimb, daca ii vor cruta viata, vor obtine promisiunea acestuia de pace. Getii au apreciat gandirea conducatorului lor, iar Lisimah a fost invitat la ospat, unde i-au fost servite cele mai alese mancaruri din farfuriile sale de aur, in vreme ce getii au mancat aceasi hrana saracacioasa din vase simple si si-au baut vinul din obisnuitele cornuri de vita. Dupa ce praznicul a luat sfarsit, Dromihete l-a intrebat pe Lisimah care dintre cele doua mese a fost mai imbelsugata. Lisimah a dat raspunsul logic in aceasta situatie: cea a macedonenilor. Abilul Dromihete l-a intrebat din nou pe Lisimah: “In acest caz, de ce vor macedonenii sa cucereasca pamanturile unor oameni care traiesc in cea mai demna simplitate?” Lisimah a tacut, iar a doua zi a parasit pamantul getilor insotit de trupele sale si cu o importanta lectie de demnitate si omenie invatata. Prin acest amestec de abilitate, diplomatie si simt politic, Dromihete a reusit sa smulga de la cel mai temut si puternic inamic o pace favorabila, care a fost consolidata la scurt timp prin casatoria dintre Dromihete si fiica lui Lisimah.

Misteriosul conducator, soata si calul

Marimea sa impresionanta o plaseaza pe primul loc in randul celor 26 de movile, care se intind de-a lungul a doi kilometri in partea de vest a satului – 7,5 metri in lungime, o latime a fatadei de 6,5 metri si o inaltime interioara de 4,45 metri. Decoratiunile interioare respecta stilul curentului elenistic din acea perioada, insa motivele religioase reprezentate sunt de origine tracica. “Mormantul regal”, asa cum este cunoscut, dateaza din secolul III i.Hr. si este compus dintr-o antecamera si doua camere mortuare construite pentru conducator si sotia sa. Intrarea este pozitionata asimetric fata de cupola si este decorata cu fresce de forma rectangulara. Ornamentele camerei mortuare – cea mai mare dintre cele trei –, sunt extrem de bogate. Patru coloane dorice si una in stil corintian sustin o friza (parte componenta a antablamentului, cuprinsa intre arhitrava si cornisa, de obicei impodobita cu picturi, basoreliefuri, caneluri), aflata deasupra intrarii. Intre acestea sunt cuprinse reliefurile a zece cariatide, reprezentante cu mainile ridicate deasupra capetelor, incremenite intr-un etern gest de venerare. Bratele unor cariatide sunt sculptate mai brutal, in vreme ce culoarea lor este data doar de linii trasate cu creta neagra, detalii ce sugereaza ca cel pentru care se construia acest mic palat subteran a murit brusc.

Decoratiunile interioare, singurele de acest tip identificate pana in prezent pe fostul teritoriu trac, modul in care sunt asezate si simbolistica lor, ne ofera detalii despre rangul celui ingropat aici. Doua paturi din piatra, oase umane si daruri de inmormantare au fost identificate in camera principala. Langa paturi se afla o fatada de templu in miniatura, care reprezinta sanctificarea liderului decedat. Acesta este personificat calare, prezentandu-se in fata zeitei care ii inmaneaza o cununa de aur, urmata de o femeie care aduce daruri. O usa din piatra masiva ascunde mormantul principal de ochii muritorilor. Puternicul conducator inmormant aici nu a plecat insa singur pe lumea cealalta. Alaturi de mormantul acestuia se afla cel al sotiei, mai putin impunator. Partenera de viata a fost sacrificata pentru a-si insoti sotul in lunga calatorie, in vreme ce ramasitele calului preferat au fost gasite in camera laterala.

ISPITE COMPARATISTE ÎN FILOSOFIE, ZAMOLXIS-SOCRATE/PLATON

2012-03-12T10:21:00.000+02:00

Zamolxis – Socrate/Platon/Pythagoras

ION POGORILOVSCHI

*Text publicat în “Revista de filosofie”, LII, 5-6, p. 953-971, Bucuresti, 2005

platon

Pentru cercetatorii istoriei preocupati de spiritualitatea geto-dacilor si de istoricitatea lui Zamolxis, de referinta maxima ramâne, pâna azi, Herodot. Nu stim ce orgolii de breasla ale reconstituirii epocii zamolxismului carpatic fac însa ca directa revendicare de la Herodot – prestigioasa sursa informativa antica – sa nasca uneori exagerarea de a-l opune pe “parintele istoriei” filosofului Platon, el însusi, la vreo jumatate de veac dupa Herodot, preocupat de Zamolxis – regele/daimon ce-si împamântenise învatatura în spatiul hiperborean, dincolo de insula Leuce (Insula Serpilor) si de tarmul Pontului Euxin, unde ajunsesera grecii. Astfel, cercetatorul paleoistoriei noastre, Silviu Sanie, în chiar chestiunea daca Zamolxis a fost concomitent ori consecutiv rege/daimon/zeu, pare a se desparti – s-ar zice, din nevoi ale stabilirii adevarului – de datele operei platoniciene Charmides (tocmai cea cu deosebire relevanta pentru o interpretare prin Platon a zamolxismului) socotind scrierea, printr-un echivoc înmanusat, “document mai mult literar decât istoric” 1 .

În schimb, pentru istoriografii filosofiei, nu batrânul Herodot, ci batrânul Platon este revendicat drept principala sursa a vorbirii consistente, peste timp, despre Zamolxis. De pe o atare pozitie se vadeste posibil sa se întreprinda – si se întreprinde efectiv câteodata – o critica minimalizatoare a mult invocatelor prin traditie “istorii” herodotiene. Dupa profesorul Gh. Cazan, Istoriile, prin ele însele, oricât de importante, sunt vagi, contin generalitati, nu lamuresc daca Zamolxis a fost om, daimon sau zeu, ele numindu-l în toate aceste feluri; nu valideaza nici ideea ca “getii ar fi cunoscut filosofia” (în pofida faptului – ne întrebam – ca Istoriile descriu – si înca primele – practica zamolxiana de implementare simpotica, printre getii de frunte, a unei învataturi cu asemenea caracter? 2 ). “Istoriile” – se mai remarca – ne lasa în deruta si în privinta tangentelor Zamolxis-Pythagoras, nu consemneaza vreo consonanta doctrinara a celor doi. Iar ca o încununare – insatisfactia esentiala: “… pe baza textului lui Herodot nu putem reconstitui sau reface conceptia getilor despre suflet sau despre nemurire” 3 , probleme de interes filosofic major. Critica din perspectiva interesului filosofic a “Istoriilor” pune în criza si destule alte mentiuni doxografice privind persoana si învatatura lui Zamolxis, întrucât pot fi suspectate ca simple derivari din spusele lui Herodot.

Fie ca le confruntam ori nu cu scrierile herodotiene, scrierile lui Platon ramân cu deosebire sondabile ca mediu al recuperarii, din ascunderea ei, a întelepciunii zamolxiene; se poate afirma ca printr-o interogare metodica a Dialogurilor dobândim sansa unei nesperate anamneze a esentei doctrinare a zamolxismului. Nu ca asa ar înclina sa forteze nota istoriograful de azi al filosofiei: în paginile cartii citate, Filosofia româneasca de la Zalmoxis la Titu Maiorescu, autorul insereaza anume urmatoarea observatie semnificativa: “Zalmoxis este un punct de plecare pentru filosofia geto-dacilor nu pentru ca asa am vrut noi, ci pentru ca asa a vrut în felul sau Platon” 4 . Din apoteoza meditatiei filosofice elene, elevatul Platon, mai mult ca oricine, poarta peste milenii cheile valorizarii lui Zamolxis. Caci “faima zeului Zamolxis (…) se insinuase (…) pâna la Atena, unde întelepciunea lui e data ca exemplu si considerata cu atentie nu de altul decât chiar Platon” 5 .

În scopurile unei reconsiderari, pentru istoria filosofiei, a topitului în legenda Zamolxis, în paginile anterioare am suprapus, peste imaginea imemorialului întelept get, imaginea primarului întelept ionian Thales, astfel reliefându-se util contururile comune. Apoi, dupa tipicul istoriografic consacrat, l-am raportat pe Zamolxis la “iubitorul de întelepciune” Pythagoras, cel care, la greci, a avut pentru prima oara constiinta si temeiurile de a se numi pe sine filosof. Dar iata ca evolutia de mai apoi (cu Pythagoras si dupa Pythagoras) a gândirii filosofice mediteraneene, însasi epoca de exercitare matura a demersului filosofic uman pe spatiul Antichitatii induce o alta ispita comparatista: a lui Zamolxis cu Platon. Si daca acesta e prestigiosul context istoric, noua ispita comparatista se anunta de o elocventa si o eficienta explicativa prevalente fata de ale celor doua asocieri euristice încercate anterior.

Comparatia Zamolxis-Thales (operata) sta caracteristic sub semnul calificarii începuturilor atitudinalului filosofic uman, prin tipologia specifica a elementelor comune de sapienta, care i-a stapânit pe cei doi. În hotar cu timpul neistoric si “confundabili” prin algebra memoriei ulterioare, Zamolxis si Thales, în semnificativa consonanta, definesc dimpreuna momentul si timbrul inaugural al filosofiei europene. Privind din alt unghi asocierea comparativa facuta, – Thales din Milet apare ca martorul ce confirma, prin natura propriei viziuni asupra lumii, calitatea de prim filosof a lui Zamolxis, calitatea de filosofie in statu nascendi a învataturii acestuia.

Daca primul demers comparatist pune în ecuatie prezenta în vatra carpatica (a spiritualitatii central-europene) a unei gândiri sapientiale izomorfe originarii filosoficului -, cel de al doilea demers – prin raportare la Pythagoras – atesta apartenenta zamolxismului stadiului mai târziu, al definirii de sine a filosofiei ca îndeletnicire umana si al rodirii ei comunitare, etnoistorice, ca scoala a celei mai înalte considerari a existentei. Consonantele cu scoala pythagoreica valideaza calitatea de filosofie efectiva a învataturii zamolxiene, fie ca ne prevalam ori nu de distinctia, pe care cei vechi o faceau uneori, între sophos si philosophos: “Sa ne amintim – noteaza Anton Dumitriu – de afirmatia lui Pythagora ca el este un philosophos – «un iubitor de întelepciune». De ce? Fiindca, raspunde Pythagora, numai zeul este sophos («întelept» în sensul antic grecesc al cuvântului) (…). Ne amintim ca acesta a fost si raspunsul lui Socrate dat tribunalului care îl judeca, ca numai zeul este sophos. Dar Zamolxis si Decaeneus (…) au fost considerati zei, deci lor le este permis sa fie socotiti sophoi” 6 . De pe pozitiile unei asemenea distinctii, Zamolxis va fi avut o percepere mai onoranta decât am crede, dinspre Pythagoras, ori dinspre Socrate… Însa ce ne-ar putea oferi aparte, acum, o cercetare comparativa Zamolxis-Platon (si, prin Platon, cu iminente trimiteri la magistrul sau fara scrieri, Socrate)?

Pythagoras

Dupa cum am sugerat, sta la îndemâna raportarii euristice Zamolxis-Socrate/Platon sa evidentieze mesajul zamolxian nu doar “de principiu”, ca fiind sapienta originara (ca prin Thales), apoi ca fiind filosofie consolidata (ca prin Pythagoras), ci sa evidentieze substanta, atributele acestei întelepciuni; abia prin Socrate si Platon învatatura zamolxiana e pusa categoric în discutie filosofica si valorizata astfel în unele date concrete; abia pentru gândirea lui Socrate si Platon se dovedeste zamolxismul stimulativ prin discernerea filosofica a unor caracteristici ale sale; iar aceste elevate incidente se petrec chiar “la vârful” practicii filosofice a omului antic, într-o Europa, totusi, departe de a-si fi dobândit constiinta de sine. Radicalizând raspunsul, – ceea ce ne poate oferi noul demers comparatist este nu constatarea unor asemanari de ordin ideatic între viziunea zamolxiana a lumii si universul meditatiei mediteraneene, ci constatarea diferentelor dintre câmpurile ideative în cauza, abia deosebirile fiind în masura sa edifice asupra naturii particulare a unei doctrine filosofice; o doctrina cum era zamolxismul, care – vom consemna imediat – tocmai prin determinarile sale aparte (ori macar aparte situari de accent) frapase mentalul elen, atât de la el acasa în planul speculatiei filosofice.

(O nedumerire se poate isca – si anume: cum oare Zamolxis – mereu apelatul Zamolxis – sa poata fi, pe de o parte, cel abia distinctiv în ceata timpului, solidar acolo miticelor începuturi ale exercitarii filosofice umane -, pe de alta sa fie nume de referinta pentru greci în chiar epoca împlinirii constiintei filosofice si a impunerii profesiunii de filosof, pentru ca, în fine, prin Socrate si Platon, Zamolxis sa apara drept contemporanul vecin acestora, înteleptul competitiv si de necesara implicatie ideativa în perioada de maxim relief a performarii filosofiei antice? Prezenta istorica a lui Zamolxis, de trei ori certificata în epoci diferite, depaseste cu mult durata normala a vietii unui om: din vremea venerabilului Thales, cel al talazurilor zamislitoare de Cosmos, si pâna la Platon, cel venit mai târziu în gândirea grecilor ca sa atribuie cerului (asemanator lui Zamolxis) un pur abstractism filosofic. Un asemenea “Zamolxis”, mai degraba decât om, e o constanta a interogatiei filosofice a grecimii, un propriu referential sesizabil înca din adâncimile presocratice ale mentalului Helladei si pâna în consemnarile neoplatoniciene. Numele lui Zamolxis – trebuie sa concedem – indica mai mult decât o persoana, indica o traditie de gândire obiectivata, o vie scoala filosofica: zamolxismul. Încât, ceea ce se compara de fapt prin asocierile euristice întreprinse si prin asocierea în curs de a se face, Zamolxis – Socrate / Platon, sunt doua vetre distincte de emulatie filosofica umana: geto-dacica si elena.

Întelegem conventia: într-o descriere a lui Simion Mehedinti, Zamolxis pare ca s-ar fi nascut odata cu nelinistitul Socrate: “A fost deci o mare mirare la Atena, când Socrate a aratat discipolilor sai [printre care, desigur, se numara si Platon] ce fina cugetare se ivise în lumea din tinutul Dunarii si al Carpatilor. De aici admiratia sa fata de doctrina lui Zamolxe. Amândoi erau temperamente etice exceptionale si deci facuti sa se înteleaga unul pe altul. Vazând coruptia care sporea mereu la Atena: cinismul sofistilor, demagogia unor ambitiosi ca Alcibiade si altii, luxul, înmultirea heterelor si alte pacate, cinstitul educator si-a dat bine seama ca orice reforma de la suflet trebuie sa înceapa. Asa ca planul sau se potrivea de minune cu învatatura înteleptului care povatuise pe daci – un neam pe care Socrate nu-l cunostea decât din auzite, fiindca filosoful abia iesise pâna în marginea Atenei 7

Dar nu e potrivit sa se întreprinda o punere în relatie Zamolxis-Socrate si o alta, Zamolxis-Platon, ca doua explorari comaparative distincte. Se stie, prestatia înteleptului care, programatic, nu a scris nimic (parca în consonanta cu regele spiritual al getilor, Zamolxis), prestatia filosofica a lui Socrate e anevoie si infecund de descris istoriografic în afara felului cum ne-o prezinta Platon, în largul operei sale. Or, daca devine o necesitate sa-l cautam pe Socrate în scrierile platoniciene (în Charmides, Lahes, Hippias maior, Euthidemus, Protagoras, Gorgias, Menon, Apologia, Criton, Phaidon, Phaidros, Banchetul, Republica, Theaitetos, Parmenide, Epistolele), totodata, în aceste scrieri, e greu de diferentiat cât reprezinta discursul veritabil al celui condamnat la moarte pentru ideile sale în anul 400 î.Ch. si cât e conventie literar-filosofica introdusa de Platon prin crearea briantului sau personaj Socrate, în jurul caruia se învârt Dialogurile si prin care se edifica meditatiile discipolului sau.

Adevarul ca Platon a fost discipolul receptiv si continuatorul de geniu al lui Socrate impune un corolar util analizei de fata: sintagme precum urmatoarea – “influenta conceptiei zamolxiene asupra filosofiei socratice” 8 trebuie ca semnaleaza, nu mai putin, înrâurirea tracului nordic Zamolxis asupra planului gândirii lui Platon – si nu se poate decela înrâurirea zamolxismului asupra lui Socrate de cea (prin acesta, dar poate si altfel) asupra lui Platon. În chiar perioada de maxima elevatie ideativa în spatiul helenic s-a produs – în folosul spiritual al tuturor mileniilor umanitatii – o paradigmatica solidarizare de gând filosofic a celor doi atenieni, Socrate si Platon; o solidarizare mentala care, ea, se poate spune, privea interogativ – atunci, si de atunci pâna astazi – catre Zamolxis.

E drept ca în comentariile asupra gânditorilor din culminatia filosofiei antice se reliefeaza si deosebiri între platonism si socratism. Scopurile cercetarii comparate Zamolxis-Socrate/Platon, în contextul

Socrates

de fata, permit ca asemenea distinctii sa fie lasate în rezerva discutiei. Ajunge sa observam ca Platon pune pe buzele lui Socrate, o data cu remarci esentiale privind învatatura si practica spirituala zamolxiana, si unele evocari biografice ale lui Socrate, din propria-i viata, care nu pot sa aiba simetrie în viata lui Platon. În Charmides, chiar în primul pasaj, Socrate vorbeste de “un lung rastimp” 9 petrecut de el în tabara de osti de la Potideea, cu prilejul asedierii coloniei corintice de catre atenieni, si unde, în ragazul dintre lupte, putea sa se initieze în zamolxism: un medic trac consacrat lui Zamolxis (sa notam ca medicina pe atunci se cuprindea în chip natural “în râvna pentru întelepciune”, adica în filosofie, Zamolxis fiind el însusi iatros, terapeutul de suprema referinta al traco-getilor) i-a înlesnit agerului atenian cunoasterea stiintei Getului despre suflet si trup si despre întelepciunea considerarii lor laolalta. Aceasta imagine, construita de Platon în partea de început a dialogului Charmides (sau Despre întelepciune), a unui Socrate deprinzând filosofia zamolxiana în ragazurile permise de asediul unei cetati, aminteste o consemnare a lui Iordanes (uneori socotita exagerata) asupra modului cum practicau “râvna pentru întelepciune” getii, “medicii lui Zamolxis” 10 (dintre care unul, prin voia astrelor, deveni profesorul lui Socrate): “Vezi ce mare placere, ca niste oameni prea viteji sa se îndeletniceasca cu doctrinele filosofice, când mai aveau putintel timp liber dupa lupte (…)” 11 .

Socratele textului Charmides relateaza ca fapt de viata personala un eveniment de ordin cultural pe care îl descoperim puternic atras în meditatia discipolului sau, Platon; încât nu se cuvine sa-l consemnam fara a face câteva remarci de nuanta care sa-l puna adecvat în lumina:

Daca Herodot vorbise despre Zamolxis pe baza informatiilor dobândite “de la elenii care locuiesc tarmurile Helespontului si ale Pontului Euxin” 12 (acestia – si nu tracii – asociindu-l pe Zamolxis cu Pythagoras al lor), Socrate vorbeste despre Zamolxis pe baza informatiilor dobândite direct de la traci. Datele despre sapienta zamolxiana vor interveni în mentalul lui Platon pe aceasta cale scurta, judicioasa si remarcabil mijlocita.

Socrate nu colporteaza doar, fara vreo angajare, opinii, ca Herodot. Întors la Atena, printre ai sai, referitor la existenta în vecinatatile nordice a unei întelepciuni sedimentate, devenita generic modus vivendi al tracilor, el comunica experienta unei cunoasteri de profunzime: în locul unor simple spuse “dupa ureche” despre o învatatura straina si de mirare filosofica grecilor, Socrate marturiseste faptul deprinderii efective, de catre el, a unor elemente de practica spirituala zamolxiana, prin frecventarea deliberata, în asemenea scop, a unui mediu propice de cult, vorbeste de osteneala prelungita depusa în învatare, asadar de un program urmarit, soldat cu initierea sa în domeniu (o initiere în privinta careia filosoful care “stia ca nu stie nimic” putea afisa, strategic, îndoieli) 13 .

În fine, se cuvine evidentiata existenta unei motivatii intime a apropierii filosofului atenian de stiinta ucenicului lui Zamolxis, câta vreme abilitarea socratica în zamolxism nu este rodul întâmplarii, ori al simplei curiozitati. Întors în cetatea de bastina ca dintr-o calatorie revelatoare, Socrate se declara stapânul unei practici sapientiale straine, deprinse sub zidurile Potideei, aratându-se disponibil, în aceasta calitate a sa abia dobândita, sa ajute atenienilor. Asadar se pregatise acolo cu gândul unei aplicari ulterioare a învataturii; întrevazuse în practica zamolxiana un model de preluat. Charmides contine suficiente indicii ca instruirea lui Socrate de catre dascalul trac a fost una modulata pragmatic, cu accent pe cerintele unei bune aplicari viitoare, de catre atenian, în viata cetatii sale, a celor pe cale de a fi deprinse: filosofului elen i se comunica insistent normele si restrictiile practicarii ideilor zamolxiene despre vindecarea umana prin întelepciune si ca într-un adevarat ritual de initiere, elenul e pus sa jure – si jura – dreapta ascultare a principiilor zamolxiene: “(…) si ma îndemna cu toata taria sa nu ma las înduplecat de nimeni sa fac altfel, fie el bogat, frumos, ori de neam ales. Eu, asadar, o sa-i dau ascultare, caci i-am jurat-o si sunt dator sa-i dau ascultare” 14 . Sunt semne, aici, ca medicul trac a facut din Socrate un adept responsabil al învataturii vindecatoare a lui Zamolxis, “regele nostru, care e zeu” 15 ; daca nu chiar semne ca zamolxismul va fi avut formele sale de penetrare filosofica în spatiul Mediteranei. Fapt este ca Platon, prin gura personajului sau, tânarul Charmides, saluta sapienta zamolxiana însusita de Socrate ca pe una “de mare folos” 16 : în epoca, polisul atenian decazuse, se impunea o reconstructie morala prin remodelarea tineretului. Principiul remodelarii (cele sufletesti – panaceu al celor trupesti) apare (prin Platon) în mod public revendicat de Socrate de la Zamolxis. Urmarea la acestea: Socrate va fi acuzat ca strica tineretul, ca introduce practici religioase neobisnuite, ca nu se închina zeilor statului, condamnat si suprimat… El pare ca “se tradase” si cu alte prilejuri, opunând lumea traca celei a cetatii sale. Dupa cum evoca Diogenes Laetios, la observatia critica a cuiva cum ca un atenian de seama, filosoful mai tânar Antistene era din mama traca, Socrate raspunse: “Nu cumva te-ai fi asteptat ca un om asa de nobil sa se fi nascut din doi parinti atenieni?” 17 .

În tinerete Socrate fusese discipolul lui Anaxagora, foarte probabil atras de principiul fundamental al gândirii acestuia – preeminenta ratiunii (nous) ca factor orânduitor (si al scoaterii din indistinctie) a existentei. Dupa doxografia antica, Anaxagora ar fi fost “cel dintâi care a pus ratiunea peste materie” 18 . Socrate va radicaliza postura lui Anaxagora – acesta înca legat de optica fizicalismului filosofic – devenind “filosoful cotiturii cruciale din vechea cugetare greaca” prin orientarea sa definitorie catre antropofilosofie. Acea problematica ontologica a elementelor prime, cu farmecul ei atât de propriu perioadei presocratice de gândire, e parasita prin axarea meditatiei pe ontologia umanului, pe etica, pe formele modelarii constiintei. Pare ca trimit spre orizontul filosofarii lui Anaxagora unele precepte socratice (reformulate de Platon, desigur) precum: “Nimic nu este mai presus în noi însine decât sufletul” 19 . În spiritul echitatii, însa, mai judicios este sa notam ca antropocentrismul filosofic al lui Socrate (conceptia lui despre trup si suflet în întregul fiintei) consoneaza mai ales cu fondul învataturii zamolxiene, asa cum însusi Socrate o prezinta atenienilor sai. Pe de o parte, conceptia socratica în discutie o întâlnim diseminata în varii dialoguri platoniciene: “Toata stradania [... filosofului] trebuie sa se îndrepte, nu catre corp, ci dimpotriva, stând mai departe de acesta, numai catre suflet” 20 . Sufletul – mai zice Socrate în alt dialog platonician – “e mult mai de pret decât trupul, si de care depind toate ale tale, fie în bine, fie în rau” 21 . “Sa nu va îngrijiti de trup si de bani, nici mai mult, nici dimpotriva ca de suflet, spre a-l face sa fie cât mai bun” 22 . Pe de alta parte, aceleasi (în esenta) consideratii si precepte apar în dialogul Charmides, de asta data însa revendicate explicit, de catre Socrate însusi, de la doctrina si practica filosofica zamolxiana. În plus, în textul Charmides se contine ideea exceptionala ca stiinta despre trup si suflet (pe care Socrate o putea afla cumva si în interiorul arealului sau spiritual) e desconsiderata în modul cum o detineau grecii, formulându-se o adevarata opozitie între stiinta în aceasta privinta a grecilor si stiinta (din cadrul “râvnei pentru întelepciune”) a tracilor: “Zamolxis (…) arata ca (…) trupul nu poate fi însanatosit fara suflet. Aceasta si e pricina pentru care medicii greci nu izbutesc sa vindece cele mai multe boli: ei nu se ridica pâna la întregul de care ar trebui sa se îngrijeasca, iar daca acestuia nu-i merge bine, nici partea nu se poate însanatosi. Si toate de aici pornesc, îmi lamurea el (medicul lui Zamolxis), de la suflet: atât cele rele cât si cele bune (…)” 23 . Daca Socrate putea afla gânduri despre preeminenta sufletului la Anaxagora, la Pythagoras etc., judicios ramâne sa afirmam ca asemenea “surse interne” doar cât au înlesnit apropierea sa hotarâtoare de zamolxism; iar aceasta apropiere s-a produs în virtutea constientizarii de catre Socrate a diferentei dintre terapeutica filosofica elena si cea zamolxiana.

Sunt si alte teme filosofice socratice raspândite, pe de o parte, în unele Dialoguri, iar pe de alta concertate în Charmides, spre a li se indica drept vatra exemplara sapienta zamolxiana si postura existentiala a tracilor. Bunaoara, în Phaidon, Socrate afirma frontal principiul: “nemurirea sufletului (…) trebuie sustinuta cu toata puterea” 24 , “sufletul este în cel mai înalt grad nemuritor si nedestructibil” 25 ; în schimb, în Charmides, în aceeasi problema a nemuririi, gândirea socratica gliseaza specific: zamolxismul îl intereseaza pe atenian nu întrucât afirma si el, principiul nemuririi ca dat conditiei umane, ci întrucât Zamolxis si medicii sai posibilizeaza antropologic nemurirea, ei detinând, literalmente, “mestesugul de a te face nemuritor”. Asadar, din nou diferenta: gratie referirii la Zamolxis, nemurirea e abordata în cheia unei practici formatoare, în absolut, a fiintei, perspectiva de maxim interes pentru militantismul moral si proiectul uman al lui Socrate. Alta tema: Cel care în timpul razboiului peloponeziac (când dobândi instructie filosofica de la traci), manifesta în lupte un comportament eroic (strecurat discret în Charmides prin mentiunea “am stat de vorba îndeajuns despre asemenea fapte” 26 ), cel ce primi mai apoi fara tulburare sentinta condamnarii sale la moarte, avea fata de pragul thanatic al existentei o întelegere de mare distinctie relevata atât de Platon, cât si de Xenofon, “Nimeni nu stie ce este moartea si nici daca nu e cumva cel mai mare bine (…)” 27 . “Daca sunt adevarate cele ce se spun – cum ca acolo se afla toti cei care au murit -, atunci ce alt bine ar putea fi mai mare decât acesta?” 28 – consemneaza Platon. La rândul lui, Xenofon (caruia, de altfel, Socrate îi salvase viata în batalia de la Delion, 42 4 î.Ch.) scrie, privitor la postura socratica în fata mortii: “socotea ca nu trebuie sa se mâhneasca din pricina ei” 29 . Or, pe spatiul larg al Antichitatii – de la Herodot si pâna la mijirea crestinismului – în lumea elena devenise de faima seninatatea si lipsa de crispare în fata mortii a traco-getilor; “unduirea si moartea” (cum poetiza Dan Botta) era apanajul lor colectiv, diferenta specifica de neam, în caracterizarile ce li se faceau. De buna seama, Socrate cunostea paradigma seninei moralitati umane la limita, proprie traco-getilor. Oricum, prin spusele si atitudinea sa în preajma mortii, prin asumarea acesteia (fapt care cutremura mentalitatea Atenei) Socrate se exprima atunci, printre grecii unde frica de moarte era la ea acasa, în solidara consonanta cu filosofia si spiritul tracic. “Tracia este locuita de un singur neam de oameni, tracii, având însa fiecare alt nume si alte obiceiuri (…) La unii sunt deplânse nasterile si jeliti noi-nascutii; dar dimpotriva, înmormântarile sunt prilej de sarbatoare si le cinstesc ca pe niste lucruri sfinte, prin cânt si joc” 30 . Moartea: cel mai mare bine (…). Faptul ca la Atena, un râvnitor pe întelepciune al cetatii, Socrate, bau cupa mortii ca pe o forma de continuare si de împlinire a mesajului sau antropofilosofic, ramase pentru lumea mediteraneana un caz istoric sublim. Dar în lumea getilor nord-dunareni, cel putin dupa spusele lui Clemens din Alexandria (semnificative dincolo de aura lor de legenda intens colportata) înteleptii acestora traiau îndeobste în orizontul unei asemenea dezirabile desavârsiri de mesaj prin propriul sacrificiu: “Getii un neam barbar care a gustat si el din filosofie, aleg în fiecare an un sol (spre a-l trimite) semizeului Zamolxis (…). Asadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia (s.n. – I.P.). Cei care nu sunt alesi se mâhnesc amarnic, spunând ca au fost lipsiti de un prilej fericit” 31 .

Remarcile anume asociate mai sus înlesnesc acum putinta de a vedea în Charmides nu doar un text sporadic agrementat cu unele referiri la o viziune asupra omului straina poporului atenian, ci de a vedea în Charmides, efectiv, o apologie platoniciana a spiritualitatii traco-gete; desigur, trecuta în seama lui Socrate. Acesta e subiectul întregului dialog, magistral orchestrat (nu fara o anume precautie a “ascunderii” temei), nimic altceva ori colateral nu contine el, dupa cum ne propunem sa analizam.

La prima vedere, referirile la traci, în textul lui Platon, intra explicit în scena numai la începutul si la sfârsitul dialogului filosofic, în restul desfasurarii sale spusele lui Socrate despre învatatura zamolxiana parând a fi parasite pentru ca discutia sa se concentreze strict pe dezbaterea de tip maieutic a conceptului de întelepciune. Dar ce înseamna aceste locuri, “la început si la sfârsit”, în economia dialogului Charmides? Este îndeobste recunoscuta valoarea literara a Dialogurilor, o data cu natura de filosof-poet a lui Platon. Ca regula generala, într-un întreg poematic, reluarea la urma a unui enunt deja formulat la începutul lui, are rolul de a închide eficient textul, o închidere de acest fel trimitând reflex înapoi, la rest; asadar confera autospecularitate poemului; reiterarea finala – care poate fi de micimea unei simple sintagme (în poezie, de obicei, un vers) – are rostul rezolutiv major de a cuprinde în felul sau o discursivitate oricât de ampla si de divaganta, de a-i asigura organicitatea. Altfel spus, – ideea-sintagma introdusa la început si regasita la urma este factorul de cadru poematic ce supune unui sens global toate aparentele rataciri de parcurs discursiv, impunând sa le vedem pe toate ca parti conforme, în cele din urma, aceluiasi gând (…). Auzita, apoi disimulata strategic si iar auzita, tema întelepciunii zamolxiene este, în adânc, neîntreruptul sunet de fond continut în evolutia în bucla a compunerii platoniciene Charmides.

Dialogul începe anume cu relatarea întoarcerii “asupra serii” a lui Socrate de pe câmpul de lupta de la Potideea, dupa cum o spune chiar el: “Ma întorceam în ajun, asupra serii, din tabara de osti de la Potideea (…). «Cum [de] ai scapat din batalie, Socrate?» Cu putin înainte de plecarea mea o batalie avusese loc la Potideea; iar cei de aici abia acum aflasera de ea. «Asa cum vezi», i-am raspuns. «Se zvoneste la noi (…) ca a fost apriga batalia, si-n toiul ei multi dintre ai nostri ar fi pierit»” 32 . Socrate e îndemnat sa înfatiseze crunta înclestare la care participase, ceea ce va si face, dar dialogul trece peste concretul relatarilor focalizând doar faptul ca acolo filosoful “linistei si vitejiei în fata mortii” 33 primi învatatura zamolxiana printr-un practicant trac al acesteia. Oare din ce ratiuni retorica discursului platonician a optat anume pentru acest preliminariu al expozeului, – pomenirea unei sângeroase batalii, – experienta a proximitatii mortii asumata acolo de cel care va fi, în Charmides, moderatorul discutiei despre întelepciune? Este demonstrabil ca Platon s-a folosit de o “conventie artistica” fixând dupa voie, în timp, momentul dialogului (cu un Socrate vorbind alor sai înca impregnat de aburii luptei purtate), cum, de altfel, autorul dialogului alese optim, prin conventie, si locul disputei filosofice: într-o palestra, unde atenienii îsi cultivau prin gimnastica trupul, Socrate sustine magistral dependenta starii trupului de cele sufletesti… Într-o asemenea regie a lui Platon, tot ce va rosti apoi Socrate capata cadere si forta. Datele conjugate “în premiza” – 1) întoarcerea printre atenieni din infernul mortii si 2) initierea lui Socrate, la Potideea, în zamolxism – apar ca factorii necesari meniti sa prepare derularea ampla a textului. Mai ales cel de al doilea element conturat în preliminarii nu poate sa fie sau sa nu fie: de el atârna coerenta întregului Charmides, dovedindu-se în cele din urma laitmotivul sau. O ultima consemnare în privinta partii de început a dialogului: S-a spus 34 ca Socrate, dupa o lunga absenta, reapare în cetate, ca sa-i educe pe atenieni, introdus de Platon în felul revenirii înaintea poporului sau a lui Zamolxis. Socrate e anume conturat ca întorcându-se dupa ani dintr-o lume deodata a mortii si initierii de sine, asa cum Zamolxis reapare din initiatica lui ocultare subpamânteana, dupa ani, între cei ce îl crezusera mort, propria-i experienta de hotar existential maximizând credibilitatea învataturii sale. Un Socrate bagat în scena de Platon ca dupa model zamolxian, iatros al poporului atenian? Fie analogia prezentata si numai o simpla speculatie, începutul la Charmides ramâne unul conceput anume ca sa gireze întregul discurs despre întelepciune. Platon edifica în chip organic dialogul sau filosofic pe o experienta de viata a magistrului sau Socrate, pe care discipolul o instrumenteaza eficient, desigur, întrucât o preia simpatetic.

Dupa ce-si face intrarea, Socrate va antama o tipica prestatie maieutica, sub pretextul anecdotic ca ar putea sa vindece fiziologica durere de cap a tânarului Charmides (sosit si el în palestra unde se înjgheba dialogul): maestrul dialecticii colocviale tocmai se întorcea la Atena investit cu o învatatura terapeutica zamolxiana, doritor s-o exprime si s-o exercite. În principiul ei de cuprindere filosofica, stiinta vindecatoare zamolxiana – aplicabila în cazul suferintei lui Charmides, dar si în genere – consta în asocierea necesara, într-un întreg curativ, a doi factori: unul de ordin material (o buruiana de leac), altul de ordin spiritual (un descântec). Numai prin actiunea unei astfel de complementaritati a opuselor se putea asigura vindecarea – si este judicios sa observam ca asemenea formule terapeutice constant bipolare reflecta prin analogie o viziune asupra naturii umane ca totalitate trup-suflet (sau fizic-psihic), laturi gândite ca fiind strâns legate sub semnul spiritualului; sub controlul spiritualului, – ceea ce explica de ce doar elementul material (planta de leac) nu putea garanta de unul singur efectul curativ. În cazul fiecarei boli trebuia, desigur, aflata si folosita “o anume buruiana” 35 , însa în tandem cu descântecul: fara descântec – comunica Socrate învatatura deprinsa de el de la medicul trac – “buruiana nu era de nici un ajutor” 36 . Se vede, geto-dacii posedau o medicina naturista si o etnobotanica evoluata pe masura, de faima în Antichitate. Aceste domenii de performanta ale lor s-au aflat multa vreme în atentia civilizatiilor mediteraneene, cel putin pâna spre mijlocul primului mileniu de dupa Hristos 37 . În epoca de culminatie a ascunselor sanctuare dacice de la Sarmizegetusa (la care armatele romane înca nu ajunsesera), Pedanios Dioscoride, într-o lucrare în latina, De materia medica (Despre mijloacele de tamaduire), retine si consemneaza, pentru o buna identificare, în chiar limba traco-geto-dacilor, o serie de denumiri de asemenea plante (spre satisfactia filologilor nostri moderni aflati în cautarea disparutelor cuvinte de vatra istorica stramoseasca). Dar un atare interes medical unilateral (doar pentru plantele de leac ale neamului lui Zamolxis) nu va folosi prea mult popoarelor sudice, cum vor fi folosit, altfel “teoretizate”, buruienile carpatice la ele acasa. Socrate va încerca sa dezvaluie atenienilor, spre îndreptare, cauza slabei eficiente curative a medicilor eleni, dezvoltând, pe secvente, o întreaga dialectica a considerarii partii si întregului. Filosoful face mai întâi o caracterizare a practicii profesionale a celor mai destoinici medici greci ai timpului sau, remarcând conceptia lor de abordare integrala a persoanei bolnave -, dar ce fel de “metoda globala”? “Acestia ["medicii destoinici"], ori de câte ori îi întâmpina cineva cu o suferinta la ochi, îl încredinteaza ca nu le sta-n putinta sa încerce vindecarea ochilor numai, dar ca, acela care vrea sa-si lecuiasca ochii, se cuvine sa-si îngrijeasca totodata si capul. Tot astfel, a-ti închipui ca poti sa-ti vindeci capul singur, fara sa iei seama trupului întreg, nu poate fi decât o fapta cu totul necugetata. Pornind de la o asemenea judecata, ei prescriu un regim pentru trupul întreg, dându-si osteneala sa îngrijeasca si sa vindece partea odata cu întregul” 38 . Or, – va continua Socrate, relativizând si punând în criza conceptele – acest întreg din acceptiunea medicilor eleni (trupul omenesc în integritatea sa anatomica si fiziologica) e de fapt, parte – numai o parte din ecuatia fiintei umane. Cu asemenea spuse Socrate se situeaza – fara echivoc în plin zamolxism; el însusi tine sa trimita la“sursa”: “Zamolxis (…) arata ca (…)” 39 radicala distinctie: stiinta asupra omului presupusa de practica medicala a grecilor, ce-i drept, era în felul ei una organica, însa pe linia integralismului hippocratic, relevabil la rândul lui ca incomplet, de îndata ce e cuprins în sistemul de coordonate al gândirii medicale (de fapt antropologice) zamolxiene. (Parca luându-si-l aliat credibil pe Socrate, dacologul-preot Dumitru Balasa propunea, în zilele noastre 40 reconsiderarea regulei juramântului pe care îl presteaza studentii medicinisti români la absolvire: ei depun “juramântul grecului Hipocrate”, ignorând juramântul “medicilor lui Zamolxis”, anterior si, apoi, de traditie paralela celuilalt. Or, juramântul medicilor lui Zamolxis, reconstituibil dupa textul lui Platon, apare cel putin complementar celuilalt si ramâne, în istorie, marcat valoric de faptul ca însusi Socrate a socotit necesar sa-l depuna si sa-l urmeze, “internationalizându-l” acum câteva mii de ani: a perceput rigorile acestui juramânt “barbar” ca pe o autentica si fecunda forma de cuprindere filosofica a naturii umane).

Stiinta sociala a integralismului nu doar corporal, ci a integralismului trup-suflet, terapeutica zamolxiana apare, asadar, definitoriu patrunsa de o finalitate specifica: ea bate principial dincolo de preocuparea pentru cele trupesti (scopul prin excelenta al medicinei hippocratice) – si abia ca astfel proiectata, poate reveni, cu optima eficienta, asupra problemelor trupului. Întelesul existentei individuale comporta o alta considerare, nu strânsa între limite fatale de timp, ci semnificativ deschisa, parca umilind uzuala acceptiune profana a “duratei vietii”. Tema cu încarcatura emotionala a “sperantei de viata” e absorbita si ea, ca simplu rudiment, în zamolxiana speranta a nemuririi; dupa cum si ideea vindecarii omului desfide optica obisnuita, reformulându-se în alt plan, ca deziderat al posibilei mântuiri umane; fiorul thanatic, încercat dintotdeauna de om, îsi transfigureaza el însusi datele, iluminându-se: moartea nu mai e capat, ci pasaj catre o noua conditie de existenta (…).

Trebuie sa relevam ca pentru punerea în asemenea termeni explicativi a doctrinei lui Zamolxis, decisiva exegetic este nuantata formulare din Charmides dupa care nu “credinta nemuririi” (cum consemnase Herodot) i-ar caracteriza pe traco-geti, ci credinta în posibilitatea dobândirii nemuririi, prin îngrijirea sufletului. Pe medicii lui Zamolxis Socrate îi înfatiseaza ca pe o specie foarte particulara a breslei: consacrati anume problematicii nemuririi. Ei sunt mediantii vesniciei, medici în absolut. Astfel nu am întelege de ce toata dezvoltarea socratica din Charmides asupra însanatosirii sufletelor începe (ca sub semnul unui motto) cu specificarea: “(…) medicii lui Zamolxis (…) stapânesc mestesugul de a te face nemuritor” 41 . Cu aceasta platforma, de buna seama ca medicii lui Zamolxis sunt totodata si preotii, apostolii sai, dupa cum si Zamolxis e iatros, terapeutul suprem al conditiei umane. Astfel marcata, functia Vindecatorului (sau Mântuitorului getilor) transcende exemplar, ca program terapeutic si ca rezultat, planul vietii asupra caruia se aplecau, cu destoinicia lor lipsita de orizont metafizic, medicii grecilor, oricât de integrata era stiinta lor “râvnei pentru întelepciune”.

Uneori planul interpretarilor filosofice poate provoca aparenta ca, fata de efectiva “credinta în nemurire”, “posibilizarea nemuririi” ar spune mai putin: ar fi abia asimptotica întelesului celeilalte sintagme; numai o zabovire pe drumul spre capat a gândului metafizic (…). Or, diferenta dintre cele doua conceptii (sau posturi vizionare) – una pusa scriptic în sarcina geto-dacilor mai întâi de Herodot, cealalta mai întâi de Platon – nu este de ordin cantitativ, ci calitativ; se impune sa producem aici distinctiile cuvenite în acest sens.

“Credinta în nemurire”, “nemurirea sufletului”, desi desemneaza un atribut propriu doctrinei zamolxiene, nu o particularizeaza suficient: ca sufletul este nemuritor afirmasera, în spatiul Helladei, în felul lor, si Thales, si Pythagoras, considerent pentru care, înca din Antichitate (dupa cum am vazut), misterioasa învatatura a strainului Zamolxis s-a cautat sa fie deslusita prin alinierea Getului la acestia; tratare din exterior, aproximativa, nenuantata a cazului. Abia conceptul de “posibilizare a nemuririi” devine adecvatul revelator de continut al specificitatii sapientei geto-dacice în problematica mortii.

“Credinta în nemurire” – în termenii lui Herodot: “getii se cred nemuritori” 42 – pare a indica, în lapidaritatea ei, mai degraba o religie decât o protofilosofie; ajunge sa observam ca, în aceeasi fraza din care am citat, Herodot vorbeste de “zeul Zalmoxis”. “Posibilizarea nemuririi”, în schimb, – în termenii lui Platon: “mestesugul de a te face nemuritor” – pare a semnala mai ales o stiinta ( fie ea si “stiinta sacra”) vadit conforma cuprinderii sale în întelesul antic al filosofiei ca “râvna pentru întelepciune”, râvna ce adapostea, sincretic, si medicina, cu finalitatea ei vindecatoare. Ideea nemuririi posibile (convertibila în realitate, prin asumarea ei constienta în planul actiunii umane) poarta marca unei problematizari efectiv filosofice, pe care Socrate o surprinde.

“Credinta nemuririi” comporta o nota contemplativa, oarecum de pasivitate umana: te cuprinzi în ea prin simpla subscriere psihomentala la un asemenea orizont asertoric. Cu deosebire, teza “posibilizarii nemuririi” cere deliberare, explicatie, demers, comporta un pronuntat dinamism; te plasezi, energic, ca om, în curentul creat prin deschiderea universalului în tine – sau, daca nu, reversul: ratarea sansei de a fi, stergerea în neantul indefinibil. Astfel, “posibilizarea nemuririi” poarta în sinea-i însusi principiul posibilizarii umanului, e ca o pedagogie formativa, cu tehnici practice de realizare, ca sa nu spunem o ontologie. (Se întelege, ultimele formulari însirate sunt tardive fata de timpul gândirii zamolxiene dar, în fond, pilduitor anticipate de ea).

În literatura filosofica de specialitate se apreciaza ca Platon (banuim: bine pus în tema de catre magistrul Socrate) e cel care va avea, câteva decenii dupa Herodot, initiativa de a conferi caracterizarii marelui istoric privind nemurirea getica mai multa precizie lingvistica: Platon preia verbul utilizat de înaintasul sau, athanatizein, întarindu-l însa printr-un prefix care îi imprima “un caracter activ” 43 . Pe de alta parte, se consolideaza opinia ca nici în textul lui Herodot caracterizarea facuta neamului getilor nu refuza traducerea prin “getii practicieni ai nemuririi” ba, dimpotriva, ar fi cea filologic judicioasa 44 . O atare pozitie interpretativa, desigur, relativizeaza traducerile obisnuite ale expresiei herodotiene – cele mai numeroase pâna astazi – prin “getii care traiesc în credinta nemuririi” 45 , sau de fel asemanator. “Într-adevar – afirma, la rândul sau, Mircea Eliade – verbul athanatizein (cf. Herodot, V, 4) nu înseamna «a se crede nemuritori» ci «a se face nemuritori»”, asadar, la geto-daci postexistenta nu era un dat generic, “ci se obtinea prin intermediul unei initieri” 46 . Eliade opteaza pentru utilizarea verbului “a imortaliza” si a substantivizarilor lui, intitulându-si un subcapitol al lucrarii din care am citat “Zalmoxis si «imortalizarea»”. Dar daca pentru situarea pe o asemenea pozitie, întemeierea pe Herodot incumba un anume travaliu filologic discutabil, opera platoniciana e nemijlocit si întru totul elocventa.

Care erau, în epoca lui Socrate – cel (oarecum) initiat în zamolxism, deci într-o practica a imortalizarii fiintei umane – credintele grecilor despre staza post-mortem a omului? Desigur, pozitiile în aceasta privinta erau diferite, de la filosofi pâna la demos, dar, pe ansamblu, spiritul Helladei era la distanta buna de cel geto-dacic, acesta din urma mai unitar descriptibil în el însusi prin zamolxism. Inseram aici, în privinta Heladei, pentru economie, un pasaj din Phyché, lucrarea clasica a lui Erwin Rohde: “Platon ne asigura ca în vremea sa era raspândita în rândurile poporului parerea ca sufletul expirat de muribund este, mai ales daca e furtuna, risipit si redus la neant. Cel ce nutrea vechile credinte se gândea desigur, la apropierea mortii, la ce s-ar putea întâmpla cu sufletul lui dincolo de pragul mortii. Dar gândul ca sufletul sau are o viata vesnica, fara început si fara sfârsit, nu-i trecea cu siguranta prin minte. Platon însusi ne vorbeste despre faptul ca o asemenea conceptie era straina chiar celor care erau în stare sa urmareasca cu întelegere investigatiile filosofice. Spre sfârsitul îndelungatei discutii despre cea mai buna forma de stat, Socrate îi pune pe neasteptate lui Glaukon întrebarea: nu-ti este limpede ca sufletul nostru este nemuritor, ca el nu piere niciodata? Glaukon, ni se relateaza, îl privi cu uimire si spuse: nu, într-adevar, lucrul acesta nu-mi este limpede; poti tu oare sustine asa ceva? Ideea ca sufletul omului ar putea fi vesnic nepieritor li se parea de-a dreptul paradoxala. Daca mai târziu lucrurile s-au schimbat nimeni nu a contribuit mai mult la aceasta decât marele gânditor si poet, care a sadit în inima filosofiei ideea teologica despre nemurirea personala, familiarizându-i pe filosofi cu aceasta idee si restituindu-o, mai temeinic argumentata, teologilor (…). Este greu sa masuram marea contributie pe care dialogurile lui Platon au adus-o, din momentul în care au fost scrise, la consolidarea, raspândirea si dezvoltarea credintei în nemurire” 47 . Este greu sa masuram, evident, si pentru ca dialogurile platoniciene îl utilizeaza, în cheia lor de bolta ideatica, pe Socrate; iar prin Socrate recurg – episodic în chip transparent – la consolidata învatatura zamolxiana, doctrina a nemuririi virtuale, cu uimire semnalata de antici.

Dar sa ne întoarcem la Charmides, la poetica edificarii lui interioare. Sa observam mai îndeaproape desfasurarea “în trei timpi” a mersului discursiv al întregului text. Primul timp – al referirilor preparatoare, prin gura lui Socrate, la modelul zamolxian de sapienta (caci dialogul platonician trateaza tema întelepciunii), un model “de mare folos” – l-am cercetat. El se termina, ca episod initial, cu manifestarea intentiei lui Socrate de a-l antrena pe splendidul tânar atenian Charmides în taina descântecului tracic, de promis remediu acuzatelor sale dureri de cap. Atentie la detalii: filosoful aducator în cetate a stiintei vindecatoare însusite metodic în infernul de la Potideea nu se arata defel înclinat sa-i aplice, el, atenianului, din afara, descântecul asa cum procedeaza îndeobste vrajitorii, magii, samanii în exercitiu; si nici nu se arata dispus sa i-l dicteze lui Charmides, dupa cum acesta se astepta: “Am sa mi-l scriu atunci, asa cum ai sa-l reciti tu” 48 . Între altele, pentru Socrate comunicarea conservata prin scris (forma pe care programatic nu a cultivat-o) nu era decât un surogat; departa omul de puterile cuvântului nemijlocit, suspenda judecata participativa… Filosoful se angajeaza “sa-i treaca” în alt fel descântecul lui Charmides (“am sa-ti pot trece… descântecul, asa cum va fi fiind” 49 ). Felul preconizat de trecere, în beneficiul fiului Atenei, a descântecului de sorginte tracica ramâne, însa, nedeslusit; ba înca se creeaza impresia ca promisiunea lui Socrate ar indica numai o stratagema, neonorata ulterior, scrierea platoniciana luând, în continuare, alt curs: o larga si meandrata discutie asupra notiunii de întelepciune umana, astfel constituindu-se episodul al doilea (timpul doi) al textului filosofico-literar în cauza, totodata partea cu deosebire investigata de exegeti. În lunecarea dialogului platonician Charmides oare se schimba radical, în acest punct, directia vântului, încât s-ar impune sa vorbim acum de o renuntare la atingerea tintei propuse si etalata prin episodul initial? O asemenea “fractura interna” nu poate fi proprie unui text filosofic în detaliu elaborat, cum este cel în discutie. În fapt, cei “trei timpi” se presupun unul pe altul si sunt semnificativ solidari în dialectica ternara a desfasurarii discursive globale, dupa cum vom vedea.

Sa observam ca prima secventa a dialogului în cauza nu ofera nici o acceptiune a termenului “descântec”, desi în jurul lui se încheaga discutia. Bineînteles: ar fi de-a dreptul contrar procedurii maieutice a lui Socrate, stilului initiativelor lui cognitive ca o conversatie filosofica sa debuteze anume cu definirea conceptelor (rigoare pretinsa principial, mai apoi, de un Francis Bacon, în Organon-ul sau), în loc ca, mai onest, sa propuna doar punti spre adevarul lor filosofic, cât de cât apropriabil prin conversatii bine conduse. Tânarul Charmides (personaj literar corespunzând, în realitatea istorica, fratelui mamei lui Platon) are, desigur, în ce priveste întelesul termenului “descântec”, orizontul sau propriu de asteptare, o acceptie personala decurgând din aperceptia acelor epodai proprii magiei traditionale lui cunoscute, – vechi vraji cu veleitati vindecatoare, despre care însusi Platon nu avea o buna parere 5 0 . Socrate, în schimb, utilizând cuvântul epodé, gândeste altfel: vorbele sale din partea de început a lucrarii platoniciene se vadesc adapostind o considerare filosofica, de inspiratie zamolxiana, reformatoare, a termenului, cu conotatie de procedura initiatica. Altadata însa (în alte dialoguri platoniciene) revendicarea, în privinta “descântecului”, de la Zamolxis e învaluita într-o trimitere vaga: Întrebat de colocutorii sai din Phaidon cum sa-si vindece ei sufletul de teama de moarte, Socrate raspunde: “Numai ca va trebui sa-l descântati în fiecare zi, pâna la vremea când i-o trece de sperietura”. “Si de unde sa-l luam, Socrate, pe descântatorul minunat ce vindeca de spaime, de unde, daca tu ne parasesti?” “O, Cebes, Grecia e mare, nu duce lipsa ea de oameni înzestrati, si-apoi mai sunt si-atâtea neamuri negrecesti, pe toate cata sa le cercetati în cautarea unui asemenea descântec” 51 . Deosebit de semnificativ acest pasaj din Phaidon: l-am introdus cu o intentie explicativa, dar el promite o clarificare înca mai importanta. Nu aflam, iata, doar ca Socrate întelegea descântecul ca pe un propriu al demersului filosofic de performanta (ce-i drept, necaracteristic înzestratilor gânditori ai Helladei); mai aflam faptul cu totul graitor ca Socrate, prin modul sau personal de a practica filosofia, îsi crease deja printre atenieni renumele de “descântator minunat”, de unic terapeut al umanei angoase existentiale, încât cei din jur, pe drept cuvânt, se temeau sa nu-l piarda; nu se întrevedea un altul, din grecime, care sa-l înlocuiasca. Daca nu veti gasi printre eleni – le sugereaza Socrate – cautati vindecatorul omolog siesi la alte neamuri. De buna seama, filosoful atenian tainuia ceva, doctrina unei leganari a sufletului prin rostiri frumoase, a unui iatros strain, caruia acum se fereste sa-i spuna pe nume. Dar cu alt prilej îl indicase public: Zamolxis.

Însa unde-s, efectiv, în cuprinsul dialogurilor platoniciene în care Socrate este mereu pivotul discutiilor, vrajile “minunatului descântator”, unde-s descântecele exercitarii lui (recunoscute) ca agathos epoidos? Daca le cautam – eventual, spre a le transcrie ca pe niste recitative! – în acceptiunea de epodai a vechii magii criticate de Platon, nu le aflam nicaieri. Or, meritându-si numele, fara îndoiala ca Socrate, în discutiile filosofice abil guvernate de el, practica metodic incantatia, “vrajitoria”, dar altfel. Daca acceptam principial diferenta (adica daca admitem descântecul socratic ca pe o manifestare fenomenala diferita de cea a magiei ordinare; altcum nu avem solutie) descoperim, în cuceritoarea locvacitate socratica – ce: însasi esenta socratismului, maieutica sa ca elevata antrenare mentala autospectiva, cu efect terapeutic, exercitata simpotic (ca în andreonul banchetelor spirituale zamolxiene!). Indubitabil, descântecul socratic vindecator de spaima mortii nu poate sa fie sau sa nu fie continut, bunaoara, într-un dialog cum este Phaidon de vreme ce textul abordeaza tocmai chestiunea vietii si mortii, pentru ca încet-încet, dramatismul mortii sa fie dezamorsat printr-un adevarat regal socratic pe tema nemuririi. De asemeni: descântecul vindecator trebuie presupus ca exercitându-se (asadar ca identificabil) si în launtrul scrierii Charmides de vreme ce, si aici, tema filosofica stârnita de Socrate este aceea a scrutarii umane în absolutul fiintei gânditoare, ca lecuire a sufletului.

“Descântecul” continut în Charmides de buna seama ca reprezinta întreaga lui parte a doua, timpul doi al desfasurari triadice a discursului filosofic, caci timpul trei al lui (partea finala, rezolutiva) recunoaste aceasta, ori macar da de înteles existenta unei perfecte continuitati a secventelor întregului text. Aici, în partea ultima, termenul “descântec” (“descântecul pe care l-am învatat de la tracul acela” 52 ), cuvânt de referinta lasat în suspensie pe parcursul amplei parti mediane, revine concluziv în centrul discutiei – si ce aflam? Ca descântecul promis lui Charmides, în premizele dialogului, s-a produs; ca “vraja” s-a propagat asupra-i; mai mult, – ca s-a creat ispitirea de a ramâne oricât sub farmecul acesta. “La urma urmei – îi marturiseste finalmente tânarul atenian lui Socrate – nimic nu m-ar împiedica sa ma las zile întregi sub vraja lui, pâna ce tu mi-ai spune ca mi-e de-ajuns. «Bine, Charmides, se-alatura în vorba Critias, fa-o atunci! Si-ar fi o dovada pentru mine ca esti întelept daca te-ai lasa întru totul sub descântecul lui Socrate si daca nu te-ai mai departa de el (…)” 53 . Astfel, nemuritorul pentru mii de ani dialog despre întelepciune, care invita omul la incantatoria stare a cautarii de sine ca la un panaceu al neajunsurilor sufletesti si trupesti, începe cu revendicarea socratica de la un descântec zamolxian, pentru a se încheia – ultima sintagma în chestiune – cu expresia “descântecul lui Socrate”… Macar cu titlu de curiozitate mentionam urmatoarea opinie (formulata fara intentia vreunei asocieri Zamolxis-Socrate, deviza îndragita a celui din urma fiind, se stie, “cunoaste-te pe tine însuti”): “Zalmoxes mai era cunoscut, dupa Herodot, sub numele de Gebeleis si este surprinzator ca acest nume pare a avea o anumita semnificatie în limba celta. Ge be – oricine, orice. Leis – cu sine însusi. Gebeleis ar însemna: Oricine cu sine însusi. Înteleg nedeslusirea, desi ar sugera anticul «cunoaste-te pe tine însuti». Este posibil ca Gebeleis sa fi fost numele dat de celti lui Zalmoxes” 54 .

A treia si ultima ispita comparatista, cea de fata, Zamolxis-Socrate/Platon, o data pusa în act (în desfasurare) se dovedeste anevoie de epuizat; semn al consistentei sale exegetice deosebite. Chiar daca am stopa acum paralela în cauza, fortati de considerente de ajustare a ei în întregul analizei pe care o urmarim, credem ca, oricum, “ispita” si-a aratat deja posibilitatile si utilitatea în cuvenita comprehensiune a doctrinei zamolxiene, cea niciodata, pe firul istoric al culturii umanitatii, suficient relevata teoretic (aceasta si datorita naturii sale oculte, de sapienta contigua religiilor de mistere). Din cuprinsul operei platoniciene am zabovit, explicabil, asupra dialogului Charmides întrucât aici impactul doctrinei zamolxiene asupra athanorului filosofarii elene e indicat de însusi Platon, direct si fara putinta de tagada. Dar, rezumându-ne si numai la Charmides, se vede ca proiectului comparatist în cauza i se deschid o multitudine de linii posibile, dintre care abia unele au putut fi urmarite – si care, chiar acelea, cât de complet, daca amintim filosofema hegeliana dupa care a vorbi cuprinzator despre un lucru presupune a vorbi despre tot restul? Mai concret: Charmides nu este o scriere platoniciana nici devianta si nici nereprezentativa, ci una puternic întretesuta în ansamblul mostenirii filosofice a lui Platon, încât abia trimiterile sistematice la restul operei lui Platon (desigur, cu reveniri întaritoare la Charmides), ar crea cadrul optim de cercetare comparatista a doctrinei zamolxiene în chestiuni cum ar fi: dimensionarea metafizica a existentei; ideea de întelepciune ca sophrosyne sau “cumintenie a pamântului”; viziunea asupra nemuririi ca disponibilitate antropologica si ca instrument formativ; trupul si sufletul în integritatea naturi umane; deontologia si etica demersului filosofic; filosofia ca terapie umana în absolut, ca scoala a pregatirii pentru moarte si ca pragmatica a transcenderii conditiei pamântene; rostirile frumoase ca stare de gratie sapientiala; valoarea antropogonica a libertatii de alegere; fericirea ca rezultat al activarii constiintei filosofice s.a.m.d. Însa oricât de atractiva ramâne continuarea caii de interpretare urmate pâna acum, sa ne despartim, totusi, de comparatism; nu cumva sa apara drept procedura esentiala de reconstituire a scolii filosofice zamolxiene, prin coplesirea altor modalitati de abordare a gândirii fondatoare geto-dacice.

Concluziv, – în devenirea istorica a “miracolului grec” al exercitarii filosofice umane, tandemul Socrate-Platon indica momentul de maturitate critica în care se produce marea schimbare a felului de a percepe zamolxismul: nu, epidermatic, ca fiind un epifenomen al geniului elen (“Zamolxis, sclavul lui Pythagoras”), nici ca “întelepciune barbara” notabila dar, în definitiv, reductibila la vreo doctrina a grecilor, ci ca sapienta paradigmatica, net implicabila în dialectica mentalului elen. Prin Socrate/Platon, pentru prima oara, principiile doctrinei zamolxiene, convocate la banchetul ideilor, sunt efectiv puse în discutie – si cum: îndelung cultivata constiinta filosofica a Helladei e invitata lucid la evaluarea, printr-un model exterior, a eficientei si limitelor sale, de vreme ce, iata, învatatura strainului Zamolxis se vadea în masura sa asigure omului, pe pamânt, “un trai mai întelept decât al grecilor” însisi, iar dupa moarte, virtualitatea unei intrari în fiinta (noiciana “devenire întru fiinta”!), sansa intrarii în conditia existentiala autentica a nemuririi, – problema filosofica fundamentala în zamolxism, dar careia convivii lui Socrate abia daca îi pipaiau zavoarele. Opera lui Socrate si Platon releva o metafizica zamolxiana. Una nu de tipul ontologiilor primare ale ionienilor, ce cautau principiul de substrat al lumii prin detasare de uman, ci o metafizica de implicare lucrativa a factorului subiectiv, a celui ce se întreaba asupra conditiei sale, ca sa ajunga astfel la “zaristea” unei echilibrari cosmice a tragismului existential. În cursul sau de istorie a metafizicii, Nae Ionescu distinge doua specii de metafizica, vorbind studentilor sai în defavoarea celei “obiective” (substantialiste), chiar daca – aceasta – veleitar afirmata timp de milenii. “Zic filosofii stiintifici ca suntem mai precisi decât cei dinaintea noastra” însa oare – pune întrebarea filosoful român – “problemele pe care le rezolva ei, solutiile de echilibru pe care le dau ei sunt mai bune decât ale lui Platon?” 55 . Si care Platon, daca nu cel ce putea gândi – cf. Charmides în primul rând – printr-o fecunda indistinctie zamolxiana a ontologiei si antropologiei.

Alte nume mari : DECEBAL

1 Silviu Sanie, Din istoria culturii si religiei geto-dacice , Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi, 1999, p. 275.

2 Interpretând textul original al Istoriilor , nu lesne de tradus, Silviu Sanie ( op.cit ., p. 254, corob. cu mentiunea din tabloul sinoptic de la p. 196) crede ca Herodot l-ar fi numit efectiv pe Zamolxis “un însemnat gânditor”.

3 Gh. Al. Cazan, Filosofia româneasca de la Zalmoxis la Titu Maiorescu , “Sansa” SRL, Bucuresti, 2001, p. 24.

4 Gh. Al. Cazan, op.cit ., p. 7.

5 Al. Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic în istoria si legendele spaniole , Editura Meridiane, Bucuresti, 1985, p. 34.

6 Anton Dumitriu, Eseuri , Editura Eminescu, Bucuresti, 1986, p. 676.

7 Simion Mehedinti, Crestinismul românesc , Fundatia Anastasia, Bucuresti, 1995, p. 43. De fapt Socrate fusese “la oaste” (dupa cum spune) într-o regiune rivala Athenei, unde deprinsese filosofie de la un trac, ucenic al lui Zamolxis.

8 Stelian Stoica, Viata morala a daco-getilor , Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984, p. 26.

9 Platon, Charmides , 153a.

10 Charmides , 156d.

11 Iordanes, Getica , 70.

12 Herodot, Istorii , IV, 95.

13 Cf. Charmides , 156 d, 175c-176a.

14 Charmides , 157 b-c.

15 Ibidem , 156 d.

16 Ibidem , 176 a.

17 Diogenes Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor , II, 31, Cf. V,1.

18 Diogenes Laertios, II, 6.

19 Platon, Alcibiade I , 130b.

20 Platon, Phaidros , 64a.

21 Platon, Protagoras , 313a.

22 Platon, Apararea lui Socrate , 30b.

23 Platon, Charmides , 156 d-e. De remarcat ca acest fragment apare în Charmides (trad. rom.), pus între ghilimele, ca si când Socrate ar cita vorbele zamolxismului; asadar un veritabil fragment de gândire zamolxiana.

24 Platon, Phaidon , 114d.

25 Ibidem , 106 e.

26 Platon, Charmides , 153d.

27 Platon, Apararea lui Socrate , 29a-b.

28 Ibidem , 40e.

29 Xenofon, Apologia lui Socrate , 23.

30 Pomponius Mela, De chorographia , II, 2,18.

31 Clemens din Alexandria, Covoarele , IV, 8.

32 Platon, Charmides , 153 a-c.

33 Cf. Platon, Phaidon , 58e.

34 B. Witte, Die Wissenschaft vom Guten und Bösen. Interpretationen zu Platons “Charmides” , Berlin, 1970, apud Simina Noica, Note la Charmides , în Platon, Opere , I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1974, p. 216.

35 Platon, Charmides , 155e.

36 Ibidem .

37 Cf. Ioan Pachia-Tatomirescu, Zamolxianismul si plantele medicinale , I, Editura Aeticus, Timisoara, 1997, p. 17.

38 Platon, Charmides , 156 b-c. Acest pasaj al dialogului unii istorici si cercetatori (Silviu Sanie, G.D. Iscru s.a.) îl etaleaza în mod eronat ca referindu-se la “medicii lui Zamolxis”; în realitate el descrie integralismul medical elen.

39 Ibidem , 156 d.

40 Dumitru Balasa, De la Zamolxis la Iisus Hristos , Editura Cuget Românesc, Bârda, 1993, p. 11-15.

41 Platon, Charmides , 156d.

42 Herodot, Istorii , IV, 94.

43 Simina Noica, Note la Charmides , în vol. Platon, Opere , I, editie îngrijita de Petru Cretia si Constantin Noica, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1974, p.215.

44 Cf. I. M. Linforth, Oi athanatizontes, Herodotus IV , 93-96, în “Classical Philology”, 1918, XIII, p. 23-33.

45 Cf. trad. M. Nasta, în vol. Proza istorica greaca , Bucuresti, 1970, p. 92.

46 Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han , Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980, p. 46-47.

47 Erwin Rohde, Psyché , Editura Meridiane, Bucuresti, 1985, p. 354-355.

48 Platon, Charmides , 156 a.

49 Ibidem .

50 Cf. Platon, Legile , 909b, 933b.

51 Platon, Phaidon , 77e-78a.

52 Platon, Charmides , 175d.

53 Ibidem , 176 a-b.

54 Alexandru Badin, Dacia din vestul si din estul Europei , Editura Albatros, Bucuresti, 1999, p. 213-214.

55 Nae Ionescu, Curs de istoria metafizicii , Editura Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 190.

Dacii - Adevaruri tulburatoare - Documentar 2012 HD

2012-03-09T19:31:00.001+02:00

vizionare placuta!

RĂZBOAIELE DACILOR - DECEBAL

2012-03-09T11:06:00.001+02:00

ÎNRUNTAREA DINTRE DECEBAL ŞI CORNELIUS FUSCUS

        În anul 87, romanii iniţiază o campanie în inima Daciei, trecând Dunărea şi înaintând în direcţia Sarmizegetusei. În aceste condiţii, Duras-Diurpaneus cedează tronul lui Decebal care îşi dovedise, probabil, deosebitele calităţi militare în campania din anul precedent.
        Ca şi Burebista, ilustrul său înaintaş, regele Decebal întruchipa însuşiri militare şi politice de excepţie. Precum îl caracterizează istoricul Cassius Dio, Decebal era "foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 12, 1).
        În vara anului 87, generalul roman Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, a trecut Dunărea cu numeroasele forţe aflate sub comanda sa, corpul principal fiind compus din legiunea a V-a Laude, pe un pod de vase, şi s-a îndreptat spre Sarmizegetusa, desigur pe calea cea mai scurtă, prin partea de sud-vest a Daciei, urmînd defileul Bistrei, cu scopul de a pătrunde cît mai repede spre Sarmizegetusa. Decebal, exploatând această impetuozitate a comandantului roman, i-a stimulat trufia şi temeritatea, pe de o parte lăsîndu-l să se îndepărteze cît mai mult de bazele sale, pe de altă parte adresîndu-i propuneri înşelătoare de pace (Dion Chrysostomul, Discursuri, LXVII, 6, 5), menite să-l facă să creadă ca dacii se aflau într-o situaţie dificilă. La un moment dat, cînd s-a convins că Fuscus era foarte impulsiv, Decebal a pretins, ca preţ al păcii, să i se verse anual cîte doi oboli de fiecare locuitor al imperiului, ceea ce l-a iritat la culme pe general şi l-a determinat să-şi continue înaintarea cu o şi mai mare lipsă de prevedere. Dorind să-şi adjudece cît mai curînd victoria, hotărît să angajeze în timpul cel mai scurt confruntarea cu oastea dacă şi să o nimicească într-o bătălie frontală, decisivă, el a omis să-şi ia măsurile de prevedere necesare şi fără să sesizeze cursa ce i se întinsese de către Decebal s-a lăsat atras într-un loc strimt, la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei).
        Prin pînde şi mici detaşamente avansate pe direcţiile de înaintare ale adversarilor, Decebal le-a urmărit şi supravegheat îndeaproape mişcarea coloanelor. Pe parcursul înaintării romanilor spre capitala regatului dac, oastea dacă şi populaţia din zonele respective au hărţuit continuu trupele adversare, au aplicat o gamă largă de forme specifice războiului popular de apărare. Ele au organizat tot felul de obstacole, capcane, ambuscade şi au iniţiat atacuri locale rapide, executate prin surprindere, menite să producă romanilor pierderi cît mai mari, să le slăbească moralul şi să le încetinească înaintarea.
        După intense acţiuni de hărţuire, în locul îngust dinainte ales, trupele conduse de Decebal, au dezlănţuit, la momentul cel mai potrivit, atacul general, decisiv, reuşind ca după o luptă scurtă, dar sîngeroasă, să nimicească cea mai mare parte a armatei romane de invazie, neprevăzătorul comandant al acesteia pierzîndu-şi viaţa (Suetonius, Domitianus, 6, 1; Eutropius, Breviarum Ab Urbe Condita, XVII, 23; Iordanes, Getica, 77-78). Succesul dacilor s-a soldat cu capturarea a numeroşi prizonieri şi a unei mari cantităţi de arme, echipament şi material de război. Steagurile, maşinile de război, armele capturate cu acest prilej au fost duse într-o cetate din sistemul de fortificaţii din zona Orăştiei. Pentru romani a fost un dezastru care amintea de acela suferit altădată de Varus în ţinuturile de la Rin.
        Această înfrîngere, una din cele mai categorice pe care le-a înregistrat marele imperiu, s-a datorat faptului că oastea dacă şi Decebal însuşi au dovedit multă măiestrie în purtarea războiului de apărare, în arta de a învinge un inamic experimentat, superior în efective şi dotare cu arme. Victoria de răsunet a dacilor a reliefat şi de această dată calităţile lor deosebite de luptători, eroismul şi vitejia, voinţa nestrămutată de a-şi apăra cu orice preţ ţara. Ea a evidenţiat în mod concludent de ce este capabil un popor ridicat la luptă animat de hotărîrea de a-şi salvgarda libertatea, transmiţînd peste veacuri credinţa nestrămutată că orice agresor poate fi învins şi alungat de pe glia străbună atunci cînd sînt concentrate în acest scop toate energiile, întregul potenţial uman şi material al ţării.
        După această izbîndă, care a avut un ecou deosebit în epocă, Decebal nu a căutat să-şi exploateze succesul prin vreo nouă expediţie în Moesia, unde existau încă destule forţe romane care l-ar fi putut respinge, ci dimpotrivă, a socotit mult mai folositor să-şi păstreze intact prestigiul dobîndit, pentru a-şi cîştiga aliaţi în exterior şi pentru a consolida forţele militare ale Daciei. Decebal avea probabil să realizeze că trupele romane aveau să revină în număr şi mai mare pentru a răzbuna înfrîngerea lui Fuscus. El îşi dădea seama prea bine că de fapt biruise numai un general roman, şi nu însăşi puterea imperiului, care era uriaşă. Conştient de superioritatea tehnicii militare romane, el a căutat să atragă meşteri şi soldaţi fugari din imperiu, care să construiască noi fortificaţii şi maşini de război şi să participe la pregătirea militară a trupelor dace. Totodată, a încheiat alianţe cu neamurile de la Dunărea mijlocie: sarmaţii iazygi, marcomanii, quazii, care urmau să-i producă dificultăţi lui Domitian, atacînd Pannonia.

ÎNFRUNTAREA DINTRE DECEBAL ŞI TETTIUS IULIANUS

        În anul 88, pentru a face faţă situaţiei create prin dezastrul militar suferit de Fuscus în faţa dacilor, împăratul Domitian a fost nevoit să revină în Moesia, unde a organizat o nouă campanie ofensivă împotriva Daciei. O puternică armată romană concentrată la sud de Dunăre a fost pusă de data aceasta sub comanda generalului Tettius Iulianus, consul în 83, un militar valoros şi cu experienţă, care era Legatus Augusti pro praetore (Tacitus, Historiae, I, 79; Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 10, 1) în Moesia Superioară.
        Forţele romane, supuse unei severe discipline (printre altele, s-a ordonat ca fiecare soldat să-şi scrie pe scut numele şi centuria căreia îi aparţinea spre a i se putea urmări conduita în luptă), au pătruns la nord de fluviu încercînd să-şi deschidă drum spre capitala Daciei. Tettius Iulianus a ştiut nu numai să evite cursele întinse de Decebal, dar ajungînd în defileul de la Tapae a reuşit să înfrîngă oastea dacă, suferind însă pierderi însemnate. Vezinas, marele preot din vremea lui Decebal, a scăpat de captivitate numai printr-un şiretlic, aruncîndu-se la pămînt ca mort şi fugind apoi de pe cîmpul de bătălie în timpul nopţii.
        Oastea dacă s-a retras în ordine, Decebal dovedind multă isteţime în a pune diferite obstacole în calea urmăritorilor. Tradiţia îi atribuie stratagema de a fi scurtat şi curăţat trunchiurile de copaci ale unui pîlc de pădure, îmbrăcîndu-le cu haine şi aninînd de ele arme, ceea ce i-ar fi făcut pe romani să creadă, privindu-le din depărtare, că îi aşteptau puternice forţe dace, determinîndu-i astfel să se oprească din drum şi să piardă vremea (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 10). Ştirea despre această stratagemă reflectă reputaţia pe care şi-o dobîndise regele dac de a folosi cu succes toate procedeele de luptă cunoscute în vremea lui spre a învinge un adversar superior în număr şi în înzestrare, în confruntarea cu puternica oaste condusă de Tettius Iulianus.
        Tettius Iulianus însă nu îndrăzneşte să exploateze victoria prin continuarea înaintării în interiorul Daciei. Izbucnirea unor lupte pe frontul din Pannonia împotriva quazilor si marcomanilor grăbesc încheierea unei păci de compromis între statul dac şi Roma în anul 89. În schimbul unor subsidii anuale şi al unui ajutor tehnic, Decebal se recunoaşte rege clientelar. Nu restituie însă nici toţi prizonierii şi nici insignele romane capturate în război.
        Efectuarea unei mari lucrări genistice în defileul Cazanelor, şi anume un drum săpat în peretele stîncii dure sub semiboltă şi completat cu o podişcă longitudinală de lemn, care se sprijinea pe pari oblici înfipţi în găuri practicate tot în peretele stîncii a întărit, desigur, convingerea lui Decebal - informat despre evenimentele petrecute în zona Porţilor de Fier - că o agresiune romană amplă împotriva Daciei devenise iminentă.

BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN

RĂZBOAIELE DACILOR - DUPĂ BUREBISTA

2012-03-09T10:38:00.000+02:00

DICOMES

        Planul lui Caesar de cucerire a Daciei nu a fost abandonat de Octavian; Appian spune lămurit că, prin anul 35 î.e.n., el avea nevoie de oraşul Segeste, ca bază de aprovizionare în războiul împotriva dacilor şi bastarnilor, şi că dăduse poruncă să fie pregătite corăbii care să transporte pe Sava şi pe Dunăre subzistenţele necesare armatei (Appian, Illyrica, 22, 65-66; Strabon, Geographia, IV, 6, 10). Poate că rezistenţa dârză a triburilor illyrice sau deteriorarea treptată a raporturilor sale cu Antonius l-au făcut pe Octavian să renunţe la acest proiect.
        În momentul în care a izbucnit deschis conflictul dintre Octavian şi Marcus Antonius, geto-dacii au fost din nou prezenţi în conflictele interne romane. Plutarh menţionează că un rege al geto-dacilor, Dicomes, i-a promis lui Antonius "că-l va ajuta cu armată numeroasă" (Plutarh, Antonius, 63). La rândul său, Cassius Dio vorbeşte despre dacii care îşi oferiseră serviciile mai întâi lui Octavian, dar, nedobândind nimic din cele cerute, trecuseră de partea lui Antonius (să fie vorba tot de Dicomes?) (Cassius Dio, Historiae Romanae, XXI, 22). Până la urmă, dacii au avut un rol redus în desfăşurarea luptei pentru putere în Imperiul roman; în bătălia de la Actium (septembrie 31 î.e.n.) o parte din luptătorii daci din tabăra lui Antonius au fost capturaţi de trupele lui Octavian şi puşi - potrivit relatării izvoarelor - să lupte în arenă împotriva unor captivi suebi.
        În preajma bătăliei de la Actium, la Roma se făcuse simţită îngrijorarea faţă de puterea militară a Daciei. Se răspândise chiar zvonul că dacii, ca aliaţi ai lui Antonius, plănuiseră să năvălească în Italia. Impresia în capitala Imperiului roman a fost deosebită, deoarece mai dăinuia încă amintirea puterii militare a statului lui Burebista. Într-una din satirele sale, poetul Horaţiu spune că era mereu întrebat de trecători - ştiute fiind bunele relaţii pe care le avea cu Octavian - dacă a mai auzit ceva despre daci (Horatius, Satire, II, 6, 51-53). În altă parte, poetul afirmă, de asemenea, făcând aluzie la alianţa lui Antonius cu Cleopatra, regina Egiptului, că n-a lipsit mult ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de dacii cei meşteri în azvârlirea săgeţilor şi de etiopienii (adică egiptenii) redutabili prin flota lor.

COTISO

        În ultimele trei decenii ale secolului I î.e.n., încercând să slăbească ameninţarea care se prefigura tot mai puternic dinspre sud, sud-est şi vest asupra Daciei, regii daci iniţiază o serie de acţiuni militare fulgerătoare împotriva stăpânirii romane din Macedonia, provincie devenită o bază de lansare a acţiunilor expansioniste romane peste Haemus, către linia Dunării, pe pământurile dace. Reiese de aici nu numai faptul că regii daci au înţeles la adevărata amploare pericolul roman şi au descifrat direcţiile principale de expansiune a imperiului, dar au căutat şi un antidot iniţiind acţiuni îndrăzneţe şi viguroase pentru a anihila sau cel puţin a reduce baza strategică romană din Macedonia. Acesta a fost sensul repetatelor atacuri întreprinse de daci asupra Macedoniei şi apoi contra stăpânirii romane instaurate între Dunăre şi Haemus.
        Ca adversar consecvent al romanilor în această epocă este pomenit de izvoare Cotiso. Istoricul Florus arată într-un foarte sugestiv pasaj că "Dacii stau aninaţi de munţi" (Florus, Epitome, II, 28, 18), de unde, sub conducerea regelui Cotiso, de câte ori Dunărea îngheţată îşi unea malurile, executau dese incursiuni în ţinuturile de dincolo de fluviu. Indicaţiile lui Florus referitoare la munţii în care locuiau dacii lui Cotiso au făcut ca regatul acestuia să fie situat ipotetic undeva la vest de Olt, de ambele părţi ale munţilor. Cu Cotiso ar putea fi pusă în legătură aşezarea dacică descoperită la Stenca Liubcovei (jud. Caraş-Severin). După bătălia de la Actium pentru câţiva ani luptele dintre daci şi romani la Dunăre au dobândit un caracter cronic. Primejdia reeditării planurilor expansioniste romane din anii 44 şi 35 i-a determinat pe daci să pătrundă din nou, în anul 29 î.e.n., împreună cu bastarnii, în ţinuturile controlate de imperiu la sud de Dunăre. Se pare că a fost un atac în care corpul de oaste al dacilor a fost condus de Cotiso, căci dacă în opera lui Cassius Dio există numai însemnarea că, în acel an, Marcus Licinius Crassus a fost trimis în Macedonia şi Grecia împotriva dacilor şi a bastarnilor, pe care i-a învins pe rând, Horaţiu, într-o odă scrisă tot la 29 î.e.n., spune că armata dacului Cotiso a pierit (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 23-24; Horatiu, Ode, 8, 17-18). Anterior însă, mai trebuie să fi existat o confruntare între daci şi romani deoarece la 4 iulie 27, M.Licinius Crassus îşi celebrează la Roma triumful "ex Thraecia, et Geteis" (asupra Traciei si geţilor).

RHOLES, DAPYX ŞI ZYRAXES

        Succesul definitiv împotriva bastarnilor, refugiaţi într-un loc fortificat, a fost dobândit de Crassus cu ajutorul regelui dac Rholes, a cărui stăpânire este localizată în sudul Dobrogei. După victorie, Rholes a mers la Corint, unde a fost primit de Octavian, care i-a acordat titlul de prieten şi aliat (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 24).
        În anul 28 î.e.n., prevalându-se de această calitate, Rholes, a cerut ajutorul lui Crassus împotriva unui alt rege dac, Dapyx, vecinul său de la nord (probabil în partea centrală a teritoriului dintre Dunăre şi Mare), cu care avea un conflict. Generalului roman i se oferea astfel un prilej excelent, pe care nu l-a scăpat, de a relansa acţiunile expansioniste romane împotriva formaţiunilor politice dace din ţinuturile vest-pontice. Cavaleria lui Dapyx nu a rezistat în faţa atacului roman. Cu oastea care-i mai rămăsese, Dapyx s-a retras într-o cetate, unde a reuşit să reziste un timp asediului adversarului.
        Romanii au pătruns în fortificaţie cu ajutorul unui trădător care le-a deschis porţile; o mare parte din apărători au fost nimiciţi, Dapyx însuşi găsindu-şi sfârşitul, iar fratele său fiind făcut prizonier. După această victorie romanii au pornit spre peştera Keiris, unde aflaseră că se refugiase o bună parte a populaţiei din zonă. Această peşteră -relatează Cassius Dio - "era atât de încăpătoare şi totodată atât de trainică încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo, în locul acesta băştinaşii - veniţi în mare număr - aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor". Nereuşind să pătrundă înăuntru, "Crassus căută şi astupă toate intrările întortocheate şi greu de aflat [ale peşterii]; de aceea îi înfrânse pe aceştia prin foame" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 26).
        După înfrângerea lui Dapyx oastea romană, comandată de Crassus, în loc să se retragă - aşa cum ar fi fost normal dacă obiectivul ei s-ar fi limitat la sprijinirea lui Rholes - şi-a continuat înaintarea pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare şi l-a atacat, fără să fi fost provocată, pe regele dac Zyraxes. Ca pretext, Crassus a invocat dorinţa de a răzbuna înfrângerea pe care o suferise în anul 61 î.e.n. Hybrida şi de a reintra în posesia stindardelor capturate atunci de geto-daci şi care erau păstrate în cetatea Genucla. Apreciind că nu va reuşi să reziste singur forţelor superioare ale adversarilor, regele Zyraxes, după ce a organizat apărarea Genuclei - cea mai puternică cetate de pe teritoriul stăpânit de el - a trecut pe malul stâng al Dunării, pentru a cere ajutor. Desfăşurarea asediului este succint înfăţişată de Cassius Dio: "Asediind Genucla - în acelaşi timp de pe uscat şi de pe Istru, deoarece era durată lângă apă - în scurtă vreme [Crassus] o cuceri, dar cu multă osteneală, deşi Zyraxes nu era de faţă" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 26). Regele dac nu s-a mai putut întoarce la timp pentru a-şi salva cetatea, iar izvoarele antice nu spun nimic în legătură cu soarta lui.
        Înverşunarea lui Crassus împotriva unor căpetenii care nu pricinuiseră nici un neajuns romanilor ilustrează noua strategie adoptată de Roma. Neîncetatele acţiuni militare ale dacilor în posesiunile romane din Peninsula Balcanică nu reclamau, pentru moment, un mare război de cucerire - care, între altele, ar fi avut pentru romani neajunsul de a-i determina pe daci să se unească, transformându-se iarăşi într-o putere de temut -, dar era clar că anumite măsuri de contracarare se impuneau. Cucerirea teritoriului geto-dacic dintre fluviu şi mare curma incursiunile efectuate din această parte şi, totodată, permitea ca şi dacii din câmpia munteană să fie mai uşor supravegheaţi. Şi astfel, vechiul plan de a pune stăpânire pe regiunea dintre Dunăre şi Mare reapare în strategia romană, iar Crassus, profitând de prilejul care se ivise, îl pune în aplicare.
        Teritoriile cucerite de Crassus nu au fost însă anexate la Imperiul roman. Regele dac Rholes a fost, probabil, acela care, în numele romanilor şi spre folosul lor, le-a stăpânit. După moartea sa, ţinutul cucerit de Crassus a fost inclus într-un comandament militar roman - praefectura ripae Thraciae - dependent de provincia Macedonia.
        Din această perioadă se constată aşadar că stăpânirea romană se stabiliza în zonele dintre Balcani şi Dunăre, inclusiv asupra zonelor de litoral, formal prin intermediul statului aservit al odrisilor dar în realitate bazat pe puternicele forţe cu care Roma intervenea pentru a reprima populaţia locală sau a respinge acţiunile iniţiate de dacii de peste fluviu în scopul recuperării teritoriilor care le fuseseră răpite.

SLĂBIREA DOMINAŢIEI ROMANE LA SUD DE DUNĂRE

    În ultimele două decenii ale secolului I î.e.n. dacii nord-dunăreni au făcut mari eforturi militare pentru a-şi reîntregi vatra strămoşească, în acest scop ei au iniţiat numeroase acţiuni militare atât spre vest şi sud-vest, cât şi spre est, izvoarele consemnând, printre altele, în anul 15 î.e.n., o puternică pătrundere a dacilor appuli din ţinuturile intracarpatice până în zonele dintre fluviu şi mare (Horatiu, Consolatio ad Liviam, 387-388).

        La fel de susţinute au fost înfruntările cu romanii la hotarele vestice ale Daciei. Nu ar fi exclus ca încă în anul 13 î.e.n. să fi avut loc un atac al dacilor în Pannonia, respins de trupele generalului Marcus Agrippa. În orice caz, abia se potolise răscoala pannonilor din anii 13-11 î.e.n., că dacii au intrat în teritoriul acestora trecând Dunărea pe gheaţă (Cassius Dio, Historiae Romanae, LIV, 36). Acţiunea lor, conjugată cu o revoltă în zona dalmatică provocată de birurile excesive impuse de romani, a determinat redeschiderea porţilor templului lui Ianus din Roma - semn că survenise o situaţie de război. Răspunsul la această pătrundere a fost o expediţie a generalului Marcus Vinicius, care i-a înfrânt pe daci şi i-a urmărit, pe Mureş în sus, până în inima Daciei.
        În primele decenii ale secolului I e.n. pericolul expansiunii romane a crescut enorm, ameninţând în chip grav independenţa şi fiinţa poporului dac. S-au înmulţit acţiunile de cucerire ale corpurilor expediţionare romane care au vizat direct teritoriul Daciei, profilându-se tot mai clar planul expansionist al Romei. Momentul care a marcat o nouă fază a confruntării între daci şi romani l-a constituit expediţia comandată de Marcus Vinicius. Până la această expediţie Roma se menţinuse pe plan general în defensivă în vestul Daciei, mulţumindu-se să respingă atacurile date de geto-daci la sud de Dunăre, singuri sau aliaţi cu alte populaţii. Totodată, prin contralovituri dure, ea diminuase rezistenţa neamurilor dintre Haemus şi Istru, extinzându-şi, dacă nu stăpânirea efectivă, în orice caz controlul asupra teritoriilor din dreapta fluviului. O componentă principală a acestei politici romane la Dunăre fusese ocuparea porţiunii sud-estice a Daciei, cu scopul de a controla atât litoralul maritim, cât şi teritoriile dace extracarpatice. Se poate observa, concretizându-se de la an la an, politica de expansiune lentă dar implacabilă a Imperiului roman spre marele fluviu. Pentru un timp însă, din cauza necesităţilor de consolidare a stăpânirii la sud de această frontieră naturală, pe de o parte, şi a lipsei unor forţe suficiente pentru a se angaja într-un conflict de amploare cu dacii nord-dunăreni, pe de altă parte, armata romană nu a dezvoltat acţiuni ofensive de amploare peste fluviu.
        Dar atunci când au constatat că stăpânirea la sud de Dunăre era periclitată datorită repetatelor răscoale ale populaţiilor din Peninsula Balcanică, împletite cu incursiunile dacilor nord-dunăreni, comandanţii romani s-au decis să aplice drastice represalii peste fluviu împotriva primejdiosului lor adversar. Situaţia dacilor nord-dunăreni s-a înrăutăţit şi mai mult după ce în anul 6 e.n. s-a instituit un comandament militar al Moesiei (transformat mai târziu în provincie romană); ca legatus Augusti pro praetore exercitus a fost numit aici Caecina Severus, care şi-a făcut curând simţită prezenţa prin respingerea unui atac al dacilor (Cassius Dio, Historiae Romanae, LV, 30).
        Adoptarea unei strategii ofensive de către Roma nu a întârziat să-şi arate efectele. Prin anii 11-12 e.n. Cnaeus Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei şi Sextus Aelius Catus, generalul comandant al districtului militar moesic, au declanşat, în cooperare, vaste şi devastatoare operaţii militare împotriva dacilor nord-dunăreni. Primul a acţionat la vest de Olt, iar cel de-al doilea la est de acest râu, unde a distrus numeroase aşezări fortificate, printre care cele constatate arheologic la Zimnicea (jud. Teleorman), Popeşti (jud. Giurgiu), Piscul Crăsani (jud. Ialomiţa). Cu acest prilej au fost strămutaţi cu forţa la sud de Dunăre 50.000 de daci (Strabon, Geographia, 7, 3, 10) - măsură prin care s-a urmărit, cu certitudine, o depopulare a zonei şi slăbirea potenţialului demografic din zonele situate în imediata apropiere a fluviului. Totuşi, în teritoriul respectiv nu poate fi vorba nici pe departe de o golire totală de populaţie. De altfel, arheologic se constată că o serie de aşezări ca cele de la Tinosu şi Piroboridava şi-au continuat existenţa. Totodată atacurile dacilor, deşi mai rare, nu au încetat, fapt ce evidenţiază menţinerea la o cotă ridicată a capacităţii lor de efort militar, posibilităţile lor considerabile de a întreprinde acţiuni eficiente în teritoriile aflate sub ocupaţie romană. Astfel, în anul 12 e.n., geţii din Moldova de Jos atacă fulgerător nordul Dobrogii şi iau în stăpânire cetatea Aegyssus (Tulcea), apărată de o garnizoană odrisă. Ca urmare, întreaga navigaţie comercială şi militară la gurile Dunării încetase a fi controlată de trupele romane. Atacul este respins de regele odris, Rhoemetalces I coroborat cu intervenţia unei legiuni romane transportate cu navele pe fluviu şi comandată de Publius Vitellius, unchiul viitorului împărat Aulus Vitellius. După un greu asediu şi cu mari pierderi, aceştia reuşesc să-i alunge iarăşi pe geţi peste Istru (Ovidiu, Ex Ponto, I, 8, 11-20).
        Continuând seria unor astfel de acţiuni, în anul 15 e.n. un corp de oaste dacă a atacat prin surprindere cetatea Troesmis (Igliţa) şi i-a nimicit garnizoana. Faptul a determinat o ripostă imediată romană în urma căreia cetatea a fost recucerită de către Lucius Pomponius Flaccus, comandantul Moesiei. Prin înfrângerea dacilor, acesta restabileşte ordinea în nordul Dobrogii.
        Privită pe un plan larg epoca lui Augustus este plină de conflicte ale dacilor cu romanii, ecoul acestora revenind mereu în izvoarele de epocă. Multe din confruntările care au avut loc au rămas, desigur, neconsemnate, iar localizarea sau datarea celor cunoscute întâmpină mari dificultăţi. Dar scriitorii vremii, istorici sau poeţi, zugrăvesc starea de încordare de la frontiera dunăreană. De pildă, Vergiliu vorbeşte despre "dacii care coboară de la Istrul ce conspiră împotriva noastră" (Vergiliu, Georgice, II, 497), iar în alt loc despre "războiul aducător de lacrimi geţilor" (Vergiliu, Eneida, VII, 604). La rândul său biograful roman Suetonius spune despre Augustus că a reprimat incursiunile dacilor, care au pierdut trei căpetenii şi mulţi ostaşi (Suetonius, Augustus, XXI, 2). Poate că tot la evenimentele din această vreme se referă ştirea din lexiconul Suidas despre cei 3.000 de daci care s-au supus generalilor romani.
        În anii exilului său la Tomis (8-17 e.n.) Ovidiu a consemnat numeroase atacuri date de daci în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Pe lângă consemnarea acţiunilor întreprinse de aceştia pentru alungarea garnizoanelor romane din cetăţile Aegyssus şi Troesmis, poetul aminteşte de nenumărate alte raiduri, de starea de nesiguranţă ce domnea în cetăţile pontice cucerite de romani mai ales iarna, când îngheţarea Dunării îngăduia dacilor de pe malul stâng să pătrundă mai uşor peste fluviu pentru a veni în sprijinul locuitorilor de aceeaşi etnie din ţinuturile pontice. Ovidiu deplângea faptul că era nevoit, la chemarea străjerilor cetăţii Tomis, să apuce sabia şi scutul şi să-şi acopere cu coiful părul cărunt. Uneori aceste atacuri erau organizate numai de daci, alteori de aceştia împreună cu alte seminţii: sciţi, bastarni şi sarmaţi.
        În timpul domniei lui Tiberius (14-37 e.n.) s-au luat noi măsuri de consolidare a frontierei dunărene. Comandamentul militar moesic a fost transformat într-o provincie: Moesia (Appian, Illyrica, 30, 86; Cassius Dio, Historiae Romanae, LVIII, 25, 4). La vest, sarmaţilor iazygi li s-a acordat permisiunea (dacă nu cumva au fost chiar îndemnaţi de romani) să se aşeze, prin anul 20 e.n., în câmpia dintre Dunăre şi Tisa, locuită până atunci de daci, creând prin aceasta o nouă primejdie pentru poporul dac.
        Totuşi acţiunile dacilor pentru alungarea stăpânirii romane din partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice au continuat, în anumite momente s-a reuşit să fie chiar alungate garnizoanele romane din unele teritorii intrate sub stăpânirea imperiului. Un astfel de moment este consemnat de istoricul Suetonius care îl acuză chiar pe Tiberius că a îngăduit ca Moesia să fie eliberată de către daci, în alianţă cu sarmaţii.
        Sub domnia împăratului Claudius (41-54), regatul clientelar odris a fost transformat într-o provincie purtând numele de Tracia (Eusebius, Cronica, 180); teritoriul dac dintre Dunăre şi Mare a fost anexat Moesiei. Sistemul militar al noii provincii a fost puternic organizat; garnizoane romane au fost dislocate în cetăţile de pe malul drept al Dunării; s-au construit drumuri strategice pentru deplasarea rapidă şi lesnicioasă a trupelor etc. În pofida acestor măsuri luptele dacilor pentru eliberarea pământurilor lor nu au putut fi complet stăvilite.
        O acţiune care aminteşte de expediţia întreprinsă anterior sub comanda lui Aelius Catus s-a realizat sub domnia lui Nero (54-68). Aşa cum atestă o inscripţie din epocă, între anii 62 şi 66, guvernatorul Moesiei, Plautius Aelianus, a strămutat din zona de la nord de gurile fluviului peste 100.000 de transdanubieni, populaţie formată în majoritate din daci, bastarni, sarmaţi. Informaţiile furnizate de inscripţie sunt un indicator al densităţii masive a populaţiei din Dacia - fapt atestat de descoperirile arheologice - din moment ce numărul locuitorilor deplasaţi la sud de Dunăre a fost aşa de mare. Multe alte sute de mii de daci au rămas în regiunile de baştină continuându-şi îndeletnicirile paşnice, iar în anumite momente ridicându-se la luptă împotriva expansiunii romane. Scopul unei astfel de măsuri extreme - care viza, printre altele, şi diminuarea potenţialului militar al dacilor - reflectă în fapt incapacitatea Imperiului roman în epoca respectivă de a supune, prin lupte, populaţia unor întinse zone din teritoriul Daciei. Aplicarea unor măsuri nemilitare de către Imperiul roman în efortul de a-şi materializa tendinţele expansioniste în spaţiul carpato-danubiano-pontic evidenţiază totodată puterea de rezistenţă deosebită a poporului dac, eroismul şi măiestria militară vădite de acesta în lungile şi durele confruntări cu legiunile şi cohortele romane, vitalitatea alcătuirii lui social-politice şi ostăşeşti.
        Asemenea măsuri au adus numai o linişte relativă la frontiera Imperiului roman cu Dacia. După moartea lui Nero a început o epocă în care, potrivit mărturiei lui Tacitus, dacii au ajuns vestiţi prin faptele lor militare. Dacă Scoryllo - unul dintre iluştrii regi ai dacilor de după Burebista - credea că era mai bine ca dacii, pentru a ţine departe primejdia romană, să nu atace imperiul atâta vreme cât el era sfâşiat de războaie interne, pentru a nu provoca realizarea unor acorduri între rivali, urmaşul sau contemporanii lui din alte părţi ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de apărare.
Răscoalele din unele provincii romane şi războaiele civile din anii 66-69, care au marcat sfârşitul epocii lui Nero şi începutul domniilor efemere ale urmaşilor acestuia - Galba, Otho şi Vitellius - până la instituirea dinastiei Flaviilor prin Vespasian (69-79), au slăbit puterea militară a Imperiului roman şi la Dunărea de Jos, situaţie pe care dacii au exploatat-o cu promptitudine. Astfel, în anul 69 puternice forţe dace au trecut la sud de Dunăre şi au atacat cu succes importante obiective militare din Moesia. "S-au mişcat şi dacii [...] fără frică - scrie Tacitus - deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente; dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă taberele legiunilor, când Mucianus le-a opus legiunea a şasea; el aflase de victoria de la Cremona [repurtată de Vespasian asupra lui Vitellius] şi se temea ca mulţimea barbarilor din afară să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite. A venit în ajutor, ca în atâtea rânduri norocul poporului roman, care a adus într-acolo pe Mucianus cu forţele sale din Orient, şi faptul că între timp noi terminasem lupta la Cremona." (Tacitus, Historiae, III, 46). Evenimentul la care face referire Tacitus în acest pasaj a avut loc la data de 24 octombrie 69 e.n..
        Această acţiune militară nu a fost izolată ci în colaborare cu încă două seminţii: sarmaţii şi suebii, cum limpede menţionează Tacitus. "S-au ridicat împotriva noastră seminţiile sarmaţilor şi suebilor, dacul renumit fiind prin înfrângerile proprii şi prin ale noastre" (Tacitus, Historiae, I, 2, 1).
        Acelaşi autor înregistrează înfrângerea sarmaţilor de către Marcus Aponius Saturninus. Una din tacticile prin care romanii au obţinut victoria a fost să împingă cavaleria sarmată pe un teren îngheţat care s-a transformat în cele din urmă în noroi, teren pe care caii alunecau în număr foarte mare, astfel marea majoritate a călăreţilor fiind nevoiţi să lupte pe jos, fapt care le creea un handicap uriaş, datorită armurii şi armamentului greu (Tacitus, Historiae, I, 79). Acest fapt este foarte important deoarece restrange perioada acţiunii armate dacice nu doar după 24 octombrie ci iarna, dealtfel tactică folosită deseori de armata dacică.
        Informaţia oferită de istoricul roman reliefează concepţia adoptată de autoritatea statală dacă privind anihilarea principalelor baze de acţiune ale trupelor romane de la sud de Dunăre în scopul diminuării şi lichidării pericolului militar roman. Pentru realizarea unui astfel de obiectiv dacii s-au folosit de conjunctura prielnică oferită de deplasarea trupelor romane din Moesia spre alte teatre de acţiuni militare, iar pe un plan mai larg, şi de contradicţiile interne tot mai evidente din cadrul imperiului.

DURAS-DIURPANEUS

      Indiferent de amploarea lor, acţiunile militare ale dacilor la sud de Dunăre au întreţinut o permanentă stare de insecuritate şi instabilitate, au obligat Imperiul roman să disloce în zonă forţe de care ar fi fost nevoie pe alte fronturi şi - ceea ce era mai important - au menţinut trează speranţa în rândul dacilor sud-dunăreni într-o posibilă scuturare a dominaţiei străine. Tot mai îngrijoraţi de intensitatea atacurilor dacilor şi de gravitatea consecinţelor lor, romanii au amplificat măsurile de ripostă transformate adesea în expediţii de represalii la nord de Dunăre. Din aceleaşi motive ei au creat o flotă specială pentru supravegherea fluviului, având puncte de staţionare la Aegyssus, la gura Siretului şi, desigur, şi în alte părţi. Totuşi, în iarna anului 85/86, pe când la Sarmizegetusa domnea Duras-Diurpaneus, iar la Roma Domitian, dacii au întreprins o nouă şi puternică incursiune dincolo de Dunăre. Oştile dacilor au pătruns în Moesia, dezlănţuindu-se astfel conflictul decisiv dintre Dacia şi Imperiul roman, care avea să dureze, cu întreruperi, până în anul 106 (Suetonius, Domitianus, VI, 1; Eutropius, Breviarum Ab Urbe Condita, VII, 23, 41; Iordanes, Getica, 76).
        Perioada 44 î.e.n. - 85 e.n. s-a caracterizat prin lupta consecventă şi tenace a geto-dacilor împotriva expansiunii romane, îndepărtarea primejdiei romane de la Dunărea de Jos şi conservarea libertăţii şi unităţii vetrei dacice au constituit, în aceşti aproape 130 de ani, obiectivul primordial al luptei lor.
        Strategia adoptată de regii daci constând, în principal, în declanşarea unor acţiuni militare impetuoase şi repetate la sud de Dunăre, fructificând la maximum împrejurările favorabile existente, când Imperiul roman se găsea angajat cu forţele în alte spaţii geografice sau era frământat de războaie civile, a avut ca rezultate esenţiale nu numai bararea expansiunii romane pe aliniamentul fluviului, dar şi dezorganizarea repetată şi şubrezirea autorităţii imperiului în teritoriile sud-dunărene.
        Pe fondul accentuării contradicţiilor dintre Dacia şi Imperiul roman, în iarna anului 85/86 e.n. o oaste dacă a trecut la sud de Dunăre şi a pătruns adânc în Moesia atacând mai multe castre pe care le-a ocupat. Ea a realizat surprinderea completă a adversarului şi a repurtat o strălucită victorie, în luptele purtate pierzându-şi viaţa şi Caius Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei.
        Alarmat de vestea acestui dezastru, în urma căruia Moesia rămăsese fără posibilităţi de ripostă militară, împăratul Domitian s-a grăbit să vină cu forţele necesare în zona în care avusese loc înfruntarea. Comanda efectivă a trupelor a fost încredinţată generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului. Acesta a reuşit să respingă forţele dace peste Dunăre.
        Ca şi în cazul incursiunilor similare întreprinse anterior la sud de Dunăre, atacul din iarna anilor 85-86 e.n. a vădit că acţiunile ofensive ale dacilor erau practic riposte faţă de actele de ostilitate ale Romei, în acest caz, Dacia a încercat să oblige imperiul să revină la relaţiile tradiţionale, să respecte obligaţiile asumate anterior. Din punct de vedere militar, în cursul acestui atac sunt constatabile câteva din procedeele dacilor de a compensa superioritatea de forţe şi mijloace a adversarului roman: acţiunea a fost declanşată în cursul iernii, în condiţii meteorologice grele, peste fluviul îngheţat, ceea ce făcea inutilă o operaţie de "forţare", s-a utilizat cu eficienţă surprinderea, posibilă acum pe un pod de gheaţă care acoperea practic întregul traiect al fluviului; acţiunea s-a desfăşurat rapid şi impetuos, astfel încât trupele romane aflate în cantonamente de iarnă au putut cu greu să se concentreze, să-şi coordoneze acţiunile şi să se aprovizioneze.
        În iarna dintre anii 85/86, are loc o invazie fulgerătoare în Moesia a dacilor, aliaţi cu roxolani, bastarni, iazigi, condusă poate de Decebal. C.Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei, este înfrânt într-o luptă şi ucis. Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, şi Funisulanus Vettonianus reuşesc cu mari eforturi să-i respingă peste fluviu pe atacatori. În anul 86, are loc deplasarea împăratului Domiţian (81-96) pe frontul din Moesia. Cu această ocazie are loc împărţirea provinciei în Moesia Superior şi Moesia Inferior, având ca graniţă între ele râul Ciabrus (azi Ţibriţa, Bulgaria), la vest de Oescus (Gigen) (Historia Augusta, Hadrianus, 2; Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 6, 1), în componenţa Moesiei Inferior a intrat şi Scythia Minor. Apărarea provinciei este asigurată de cele două legiuni cantonate la Oescus şi Novae, pe care Traian le va muta la Durostorum (Silistra- Bulgaria) şi Troesmis (Igliţa) şi au fost puse sub comanda câte unui legatus Augusti pro praetore de rang consular. Pericolul principal venind acum din Dacia, se impunea ca cele patru legiuni să se afle în faţa acestui stat şi să fie cât mai apropiate între ele, pentru a-şi putea uni la nevoie forţele. În acest timp armata comandată de Cornelius Fuscus efectua pregătiri pentru o invazie la nord de Dunăre, în teritoriile locuite dintotdeauna de daci.

RĂZBOAIELE DACILOR - BUREBISTA

2012-03-08T10:30:00.001+02:00

CONFLICTELE LUI BUREBISTA CU BOII ŞI TAURISCII

        După ce a reuşit să unifice triburile daco-getice, după ce le-a impus, prin diplomaţie şi acţiuni armate, Burebista a început marile sale războaie de stabilire a graniţelor statului dac şi de asigurare a acestora. Daco-geţii şi, prin ei, Burebista, vor ajunge stăpânii unui vast teritoriu ce se întindea de la Marus (March), râu ce separă Slovacia de Moravia, până la Olbia şi din Carpaţii nordici până la Balcani, supunând cea mai mare parte a populaţiilor vecine. Care a fost succesiunea exactă a acestor războaie este greu de precizat. Un lucru este neîndoielnic şi anume că, perioada de pacificare şi de unificare a triburilor dacogetice a durat mult. Ea a consumat mai bine de jumătate din domnia lui Burebista. Abia după ce va deveni o mare putere, o forţă de temut, va reţine atenţia istoricilor vremii. Începând cu momentul în care neamul daco-get, unit, a devenit o forţă, avându-l în frunte pe genialul său conducător, el n-a mai putut trece neobservat. Cele spuse ne sint explicit redate de Strabon care îi începe relatarea despre Burebista doar cu momentul în care acesta ajunsese să reprezinte un pericol pentru romani, într-o vreme contemporană lui "lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor" (SCIV, 7, 1-2). Tot marele geograf din Amaseia relatează cu uimire cum Burebista doar în câţiva ani, a făurit o mare stăpânire şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine".
        Singurul izvor literar, cu privire la acţiunile militare întreprinse de Burebista în vest şi sud-vest, este "Geographia" lui Strabon. În afară de pasajul reprodus mai sus, la aceste evenimente geograful antic se mai referă încă de două ori pe parcursul operei sale. Astfel, când ajunge să descrie ţinuturile situate de-a lungul Dunării el spune: "o parte din teritoniul amintit, dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boii şi pe taurisci - seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros". În alt pasaj acelaşi autor vorbeşte despre aşezarea şi faptele celţilor printre care pomeneşte şi de boii. Pe aceştia, Strabon îi descrie ca pe unul dintre cele mai numeroase neamuri celtice, care, odinioară, printr-un atac neaşteptat împreună cu insubrii şi senonii, au ocupat Roma. Evenimentul s-a petrecut, aproximativ, în anul 390 î.e.n. Mai târziu romanii i-au alungat pe boii. "Strămutându-se în regiunea de lângă Istru, ei locuiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când aceştia din urmă le-au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine".
        Fără a exclude şi posibilitatea ca Burebista, înainte de a se fi năpustit asupra boiilor şi tauriscilor, să fi întreprins o expediţie spre sud, împotriva scordiscilor, pentru a-i împiedica pe aceştia să vină în ajutorul lui Critasiros, mai plauzibil pare a fi însă ca Burebista să nu fi întreprins acţiuni în sud, să-i înfrunte pe romani să pustiască un neam celtic atâta timp cât în flancul imediat îi avea pe boii şi taurisci. Aceştia i-ar fi putut bloca întoarcerea. Şi apoi, împreună cu scordiscii în sprijinul cărora ar fi putut alerga, ar fi prins armatele lui Burebista într-o încercuire, cel puţin pe două mari fronturi. Unul în faţă, reprezentat de romani, şi al doilea, în spate, format de coaliţia a cel puţin trei seminţii celtice. De aceea, se poate socoti că prima mare acţiune războinică a lui Burebista a fost cea îndreptată împotriva lui Critasiros.
        Dintre evenimentele petrecute pe timpul domniei lui Burebista, puţine sunt acelea care pot fi precizate în timp cu destulă certitudine. Unul dintre acestea îl reprezintă cucerirea oraşelor greceşti de pe ţărmul de vest al Pontului. Pentru el stau mărturie textul lui Dion Chrysostomos şi câteva inscripţii găsite în oraşele supuse de marele rege. Pe baza izvoarelor amintite s-a putut preciza că etapa de cucerire a cetăţilor greceşti s-a desfăşurat între anii 55-48 î.e.n.. De asemenea se ştie că Burebista a fost ucis în anul 44 î.e.n. Având aceste două date precizate, se pune problema timpului ocupat de războaiele purtate în vest, împotriva celţilor, dacă ele au avut loc înaintea acelor care l-au purtat pe Burebista până în îndepărtata Olbie.
        Cel mai probabil că, acţiunile din vest le preced pe cele estice şi au avut loc în jurul anului 60 î.e.n.. Cum este firesc, în lipsa unor documente sigure, se consideră evenimentele anterioare celora care l-au purtat pe Burebista până în oraşul borystheniţilor. Relatările lui Strabon pot fi completate cu textul lui Caesar. Acesta este în măsură să precizeze când s-au desfăşurat războaiele lui Burebista cu boiii aliaţi cu tauriscii. Vorbind despre hotărârea helveţilor de a-i părăsi ţara, foarte probabil din cauza presiunii triburilor germane, Caesar povesteşte cum aceştia i-au convins să facă acelaşi lucru şi pe vecinii lor "în sfârşit, se aliază şi primesc la ei pe boii, un popor de dincolo de Rin, care trecuseră în Noricum şi asediaseră Noreea" (Julius Caesar, De Bello Gallico, I,5,4). Evenimentul relatat de Caesar s-a petrecut în 59-58 î.e.n. Deci, războiul lui Burebista cu boiii a trebuit să aibă loc anterior acestei date, sigur nu cu prea mult înainte, pentru că la 59-58 î.e.n., îi vedem pe boii abia ajunşi şi acceptaţi în teritoriul Elveţiei de azi (C.Jullian, Histoire de la Gaule, p.145, nota 5). Pentru a parcurge drumul de la Dunărea mijlocie până în Elveţia, chiar cu episoade războinice nu le trebuia un timp prea îndelungat. Socotim că un an este chiar suficient. M.Macrea arată că după înlăturarea supremaţiei boiilor, în urma înfrângerii lor definitive de către Burebista, eraviscii din Pannonia vor începe să bată monedă proprie cu legenda Ravis(ci) sau Iravisci, pe când, înainte de anul 60 î.e.n., întrebuinţau monede emise de boii. Aceasta înseamnă, fără îndoială, că după înfrângerea boiilor supremaţia în Pannonia a revenit eraviscilor. Se poate susţine fără teama de a greşi prea mult că războiul dintre Burebista şi Critasiros a avut loc în anul 60 î.e.n.
        Argumentele care ar putea coborî data războiului cu două decenii se bazează pe temeiuri de ordin numismatic. Monedele boiilor (R.Paulsen, Die Munzpragung der Boier) au o arie de răspândire ce cuprinde Slovacia de vest, o parte a Austriei de jos, la răsărit de Alpi, apoi Burgenlandul şi o parte a regiunilor învecinate din Ungaria de azi. Ele au o perioadă scurtă de emisiune care începe pe la anul 60 î.e.n. şi se încheie, după anul 44 î.e.n. Înainte de 35 î.e.n. cum ar fi un tezaur de monede găsit în Austria de sud în a cărui componenţă, pe lângă 38 de monede de argint ale boiilor, s-a găsit şi una romană emisă în anul 43 î.e.n. Faptul este real, cu menţiunea că, între datele de emisiune şi cele de circulaţie a unei monede nu este o legătură obligatorie. Monedele boiilor, mai ales fiind din metal nobil, aur şi argint, au putut circula încă multă vreme după emiterea lor şi tezaurizate mai târziu. Alt argument ar fi detaşamentul de 300 de călăreţi trimiţi lui Caesar, la anul 48 î.e.n., în lupta cu Pompeius, ceea ce ar însemna că tauriscii n-au fost încă nimiciţi şi implicit, nici boiii. Deci, în anul 48 î.e.n., n-ar fi avut încă loc ciocnirile acestora cu Burebista. Dar tauriscii nu au fost nimiciţi total ci vor emigra în Elveţia unde se vor lupta cu boii. Ei vor continua să existe şi îşi vor păstra supremaţia în Noricum până la cucerirea romană. Astfel, Burebista i-a şters pe boii de pe suprafaţa pământului dunărean, am putea spune.
        Operaţiile războiului s-au desfăşurat undeva în regiunea Dunării mijlocii, aşa cum reiese clar din relatările lui Strabon, până înspre ţinuturile tauriscilor alpini. Drumul spre vest al armatei lui Burebista ar putea fi urmărit pe baza tezaurelor monetare celtice. Ele se înşiruie de-a lungul Dunării de la cotul fluviului (mai sus de Budapesta), până la Viena. Se poate presupune că Burebista nu a trecut Dunărea ci a urmărit boii şi tauriscii doar pe malul stâng al fluviuIui. Materialele dacice, printre care şi ceramica de uz comun în cadrul căreia un loc important îl ocupă ceaşca dacică, au fost descoperite în dreapta Dunării, la Budapesta, la Eisenstadt şi până în Silezia, dar care nu sunt în măsură să dovedească extinderea operaţiilor militare ale lui Burebista în aceste teritorii, ci dovedesc prezenţa efectivă de mai lungă durată a populaţiei dacice, deoarece, spaţiul pe care s-au desfăşurat luptele era locuit, pe lângă celţi, şi de seminţii dacice. În această privinţă, Strabon spune: "Dacii pretind că acest ţinut ar fi fost al lor, cu toate că este despărţit de ei [celţi] prin râul Parisos" (Strabon, Geographia, VII, 5, 2). Situaţie dovedită prin descoperirile arheologice. Această localizare prin învecinare cu triburile germanice, poate fi susţinută şi de Getica lui lordanes în care se poate citi: "După sfatul acestuia [al lui Deceneu] goţii [geţii] au început să pustiască pământurile germanilor pe care acum le stâpânesc francii" (Iordanes, Getica, 67). Nu este exclus ca şi acest text să se refere tot la războaiele cu boii şi tauriscii. Un ultim argument se află pe teritoriul actual al Bratislavei, unde Burebista va pune să se zidească o cetate de piatră. Acesta fiind hotarul de locuire efectivă ale dacilor.

CONFLICTUL LUI BUREBISTA CU SCORDISCII

        Ca şi pentru războiul cu Critasiros şi în relatarea războaielor purtate de Burebista la sudul Dunării referiri se găsesc doar în textul lui Strabon. Din acesta (VII, 3, 11), se deduce că Burebista după ce a înălţat pe daco-geţi, ca rezultat al înţeleptei sale politici interne, a supus cea mai mare parte a populaţiilor vecine, reuşind să alcătuiască o mare stăpânire, ajungând să fie temut şi de romani. Căci trecând cu îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia - până în Macedonia şi Iliria - a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii. Fragmentul reprodus propune două direcţii de atac ale lui Burebista în sudul Dunării. Una dintre acestea trecea prin Tracia ca să ajungă în Macedonia, provincie romană de multă vreme constituită (168 î.e.n.). Cea de a doua direcţie presupune trecerea prin teritoriile dardanilor de neam ilir şi a celţilor scordisci. Printre tracii ce trăiau amestecaţi cu celţii trebuie să fi existat şi daco-geţi, fapt indicat de descoperirile arheologice făcute pe teritoriul de azi al Iugoslaviei. Populaţia autohtonă din întregul spaţiu cuprins între Dunăre şi Marea Adriatică era constituită din iliri, în teritoriile lor infiltrându-se celţii şi alte seminţii.
        Care dintre cele două direcţii va fi fost aleasă mai întâi de Burebista şi mai cu seamă de câte ori va fi întreprins el asemenea incursiuni, încălcând teritorii supravegheate de romani ori chiar graniţele republicii romane, izvoarele nu o precizează.
        Strabon spune că sub conducerea lui Burebista "pe cei dintâi i-au nimicit dacii [pe boii şi pe taurisci], pe câtă vreme cu aceştia din urmă [scordiscii] adeseori ei au făcut alianţă" (Strabon, Geographia, VII, 5, 2). Alianţa daco-geţilor cu scordiscii trebuie să fi avut drept mobil incursiunile de jaf în sudul Peninsulei Balcanice. Izvoarele literare atestă asemenea incursiuni încă din secolul al II-lea î.e.n. Îndreptate spre hotarele Macedoniei. Acestea erau mereu încălcate de coaliţii în care, alături de scordisci, îi întâlnim printre alte popoare pe daci. Este foarte probabil ca măcar la unele incursiuni în Macedonia întreprinse de scordisci şi daci ce au avut loc în prima jumatate a secolului I î.e.n. cum a fost, de pildă, cea din anul 74 î.e.n. să fi luat parte şi Burebista. El nu este menţionat pentru că nu devenise încă o mare forţă, ci se găsea abia la începutul domniei când avea de pus capăt luptelor interne dintre seminţiile daco-getice, pe care le va unifica. Îndată însă ce Burebista va reuşi să unească sub sceptrul său toate seminţiile daco-getice şi va deveni, în acest fel, o mare forţă, el nu va mai fi obligat să recurgă la alianţe pentru a ataca hotarele Romei, pentru a întreprinde incursiuni de jaf în Macedonia. Chiar dacă asemenea alianţe cu scordiscii au existat, după cum ne relatează Strabon, ele trebuie să-l fi nemulţumit pe regele daco-geţilor şi de aceea, a întreprins acţiuni de pedepsire a scordiscilor. Motivul discordiei trebuie să-l fi constituit împărţirea prăzilor capturate din teritoriile parcurse. Dacă o vreme supremaţia, ce se materializa, desigur, în "partea leului" la împărţirea prăzii, a aparţinut scordiscilor, acum nu mai putea fi vorba de aşa ceva. Iată, unul dintre posibilele motive care l-au determinat pe Burebista să pornească război împotriva scordiscilor. Rezultatul acestei ciocniri se află tot la Strabon care relatează cum celţii, care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, au fost, pustiit. Pustiirea a însemnat o serioasă înfrângere a acestora. Scordiscii au fost văzuţi în fruntea atâtor coaliţii ori singuri atacând hotarele Macedoniei. Începând de la 141 î.e.n., nu de puţine ori, scordiscii reuşiseră să prade posesiunile romane până la ţărmurile Marii Adriatice şi să traverseze Macedonia până în Epir. Înfrânţi de Burebista, ei vor înceta să mai joace un rol politic important, în continuare izvoarele nu-i mai pomenesc. Afirmaţia lui Strabon trebuie înţeleasă în sensul unei pustiiri a puterii politice şi nu etnice. După luptele cu Burebista, scordiscii îşi vor continua vieţuirea în jurul Belgradului de azi (Singidunum) pe toata durata secolului I î.e.n. şi chiar mai târziu. Teritoriile lor nu au fost ocupate de Burebista. Ca şi în cazul precedent descoperirile de materiale dacice de pe teritoriul Iugoslaviei de azi nu sunt urme lăsate de oastea lui Burebista. Ele atestă locuirea efectivă a dacogeţilor în aceste teritorii, iar unele dintre ele demonstrează legături de natură economică între aceste spaţii şi Dacia.

CUCERIREA CETĂŢILOR PONTICE DE CĂTRE BUREBISTA

        Din decretul oraşului Dionysopolis în cinstea lui Acornion se deduce, că Burebista "în timpul din urmă" a ajuns stăpânul "ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre". Acest lucru înseamnă că la anul 48 î.e.n., când dionysopolitanii îl cinsteau pe ilustrul lor concetăţean, Burebista îşi extinsese deja stăpânirea pe ambele maluri ale Dunării şi că acţiunea de supunere a bogatelor colonii greceşti de pe malul de apus al Pontului Euxin era încheiată. El devenise deja "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia".
        Tot pe baza aceluiaşi decret se poate presupune stăpânirea unui alt rege get şi el puternic, la care Acornion a mers în solie, trimis fund de locuitorii din Dionysopolis, pentru a obţine bunăvoinţă. Se poate presupune o dată relativ târzie, sigur posterioară războaielor din regiunea Dunării mijlocii, pentru acţiunile întreprinse de Burebista în regiunea inferioară a Dunării şi implicit, la sudul Dunării. Toate datele duc la concluzia că în anul 72 î.e.n., când armatele romane au întreprins o acţiune militară în frunte cu M.Terentius Varro Lucullus, Burebista să nu fi fost încă stăpânul ţinuturilor din sudul Dunării. Evenimentul amintit era o acţiune adiacentă, de diversiune, în cadrul celui de al treilea război pe care îl purtau, pe atunci, romanii cu Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului şi al Bosporului. În lupta lui cu romanii, Mithridates reuşise să atragă de partea sa cetăţile greceşti de pe ţărmul de apus al Mării Negre. Pe unele dintre acestea, proconsulul Macedoniei, M.Terentius Varro Lucullus, le va smulge din alianţa cu Mithridates şi le va impune un tratat de alianţă cu Roma.
        În diversiunea din cadrul celui de al treilea război cu Mithridates, proconsulul Macedoniei a înfrânt rezistenţa bessilor şi a moesilor şi a supus şi prădat rând pe rând oraşele greceşti din Pontul Stâng, de la Apollonia până la gurile Dunării. Este puţin probabil ca Burebista să se fi găsit în fruntea geţilor care i-au opus rezistenţă în dreapta Dunării lui M.Terentius Varro Lucullus. Burebista stăpânea în acest timp doar peste tribul din care făcea parte şi teritoriul acestuia era cu siguranţă la nordul marelui fluviu.
        Alianţa impusă coloniilor greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre de către Varro Lucullus nu va fi de lungă durată. Ei îi va pune capăt o coaliţie greco-bastarno-getă ce va învinge armatele lui C.Antonius Hybrida, proconsul al Macedoniei între anii 62-60 î.e.n. Nenumăratele abuzuri au stârnit nemulţumire şi au provocat revolta cetătilor greceşti din Pont. Împotriva acestora, C.Antonius Hybrida a întreprins o acţiune militară de pedepsire. Inscripţia în cinstea lui Acornion îl arată petrecându-şi iarna lui 62 î.e.n. la Dionysopolis pentru ca în primavară să intre în acţiune. El este învins sub zidurile Histriei şi alungat din Dobrogea. Pentru nenumăratele lui abuzuri şi ticăloşii, C.Antonius Hybrida va fi judecat de senatul din Roma şi osândit la exil, cu toată apărarea înflăcărată a lui Cicero, fostul său coleg de consulat în anul 63 î.e.n..
        Despre înfrângerea lui C.Antonius Hybrida stă mărturie Titus Livius: "Proconsulul C.Antonius a întreprins în Tracia o acţiune lipsită de succes" (Titus Livius, Periochae, CIII) şi povestirea mai amplă pe care ne-o dă Dio Cassius. Acesta spune: "Cât a guvernat Macedonia, acesta [C.Antonius] a pricinuit multe necazuri atât celor care se aflau sub ascultarea lui, cât şi aliaţilor. Dar a trebuit şi el, la rându-i, să îndure multe. După ce pustii pământurile dardanilor şi ale vecinilor acestora, nu mai cuteză să li se împotrivească când l-a atacat, şi fugi de acolo, împreună cu cavaleria se retrase ca şi cum ar fi avut altceva de întreprins. Dardanii au învăluit atunci infanteria lui, i-au alungat cu forţa din ţara lor şi i-au smuls prada. Întrucât cu aliaţii din Moesia se purtase la fel, suferi o înfrângere, lângă cetatea istrienilor din partea bastarnilor din Sciţia, veniţi în ajutorul acestora, şi că a trebuit să fugă"(Dio Cassius, Historiae Romanae, XXXVIII, 10, 1-3). Tot Dio Cassius relatează cum M.Licinius Crassus mult mai târziu, în anul 28 î.e.n., fiind chemat în ajutor de regele get Rholes "prieten şi aliat al poporului roman" aflat în luptă cu un alt rege get din centrul Dobrogei, pe nume Dapyx, îl va urmări şi învinge pe acesta din urmă. După pieirea lui Dapyx, [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai puternică întăritură a statului lui Zyraxes [rege get din nordul Dobrogei], căci auzise că se aflau acolo steagurile luate de bastarni de la Caius Antonius, lângă cetatea istrienilor.
        Pe baza pasajului reprodus mai înainte şi care se referă la o perioadă mult mai târzie (28 î.e.n.), V.Pârvan a presupus însă participarea geţilor la lupta histrioţilor, ajutaţi de bastarni, din anul 61 î.e.n. Împotriva armatelor romane comandate de C.Antonius Hybrida. Şi mergând mai departe, marele nostru învăţat, se întreba dacă nu cumva încă de pe atunci Burebista însuşi să se fi aflat în fruntea geto-bastarnilor care, ajutându-i pe grecii din Histria, l-au învins pe C.Antonius Hybrida şi i-au luat steagurile despre care M.Licinius Crassus auzise, mai târziu, că s-ar afla în cetatea getică a Genuclei.
        Fără îndoială că întrebării formulate de V.Pârvan nu i se poate răspunde cu suficientă certitudine. Împrejurarea relatată de Dio Cassius, după care stindardele capturate de la C.Antonius Hybrida au fost duse într-o fortăreaţă getică, face cât se poate de plauzibilă participarea geţilor la luptele purtate în apropierea Histriei. De aici însă, nu reiese şi participarea lui Burebista la evenimente şi implicit, prezenţa lui în Dobrogea la anul 61 î.e.n. Ipoteza pare probabilă lui D.M.Pippidi şi acceptată de R.Vulpe (R.Vulpe, Getul Burebista, p.41). Pe de altă parte, H.Daicoviciu o respinge socotind că nu exista nici un temei documentar pentru care ar fi îndreptăţit acceptată (H.Daicoviciu, Dacia, p.31).
        Ipotezei în conformitate cu care Burebista ar fi cel ce conducea acţiunea bastarno-geto-elenică de la Histria, din anul 61 î.e.n., i se opun câteva fapte. În anul 60 î.e.n. ştim că Burebista se lupta cu boiii şi cu tauriscii la Dunărea mijlocie, şi că aceştia au fost zdrobiţi. Cu greu ne vine a crede că doar cu un an înainte să fi putut participa la lupta împotriva lui C.Antonius în Dobrogea. Ar trebui să presupunem o rapidă îmbarcare a oastei sale pe vase care pe apele Dunării să ajungă până în apropiere de Bratislava, unde s-au desfăşurat, probabil, cele mai importante episoade ale luptelor cu armata lui Critasiros. Chiar dacă am admite şi o astfel de posibilitate, o altă împrejurare vine să ne arate netemeinicia ipotezei de mai sus. Am văzut că Dio Cassius vorbeşte numai de bastarnii ce au sărit în ajutorul grecilor. Prezenţa geţilor în aceste lupte este presupusă doar conjuctural, fără existenţa unei atestări documentare sigure. Dacă ar fi participat la acţiuni, Burebista, atunci va trebui admis că la acea oră el îşi alcătuise deja numeroasa-i oaste (să nu uităm că ne găsim doar cu un an înaintea războiuiui cu celţii). În cazul când Burebista ar fi dat ajutor militar grecilor de la Histria, se poate socoti că acesta ar fi fost suficient, fără să mai fie nevoie de cel al bastarnilor. Dar, admiţând această posibilitate, va trebui să fim de acord că Burebista constituia deja o forţă care nu putea fi trecută cu vederea de textele literare respective.
        Prezenţa bastarnilor la luptă şi la înfrângerea lui C.Antonius Hybrida din Dobrogea constituie, după părerea noastră, un argument hotărâtor ce pledează împotriva participării lui Burebista la aceste acţiuni. Bastarnii instalaţi între Carpati şi Nistru, încă din preajma anului 200 î.e.n., extinzându-se apoi şi în podişul central moldovenesc, vor constitui una din forţele politice predominante la Dunărea de Jos, pe toată durata secolului al II-lea î.e.n. şi în prima jumătate a secolului I î.e.n. Ei au atacat în repetate rânduri coloniile greceşti din Pont, au pătruns chiar şi la sud de Balcani, participând alături de celţi ori de alte neamuri la coaliţii îndreptate împotriva Macedoniei. Când Burebista va interveni la sud de Dunăre, stăpânind pe ambele maluri ale fluviului, va pune capăt supremaţiei politice a bastarnilor, îi va împinge înspre nord, împiedicându-i să mai treacă peste teritoriile dacogetice. Abia după moartea sa, în perioada tulbure ce i-a urmat, bastarnii vor găsi prilejul de a pătrunde din nou până în Balcani. Dar, să nu anticipăm lucrurile.
        Deci, la anul 61 î.e.n., Burebista nu era încă stăpân peste teritorii sud-dunărene şi n-a participat la acţiuni militare de genul celeia care a dus la alungarea lui C.Antonius Hybrida din Dobrogea şi odată cu el a trupelor romane. El se găsea antrenat în marea ofensivă purtată împotriva triburilor celtice de la Dunărea de mijloc şi apoi a celor din regiunea Belgradului de azi.
        În urma victoriilor categorice obţinute în vest, forţa lui armată a sporit, prestigiul său a crescut continuu şi vertiginos, fapt ce i-a uimit pe contemporani. Este acea îndrăzneală de care vorbea Strabon, îndrăzneală dată de puterea din ce în ce mai mare de care dispunea. Abia acum, după ce îi va fi zdrobit pe boii şi pe taurisci, după ce îi va fi desfiinţat ca putere politică pe scordisci, după ce va fi întreprins acţiuni de pradă dincolo de hotarele Macedoniei, Burebista îi va îndrepta acţiunile militare spre bogatele cetăţi greceşti de pe malul de vest al Pontului Euxin.
        Înainte de orice este necesară identificarea scopului, a mobilului ce, în final, a dus la supunerea tuturor oraşelor-state de la Olbia până la Apollonia. Stabilirea scopului ce l-a determinat pe Burebista să supună cetăţile greceşti din Pontul Stâng nu poate fi decât presupus, avându-se în vedere întreaga lui politică şi conjunctură, să zicem internaţională, din acea vreme.
        S-a spus, în repetate rânduri, şi de mai mulţi cercetători, că Burebista ar fi ocupat cetăţile greceşti din Pont în vederea opririi înaintării romane. S-a vorbit chiar de o protecţie acordată coloniilor greceşti de către Burebista pe care acesta le-ar fi apărat împotriva romanilor ce se apropiau de Dunăre. După părerea noastră, o asemenea ipoteză nu este cu nimic justificată. Am arătat în repetate rânduri până acum care erau, în momentul istoric de care ne ocupăm, ţelurile romanilor, obiectivele spre care tindeau. Burebista ar trebui investit cu o formidabilă putere de previziune care să-l poată face capabil să întrezărească schimbarea direcţiei politicii externe a Romei ce va avea loc cu un secol mai târziu.
        Nici Mithridates al VI-lea Eupator, rege al Pontului şi al Bosporului, n-a reuşit să integreze în stăpânirea lui cetăţile greceşti din Pont în scopul luptei înverşunate pe care el o va duce cu romanii. Alăturarea acestora politicii regelui din Pont s-a făcut din cu totul alte motive, cu siguranţă, de natură economică. D.M.Pippidi a arătat necesitatea vitală a cetăţilor-state greceşti, ce-i avea temeiuri de ordin intern şi extern, de a se integra, de a se include într-o unitate economică mai mare, de tipul statelor elenistice din sudul şi estul mediteranean. "Din punctul de vedere al oraşelor greceşti, spune D.M.Pippidi, integrarea în sistemul de alianţe urzit de puternicul adversar al Romei însemna, pe de o parte, înlăturarea piedicilor din calea schimbului de bunuri între membrele vastei uniuni politice, pe de alta, sprijin împotriva populaţiilor băştinaşe, a căror presiune sporită n-ar fi putut-o susţine cu propriile lor mijloace". Este adevărat, însă, că pe parcursul celor patru grele războaie pe care Mithridates Eupator le va purta cu romanii în Asia ori în Europa, trage după sine şi cetăţile greceşti din Pont. Desprinderea unora dintre ele din sistemul economic şi politic al lui Mithridates şi implicit slăbirea acestuia, a fost scopul care l-a purtat pe generalul M.Terentius Varro Lucullus până la gurile Dunării. El va reuşi să stabilească (nu importă acum prin ce metode) alianţe cu unele dintre cetăţile-state greceşti din Pont. Alianţa oferită de romani urma s-o înlocuiască pe cea a lui Mithridates ce era în concordanţă cu interesele economice ale grecilor în sensul arătat mai înainte. Aceasta a durat până când C.Antonius Hybrida, în dorinţa lui de îmbogăţire rapidă, caracteristică, de altfel, întregii oligarhii senatoriale, va supune cetăţile greceşti din Pontul de vest la subsidii excesive. Atunci grecii se vor apăra cu armele şi cu ajutorul "barbarilor" vor pune capăt alianţei cu romanii.
        Nu raţiuni de ordin politic, de apărare împotriva unei cuceriri romane, pericol care exista de fapt, dar care era încă departe de a deveni iminent, ci faptele au dovedit-o, au fost cele care l-au determinat pe Burebista să întreprină cucerirea oraşelor greceşti de pe coasta de apus a Mării Negre şi cu atât mai puţin ocrotirea lor. Temeiurile trebuie să fi fost de ordin economic.
        Nu poate fi vorba de acţiuni izolate cu caracter de jaf îndreptate împotriva uneia sau alteia dintre cetăţile greceşti, ci de o politică bine chibzuită, de integrare a întregului litoral de vest al Pontului, cu toate oraşele sale, în statul daco-getic. Burebista a fost conştient de avantajele deosebite pe care le putea oferi pentru statul căruia abia îi pusese bazele, cucerirea bogatelor oraşe greceşti şi includerea lor în hotarele stăpânirii sale. O asemenea acţiune nu putea fi decât deosebit de fructuoasă. Cu ajutorul meşterilor greci aduşi din oraşele cucerite, Burebista îşi va construi formidabilul sistem de fortificaţii din Munţii Orăştiei. Tot cu ajutorul lor va dura în piatră şi alte cetăţi. Negustorii greci din Pont vor aduce un spor în dezvoltarea economiei, vor înviora substanţial comerţul şi vor stimula producţia. Mărfurile greceşti nu se vor limita acum numai la teritoriile extracarpatice, ci vor ajunge până în inima Transilvaniei şi chiar mai spre vest, până unde se întindea stăpânirea lui Burebista. În acest sens s-ar putea aminti că numai în cetatea de la Costeşti, într-un prim lot de monede determinate, au fost identificate 19 monede de bronz (deci nu poate fi vorba de un metal preţios ce putea atrage ca atare) bătute la Histria. Deşi sunt emise după anul 200 î.e.n. contramărcile pe care le poartă monedele fac dovada că acestea mai circulau încă în secolul I î.e.n. la Histria. Faptul ni se pare deosebit de semnificativ. Monedele de care vorbeam dovedesc ceva mai mult decât simple legături comerciale existente între grecii de la Histria şi dacii din sudul Transilvaniei, cum pe bună dreptate arătase V.Pârvan (V.Pârvan, Getica, p.80). Este bine ştiut faptul că monedele mărunte de bronz emise de cetăţile-state greceşti nu posedau o valoare de circulaţie prea mare. Ele aveau un caracter mai mult de uz intern. Împrejurarea că la Costeşti au fost descoperite nu mai putin de 19 monede histriote, fără îndoială pierdute ocazional, deci, folosite cotidian de cei care au vieţuit acolo, ne dă dreptul să presupunem că ele aveau putere de cumpărare şi aici. Iată o dovadă, după noi clară, a extinderii până departe în stăpânirea lui Burebista a economiei greceşti cu toate numeroasele ei implicaţii.
        Se dovedeşte din nou, în acest fel, genialitatea lui Burebista care a ştiut să intuiască exact implicaţiile multiple şi avantajele deosebite pe care le oferea cucerirea oraşelor-state greceşti din Pont. Această din dorinţa lui continuă, permanent manifestată, de a contribui la "ridicarea neamului său", ca să folosim expresia lui Strabon.
        Em.Condurachi face o comparaţie, după părerea noastră, deosebit de semnificativă între politica lui Burebista şi cea a lui Filip al II-lea, regele Macedoniei. Filip va asigura mai întâi hotarele de nord ale Macedoniei, învingând în lupte grele şi nu întotdeauna definitive triburile ilire şi tracice, ca apoi să pornească la cucerirea şi integrarea în statul său a oraşelor greceşti de pe coasta Traciei. Acelaşi lucru îl va face şi Burebista. El va asigura mai întâi hotarele de vest ale Daciei pe care le va fixa pe Dunărea mijiocie, îi va alunga pe boiii şi tauriscii ce se făcuseră stăpâni pe teritoriile dacice de vest şi le va supune pe scordisci, neamul ce deţinea supremaţia politică în lumea "barbară" de la sudul Dunării. Numai după aceea va începe să-şi extindă graniţele până pe coastele Mării Negre, să cucereaseă şi să integreze în statul său cetăţile greceşti din Pontul Stâng.
        Acţiunea de cucerire şi de supunere a cetăţilor greceşti din Pont a fost favorizată în largă măsură de condiţiile externe. Mithridates Eupator fusese deja definitiv învins de romani. El se refugiase mai întâi la ginerele său Tigranes regele Armeniei care la rândul său va fi învins de armatele romane (66-65 î.e.n.). De aici Mithridates se va refugia, mai întâi, în Colchida, la poalele munţilor Caucaz, ca apoi să ajungă în Bosfor unde îi va găsi moartea (Th.Reinach, Mithridate Eupator roi de Pont, p.377). Romanii erau ocupaţi în războaiele de cucerire şi supunere a gallilor şi mai cu seamă erau frământaţi de grave tulburări interne. Iată de ce grecii nu aveau la cine apela şi de ce Burebista a reuşit să supună cetăţile lor din Pontul Stâng. Burebista va profita şi de împrejurarea creată (după înfrângerea lui C.Antonius Hybrida), când armatele romane au fost alungate şi obligate să se retragă în hotarele provinciei Macedonia.
        Oricare vor fi fost sentimentele de care era animat Burebista, un lucru este sigur, de necontestat şi anume că, începând de pe la anul 55 î.e.n. şi până la moartea sa, el a stăpânit toate cetăţile greceşti de pe ţărmul de apus al Pontului Euxin, de la Olbia, situată la gurile Bugului şi până la Apollonia, pe coasta tracă. Faptul este relatat limpede, fără echivoc, de Dion Crysostomos, care, vorbind despre Olbia (Borysthenes), ne spune: "Ultima şi cea mai îndelungată cucerire [se spune că a avut loc] nu mai departe decât acum o sută cincizeci de ani. Geţii au luat atât oraşul Borysthenes, cât şi alte cetăţi aşezate pe drumurile Pontului Stâng, până la Apollonia". Documentele de care dispunem azi nu sunt în măsură să ne precizeze timpul şi modalitatea prin care Burebista a reuşit să supună toate cetăţile de la Olbia până la Apollonia. Ştim doar că Olbia a fost cucerită pe la 55 î.e.n. şi că la anul 48 î.e.n., când se datează decretul dionysopolitanilor în cinstea lui Acornion, acţiunea era deja terminată.
Deci, în linii generale, cucerirea şi supunerea cetăţilor greceşti a avut loc între 55 şi 48 î.e.n. Ni se pare cât se poate de verosimil ca tot în acest interval de timp să fi fost cucerit şi spaţiul de la sudul Dunării până la Balcani.
        Desigur că supunerea şi cucerirea cetăţilor greceşti, Burebista n-a realizat-o într-o singură campanie şi nici n-a acţionat în acelaşi mod. Unele dintre ele, foarte probabil, că nu i-au opus rezistenţă ci s-au grăbit să-i deschidă porţile. Aşa a fost cazul Dionysopolisului despre care ştim, din inscripţia ce conţine decretul în cinstea lui Acornion, că se bucura de favoarea regelui. Altele însă i s-au opus cu arma în mână, o opoziţie pe care au plătit-o foarte scump. Rezistenţa a fost înfrântă, zidurile dărâmate şi cetatea trecută prin foc. Despre toate acestea ne vorbesc textele literare şi inscripţiile găsite pe teritoriul diferitelor oraşe. Vom începe prezentarea lor cu Olbia, cea mai nordică dintre coloniile greceşti supuse de Burebista, şi aşa să avem siguranţa că aceasta a fost şi prima dintre cetăţile greceşti cucerite. Dimpotrivă, ni se pare mai firesc să fi fost supuse mai întâi cele de pe teritoriul Dobrogei, mai aproape de Dunăre. Neexistând însă documente în acest sens vom adopta simplul criteriu geografic pornind de la nord spre sud.
        Despre Olbia sau Borysthenes, la limanul Bugului (azi Parutino, nu departe de Nicolaiev, Ucraina), Dion Chrysostomos ne spune că semnele pe care le lăsase în urmă Burebista, se mai vedeau încă pe la anul 95 e.n., pe vremea când a călătorit el acolo. Un semn al ruinii - ne spune autorul - este starea proastă a construcţiilor şi restrângerea oraşului la un teritoriu mic. Istoricul din Prusa descrie, în cuvinte pline de compasiune, jalnica situaţie în care se găseau grecii din Olbia, pe vremea sa, la un secol şi jumătate după ce oraşul a fost cucerit şi distrus de geţi. El fusese refăcut doar în parte, pe un perimetru cu mult mai mic decât avusese înainte. Urmele dezastrului provocat de cucerirea şi distrugerea cetăţii au fost constatate şi pe cale arheologică.
        Tot în legătură cu distrugerea Olbiei de către Burebista s-a pus şi o inscripţie olbiopolitană şi anume decretul în cinstea lui Nikeratos în care se vorbeşte despre "duşmanii care se adunaseră de peste tot împotriva oraşului". Data inscripţiei nu este precizată şi de aceea unii istorici socot că ar putea fi vorba de evenimente premergătoare cuceririi Olbiei de către geţi.
        Data cuceririi Olbiei, pe baza relatărilor lui Dion Chrysostomos, a fost pusă de istoricii moderni spre mijiocul secolului I î.e.n., pe la anul 55 î.e.n.. Ocuparea oraşului grecesc de la limanul Bugului n-a fost o treabă uşoară. El era înconjurat cu ziduri de-a dreptul impresionante, de veacuri în picioare, fără a mai socoti faptul că avea permanent deschis drumul spre mare şi cu toate acestea, zidurile au fost străpunse oraşul în mare parte distrus. Pentru o asemenea acţiune era nevoie nu numai de o oaste puternică pe care Burebista o avea deja călită în lupta cu războinicele triburi celtice, ci şi de o deosebită ingeniozitate şi iscusinţă a comandantului. Burebista se dovedeşte a fi şi de această dată un adevărat geniu militar. S-a presupus - pe de o parte - luându-se de bună inscripţia lui Nikeratos, ori la cucerirea Olbiei, Burebista ar fi avut concursul bastarnilor iar, pe de altă parte, sprijinul nemulţumiţilor din interior.
        Pare neverosimil un ajutor al bastarnilor care să fi concurat la cucerirea Olbiei, doar în măsura angajării lor ca mercenari în oastea lui Burebista. Or, pentru a ajunge la Olbia, Burebista trebuie să fi intrat deja în conflict cu bastarnii. Supoziţiile ar putea continua, însă din lipsă de documente se poate socoti inutilă iniţierea lor. La fel de neverosimil pare a fi şi ajutorul pe care l-ar fi dat lui Burebista nemulţumiţii din interiorul Olbiei. Fără îndoială că nemulţumiţi au existat la Borysthenes, aşa cum existau în oricare societate împărţită în clase antagoniste, dar Burebista era un "barbar" ce trebuie să fi înspăimântat deopotrivă pe cei bogaţi ca şi pe cei săraci. Nici unii dintre acetia n-ar fi fost cruţaţi în cazul reuşitei. Or, Burebista a izbutit să cucerească Olbia, s-o devasteze şi s-o distrugă.
        Principial nu pot fi excluse cele două ipoteze prezentate dar, hotărâtor este talentul militar deosebit al marelui rege. Cât va fi durat asediul şi care a fost cantitatea capturilor, nu o precizează nici un izvor. Asediul n-a putut fi de lungă durată, mai degrabă un atac fulgerător, deoarece sigur în anul 48 î.e.n., deci numai după şapte ani, Burebista a reuşit deja să cucerească şi cea mai de sud dintre cetăţi, Apollonia. Lăsând la o parte drumul, trebuie avut în vedere că mai erau încă multe şi puternice cetăţi ce trebuiau cucerite şi răstimpul era scurt.
Care a fost soarta cetăţii Tyras (azi Belgorod-Dniestrovskii, în R.Moldova) nu o spune nici un document. Este posibil ca, înspăimântaţi de soarta cruntă a Olbiei, grecii din cetatea de la gurile Nistrului să nu fi opus nici o rezistenţă şi să-i fi deschis porţile lui Burebista şi armatei sale.
        Cetatea Aegyssos de pe Dunăre (Tulcea de azi) pare să se fi opus şi de aceea ea a fost asediată şi cucerită, dacă într-adevăr la acest asediu se referă un pasaj din epistolele poetului Ovidiu exilat ceva mai târziu, pe vremea lui Augustus, la Tomis (Ovidiu, Ex Ponto, I, 8).
        Despre Histria se ştie că a fost nu numai prădată de Burebista, dar şi ocupată efectiv pentru o vreme, împreună cu ţinutul învecinat. O inscripţie, descoperită aici şi anume, decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, vorbeşte despre nenorocirea abătută asupra oraşului, de distrugerea zidurilor de apărare, de vremurile grele prin care a trecut atât oraşul cât şi ţinutul. Datele pe care le oferă inscripţia ce îl cinsteşte pe Aristagoras sunt confirmate de observaţiile făcute cu ocazia săpăturilor din "Zona sacră" a Histriei, unde se constată un puternic incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I î.e.n.. Întreaga zonă în urma prăpădului a fost abandonată şi pe locul ei, abia după un secol, se vor ridica modeste locuinţe. Catastrofa constatată arheologic în "Zona sacră" şi descrisă sumar, însă elocvent, în epigrafa dedicată lui Aristagoras, n-a putut fi provocată decât de cucerirea lui Burebista, ca urmare a rezistenţei armate pe care i-au opus-o histrioţii. După ce zidurile au fost sfărâmate şi cetatea prădată iar o bună parte a ei incendiată, Burebista a lăsat aici o garnizoană militară. Printre ruinele templelor s-au găsit destule urme care fac dovada sălăşluirii în interiorul cetăţii a unei trupe geto-dacice pe un interval de timp îndelungat.
        Datorită amănuntelor ce le conţine decretul pentru Aristagoras, grăitoare nu numai pentru Histria dar şi pentru celelalte cetăţi greceşti cucerite de Burebista, este utilă reproducea lui.
        "Întrucât Aristagoras al lui Apaturios, coborâtor dintr-un părinte de seamă şi din strămoşi binefăcători ai Obştii - se spune în expunerea de motive a decretului - ... năzuind să le urmeze pilda şi să calce pe urmele lor, la întoarcerea în patrie, după nenorocirea abătută asupra oraşului, când cetatea era fără ziduri, iar locuitorii se găseau din nou în primejdie împreună cu nevestele şi copiii, însărcinat de cetăţeni cu repararea zidurilor, a luat asupră-i cu bărbăţie şi devotament întreaga supraveghere a lucrărilor, fără să se sustragă ostenelilor trupeşti, nici vreuneia din celelalte griji legate de opera de reclădire; iar după ce patria a fost din nou întărită şi unul câte unul, cetăţenii au prins să revină în oraş de pe meleaguri duşmane câte o dată negociind cu iscusinţă cu barbarii care stăpâneau ţinutul, alteori punând la dispoziţia cetăţenilor sumele necesare pentru răscumpărare, s-a arătat săritor la toate nevoile, acordând nu numai alor noştri, dar şi străinilor [domiciliaţi la Histria] împrumuturi numeroase şi purtându-se cu toţi în chipul cel mai dezinteresat.
        Trei ani mai târziu - aflăm mai departe - ca urmare a samavolniciilor barbarilor ce continuau să stăpânească ţinutul cetăţenii găsindu-se din nou în situaţia de a nu avea preot al lui Apollo tămăduitorul [protectorul oraşului], întrucât averile particulare erau secătuite, Aristagoras s-a oferit singur şi înfăţişându-se în Adunare şi primind cununa divinităţii, şi-a câştigat un îndoit, titlu de recunoştinţă a zeilor şi a celor cărora le făcuse binele."
        Din documentul reprodus, se desprind câteva constatări deosebit de interesante pentru noi şi cum spuneam, ele pot fi extinse şi în cazul celorlalte cetăţi greceşti pe care Burebista le-a supus prin forţa armelor ori pe cale paşnică. Acele dintre cetăţile greceşti de pe ţărmul de apus al Pontului Euxin care s-au opus lui Burebista au fost aspru pedepsite. Cum era firesc, pentru a putea ocupa cetatea, o parte a zidurilor au fost distruse. Dar, imediat ce animozităţile provocate de cucerire s-au liniştit fortificaţiile au început să fie refăcute, stăpânirea asupra cetăţii o avea, fără îndoială, Burebista.         Faptul reiese din decretul în cinstea lui Aristagoras. Acelaşi document vorbeşte de captivi. Aceştia puteau fi şi nu au fost răscumpăraţi. Burebista va stăpâni nu numai oraşul cucerit, ci şi ţinutul Histriei şi cel dintre Dunăre şi Balcani care dacă n-a fost cucerit mai înainte, acum va intra cu siguranţă în stăpânirea lui devenind astfel "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia", cum îi intitulează pe îndreptăţit temei inscripţia din Dionysopolis.
        Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, furnizează dovada sigură că acţiunea de cucerire a cetăţilor greceşti din vestul Pontului a fost îndelung premeditată şi pregătită de Burebista, în vederea includerii acestora între graniţele statului său. Nu poate fi vorba de acţiuni sporadice de jaf, ci de o politică bine chibzuită de supunere a tuturor cetăţilor împreună cu teritoriile lor de fixare a hotarelor la malul Mării Negre. Acelaşi decret vorbeşte de stăpânirea "barbarilor" şi după trei ani. Dar, n-a fost vorba doar de trei ani, ci de tot restul vieţii lui Burebista.
Din aceeaşi sursă, reies şi samavolniciile pe care le-au suferit locuitorii Histriei (la 3 ani după ocuparea ei), care au dus la secătuirea averii lor. Pare limpede că această relatare se referă la tributul pe care Burebista l-a impus oraşului, ca de obicei, în fiecare societate împărţită în clase, greul îl vor duce masele. Doar averea acestora a fost secătuită. Pe Aristagoras îl vedem dispus şi capabil să poarte cununa zeului protector, cinste ce implica serioase cheltuieli. Acelaşi lucru îl va face Acornion la Dionysopolis pe vremea iernării acolo a lui C.Antonius Hybrida cu armata sa.
        Despre Aristagoras, încredinţat de histrioţi cu conducerea lucrărilor de refacere a cetăţii, mai aflăm, din decretul emis în cinstea lui, că a pus "la dispoziţia cetăţenilor sumele necesare pentru răscumpărare" acordându-le "numeroase împrumuturi". Iată dovada că averea lui Aristagoras n-a fost deloc secătuită şi este mai mult decât probabil că la fel cu a lui, n-a fost secătuită nici averea altor fruntaşi din bogata cetate milesiană de pe malul golfului Sinoe. Deci, sarcinile tributului afectau, mai cu seamă, masele, averile acestora au fost secătuite.
        "Nenorocirile" menţionate de redactorul decretului în cinstea lui Aristagoras nu vor fi fost aşa de mari. Cetatea este refăcută, la scurt timp, locuitorii săi au fost luaţi în captivitate se întorc "unul câte unul" pe la casele lor şi viaţa reintră în normal. Se aleg preoţi, se face un intens comerţ ce se va desfăşura pe cuprinsul întregii stăpâniri a lui Burebista. Monedele histriene vor circula până în inima Daciei. Profiturile negustorilor vor fi din nou asigurate şi colonia milesiană va continua viaţa şi activitatea pe parcursul a peste un deceniu, sub stăpânirea lui Burebista, suveranul în stare să-i garanteze securitatea. Histria, odată cu supunerea ei de către Burebista, a păşit într-o nouă etapă istorică. De data aceasta nu mai era vorba de un protectorat al unor regi cum a fost de pildă Rhemaxos şi care se reducea în ultimă instanţă la plata unui tribut, ci mai întâi de o ocupare efectivă militară şi mai apoi, de o integrare într-un stat geto-dac.
        În textul decretului ce-l cinsteşte pe Aristagoras, numele lui Burebista nu figurează. Nu poate fi o banală întâmplare. Pomenirea numelui regelui ce stăpânea peste cetate, într-o inscripţie în care se amintesc atrocităţile războiului prin care aceasta fusese cucerită, "samavolniciile" ce i se datorau, în primul rând lui, ar fi însemnat cutezanţi, implicit, ar fi comportat riscuri. De aceea, se foloseşte doar genericul inofensiv de "barbar" fără designarea regelui ori a neamului său.
        Despre soarta celeilalte colonii milesiene, de pe teritoriul de azi al Constanţei, despre Tomis, documentele existente astăzi nu sunt suficient de clare. Un decret dat în cinstea gărzii civice ar ilustra, după unii autori, situaţia tragică a oraşului de pe urma atacului geţilor lui Burebista. Asediul ar fi provocat o panică atât de mare în rândul locuitorilor, încât mulţi, pierzând nădejdea de a mai putea salva oraşul, îl părăsesc. Cu această ocazie au fost numiţi doi strategi ce aveau sarcina alcătuirii unei gărzi compuse din 40 de oameni ce aveau menirea să păzească turnurile şi căile de acces în cetate. După alţii însă, decretul în cinstea gărzii civice ar reflecta o stare de alarmă şi de slăbire a capacităţii de rezistenţă a oraşului pricinuită de boli şi de lipsuri. El nu poate fi pus, aşa cum arăta D.M.Pippidi, pe seama asediului cetăţii de către geţi, din lipsa raportului între gravitatea pericolului şi mijloacele mai mult decât modeste folosite pentru a-l evita. O gardă civică de 40 de oameni, oricât de instruită ar fi fost, nu putea fi pusă să apere cetatea împotriva asedierii ei de către oştile lui Burebista. Mai este de adăugat apoi că în textul inscripţiei nu se găseşte nici cea mai vagă aluzie la ocuparea Tomisului de către geţi. Dimpotrivă, se arată clar că datorită vigilenţei celor doi strategi şi a gărzilor, tomitanii au reuşit să scape odată mai mult de o primejdie iminentă. Nici cu privire la datarea documentului aflat în discuţie, părerile nu sunt unanime, oscilând între sec. II î.e.n. şi sec. I e.n. El a fost atribuit sfârşitului sec. II î.e.n. de M.I.Rostovtzeff, urmat apoi de T.V.Blavatskaia, de I.Stoian. D.M.Pippidi crede însă că este vorba de primii ani ai erei noastre. Argumentele aduse de D.M.Pippidi par convingătoare. Nu pare credibil ca tomitanii să fi fost atât de naivi, încât să-şi închipuie că ar fi putut face faţă oştilor lui Burebista cu o gardă civică alcătuită din 40 de oameni şi apoi, acceptând prima dintre ipoteze, ar trebui conchis că Burebista a fost învins de garda tomitană, de vreme ce în decret se vorbeşte de scăparea din primejdie. În lipsă de alte documente, va trebui să admis, împreună cu D.M.Pippidi, ipoteza după care Tomisul şi-ar fi deschis porţile lui Burebista.
        Aceeaşi incertitudine este întâlnită şi în cazul cetăţii Callatis (Mangalia de azi). O inscripţie descoperită aici vorbeşte despre un cetăţean al orşaului al cărui nume rămâne necunoscut, care a echipat un vas de război pe cheltuiala lui şi în acest fel, a contribuit la apărarea patriei, merit pentru care este lăudat în inscripţie. Epigrafa a fost pusă, de unii istorici, în legatură cu evenimentele legate de epoca lui Burebista fapt pe care alţii îl contestă, fără a exista siguranţă, nici într-un sens, nici în altul. Mai plauzibilă pare opinia lui D.M.Pippidi, în conformitate cu care inscripţia în discuţie nu are nici o legătură cu vremea lui Burebista, ţinând seama şi de împrejurarea că Burebista va ataca cetăţile greceşti din Pontul Stâng de pe uscat şi nu de pe apă. Deci, vasul despre care vorbeşte inscripţia trebuie să fie în legătură cu un alt eveniment. Aşa stând lucrurile, se poate presupune, bineînţeles, ipotetic până la descoperirea unor noi dovezi, că nici callatienii n-au opus lui Burebista o rezistenţă armată.
        Acelaşi lucru se pare că l-au făcut şi locuitorii oraşului Dionysopolis (azi Balcic, Bulgaria). Inscripţia în cinstea lui Acornion vorbeşte de bunele relaţii existente între cetate şi regele Burebista şi de avantajele pe care le-a obţinut Acornion pentru patria sa, de la marele rege. De aici se poate trage concluzia că cetatea Dionysopolis n-a avut de suferit şi în consecinţă că ea nu s-a opus lui Burebista.
        Pare foarte plauzibil că locuitorii oraşelor Tomis, Callatis şi Dionysopolis, cunoscând dezastrul suferit de Histria şi de Olbia, să încerce a căpăta bunăvoinţa regelui Burebista, supunându-i-se fără o rezistenţă armată.
        Din Odessos (azi Varna, Bulgaria) dispunem de lista unor preoţi (poate eponimi) întocmită "după întoarcerea din bejenie". Inscripţia este considerată a fi o aluzie evidentă la risipirea locuitorilor prilejuit de atacul ori de vestea apropierii armatelor ce-l aveau în frunte pe Burebista . Epigrafa constituie o dovadă a suferinţelor îndurate de locuitorii din Odessos fără să fie în acelaşi timp o dovadă a cuceririi oraşului pe calea armelor de către Burebista.
        Dacă rămâne problematic în ce măsură locuitorii oraşului Odessos s-au opus ori nu cu arma în mână, lui Burebista, se ştie însă sigur că cei din Mesembria (azi Nesebăr, Bulgaria) au făcut-o. O inscripţie de aici, păstrată fragmentar, laudă pe trei strategi ce s-au distins "conducând oastea în războiul împotiva lui Burebista". Ea a fost publicată de E.Kalinka, completată şi interpretată foarte bine de către O.Seure. Acelaşi document vorbeşte despre gărzile de zi şi de noapte organizate pentru a semnala pericolul ce s-ar fi ivit de pe urma unui atac prin surprindere.
Total neclară este modalitatea prin care Burebista a supus Apollonia (azi Sozopol, Bulgaria). Nu se ştie în ce măsură Apollonia puternic distrusă de romani, pe vremea lui M.Terentius Varro Lucullus, a fost refăcută, după cum presupune V.Pârvan, astfel încât să poată opune rezistenţă armată lui Burebista. Inscripţia pe care se bazează V.Pârvan pare, mai curând, să dateze din sec. II-III e.n. Şi de aceea se poate presupune că locuitorii Apolloniei neputându-se apăra îndărătul zidurilor nu vor fi opus o rezistenţă prea îndârjită.
        Chiar dacă documentele existente azi nu sunt în măsură să precizeze o mulţime de amănunte pe care am dori să le cunoaştem, ele sunt suficiente pentru a dovedi, fără putinţă de tăgadă, că Burebista a ocupat, într-o formă sau alta, toate bogatele colonii greceşti din Pontul Stâng, de la Olbia până la Apollonia. El a inclus în stăpânirea sa nu numai cetăţile respective, ci şi întregul teritoriu de la sud de Dunăre, până la Balcani şi litoralul Mării Negre. În acest spaţiu locuiau, alături de geţi şi alte neamuri pe care el le-a supus, la fel cum va supune şi în est alte seminţii străine.

SUPUNEREA SEMINŢIILOR DIN ESTUL DACIEI

        Mai întâi va trebui stabilit care erau populaţiile ce locuiau la est de Dunăre şi Nistru, până în regiunea Olbiei, teritorii până unde se ştie sigur că s-a întins stăpânirea lui Burebista. Descriind aceste ţinuturi, Strabon spune: "prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru şi Borysthenes [Olbia] este pustiul geţilor. Apoi vin tirageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care se numesc regali apoi urgii". Geograful Ptolemaeus aminteşte la est de Carpaţi pe costoboci, carpi, bastarni şi sarmaţi (Ptolemaeus, Geographia, III, 8, 1-3).
        Carpii, un trib daco-getic ce locuiau iniţial doar în regiunea Carpaţilor răsăriteni, s-au extins treptat spre sud reuşind să-şi impună supremaţia din ce în ce mai mult asupra altor triburi dacice. Mai târziu, în sec. II-III e.n., ei vor deţine supremaţia politică asupra tuturor triburilor geto-dacice de la est de Carpaţi atacând mereu hotarele Imperiului. Până unde se vor fi extins spre sud carpii, pe vremea lui Burebista, nu se poate şti. Sigur este ca întreaga Moldovă va fi inclusă în hotarele stăpânirii lui Burebista. Izvoarele nu precizează modalitatea prin care Burebista va alătura celorlalte triburi daco-getice pe cele din Moldova. Nu se ştie nici vremea când s-au întâmplat evenimentele. Este foarte probabil ca înglobarea teritoriilor daco-getice de la est de Carpaţi, Burebista s-o fi întreprins aproximativ în aceeaşi vreme cu cea de cucerire a cetăţilor greceşti din Pontul Stâng, ca o acţiune pregătitoare a acesteia.
        Costobocii locuiau undeva în nordul Moldovei fără să se poată preciza cu destulă siguranţă aria lor exactă de locuire. Unii cercetători sunt de părere că ei ocupau o zonă ce se extinde atât la apus cât şi la răsărit de Carpaţi. Părerile istoricilor moderni sunt împărţite şi cu privire la originea lor. Cei mai mulţi dintre învăţaţi susţin originea tracodacică a costobocilor, nelipsind nici cei care presupun că ei ar fi slavi, celţi ori celţi dacizaţi. Descoperirile arheologice sprijină cu fermitate caracterul daco-getic al costobocilor înglobaţi şi ei, foarte probabil, între hotarele stăpânirii lui Burebista.
        Tirageţii, pe care Strabon îi aminteşte de mai multe ori în opera sa (II, 5, 12; II, 5, 30; VII, 3, 17), erau un trib getic ce locuiau în regiunea inferioară a Nistrului (Tyras). Ei n-au constituit nicicând o mare putere politică, fiind supuşi mai întâi supremaţiei politice a sciţilor şi apoi a bastarnilor.
        Se pare că în vremea lui Burebista supremaţia politică, cel puţin a spaţiului dintre Carpaţi, Prut şi Nistru o deţineau bastarnii. Această populaţie războinică de origine germanică a emigrat în sec. III-II î.e.n. din regiunea superioară a Oderului şi a Vistulei, ocolind pe la nord Carpaţii traversând Galiţia au ajuns până în Moldova, extinzându-se şi de o parte şi de alta a Nistrului. Lor le aparţine aşa-numita cultură de tip Poieneşti (după numele localităţii Poieneşti din jud.Vaslui) şi Lukacovka (în R.Moldova). Aşezarea bastarnilor între Carpaţi şi Nistru s-a făcut în jurul anului 200 î.e.n., aceştia preferând zonele păduroase şi reliefurile mai înalte cum sunt colinele subcarpatice ori podişul central moldovenesc. Urmele lor lipsesc în zonele de stepă, dovedind astfel că au evitat regiunile joase.
        Descoperirile aparţinând bastarnilor din Moldova se datează mai cu seamă în sec. III-II î..e.n., scăzând simţitor în sec. II-I î..e.n.. În aşezările din secolul I î..e.n. elementele bastarne lipsesc cu desăvârşire. Fenomenul s-a explicat prin asimilarea acestora în masa autohtonilor. Deşi explicaţia poate fi justificată, în parte, pentru nordul Moldovei, trebuie adăugat însă că pentru această zonă, ca şi pentru cea central-moldovenească ori de sud, lipsa elementelor de cultură bastarnă se datoreşte alungării acestora de către Burebista.
        Nici un izvor literar nu menţionează un război al lui Burebista cu bastarnii şi cu toate acestea, pare neîndoielnic că el a fost o realitate. Existenţa lui a fost postulată încă de la începutul secolului de către Brandis. Bastarnii ce deţinuseră supremaţia politică la Dunărea de Jos vor fi zdrobiţi de Burebista şi împinşi undeva într-o zonă de nord. De aici, profitând de moartea marelui rege şi de vremurile tulburi ce i-au urmat, mulţi dintre ei, în anul 29 î.e.n., vor emigra în Balcani. Faptele ne sunt relatate, pe larg, de către Dio Cassius (21, 23-26). Invazia bastarnilor din anul 29 î.e.n. este descrisă nu ca o incursiune obişnuită de jaf, ci ca o căutare a unei noi patrii. Este vorba de o numeroasă populaţie, de familii, cu turme şi întreg avutul. Cu aceştia romanii vor avea de susţinut un război ce a durat doi ani, în urma căruia bastarnii au fost învinşi şi regele lor Deldon omorât.
        Dar, lăsând la o parte istoria bastarnilor din vremea lui Augustus, este foarte posibil ca nu toate triburile bastarne să fi fost alungate spre nord, unele dintre ele au putut fi incluse între hotarele stăpânirii lui Burebista, aşa cum au fost şi alte neamuri străine. Fiind nimicită, forţa politică a bastarnilor şi redusă substanţial din punct de vedere cantitativ este posibil ca cei rămaşi să se fi asimilat rapid în masa autohtonilor, în aşa fel încât să nu mai poată fi surprinşi din punct de vedere arheologic.
        A mai rămas problema sarmaţilor. Aceştia fac parte din aceeaşi grupă a iranienilor de vest ca şi sciţii, a căror supremaţie politică în regiunile nordpontice, o vor prelua. Strabon aminteşte la est de Nistru seminţii sarmate. S-a susţinut chiar existenţa unui "imperiu" compus dintr-o mare confederaţie de triburi sub supremaţia sarmaţilor regali. Acest "imperiu", după părerea cercetătorului maghiar J.Harmatta, s-ar fi întins de la Don la Dunăre, înglobând şi teritoriul de sud-est al Transilvaniei precum şi nord-vestul Bulgariei. "Imperiul" sarmat al lui J.Harmatta ar fi existat între 125 şi 61 î.e.n. El a fost stabilit pe baza stilului folosit la ornamentarea unor podoabe de argint descoperite în această extinsă zonă. Bineînţeles că influenţele iraniene au putut fi transmise prin sarmaţi artei geto-dacice, deci existau şi alte filiere posibile şi cu mult mai verosimile, dar aceasta nu înseamna nicidecum, aşa cum, pe bună dreptate arăta I.Nestom, prezenţa efectivă a sarmaţilor în aceste regiuni, nemaivorbind de un "imperiu". Afinităţile stilistice de origine iraniană sunt departe de a-i putea susţine.
        Sarmaţii vor înainta mereu spre Dunăre, dar în secolul I î.e.n. nu vor depăşi ca teritoriu ocupat efectiv ci locuit de ei, linia Niprului. Incursiunile lor se vor extinde cu siguranţă şi asupra zonei de la vest de cursul Niprului, unde îşi vor fi exercitat supremaţia politică. De aceea, Strabon vorbeşte de o vecinătate a tirageţilor cu sarmaţii. Undeva, în stepele nord-pontice, se întâlnesc seminţiile dacogetice cu cele sarmate. Expansiunii sarmaţilor spre vest le pune stavilă Burebista, ce înaintează până la Olbia. În aşezarea daco-getă de la Piatra Şoimului (jud.Neamţ) din Moldova s-a găsit un frumos cazan de bronz de tip sarmat, despre care R.Vulpe a arătat că acesta era folosit la cult de către populaţiile nomade din stepele nord-pontice. Gh.Bichir citează mai multe obiecte analoage cazanului din Moldova ce s-au descoperit pe teritorii sarmate. Pe baza acestora, cercetătorul bucureştean a atribuit cazanul de la Piatra Şoimului sarmaţilor, punând prezenţa lui aici pe seama unor relaţii de schimb ori a unui război dintre daci şi sarmaţi. Prima dintre ipoteze pare cu totul exclusă dacă se ţine cont de utilitatea piesei în discuţie. Fiind un obiect folosit în ritualul religios, în primul rând având caracter sacru, nu putea fi vândut sub nici un motiv, iar în al doilea rând, el n-ar fi fost cumpărat de cineva care nu era de aceeaşi credinţă. Daco-geţilor le sunt străine asemenea obiecte de cult. Cea de a doua ipoteză însă, pare cât se poate de verosimilă. Din păcate, cazanul de bronz de la Piatra Şoimului nu poate fi datat cu suficientă certitudine. Aşezarea dacică în care s-a găsit cazanul a fost atribuit de către R.Vulpe, conducătorul săpăturilor arheologice, secolelor I-III e.n.. Gh.Bichir este de părere însă că aşezarea respectivă trebuie datată în sec. II-I î.e.n.. În cazul că ultima datare este bună, se poate presupune că piesa de cult sarmată a fost capturată de oştenii lui Burebista şi pe această cale a ajuns în aşezarea din Moldova. Oricum ar fi, pare verosimil ca între daco-geţii lui Burebista şi sarmaţi să se fi purtat lupte. Datorită acestora, sarmaţii vor fi opriţi o vreme să înainteze spre vest.

PHARSALUS

        Deznodământul războiului dintre Caesar şi Pompeius s-a petrecut înainte ca Burebista să fi putut interveni cu armata dacă pe teatrul de operaţii din Macedonia. La 9 august 48 î.e.n., Caesar şi-a luat revanşa asupra lui Pompeius, de data aceasta într-o luptă care s-a dovedit decisivă, desfăşurată la Pharsalus. Epilogul conflictului a avut loc mai târziu, în anul 45 î.e.n., când ultimele resturi ale sprijinitorilor lui Pompeius au fost strivite la Munda, dar după Pharsalus, Caesar devenise unicul stăpânitor al celei mai mari puteri a timpului.

BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN
5. www.dracones.ro

RĂZBOAIELE DACILOR - PÂNĂ LA BUREBISTA

2012-03-08T10:26:00.003+02:00

CONFLICTUL DINTRE GETI ŞI DARIUS (514 î.e.n.)

        Cauzele conflictului declanşat în anul 514 î.e.n., între Imperiul persan şi sciţi au fost complexe. Potrivit explicaţiei date de Herodot, ar fi fost vorba de o expediţie ce a avut ca scop pedepsirea sciţilor care locuiau în spaţiul nord pontic, întinzându-se la vest până către linia Nistrului. Urmărindu-i pe cimmerieni, sciţii efectuau dese incursiuni în provinciile asiatice ale Imperiului persan. Dar asemenea incursiuni avuseseră loc cu circa două secole înainte, astfel încât pedepsirea atât de târzie a făptaşilor, dacă ar fi fost invocată de perşi, a putut servi cel mult ca pretext pentru atacarea sciţilor. O explicaţie plauzibilă este aceea că Imperiul persan, aflat într-o perioadă de intense pregătiri în vederea unei confruntări cu polisurile greceşti din Peninsula Balcanică, a urmărit să-şi asigure frontierele asiatice nordice şi de el, a forţelor scitice. Expediţia putea fi şi o demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, pentru captarea tracilor şi macedonenilor în sfera influenţei persane şi implicit, pentru izolarea Eladei. În cazul în care ar fi reuşit, expediţia din anul 514 î.e.n. ar fi creat nu numai uriaşe avantaje strategice Imperiului persan, aducând în stăpânirea lui Darius întregul complex al comunicaţiilor pe uscat şi pe mare dintre Europa şi Asia, cu toate foloasele economice şi politice care decurgeau din aceasta; oricum, Marea Neagră ar fi devenit, în fapt, un "lac" persan.
        Pentru războiul împotriva sciţilor au fost concentrate forţe uriaşe - Herodot le evaluează la 700.000 de luptători şi 600 de corăbii. După trecerea pedestrimii şi cavaleriei pe ţărmul european al Hellespontului, flota a primit ordin să se îndrepte spre gurile Dunării şi să pătrundă în amonte pe fluviu până la un loc potrivit unde trebuia să construiască un pod destinat forţelor terestre care, între timp, urmau să înainteze prin zona tracă spre nord. Podul fusese întins "cale de două zile" în susul fluviului, de la mare, acolo "unde se răsfiră gurile Istrului" (Herodot, IV, 89) - undeva între oraşele de azi Tulcea şi Isaccea (jud. Tulcea). Marşul forţelor terestre persane s-a desfăşurat pe un itinerar care, în linii generale, a urmat linia ţărmului vestic al Mării Negre, neabătându-se mult spre interiorul peninsulei. Nici coloniile greceşti, nici triburile trace nu s-au ridicat împotriva forţei de invazie persane.
        Singura rezistenţă de care s-a izbit Darius în înaintarea lui a venit din partea geţilor. Din păcate, Herodot nu dă nici un amănunt în privinţa locului sau a desfăşurării acţiunii. Se poate presupune numai că împotrivirea cu armele a fost iniţiată de o uniune de triburi getice. Având în vedere superioritatea covârşitoare a armatei persane, atacurile geto-dacilor vor fi îmbrăcat forma hărţuirii, executată de arcaşi călări. Faptul că Herodot a menţionat acest episod s-a datorat, desigur, înainte de toate caracterului lui neobişnuit, singular în raport cu atitudinea neamurilor tracilor de sud - care "i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire" (Herodot, IV, 93) - dar nu este exclus ca atacurile geţilor să fi avut şi o amploare deosebită căci, referindu-se la rezultat, istoricul grec atribuie o importanţă demnă a fi subliniată biruinţei repurtate de perşi.
        Acest episod constituie prima afirmare militară a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic într-o confruntare cu armata unei mari puteri expansioniste cum era, în epocă, Imperiul persan. Apreciind calităţile militare ale geţilor şi tactica aplicată de ei în luptă, regele Darius s-a străduit apoi să determine o parte din ei să se alăture armatei persane în expediţia desfăşurată la nord de Dunăre.
        Despre etapele următoare ale înaintării oştirii persane prin spaţiul dintre fluviu şi mare se cunosc puţine detalii. Este de admis că alte rezistenţe nu au mai fost întâlnite în cale, iar cetăţile-colonii greceşti se vor fi supus fără rezistenţă. Oastea sciţilor condusă de Idanthyrsos continua să rămână - judecând după aprecierile lui Herodot -, superioară celei persane în ceea ce priveşte mărimea efectivelor, în schimb, ea era inferioară adversarului din punctul de vedere al organizării şi dotării cu material. În această situaţie, sciţii au adoptat de la începutul campaniei singura tactică adecvată: evacuarea familiilor şi a bunurilor din calea adversarului şi hărţuirea acestuia, fără a angaja o bătălie decisivă care le-ar fi fost fatală. Prin această tactică, aplicată se pare şi în alte împrejurări asemănătoare - scria Herodot - "este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe; cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?" (Herodot, IV, 46).
        Lipsa de provizii şi privaţiunile de tot felul l-au determinat pe Darius să ordone retragerea. Aceasta s-a efectuat pe un itinerar nu mult diferit de cel urmat în prima parte a războiului, armata persană fiind adeseori hărţuită de sciţi.
        Consecinţele războiului din anul 514 î.e.n. au fost complexe. Pe de o parte, puterea scitică a rămas intactă şi, deşi nu s-a mai revărsat spre vest, s-a dovedit în continuare capabilă de periculoase incursiuni în zona litoralului vest-pontic, până în Peninsula Balcanică. Datorită rezistenţei geto-dacilor, acţiunilor de împotrivire ale sciţilor şi înfrângerilor înregistrate de perşi în alte zone, trupele expediţionare nu au reuşit să-şi stabilească autoritatea la nord de Dunăre. Mai mult, probabil şi ca o consecinţă a zdruncinării prestigiului Imperiului persan, Darius a avut ulterior de înfruntat puternicele frământări, transformate într-o răscoală, ale cetăţilor greceşti din Asia Mică.

CONFLICTUL DINTRE UNIUNEA GETO-ODRISĂ CU GRECII

        Prefaţată de războiul din 514 şi de răscoala cetăţilor ioniene, seria marilor confruntări militare dintre Imperiul ahemenid şi Elada - cunoscute sub denumirea de războaiele medice - a fost inaugurată de puternica expediţie terestră şi navală pusă sub comanda generalului Mardonios, ginerele regelui Darius I, care în anul 494 î.e.n. a fost dirijată de-a lungul litoralului tracic al Mării Egee împotriva polisurilor continentale. Desfăşurate cu intermitenţă pe uscat şi pe mare, până la 449 î.e.n., războaiele medice au fost jalonate de bătălii cu rezonanţă în istoria lumii antice: Marathon (490 î.e.n.), Thermopyle şi Salamina (480 î.e.n.), Plateea şi Mycale (479 î.e.n.), gurile râului Eurymedon (467 î.e.n.), Salamina (449 î.e.n.). Nu se consumaseră încă ultimele bătălii cu perşii când vechile rivalităţi dintre polisurile continentale - trecute pe un plan secundar, dar nu dispărute în timpul războaielor medice - au degenerat într-un lanţ nesfârşit de conflicte armate denumite îndeobşte războiul peloponesiac.
        Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost implicat şi el, episodic, în marile desfăşurări istorice din secolul al V-lea î.e.n. Repetatele modificări survenite în raporturile de forţe dintre beligeranţi, însoţite de schimbări notabile în configuraţia politică a Peninsulei Balcanice, au avut urmări directe asupra soartei geto-dacilor, îndeosebi a celor de la sud de Dunăre. Profitând de desfăşurarea generală a războaielor medice, care a condus la slăbirea şi ulterior la lichidarea prezenţei persane de pe litoralul vestic al Pontului Euxin, odrisii au pus, după 480 î.e.n., bazele primului stat atestat documentar în lumea sud-tracă. Nucleul iniţial al acestui stat a cuprins un teritoriu restrâns, limitat de văile cursurilor inferioare ale fluviilor Mariţa şi Ergenes (Erghene), precum şi de masivul Strangea spre nord-vest. Ulterior, sub regii Teres I (450-431 î.e.n.) şi mai ales, Sitalkes (431-424 î.e.n.), regatul odris s-a extins considerabil, înglobând alte triburi trace şi cuprinzând în hotarele lui o parte a teritoriului locuit de geto-daci între Balcani şi Dunăre. Astfel, geţii dintre Balcani şi Dunăre au fost angajaţi în evenimente militare atât spre nord, cât şi spre sud, unde regii traci, în special Sitalkes, s-au vădit preocupaţi să-şi extindă continuu stăpânirea.
        Un asemenea eveniment a avut loc în timpul domniei regelui Teres I. Concomitent cu extinderea stăpânirii odrise spre nord, în unele zone dintre Haemus şi Istru, asupra teritoriului geto-dac se produsese şi o înaintare a triburilor scitice conduse de Ariapeithes către gurile Dunării, astfel că fluviul devenise aici hotar între cele două puteri. Relaţiile dintre acestea s-au menţinut la început paşnice, întărite şi prin căsătoria lui Ariapeithes cu fiica regelui odris. Dar după moartea lui Teres şi a lui Ariapeithes raporturile scito-odrise au înregistrat o înrăutăţire bruscă datorită amestecului reciproc în disputele dinastice în care erau antrenate deopotrivă păturile conducătoare respective. Scitul Octamasades, care reuşise în acest timp să preia moştenirea lui Ariapeithes, şi Sitalkes I, urmaşul lui Teres la tronul odris, şi-au concentrat ostile în zona Dunării maritime, în ultimul moment conflictul armat a fost totuşi evitat iar relaţiile de vecinătate paşnică s-au restabilit.
        După ce s-a asigurat în prealabil de asentimentul Atenei şi a primit promisiuni de sprijin, Sitalkes I a trecut la pregătirea unei campanii militare decisive împotriva statului macedonean rival, în zona principală de concentrare a oastei trace - situată, probabil, nu departe de confluenţa râurilor Hebros (Mariţa), Tonzos (Tungea) şi Ardă - s-au adunat, potrivit relatării lui Tucidide, circa 150.000 de luptători. Dacă nucleul acestui uriaş corp de oaste îl formau triburile odrise şi cele vecine înrudite cu ele, în schimb marea lui masă de luptători era compusă din contingente furnizate de alte neamuri trace, inclusiv unele din afara stăpânirii lui Sitalkes. Alături de acestea, la campanie au luat parte masiv şi triburile geto-dace dintre Haemus şi Istru, până la vărsarea fluviului în mare. Aproape toate triburile trace de nord şi nord-est, împreună cu geto-dacii, au format partea dominantă a cavaleriei înarmate cu arcuri, care, în ansamblul oştirii odrise, reprezenta circa o treime, celelalte două treimi fiind alcătuite din pedestraşi.
        Parcurgând aproximativ itinerarul Pazargik - Dolna - Bania - Samokov - valea Strymonului (Struma) - masivul Kerkine (Ograjden) - Doberos (Dojran), armata comandată de Sitalkes I a pătruns în Macedonia şi a înaintat relativ uşor până la est de Felia, capitala statului rival. Dar, nepregătită pentru a asedia aşezările fortificate, resimţind acut lipsa de alimente şi gerurile iernii, ea a trebuit să se retragă după o lună de la declanşarea campaniei. A fost un război cu rezultate nedecise, care nu a rezolvat nici unul din obiectivele vizate de regatul odris. Dimpotrivă, în interiorul acestuia s-au resimţit curând puternice tendinţe separatiste.
        După moartea lui Sitalkes I, survenită în împrejurări neclare cu prilejul unei expediţii împotriva triballilor, soldate printr-o înfrângere de proporţii, decăderea regatului odris nu a mai putut fi oprită; într-o fază ulterioară el s-a divizat în două şi apoi în trei stătuleţe cârmuite de "regi" rivali.
        Sub cârmuirea lui Seuthes - din păcate, izvoarele antice nu precizează care anume, primul sau al doilea - geto-dacii sunt pomeniţi pentru ultima oară ca aliaţi ai armatei odrise; ei au participat, ca oşteni plătiţi, la luptele (de data aceasta încununate cu succes) duse în Chersonesul trac împotriva unor forţe ateniene. Din relatarea lui Polyainos rezultă că geto-dacii sud-dunăreni au avut un rol important în obţinerea victoriei: "Pe când atenienii pustiau ţărmul mării, prin părţile Chersonesului, Seuthes angaja două mii de geţi uşor înarmaţi şi le porunci în taină să năvălească - ca şi cum ar fi duşmani - să pârjolească ţara şi să atace pe cei de la ziduri. Văzând atenienii aceste lucruri ei - judecând după cele întâmplate - îi crezură pe geţi duşmanii tracilor; deci prinseră inimă şi coborâră din corăbii şi se apropiară de ziduri. Seuthes ieşi dinlăuntrul zidurilor şi-i întâmpină pe atenieni, deoarece geţii urmau să se alăture trupelor sale. Când aceştia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe duşmani din spate; şi luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geţii, îi nimiciră pe toţi" (Polyainos, Stratagemata, VII, 38).
        Rămas la nivelul unor contingente sporadice cu confruntările militare pustiitoare din Peninsula Balcanică în perioada războaielor medice şi peloponesiace, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolul al V-lea î.e.n. o linişte relativă şi din celelalte direcţii - situaţie menţinută, în linii generale, neschimbată până în cea de a doua jumătate a secolului următor, în aceste condiţii societatea geto-dacă a înregistrat progrese atât pe plan economic, concretizate în înflorirea civilizaţiei ei originale, cât şi în dezvoltarea organizării ei politice.

CONFRUNTĂRILE GETO-DACILOR CU SCIŢII

        Expediţia macedoneană din anul 339 î.e.n., i-au surprins pe geto-daci angajaţi într-o acerbă rezistenţă împotriva vechiului lor adversar de la est - sciţii. Judecând după materialele arheologice descoperite şi mărturiile scrise, uniunile de triburi geto-dace ajunseseră să dispună de un potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta adeseori cu succes repetatelor tentative scitice de înaintare spre vest şi de implantare în vatra de locuire geto-dacă. Această realitate explică faptul că sciţii, incapabili să înfrângă singuri împotrivirea geto-dacilor, au început să caute aliaţi la alte neamuri vecine. Astfel s-a ajuns, episodic, la unele înţelegeri între sciţi şi macedoneni, al căror scop era prinderea într-un "cleşte" de importanţă strategică a teritoriilor geto-dace. Realizarea unor astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea în vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Dunării. Politica expansionistă a statului macedonean căpătase un impuls deosebit după ce la cârma lui venise în anul 359 î.e.n. un conducător remarcabil, regele Filip al II-lea.
        Organismul militar în timpul lui Filip era format din infanterie şi cavalerie, la care se adăugau trupe speciale de asediu (care executau diverse "lucrări genistice") şi de "artilerie" (acestea mânuiau maşinile de asediu). Datorită faptului că pedestraşii macedoneni erau inferiori pe câmpul de luptă hopliţilor greci, falanga - în organizarea dată de Filip - a fost concepută exclusiv ca o masă compactă de izbire. Cu o armată superioară ca organizare, dotare şi tactică tuturor oştirilor cunoscute până atunci, regatul macedonean a reuşit să-şi extindă autoritatea asupra statului odris, pe care formal nu l-a desfiinţat, dar a instalat pe teritoriul lui garnizoane puternice şi l-a subordonat din punct de vedere politic şi economic. De aici, în mod firesc, Filip al II-lea a căutat să împingă frontiera regatului macedonean spre Dunăre, aşa cum năzuise, la timpul său, şi statul odris.
        Dacă politica expansionistă a Macedoniei întâmpinase spre vest împotrivirea illyrilor, spre est şi sud riposta polisurilor greceşti şi - în măsura în care le mai îngăduiau forţele - a stătuleţelor ce succedaseră regatului odris, spre nord ea s-a lovit de rezistenţa geto-dacilor şi a unor triburi trace libere, precum şi de sciţi care, de dincolo de Dunărea maritimă, interveneau intermitent dar primejdios, prin culoarul dintre fluviu şi mare, în desfăşurarea unor evenimente din Peninsula Balcanică.
        Preocupat de problemele complicatelor relaţii cu lumea greacă şi odrisă, Filip al II-lea nu se arătase la început îngrijorat de înaintarea spre sud a uniunii de triburi scitice conduse de Ateas. Singura rezistenţă întâmpinată de sciţi a fost aceea a geto-dacilor. O asemenea rezistenţă este atestată în zona de nord a teritoriului dintre Dunăre şi mare din partea "histrienilor", conduşi de un rege (Histrianorum rex) al cărui nume nu s-a consemnat (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2) dar sub această denumire trebuie înţeles un conducător de triburi geto-dace din regiunea respectivă.
        Tocmai conflictul sciţilor cu geto-dacii a fost punctul iniţial al tensiunii survenite între Ateas şi Filip al II-lea, urmată curând de expediţia macedoneană din anul 339 î.e.n.. Pus la un moment dat în mare dificultate de către "histrieni", Ateas - bazându-se pe bunele relaţii avute cu Macedonia - a solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius, "să-l lase urmaş la domnie în Sciţia" (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2). Filip i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, dar, între timp, regele "histrienilor" a murit şi Ateas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi detaşamentul macedonean, căruia nu i-a plătit "nici măcar cheltuielile drumului" (Trogus Pompeius, IX, 2, 5). Deoarece Ateas a refuzat să-şi respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a întrerupt asediul Byzantionului - în care se afla angajat - şi a pornit cu oştirea împotriva sciţilor, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuşi regele acestora căzând pe câmpul de luptă. Resturile uniunii triburilor scitice au fost aruncate peste Dunăre, de unde nu au mai făcut ulterior decât sporadice incursiuni la sud de fluviu, până spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al II-lea î.e.n..

CONFLICTUL DINTRE GETO-DACI ŞI ALEXANDRU CEL MARE

        Formaţiunile politice geto-dace, ca şi alţi vecini din Balcani, au sperat că după moartea lui Filip al II-lea primejdia macedoneană avea să se diminueze. Ele au adoptat o atitudine mai fermă împotriva ameninţării macedonene şi au strâns relaţiile cu tracii, triballii şi illyrii. În felul acesta se contura o alianţă mai largă a geto-dacilor cu celelalte neamuri din Balcani împotriva expansiunii macedonene, alianţă ce a devenit cu atât mai redutabilă cu cât sub Alexandru (335-323 î.e.n.), tânărul succesor al lui Filip al II-lea, statul macedonean înregistra şi o puternică criză lăuntrică.
        Această situaţie l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara anului 335 î.e.n. să pornească în fruntea unui corp expediţionar, care număra 30.000 de luptători, împotriva triballilor, illyrilor şi geţilor de la nord de Haemus. Lăsând la stânga cetatea Philippi şi masivul Orbelon (Ciandag), oastea macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pătruns, după zece zile de marş, în Munţii Balcani. Aici a avut loc o primă luptă cu tracii, care ocupaseră trecătoarea. Tactica adversarilor lui Alexandru a fost foarte ingenioasă. "Ei - relatează scriitorul roman de origine greacă Arrian - aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să prăvălească căruţele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine prin violenţa ciocnirii" (Arrian, Anabasis, I, 1, 7). Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă: "Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După ce a hotărât că primejdia trebuie totuşi înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte, porunci hopliţilor ca, atunci când vor fi slobozite la vale căruţele [de către traci], cei cărora lăţimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se risipească, ca să poată trece căruţele printre ei. Cei stânjeniţi de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze scuturile unul lângă altul, cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu putere să treacă peste ele - după cum e firesc - fără a-i vătăma. Faptele se petrecură întocmai după cum poruncise şi plănuise Alexandru" (Arrian, Anabasis, I, 1, 8-9). În lupta care a urmat, oastea macedoneană a respins adversarii, dar tentativa acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o nimicească constituie o dovadă că triburile trace intuiseră exact în ce consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi căutau soluţii pentru a o anihila.
        În continuare oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre teritoriul locuit de tribalii. Informat din vreme, regele acestora, Syrmos, a ordonat evacuarea populaţiei - femei şi copii - spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-unul din ostroavele marelui fluviu. După o tentativă de rezistenţă la râul Lyginos (probabil Roşită), luptătorii lui Syrmos s-au retras, la rândul lor, spre Dunăre.
        Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu şi oastea macedoneană. Acolo ea era aşteptată de "corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu" (Arrian, Anabasis, I, 3, 3). Aceste corăbii trebuie să fi servit fie la aprovizionarea oastei care acţiona pe uscat sau la împrospătarea ei cu noi efective, fie pentru asigurarea trecerii acesteia peste fluviu - ceea ce ar implica existenţa unei intenţii în acest sens încă de la pornirea expediţiei -, fie, în sfârşit, la intimidarea neamurilor geto-dace riverane.
        Punctul de pe Dunăre unde s-a aflat ostrovul pe care se refugiaseră triballii ar putea fi localizat într-o zonă cuprinsă între gurile Jiului şi Vedei (după unele opinii mai noi ar fi vorba de ostrovul Belene, situat în amonte de Zimnicea, jud. Teleorman).        Alexandru a încercat să efectueze "o debarcare forţată" pe ostrov, trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe care le avea la dispoziţie. Dar, datorită rezistenţei triballilor adăpostiţi în ostrov, malurilor abrupte ale acestuia şi curentului puternic care antrena navele în aval, tentativa a eşuat.
        Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geto-dacii au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi, cu care "voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii" (Arrian, Anabasis, I, 3, 5). Judecând după mărimea efectivelor, această oaste nu putea să aparţină decât unei uniuni de triburi puternice, probabil aliată cu triballii lui Syrmos şi venită în sprijinul lor. Modificându-şi planul iniţial, Alexandru Macedon a renunţat la ideea debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o acţiune pe malul stâng al fluviului, împotriva geto-dacilor. Cu corăbiile pe care le avea la dispoziţie, cu monoxile adunate din zonă - "căci acestea, se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu [...]" (Arrian, Anabasis, I, 3, 6) - şi cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie). Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopţii însoţit de circa 1.500 de călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului, astfel că au apărut "mai neobservaţi" (Arrian, Anabasis, I, 4, 1) în apropierea castei geto-dace. Realizarea surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în deznodământul confruntării care a avut loc, căci geto-dacii "rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care [oastea lui Alexandru] într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere" (Arrian, Anabasis, I, 4, 3). Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest fapt nu a determinat dezorganizarea sau paralizarea rezistenţei geto-dacilor şi nu a fost de natură să-i facă pe localnici să renunţe la luptă.
        Regele macedonean a adoptat un dispozitiv diferit de acela utilizat în confruntările anterioare cu tracii şi triballii. Ţinând seama de inferioritatea în efective a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului, el a ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredinţată lui Nicanor, să adopte "o formaţie pătrată" (Arrian, Anabasis, I, 4, 2), spre a înfrunta atacurile geto-dacilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele oastei geto-dace şi totodată, pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.
        Geto-dacii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o aşezare fortificată ce se afla "la o depărtare de o parasangă de Istru" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), adică la aproximativ 5.500 m. Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de elemente de siguranţă. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a lungul fluviului, înainta în grabă - "ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4) -, oastea geto-dacă a părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe de linia Dunării, "prin locuri singuratice" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de izvorul antic: "oraşul nu era bine întărit" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), iar localnicii, apreciind realist situaţia, preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a se mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos.
        Eroica apărare a geto-dacilor în dramatica încleştare cu oastea lui Alexandru Macedon a produs o puternică impresie în lumea antică şi a fost consemnată în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele memorabile ale epocii. Marea înfruntare de pe linia Dunării din anul 335 î.e.n. a dus la spulberarea planurilor macedonene de penetraţie în adâncimea spaţiului geto-dacic. Pe de altă parte ea a probat o dată mai mult că arta militară a geto-dacilor se maturizase, îngăduind strămoşilor noştri să aplice, într-o confruntare militară de mare anvergură şi cu un adversar experimentat, forme şi procedee de luptă ingenioase în funcţie de situaţiile intervenite pe câmpul de bătălie. Tactica aplicată de luptătorii geto-daci - întinderea de capcane, hărţuirea adversarului, evacuarea populaţiei neluptătoare şi a avutului, retragerea luptătorilor în locuri dinainte stabilite etc. - a etalat unele din trăsăturile esenţiale ale artei militare a autohtonilor, care vor deveni tradiţionale la români.
        Localizarea aşezării fortificate părăsite de geto-daci rămâne incertă. Numeroşi specialişti înclină să o identifice cu Zimnicea, unde s-a descoperit o aşezare cu întărituri slabe databile în perioada când a avut loc confruntarea dintre geto-daci şi macedoneni, dar aceasta este situată nu la 5.500 m depărtare, ci chiar lângă fluviu. Ceea ce rămâne sigur este faptul că aşezarea constituia fie centrul uniunii tribale care l-a înfruntat pe Alexandru Macedon, fie, mai probabil, una dintre fortificaţiile importante ale acesteia.
        După ce a prădat bunurile pe care geto-dacii nu reuşiseră să le transporte cu ei şi a distrus aşezarea "până la temelie" (Arrian, Anabasis, I, 4, 5), oastea macedoneană a retrecut fluviul, instalându-se pentru câtva timp în tabără. Aici a primit Alexandru solii de pace şi supunere din partea triballilor învinşi, a triburilor trace şi illyre din zonele învecinate şi a celţilor stabiliţi, în secolul al IV-lea î.e.n., în văile Savei şi Dravei.
        Expediţia militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele scontate de macedoneni: temerara uniune de triburi condusă de Syrmos, care dăduse atât de lucru regilor odrisi şi apoi lui Filip al II-lea, fusese înfrântă; tracii până atunci liberi şi geto-dacii dintre Haemus şi Istru au devenit, vrând-nevrând, supuşi sau "prieteni" ai regatului macedonean. Ca urmare, frontiera nordică a regatului macedonean a fost asigurată în perioada războaielor de cucerire declanşate nu peste multă vreme de către Alexandru cel Mare în Asia. Episodului rezistenţei opuse de geto-daci invaziei macedonene în 335 î.e.n. i se cuvine subliniată importanţa deosebită în evoluţia istorică din spaţiul carpato-danubiano-pontic. El reliefează stadiul înalt care caracteriza societatea geto-dacă, ajunsă la nivelul închegărilor unor formaţiuni politice, capabile să se opună unor invadatori puternici pentru a-şi apăra fiinţa de sine stătătoare. Existenţa unor aşezări fortificate şi a unei oştiri care a fost în măsură să se înfrunte cu falanga macedoneană, modalităţile originale de purtare a războiului sunt probe concludente ale sincronismului dezvoltării istorice pe aceste meleaguri cu stadiul de civilizaţie care caracteriza în acea epocă sudul Europei.

CONFLICTUL GETO-DACILOR CU ZOPYRION

        În primăvara anului 334 î.e.n. armata macedoneană condusă de Alexandru a trecut Hellespontul într-o mare aventură asiatică. Ca locţiitor al lui Alexandru în Macedonia a rămas Antipatros - unul dintre cei mai capabili generali din generaţia ce se formase încă sub Filip al II-lea. Antipatros a reuşit să menţină stabilitatea politică internă şi ordinea pe teritoriile balcanice înglobate statului macedonean, deşi nu a fost scutit de o serie de răzvrătiri ale populaţiilor supuse sau chiar de acţiuni de frondă ale unor strategi. Din perioada respectivă s-au păstrat puţine relatări referitoare la evenimentele militare petrecute între Haemus şi Istros, iar acestea privesc spaţiul înglobat în strategia numită Tracia, care cuprindea teritoriile odrise şi, în general, zona litoralului vest-pontic. Un asemenea eveniment s-a petrecut între anii 335-332/331 î.e.n., când ambiţiosul strateg al provinciei, Memnon, a încercat să desprindă Tracia de regatul macedonean. El s-a bizuit atât pe armata pe care o comanda, cât şi pe neamurile băştinaşe supuse.
        Planuri la fel de ambiţioase a nutrit şi urmaşul lui Memnon, Zopyrion (denumit de izvoarele latine praepositus Thraciae sau praefectus Ponti) (Trogus, Pompeius, XII, 2, 16; Curtius Rufus, X, 1, 43) care a iniţiat o expediţie militară dincolo de Dunăre, în spaţiul nord-pontic. Referitor la mobilurile acestei expediţii, Trogus Pompeius notează laconic că "Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva" (Trogus Pompeius, XII, 2, 16). Vor fi existat, totuşi, alte raţiuni, mai puternice, pentru organizarea expediţiei. Acestea nu au putut consta decât în tentativa de a extinde dominaţia macedoneană asupra ţinuturilor nord-pontice, căci, preluând moştenirea ahemenidă, Alexandru cel Mare nu putea să nu vadă ceea ce înţelesese la timpul său Darius I: avantajele transformării Pontului Euxin într-un "lac" înglobat imperiului său. Că era vorba de stăpânirea litoralului nord-pontic pare să probeze şi faptul că expediţia, deşi apreciată de autorii antici ca îndreptată împotriva geţilor sau sciţilor, s-a concentrat în prima ei fază asupra coloniilor greceşti de dincolo de Istru.
        Oastea condusă de Zopyrion, cu efective între 20.000 şi 30.000 de luptători, a trecut Dunărea pe navele concentrate în acest scop (probabil la vadul tradiţional de la Isaccea) şi a înaintat paralel cu litoralul maritim până la gura fluviului Hypanis (Bug), unde a asediat Olbia (Parutino). Cei din cetate au opus o dârză rezistenţă, iar conducătorii lor, pentru a mări numărul luptătorilor şi capacitatea de apărare a oraşului, au adoptat o serie de măsuri speciale: "în vremea asediului lui Zopyrion - menţionează scriitorul roman Macrobius - borysteniţii au eliberat sclavii, au dat drept de cetăţenie străinilor, au iertat datoriile şi au putut să ţină piept duşmanului" (Macrobius, Saturnalia, 1, 11, 32).
        Eşecul asediului l-a determinat pe Zopyrion să ia hotărârea de retragere. Itinerarul oastei macedonene a străbătut o regiune intens locuită de geto-daci. În momentul când oastea macedoneană invadatoare a ajuns la Dunăre, ea a fost atacată de aceştia (Quintus Curtius Rufus, Historia Alexandri Magni Macedonis, X, 1, 43), răvăşită şi nimicită, în cursul acestei lupte însuşi Zopyrion şi-a pierdut viaţa. Succesul geto-dacilor - datorat în mare parte realizării surprinderii - a constituit un moment important în apărarea şi consolidarea puterii lor pe linia Dunării.
        Noua confruntare cu macedonenii a demonstrat încă o dată că geto-dacii au fost în măsură să "radă de pe faţa pământului" (Orosius, Historiarum Adversus Paganos, VII, 3, 18, 1) - cum spune izvorul antic - o oaste invadatoare numeroasă şi experimentată aşa cum era aceea comandată de Zopyrion. Cu toate că izvoarele antice nu permit o reconstituire în detaliu a înfruntării cu Zopyrion, având în vedere formele şi procedeele tradiţionale de luptă ale geto-dacilor are temei presupunerea că şi în acest caz rol determinant în obţinerea victoriei au avut: folosirea judicioasă a terenului, utilizarea acţiunilor de hărţuire şi demoralizare a adversarului, alegerea momentului şi locului potrivite pentru declanşarea bătăliei decisive.
        Ştirea despre dezastrul expediţiei comandate de Zopyrion s-a răspândit repede în lumea tracă şi a populaţiilor din împrejurimile ei, contribuind la resuscitarea stării de spirit antimacedonene; în ţinuturile odrise aceasta s-a dezvoltat până la izbucnirea unei răscoale violente în a cărei dirijare un rol important a avut regele Seuthes al III-lea. Situaţia instabilă din provincia Tracia, survenită aproape concomitent cu o periculoasă acţiune militară contra macedonenilor întreprinsă de spartani sub conducerea regelui Agis al III-lea - şi ea greu înfrântă de Antipatros - a slăbit capacitatea Macedoniei de penetraţie şi de consolidare în zonele periferice anexate anterior. La nord, stăpânirea macedoneană nu s-a exercitat se pare efectiv decât până la munţii Haemus, iar dincolo de aceştia pe o fâşie mai mult sau mai puţin întinsă a litoralului vest-pontic.

CONFLICTUL DINTRE DROMICHAITES ŞI LYSIMACH

        Politica macedoneană de dominaţie asupra zonelor dunărene - determinată atât de importanţa strategică a marelui fluviu, cât şi de bogăţiile teritoriului geto-dacic limitrof - a cunoscut în deceniile următoare perioade de flux şi reflux, care s-au succedat în funcţie de desfăşurarea ansamblului evenimentelor petrecute în Peninsula Balcanică şi, pe plan mai larg, în imperiul fondat de Alexandru cel Mare. Dar, conform izvoarelor narative, se poate aprecia că o relansare de anvergură a politicii ofensive macedonene către nord nu s-a mai petrecut după dispariţia lui Zopyrion până în pragul secolului al III-lea. În prima etapă campaniile întreprinse de Alexandru în Asia au consumat masiv energiile statului macedonean.
        În luptele dintre diadohi un rol important a avut Lysimah, fostul strateg devenit rege al Traciei elenistice. General capabil şi ambiţios, care încă în timpul vieţii lui Alexandru cel Mare se distinsese prin fapte de arme deosebite, Lysimah s-a angajat energic în competiţia pentru supremaţie în imperiu, îndeosebi cu Antigonos şi Demetrios, pentru stăpânirea Ioniei şi Asiei Mici, apoi cu Cassandru pentru tronul Macedoniei.
        Sub conducerea lui Lysimah teritoriul geto-dacic dintre Dunăre şi mare, până la gurile fluviului, s-a aflat înglobat în aria Traciei. Stăpânirea lui s-a dovedit extrem de apăsătoare, atât în domeniul economic, cât şi politic. Ea a generat numeroase frământări ale populaţiei autohtone şi coloniilor greceşti. Către anul 313 î.e.n. este atestată documentar prezenţa unor garnizoane macedonene în coloniile greceşti vest-pontice, semn indubitabil al încordării la care se ajunsese.
        În aceste condiţii s-a produs, în anul 313 î.e.n., o răscoală generală în estul balcanic la care au participat geţii, tracii şi efective din coloniile greceşti vest-pontice, acestea fiind încurajate şi de promisiunile de sprijin pe care le primiseră din partea lui Antigonos, rivalul lui Lysimah. Semnalul revoltei a fost dat de cei din Callatis; a fost alungată garnizoana macedoneană şi cetatea şi-a proclamat independenţa, în faţa adversarului comun, cetăţile vest-pontice care au urmat exemplul Callatisului, reunindu-şi forţele, şi-au asigurat ajutorul geţilor, sciţilor şi tracilor. Momentul este înfăţişat limpede de către Diodor din Sicilia: "în vremea aceea, callatienii, care locuiesc părţile din stingă Pontului, au alungat o garnizoană a lui Lysimah - pe care o aveau de la el - şi au dobândit neatârnarea. Eliberând în acelaşi fel cetatea istrienilor şi celelalte cetăţi vecine, încheiară între dânşii o alianţă, ca să se războiască laolaltă împotriva stăpânitorului [macedonean]. Mai dobândiră şi prietenia neamurilor vecine, ale tracilor şi ale sciţilor, încât toţi aceştia - legaţi prin alianţa lor - să însemne ceva şi să fie în stare să se împotrivească unor oşti numeroase" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2).
        Amploarea răscoalei l-a obligat pe Lysimah să suspende acţiunile în care se găsea angajat în sudul Traciei şi să pornească împotriva forţelor aliate din nord. După ce a trecut munţii Haemus, oastea aflată sub comanda lui s-a îndreptat mai întâi spre cetatea Odessos - a cărei garnizoană participase la răscoală - unde şi-a aşezat tabăra, pregătindu-se pentru asediu; cei aflaţi în oraş s-au predat însă fără luptă, Lysimah redevenind "stăpânul cetăţii prin bună înţelegere" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). La fel au procedat de teama represaliilor cei din Histria şi, probabil, din alte colonii. Numai în Callatis s-a continuat rezistenţa, în ajutorul cetăţii au venit - relatează Diodor din Sicilia - aliaţii lor, "potrivit înţelegerii" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). Lysimah a făcut, cu acest prilej, dovada unor evidente calităţi militare. El a atacat mai întâi prin surprindere oastea traco-getă şi a învins-o. Apoi, într-o luptă în câmp deschis, a înfrânt oastea sciţilor, provocându-i mari pierderi; resturile acesteia au fost urmărite "dincolo de hotarele ţării lor" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). În faza următoare a derulării evenimentelor Lysimah şi-a putut concentra întregul potenţial împotriva Callatisului. Tenacitatea cu care callatienii, rămaşi practic singuri, şi-au apărat cetatea s-a dovedit până la urmă salvatoare căci, în vara anului 312 î.e.n., împotriva lui Lysimah au fost trimise, în sfârşit, forţele promise de Antigonos. O parte a acestora, sub comanda lui Pausanias, s-a îndreptat pe uscat spre coastele Asiei Mici, de unde a trecut ulterior în Tracia; aici i s-au alăturat şi odrisii conduşi de Seuthes. Cealaltă parte, transportată cu flota pusă sub comanda generalului Lycon, a pătruns în apele Pontului, îndreptându-se spre Callatis.
        În împrejurările date, situaţia lui Lysimah devenise gravă. El risca să fie zdrobit la Callatis, dacă forţele adverse aveau să facă acolo joncţiunea, sau să aibă de înfruntat o răscoală generală în sudul Traciei, încurajată de prezenţa trupelor lui Antigonos. Iată de ce, apreciind că problema Callatisului trecuse pe un plan secundar, el a lăsat pentru continuarea asediului doar trupele strict necesare, iar cu majoritatea forţelor devenite disponibile a acţionat împotriva odrisilor şi a corpului expediţionar comandat de Pausanias. Bătălia principală s-a dat în trecătorile din partea de sud a munţilor Haemus, pe care le ocupase oastea odrisă. A fost o înfruntare îndârjită singeroasă, de lungă durată, în care atât macedonenii, cât şi tracii, au avut pierderi mari. Diodor din Sicilia relatează, succint, că Lysimah "luă cu asalt defileurile şi îl ucise pe Pausania" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 10).
        Asedierea Callatisului a continuat, probabil, până în anul 311, când diadohii - sleiţi de numeroasele războaie purtate până atunci - au convenit asupra unei "păci generale". Dar aceasta a fost peste câţiva ani încălcată, iar Callatisul a suferit, aşa cum se poate deduce din textul antic destul de laconic un al doilea asediu (cel mai probabil în 310/309 î.e.n.).
        În deceniul următor Lysimah, a reuşit să anexeze o mare parte din Asia ionică, stăpânită până atunci de Antigonos, care a pierit în bătălia de la Ipsos (301 î.e.n.) şi a dispus de răgazul necesar pentru a relua acţiunile de consolidare a autorităţii lui în ţinuturile dintre Istru şi mare. O nouă intervenţie militară dirijată spre nord, de data aceasta împotriva geto-dacilor, a fost determinată, cu certitudine, nu atât de dorinţa regelui Traciei de a-i pedepsi pe băştinaşi pentru sprijinul acordat, cu un deceniu în urmă, coloniilor greceşti răsculate, cât de faptul că între timp, profitând de diminuarea presiunii macedonene, geto-dacii din zonele situate la stânga Dunării îşi extinseseră stăpânirea peste fluviu, tinzând să-şi alipească teritoriile locuite de populaţia de aceeaşi etnie şi să-şi instituie controlul asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul pontic, în orice caz, ameninţarea geto-dacilor trebuie să fi fost foarte puternică de vreme ce Lysimah a socotit că se impunea o expediţie de amploare spre a-şi consolida stăpânirea asupra ţinutului dintre fluviu şi mare, inclusiv a litoralului. De data aceasta Lysimah a avut ca adversar puternica entitate statală de la nord de Dunăre condusă de Dromichaites, figură proeminentă a geto-dacilor, în care scriitorii antici au văzut un conducător chibzuit, iscusit şi brav, la care raţiunea şi înţelepciunea se împleteau cu omenia. Este foarte probabil că tot această formaţiune statală intervenise, la timpul său, în conflictul dintre cetăţile greceşti şi macedoneni, poate sub conducerea aceluiaşi Dromichaites, căci, aşa cum a demonstrat desfăşurarea conflictului, geto-dacii care l-au înfruntat pe Lysimah s-au dovedit buni cunoscători ai modului de acţiune a macedonenilor.
        Datele arheologice vin în sprijinul aprecierilor potrivit cărora în lumea geto-dacică avea loc, în perioada respectivă, un proces de reunire a triburilor şi uniunilor de triburi în formaţiuni statale mai puternice, care datorită potenţialului economic şi demografic pe care îl cumulau puteau să acţioneze eficace împotriva agresorilor străini. Asemenea formaţiuni statale sunt atestate de izvoare cu prilejul unor evenimente importante cum au fost războaiele de apărare împotriva oştilor macedonene conduse de Alexandru cel Mare, Zopyrion şi Lysimah în zonele sudice ale teritoriilor de locuire geto-dace dar, cu siguranţă, la acelaşi nivel de dezvoltare social-politică şi militară se ajunsese şi în celelalte zone, în special în teritoriile intracarpatice, în cele dintre Carpaţii Rasăriteni şi Nistru etc. Fiecare dintre formaţiunile statale respective a barat printr-o tenace rezistenţă căile principale de expansiune dinspre sud, est şi vest ale forţelor care încercau să pătrundă în vatra ancestrală de locuire geto-dacică.
        Exercitându-şi autoritatea asupra unor arii mult mai întinse decât acelea cuprinse în perimetrele triburilor şi uniunilor de triburi, având la dispoziţie oştiri nu numai mai numeroase dar şi mai bine organizate şi înzestrate, dispunând de un număr relativ mare centre de puternic fortificate, conducătorii formaţiunilor statale geto-dace din acea perioadă - cărora izvoarele antice le atribuie, pe bună dreptate, titlul de regi - au fost în măsură să introducă elemente novatoare de ordin strategic şi tactic în purtarea războaielor de apărare, îmbogăţind astfel arta militară a înaintaşilor. Toate acestea şi-au pus vizibil amprenta şi asupra modului de gândire şi de acţiune al marelui rege Dromichaites care prin viziunea lui politică şi prin capacitatea militară s-a ridicat la nivelul celor mai iscusiţi comandanţi de oşti din epocă.
        Prima luptă între geto-daci şi macedoneni s-a dat la scurt timp după bătălia de la Ipsos, după unele izvoare în anul 300 sau 299 î.e.n., Lysimah "avu de înfruntat nişte bărbaţi foarte pricepuţi în războaie şi care îl întreceau cu mult prin numărul lor" (Pausanias, I, 9, 7). Biruinţa geto-dacilor a fost deplină: "El însuşi [Lysimah] ajunse într-o primejdie cât se poate de mare şi scăpă cu fuga. Fiul său, Agatocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat prizonier de către geţi" (Pausanias, I, 9, 7). Înfrânt şi în alte lupte, date în anii următori, Lysimah a fost nevoit să încheie, prin anul 297 î.e.n., pacea cu Dromichaites. În schimbul eliberării lui Agatocles, geto-dacii au obţinut restituirea teritoriului de peste fluviu, ocupat anterior de macedoneni.
        Lysimah a încheiat această pace dezavantajoasă pentru el constrâns şi de alte evenimente, anume disputele declanşate, încă din 298 î.e.n., pentru stăpânirea Macedoniei. Dar, pentru a doua oară, în anul 292 î.e.n., Lysimah a hotărât să pornească un război de proporţii împotriva formaţiunii statale geto-dacice a lui Dromichaites, ale cărei întărire şi spor de autoritate le considera ca fiind în detrimentul său. Pentru a-şi putea concentra forţele principale împotriva geto-dacilor Lysimah a realizat, în prealabil, o dezangajare de pe teatrul de acţiuni militare din Macedonia, încheind pace cu cel mai tenace rival din acel timp, generalul macedonean Demetrios Poliorcetes. Oastea cu care Lysimah s-a îndreptat împotriva adversarilor nord-dunăreni a fost mult mai numeroasă decât cea de care dispusese în anul 300/299 î.e.n. Efectivele ei, apreciate de Polyainos la 100.000 de oameni, i-au impresionat pe contemporani.
        Împotriva acestui inamic periculos regele Dromichaites a aplicat cu deplin succes strategia "pământului pârjolit" a cărei esenţă consta în organizarea unei apărări tenace pe aliniamente succesive, adversarul fiind continuu hărţuit, lovit prin surprindere, în special la punctele obligate de trecere şi împiedicat să se aprovizioneze. Astfel se face că deşi după ce a pătruns în teritoriul getic oastea lui Lysimah a reuşit să cucerească o serie de aşezări, inclusiv câteva fortificate, a fost pusă nu peste multă vreme într-o grea situaţie. Căci peste tot, ea a găsit pământul pustiit, iar Dromichaites şi-a păstrat forţele intacte, retrăgându-se - după obişnuitele acţiuni de hărţuire - fără să angajeze o bătălie hotărâtoare. Oboseala, foamea şi setea au început să facă ravagii în rândurile macedonenilor. Diodor din Sicilia scrie limpede în această privinţă: "Armata lui Lysimah era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimah le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, sigurându-şi lui o scăpare ruşinoasă" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 1). În momentul în care capacitatea combativă a armatei lui Lysimah se diminuase, oştenii conduşi de Dromichaites au atacat-o decisiv şi au capturat-o în întregime. Evenimentul - mai ales datorită împrejurărilor insolite în care se petrecuse - a produs o vie impresie asupra unor autori antici. Plutarh a consemnat următorul moment, evocat şi de alţi autori pentru valoarea lui simbolică: "învins în Tracia de către Dromichaites şi silit să se predea împreună cu toată oştirea din pricina setei, după ce bău apă şi ajunse sclav, Lysimah spuse: O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram!" (Plutarh, Basileon apofthegmata kai strategon: Lysimachos).
        Astfel, în timp ce "tactica scitică" s-a practicat e spaţii vaste, slab locuite şi lipsite îndeobşte de centre economice, de către neamuri nomade, crescătoare de vite, cărora le era uşor să se retragă continuu cu avutul lor mobil din calea adversarilor până când aceştia, sleiţi de forţe şi înfometaţi, piereau sau luau calea întoarcerii, tactica "pământului pârjolit" s-a aplicat la noi de către o populaţie sedentară şi pe un spaţiu nu numai redus, ci şi relativ dens populat dintotdeauna. În primul caz, pustiul exista de la natură şi vastitatea lui juca rolul esenţial în înfrângerea adversarilor, împotrivirea cu arma în mină rămânând episodică; în cel de-al doilea, "pustiul" trebuia creat artificial, prin evacuări sau distrugeri de bunuri, implicând mereu un sacrificiu premeditat şi conştient, iar distanţele mici făceau ca efortul militar să constituie un factor de bază, cu efect decisiv în obţinerea victoriei pe câmpul de luptă. Strămoşii noştri nu provocau distrugeri pe suprafeţe mari, cum s-ar putea imagina, ci în limitele strictului necesar, pe itinerarele urmate de inamic, în aşa fel încât acesta, oriunde şi oricât ar fi mers, întâlnea mereu în cale "pustiul". Această tactică tradiţională, originală şi ingenioasă a "parafatului pârjolit" aplicată şi cu acest prilej de geto-daci este descrisă cu lux de amănunte de Herodot. Este de reţinut şi constatarea că procedeul "pârjolirii" a avut la strămoşii noştri, în diverse situaţii, nu numai o valoare tactică, ci şi una strategică. Acesta e cazul şi în confruntarea dintre Dromichaites şi Lysimah, în cadrul căreia folosirea de către geto-daci a practicii "pământului pârjolit" a avut un rol precumpănitor în atingerea ţelului războiului - înfrângerea armatei invadatoare.
        Dacă în timpul războiului Dromichaites şi-a demonstrat calităţile proprii unui mare comandant de oşti, după victorie el s-a dovedit un om politic şi diplomat de excepţie, învinşii, inclusiv regele Lysimah, au fost duşi în cetatea Helis (nelocalizată până acum), unde au fost bine trataţi şi ospătaţi, iar soarta lor supusă spre dezbatere adunării poporului, organismul de decizie în entitatea statală condusă de Dromichaites. Episodul este înfăţişat de Diodor din Sicilia, care zăboveşte asupra concepţiei lui Dromichaites despre bazele păcii - o concepţie ce depăşea vizibil moravurile şi etica epocii: "Ajungând oştirea lui Lysimah în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile [războiului], trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimah - spunea el -, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimah, acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 3). În cadrul ospăţului la care Lysimah şi cei din anturajul lui au fost trataţi cu mâncăruri alese, din vase scumpe, în timp ce geţii au luat demonstrativ un prânz modest, Dromichaites l-a întrebat pe regele macedonean: "de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri [...]? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 6). Prin acest dialog autorii antici au vrut să sublinieze valoarea etic-umană a pildei, iar faptul că prizonierii luaţi de oştenii lui Dromichaites nu au fost ucişi, nici rău trataţi, nici transformaţi în sclavi sau vânduţi ca atare, nici eliberaţi pentru despăgubiri exorbitante - aşa cum considerau normal să procedeze învingătorii de alte seminţii -, ci puşi în libertate din raţiuni politice superioare, evidenţia voinţa geto-dacilor de a convieţui în pace şi înţelegere cu vecinii, în schimbul eliberării, Lysimah a acceptat să restituie geto-dacilor teritoriile ocupate în dreapta Dunării, inclusiv aşezările întărite, şi s-a angajat să se abţină pe viitor de la acte agresive împotriva lor. Pacea a fost întărită printr-o căsătorie contractată între Dromichaites şi fiica lui Lysimah.
        După războiul din anul 292 î.e.n. nu se mai cunosc alte conflicte militare între entităţile statale geto-dace de la nord de Dunăre şi statul elenistic condus de Lysimah. De altfel, acesta a reintrat imediat după prizonieratul getic în disputele pentru stăpânirea Macedoniei.

CONFLICTELE GETO-DACILOR CU CELŢII

        Cea mai amplă invazie petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.e.n. a fost fără îndoială aceea a triburilor celtice. Din ţinuturile lor iniţiale de locuire - cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - acestea s-au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea î.e.n. şi până la începutul secolului al III-lea î.e.n., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.
        Pătrunderea celţilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpatii Apuseni, scurgându-se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile. Este posibil ca celtii pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii. Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică. În momentul invaziei lor pe teritoriile geto-dace amintite mai sus celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari - cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european -, ei erau, totodată, excelenţi luptători. Armamentul lor, făcut îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.
        În prima fază invaziile celţilor aveau un caracter extrem de distrugător. Deşi adeseori erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali. "Ei - scrie Trogus Pompeius referitor la celţi, pe care îi numeşte însă galii - sunt un neam de oameni aspri, îndrăzneţi şi războinici, care au trecut peste culmile nepătrunse ale Alpilor şi prin locuri inaccesibile din pricina frigului [... ] însuşi numele de galii inspira atâta groază încât chiar regii care nu erau atacaţi de ei le cumpărau pacea, din proprie iniţiativă, cu un preţ foarte mare" (Trogus Pompeius, XXIV, 4, 4-7). Dar, într-o fază ulterioară, atunci când se fixau mai îndelung pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu autohtonii, cărora le impuneau plata unui tribut şi, fireşte, alte obligaţii de ordin economic şi politic.
        O desfăşurare asemănătoare au avut invaziile celţilor şi în teritoriile geto-dace. Violenţa pătrunderii lor este atestată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s-a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geto-dacii nu au avut în nici un caz un caracter paşnic. Mai frecvent în inventarul mormintelor apar vârfurile de lance, săbiile şi cuţitele de luptă, nu lipsesc, însă, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele etc..
        Din luptele purtate de geto-daci împotriva celţilor se cunosc câteva detalii despre una singură, pe care o aminteşte lapidar Trogus Pompeius: "Brennus, conducătorul galiilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale triballilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas], ca să-i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui" (Trogus Pompeius, XXV, 1, 2-3). Rezistenţa geto-dacilor trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându-se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora. Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi geto-dace s-au dovedit suficient de puternice pentru a-şi apăra vatra de locuire; o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor. Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior. Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s-a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s-a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într-o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritonului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi geto-dace şi-au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.
        Mai târziu, când între geto-daci şi celţi s-au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându-şi din intensitate, în anumite cazuri s-a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s-au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geto-dacii s-au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor. Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.e.n., când scordiscii aliaţi cu dacii au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.e.n. : "Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i-a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspândit între duşmani impresia că au de-a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă" (Frontinus, Stratagemata, II, 4, 3).
        Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi geto-dace din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră. Spre sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire geto-dacă intracarpatic au dispărut - fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s-a prelungit în zonele dace mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor, etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi. Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.e.n., când unificarea politică a geto-dacilor sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de adversari.

PREZENŢA MILITARĂ GETO-DACĂ ÎN DOBROGEA

        Concomitent cu invaziile celte, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolele IV-II î.e.n. şi o recrudescenţă a invaziilor dinspre est şi nord-est, datorită, pe de o parte, presiunilor scitice târzii, iar pe de altă parte, înaintării treptate a bastarnilor şi, ulterior, extinderii autorităţii Regatului Bosporan asupra litoralului vest-pontic. Spre sfârşitul secolului al III-lea şi în cea mai mare parte a secolului al II-lea î.e.n. prezenţa unei enclave scitice este atestată în zona cuprinsă între Callatis şi Odessos (Varna). Se cunosc, din emisiuni monetare, numele unor "regi" sciţi care au vieţuit în această zonă, ca Ailios, Sariakes, Kanites, Akrosas, Tanusa, Charaspes. Cetăţile greceşti au fost nevoite să-şi cumpere liniştea, ca de obicei, plătind primejdiosului lor vecin un tribut (phoros), dar nu au lipsit nici momentele de încordare şi confruntări armate.
        Intervenţia geto-dacilor în viaţa cetăţilor greceşti, în raporturile dintre acestea şi în conflictele pe care ele le-au avut cu alţi adversari - de exemplu, cu tracii - a fost destul de puternică. Mai întâi, pentru că teritoriul dintre Dunăre şi mare a continuat să fie dens locuit de geto-daci, care, organizaţi în entităţi social-politice durabile, au rămas stăpâni pe teritoriile lor în pofida repetatelor invazii străine. Apoi pentru că, aspirând firesc să menţină unitatea cu locuitorii de aceeaşi etnie sud-dunăreni şi să controleze, în consecinţă, litoralul maritim pe care se aflau implantate polisurile greceşti, geto-dacii ce locuiau pe partea stingă a fluviului şi-au intensificat presiunile, continuând astfel tendinţele evidente încă din epoca lui Dromichaites.
        Tocmai această realitate se reflectă într-o inscripţie datând de la mijlocul secolului al III-lea î.e.n., care aminteşte de "o ambasadă" trimisă de Histria la Zalmodegikos, căpetenia unei formaţiuni statale geto-dace din nordul sau nord-vestul teritoriului dintre fluviu şi mare. Solii histrieni au tratat cu Zalmodegikos problema repatrierii unui număr de 60 de ostatici. Rezultă limpede că în schimbul unui phoros şi al altor obligaţii asumate de histrieni, aceştia obţinuseră garantarea exploatării principalelor surse de venituri - pescuitul în apele fluviului şi practicarea agriculturii pe ogoarele din teritoriul ce aparţinea oraşului.
        La sfârşitul secolului al III-lea - începutul secolului al II-lea î.e.n. un rege geto-dac din stânga Dunării (poate din Câmpia Română) - Rhemaxos - controla statornic polisurile greceşti, asumându-şi în fapt rolul de protector al lor. Sprijinul militar acordat de el s-a dovedit în unele împrejurări decisiv pentru salvarea cetăţilor greceşti de ameninţările unor adversari mai puternici. Astfel, la un moment dat Histria şi Bizone (Cavarna) - ca şi alte polisuri de pe litoralul Pontului Euxin locuit de geto-daci - au avut mult de suferit de pe urma unei oşti trace venite dinspre sud, sub conducerea lui Zoltes, care întreprindea repetate incursiuni pe teritoriul lor. Până la urmă, locuitorii din Histria s-au decis să reziste cu armele, alegându-l pe Agathocles fiul lui Antiphilos comandant cu depline puteri al teritoriului. În fruntea unui detaşament de "oşteni voluntari dintre cetăţenii şi barbarii adăpostiţi în cetate", acesta "a păzit ogoarele şi turmele şi grânele" până la sosirea ajutorului solicitat, între timp, lui Rhemaxos. Iniţial regele geto-dac a pus la dispoziţia Histriei 100 de călăreţi; dar, "când tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor din Histria, iar aceştia - de frică - au fugit pe celălalt mal, lăsând teritoriul (cetăţii) fără pază", fiul regelui Rhemaxos, solicitat insistent de greci, a sporit efectivul călăreţilor geto-daci la 600. Detaşamentul geto-dac a înfrânt corpul de oaste tracă şi a redat liniştea cetăţii Histria.

CONFLICTELE DINTRE GETO-DACI ŞI BASTARNI

        În lupta împotriva invadatorilor străini s-au afirmat pe plan militar în decursul secolelor III-II î.e.n. şi formaţiunile politice geto-dace de la est de lanţul Carpaţilor. Continuând acţiunile de rezistenţă ce durau de secole împotriva sciţilor, ele au fost nevoite la un moment dat să facă faţă unui neam migrator cu care până atunci nu avuseseră confruntări armate. Este vorba de bastarni, care pornind din părţile Vistulei, s-au năpustit spre sud, ajungând în secolele II-I să ocupe cu forţa porţiuni din bazinul superior al Siretului, podişul central al Moldovei şi zona cuprinsă între Prut şi Nistrul mijlociu. Bastarnii se aflau pe o treaptă de dezvoltare inferioară aceleia pe care o atinseseră geto-dacii. Plutarh îi înfăţişează drept "oameni care nu ştiau să lucreze pământul, nu ştiau să navigheze şi nu se pricepeau să ducă viaţă de păstori, preocupându-se doar de un singur lucru şi de un singur meşteşug: lupta necontenită şi biruirea celor ce-i înfruntă" (Plutarh, Aemilius Paulus, 12). Tacitus, completând aceste informaţii, arată că ei "construiesc şi case, poartă şi scuturi, le place să meargă pe jos şi se mişcă repede" (Tacitus, Germania, 46, 2) - trăsături comune, după părerea lui, tuturor neamurilor germanice. La lupte participau atât pedestraşi, cât şi călăreţi; primii "se ţineau în goană pe lângă cai, şi în toiul luptei încălecau pe caii liberi ai călăreţilor căzuţi".
        Geto-dacii s-au opus cu tenacitate bastarnilor. Centre principale ale rezistenţei lor au devenit cetăţile care, ridicate anterior în faţa sciţilor - cum erau cele de la Cotnari, Moşna, Ştiriceşti, Arsura, Fedeşti, Buhalniţa, Brăhăşeşti etc. (între Carpaţi şi Prut) şi Butuceni, Mateuţi, Saharna, Vâhvatinţi (între Prut şi Nistru) -, îşi vădeau şi în noile condiţii, deosebita utilitate. Până la urmă o parte din cetăţi au fost ocupate şi distruse de bastarni, altele au fost părăsite de geto-daci după ce adversarii lor reuşiseră să preia controlul zonelor înconjurătoare.
        Izvoarele literare ajunse până la noi au consemnat o singură confruntare militară între geto-daci şi bastarni. Cu prilejul uneia din incursiunile lor, bastarnii au pătruns pe teritoriul locuit de uniunea de triburi geto-dace condusă de regele Oroles, situată în sud-estul spaţiului intracarpatic şi probabil, în partea de sud a ţinutului dintre munţi şi Siret. Prima confruntare militară s-a soldat cu o înfrângere a autohtonilor, mai mult ruşinoasă decât dureroasă: "în vremea regelui Oroles - scrie Trogus Pompeius - [geto-dacii] se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor" (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16). Pedeapsa "a fost înlăturată numai după ce prin vitejia lor au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în războiul de mai înainte" (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16). Mai presus de anecdoticul episod, rămâne faptul sigur că rezistenţa opusă de luptătorii geto-daci conduşi de Oroles, poate şi de alţii rămaşi necunoscuţi, a stăvilit invazia bastarnilor spre teritoriile din interiorul arcului carpatic, unde arheologic nu se constată decât slabe şi efemere urme lăsate de această populaţie (de exemplu, la Moreşti, jud. Mureş), probabil cu prilejul unor pătrunderi de felul aceleia pe care o relatează Trogus Pompeius.
        Pe lângă asemenea momente de conflict, raporturile dintre geto-daci şi bastarni au cunoscut şi perioade de pace materializate, printre altele, de schimburile economice şi culturale reciproce. Unele incursiuni ale bastarnilor au antrenat chiar contingente geto-dace până la sud de Dunăre, unde prezenţa lor este destul de des constatată. Astfel, regele Macedoniei, Filip al V-lea (220-179 î.e.n.), angajat într-o politică foarte complicată împotriva romanilor, tracilor şi altor neamuri din jur, s-a decis în ultimii ani ai domniei să recurgă la ajutorul bastarnilor. Iniţial aceştia ar fi urmat să distrugă puterea dardanilor - vecini primejdioşi ai Macedoniei -, apoi să devasteze Italia. Solia lui Filip, condusă de un abil diplomat, Antigonus, a reuşit să-l convingă uşor pe regele bastarn Clondicus, atât prin răsplata promisă, cât şi prin perspectiva unor prăzi bogate. Ca urmare, în anul 179 î.e.n. o puternică oaste bastarnă formată din luptători pedeştri şi călăreţi, în rândurile căreia se aflau şi geto-daci, a trecut Dunărea - probabil pe la Durostorum - şi a înaintat prin teritoriul locuit de traci, care fuseseră convinşi de macedoneni să-i asigure aprovizionarea. Dar, în apropiere de Amphipolis, bastarnilor le-a parvenit ştirea că regele Filip murise pe neaşteptate. Totodată, tracii, care încercau să profite de acest eveniment, au început să opună rezistenţă bastarnilor şi, părăsindu-şi aşezările din zona prin care aceştia treceau, s-au refugiat pe muntele Donuca (identificat cu actualul Rila). Bastarnii i-au atacat, însă au avut neşansa ca tocmai în acel moment să se dezlănţuie o furtună neobişnuită, care, cum arată Titus Livius (XL, 58, 4-6), a produs numeroase victime şi o mare debandadă în rândurile lor, sporite şi de intervenţia armată a tracilor. După dispute serioase, o parte a bastarnilor a renunţat la luptă şi s-a reîntors, împreună cu geto-dacii, prin teritoriile învecinate Apolloniei Pontice şi Messembriei, la nord de Istru, iar altă parte - izvorul antic o evaluează la aproximativ 30.000 - s-a decis, totuşi, să-şi continue înaintarea către Dardania, unde a rămas până în iarna 175/174 î.e.n., când, în urma unui conflict violent cu dardanii, a fost silită, la rândul ei, să revină la nord de fluviu.
        Nu peste multă vreme, Perseu (179-168 î.e.n.) - fiul şi succesorul lui Filip al V-lea - a făcut, din motive identice cu ale tatălui său, un nou apel la bastarni. În primăvara anului 168 î.e.n., sub conducerea aceluiaşi Clondicus, oastea bastarnilor şi geto-dacilor, formată de data aceasta din 10.000 de călăreţi şi 10.000 de pedestraşi, a trecut la sud de Dunăre. Conform înţelegerii, Perseu urma să plătească imediat câte 10 galbeni de fiecare călăreţ, câte 5 galbeni de fiecare pedestraş şi 1.000 de galbeni şefului lor. Pertractările regelui macedonean în privinţa efectuării plăţii i-au determinat până la urmă pe bastarni şi aliaţii lor să-l părăsească şi să se retragă la nord de fluviu, nu însă înainte de a fi devastat teritoriile trace prin care au trecut. Atacată în acelaşi an de către romani, Macedonia nu a dispus de forţele necesare pentru a-şi salva independenţa, iar Perseu însuşi şi-a pierdut tronul.
        Deşi vor mai fi existat, neconsemnate de izvoare, astfel de acţiuni purtate în comun de bastarni şi autohtoni, cercetările arheologice pun în lumină realitatea că geto-dacii nu s-au împăcat niciodată cu prezenţa acestei populaţii înapoiate şi turbulente, într-o primă fază ei au reuşit să oprească expansiunea bastarnilor atât spre sud, aproximativ pe linia Piatra Neamţ - Roman - Crasna (jud. Vaslui) - Tiraspol (Rep. Moldova), cât şi spre vest, pe Carpaţi, unde au construit o nouă serie de cetăţi puternice, aşa cum procedaseră atunci când interveniseră pentru zăgăzuirea primejdiei sciţilor. Într-o fază ulterioară, mai exact în epoca lui Burebista, geto-dacii au pornit lupta decisivă pentru eliberarea teritoriilor pe care se implantase populaţia bastarnă.

CONFLICTUL DINTRE GETO-DACI ŞI HYBRIDA

        Cât de apăsător era - sau putea fi - acest control o dovedeşte peste un deceniu răscoala antiromană a cetăţilor greceşti de pe litoralul vestic al Pontului, care nu mai puteau suporta abuzurile fostului coleg de consulat al lui Cicero în anul complotului lui Catilina, 63 î.e.n., Caius Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei. Acesta a venit cu trupe asupra lor cu intenţia de a ocupa întregul ţinut dintre Dunăre şi Marea Neagră (62 î.e.n.), dar în primăvara următoare a suferit, undeva "în preajma cetăţii histrionilor" (Dio Cassius), o gravă înfrângere din partea geto-dacilor, grecilor şi bastarnilor. Ca urmare a acestei înfruntări, oraşele greceşti îşi redobândesc independenţa. Steagurile capturate de la romani au ajuns în cetatea daco-getică Genucla (Cassius Dio, LI, 26).

BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN
5.http://www.dracones.ro

Decebal – in spiritul darz al dacilor

2012-03-07T11:29:00.000+02:00

Foto (10)

Daca ajungeti in Roma, vizitati va rog colinele Quirinale din nordul vechiului Forum roman. Acolo troneaza columna care prezinta razboaiele de cotropire ale imparatului Traian in Dacia. Adica la noi acasa…Pe coloana este sculptata si infatisarea regelui Decebal. Luati un moment de mandra reculegere! In sanul niciunei alte semintii de oameni nu a mai rasarit un asemenea conducator cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternica imparatie a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat infrangerea mai curajos decat spartanii, iar moartea sa ne aminteste parca de tragediile antice. Nu-l uitati, la aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este inca rege!

Care este numele tau, Marite Rege?

Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea putine amanunte. Totusi, regele-erou nu a fost uitat de daco-geti. Numele sau razbate din Istorie prin numeroase mentionari care apartineau triburilor trace din sudul Dunarii, sau in inscriptii din cele mai indepartate colturi ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merita mentionat ca numele de Decebal a supravietuit in mod bizar in Spania pana in secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari, angajati de Roma dupa retragerea aureliana. Cum altfel ne putem explica paralela fonetica Diego-Diegis, sau nume neasteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen si Don Deciballo.

Merita sa zabovim putin si asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, continea adjectivul dacic Balos, un nume raspandit in onomastica dacica, apartinand, tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un taraboste din sud-vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorita caracterului sau deosebit si al victoriilor militare primeste din partea populatiei dace numele de razboi de Decebalus (Zece Ursi sau Calaretul). De asemenea, razboinicul dac primeste tronul si este ales conducator al Daciei. Printr-un gest nobil si intelept, regele dac de atunci, Duras, cedase puterea de bunavoie iscusitului Decebal, cel pe care consangenii sai incepusera sa il considera un veritabil semi-zeu inca din timpul vietii.

Strateg desavarsit, diplomat iscusit, conducator intelept

“Foarte priceput in planurile razboiului si iscusit la infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din acesta pricina, multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani” - Dio Cassius – Historia

Dupa asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac este afectat de o inevitabila diviziune politica. Triburile daco-gete nu mai raman unite in uniunea statala in care le adunase regele-zeu. Ele se fragmenteaza in patru, apoi in cinci regate, dintre care cel mai mare si mai puternic se consolidase in Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman profita de situatie si isi extinde granitele cucerind provinciile getilor din sudul Dunarii.Constatam ca daco-getii nu se lasa impresionati de apropierea agresiva a unui vecin atat de puternic, raspunzand in forta. Multe capetenii razbonice gete isi manau oamenii in lupta in teritoriile romane din Balcani si Panonia. Stramosii se dovedesc atat de puternici incat continua sa se amestece in disensiunile politice intre Octavianus Augustus si Marcus Antonius. Incet, incet, romanii isi dau seama ca odata cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu disparuse deloc, ci se amplificase. Contramasurile Romei la Dunare constau in prima instanta in crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care triburile getilor erau evacuate in teritoriul roman sau exilate in Carpati. Prin urmare, generalul Aelius Catus muta la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, in timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, stramuta fortat in Balcani aproape 100.000 suflete de geti, barbati, femei, copii, batrani.

Lacomia crescanda a romanilor se manifesta printr-o politica de expansiune economica urmata de o incercuire militara. Daco-getii nu slabesc insa atacurile, profitand de momentele de slabiciune ale Romei, punctate de schimbarile imparatilor romani. Dacii persevereaza si se aliaza cu sarmatii. Impreuna, cele doua popoare organizeaza invazii puternice in Moesia, unde sunt decimate doua legiuni trimise sa le faca fata. Pana la inceputul domniei lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forte la Dunare. Insa, dupa cum ne spune istoricul Iordanes, daco-getii devin alarmati de lacomia proverbiala a imparatului roman, ataca Moesia, masacrand legiunile si omorand inclusiv comandantii. De partea stramosilor nostrii luptau bastarnii, roxolanii si iazigii. Expeditia militara daca era condusa, in premiera, de tanarul Diurpaneus.

Odata ajuns rege, Decebal intareste armata si statul dac, stabilind legaturi cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare si unita, cu frontierele cuprinse intre Dunare, Panonia, Nistru si Carpatii Padurosi. In confruntatile cu legiunile lui Domitian, dacii obtin o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, impartasind aceeasi soarta cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse in Dacia drept trofee de razboi. Alarmat de situatie, Domitian vine personal la Dunare. Imparat intransigent si calculat, el face greseala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudenta, temperamental si avid de glorie. Decebal nu doreste o confruntare cu Fuscus, trimitand in acest sens mai multe oferte de pace, refuzate insa de Domitian. Refuzul imparatului roman l-a indarjit si mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea sa se petreaca undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursa in care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a ajuns trofeu in mainile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane este comparabil ca proportii cu infrangerea suferita de generalul Varus in padurile intunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusa de Augustus.Roma cea lacoma nu se lasa, astfel incat o noua expeditie desfasurata in anul 88 d.Hr., calca din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul sever si disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius invadeaza Dacia pe la Portile de Fier. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sangeroasa, cu nenumarate victime in ambele tabere. Pacea era iminenta deoarece Decebal isi vede amenintata Sarmizegetusa, iar Domitian, la randul sau, era prins in lupte grele cu sarmatii, iazigi, marcomanii si cvazii. Anul urmator se semneaza o pace care a durat 12 ani. Pentru prima data in istoria sa Imperiul Roman era nevoit sa incheie o pace umilitoare. Stapana lumii era obligata sa-l recunoasca pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace si sa-i plateasca despagubiri in sume de bani, in conditiile in care regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, sa-i asigure ajutoare militare, tehnica si masini de razboi, sa-i trimita ingineri si constructori care sa-i ridice cetati si forturi.

Un blestem pe nume Marcus Ulpius Nerva Traianus

” Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pamant necunoscut unde se gasea aur, se decreta ca acolo este un dusman si se pregatea samanta unor razboaie sangeroase alaturi de cucerirea de noi comori “ - Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)

Soarta lui Domitian face ca acesta sa fie asasinat de un libert. A doua zi, in mare graba, conspiratorii si generalii romani il aleg imparat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu si successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urma era ambitiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanica (celtiber).Ajuns, in cele din urma, imparat datorita calitatilor sale militare, Traian mosteneste o Roma saracita de cheltuielile fara masura ale lui Domitian, ai carei cetateni erau inglodati in datorii. Vestile despre aurul din muntii dacilor nu mai reprezentau de multa vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei si instalarea legiunilor in muntii sai era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langa jefuirea stramosilor nostri de aurul si argintul strans in generatii, Roma stabilea la granitele de rasarit un avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliati cu popoarele iraniene precum sarmatii, scitii si roxolanii, dupa cum avea sa o demonstreze mai tarziu Istoria.

In fata colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunosteau frica de moarte. Cele doua razboaie purtate de Traian impotriva daco-getilor au fost nimic altceva decat o lupta surda si crancena de aparare si supravietuire a credinciosilor lui Zamolxis. Nu voi insista asupra desfasurarii si sfarsitului celor doua razboaie. Voi evidentia doar momentele hotaratoare in decursul sangeroaselor confruntari. Suntem tentati sa-l consideram pe Traian un mare conducator militar. Fiul adoptiv al lui Nerva mostenise, insa, deja, un Imperiu aflat la apogeu, cu o armata imensa, unde disciplina si grija fata de detalii erau respectate cu sfintenie. Constient de darzenia si forta dacilor, Traian nu a precupetit nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata intr-o expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru inzestrarea si pregatirea legiunilor. Cu toate acestea, Istoria ar fi fost probabil alta daca in fata lui Traian s-ar fi aflat armata uriasa ridicata de Burebista. Armata care cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete…

Altfel ar fi fost viitorul nostru daca Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi incheiat la timp alianta anti-romana pe care i-a propus-o Decebal. Nici macar legiunile Romei nu ar fi facut fata unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar armata imensa a partilor urma sa invadeze Armenia si Iudeea, planuind sa ocupe Egiptul, granarul Romei! In plus, regele-erou trebuia sa lupte si pe plan intern cu tendintele separatiste ale unei parti din aristocratia dacica, care era gata sa-l paraseasca trecand de partea romanilor in schimbul pastrarii bogatiilor si rangurilor. Cum ar fi decurs lucrurile daca Decebal (constient de pericolul adus de Traian) ar fi reusit sa-l asasineze pe acesta? Dupa cum ne marturiseste Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizica a noului imparat. In acest scop, a trimis in Moesia niste fugari care sa-l omoare. Planul a dat gres, deoarece spionii imparatului l-au banuit pe unul dintre ei. Supusi chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusa la cale de Decebal.

Un alt punct sensibil al confruntarilor il reprezinta momentul critic desfasurat in perioada celei de-a doua campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau cat pe ce sa fie date peste cap. Decebal si-a intarit aliantele cu sarmatii si a pregatit o ofensiva de proportii prin care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii si taierea cailor de aprovizionare pentru legiunile aflate in Dacia. Din nefericire, pe cand traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorita unei incalziri bruste a vremii, iar o mare parte din armata formata din daci si sarmati pierea inecata in apele Istrului. Tragicul moment este amintit atat de Dio Cassius cat si de imortalizarea sa pe Columna din Roma.

Dincolo de infrangerea dacilor lui Decebal, ilustrata de dramatica cadere si distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat ca regele-erou a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stavilind pe moment cucerirea Daciei. Actiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zona. Linia de aparare inchipuita de regele dac trebuia sa se intinda pe la Rin pana in Partia, avand in mijloc Dacia. Sortii istoriei nu i-au fost prielnici, altfel astazi nu ne mai numeam Romania. Pentru salvarea regatului sau, Decebal a epuizat toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit adapost si protectie tuturor fugarilor si transfugilor care paraseau Imperiul Roman. Pe baza informatiilor istorice putem afla fara greseala ca Decebal este fondatorul primului serviciu secret de informatii de pe meleagurile noastre, regele dac construind o adevarata retea de spioni bine pusa la punct, alcatuita din autohtoni si straini trimisi in Moesia sau chiar la Roma ca sa culeaga informatii referitoare la pregatirea militara si deciziile romanilor.

Cum moare un Semizeu
Istoria a facut ca cel care a descoperit si autentificat adevarul cu privire la sfarsitul regelui-erou, sa fie un istoric american. In anul 1965, profesorul Michael P. Speidel din cadrul Universitatii din Honolulu, Hawaii, a descoperit in satul Gramnani din apropierea anticului oras Philippi, un monument funerar pe care erau gravate un basorelief si o inscriptie interesanta. Era vorba de mormantul decurionului Tiberius Claudius Maximus, cel care a dorit ca fapta sa-i ramana amintita in epitaful lasat posteritatii. Drama imortalizata in marmura, atat pe Columna cat si pe piatra funerara a decurionului, s-a petrecut dupa caderea si incendierea Sarmizegetusei. Atunci, regele Decebal, insotit de un mic grup de insotitori credinciosi, gonea spre rasarit pentru a scapa de urmaritorii romani si a cere ajutor dacilor liberi din Carpatii Orientali si Moldova de astazi. Totul s-a sfarsit insa in urma unei tradari. Se pare ca acelasi Bicilis (numele sau a ramas unul de ocara in limba noastra, de aici mostenim termenul edificator de Bicisnic – om de nimic, tradator, lichea), nobilul dac care a dezvaluit romanilor mai apoi locul unde erau ascunse fabuloasele comori ale dacilor, le-ar fi spus acestora si de directia si traseul pe care se retragea regele sau.

O decurie condusa de Claudius Tiberius Maximus porneste calari in mare graba in urmarirea regelui. Insotitorii sai sunt ucisi, romanii inconjurandu-l pe Decebal. Regele ramane rege si in acest ultim moment care i-ar fi speriat pe multi altii. Asezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pamant intr-un genunchi, Decebal isi aseaza linistit scutul si sabia alaturi. Un semizeu nu poate fi prins, inrobit sau umilit. Eroul dacilor nu va avea soarta trista impartasita de alti lideri invinsi de romani si obligati sa marsaluiasca in lanturi in urma carelor triumfale de pe strazile Romei. Asa au sfarsit-o Iugurtha, regele Numidiei, invins de Marius, frumoasa regina Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemator de moarte, Decebal si-a luat singur zilele, preferand sa mearga in tainica imparatie subpamanteana a lui Zalmoxis sau in tariile cerului unde il astepta Gebeleizis.

Inainte ca legionarii sa arunce plasele si franghiile asupra sa, Decebal isi scoate de la brau, sica, traditionalul pumnal curbat dacic. Privind spre cer, isi reteaza carotida dintr-o singura miscare. Sangele i se scurge in pamantul Daciei pe care l-a iubit atat de mult, iar nobilul sau suflet se inalta intr-o lume mai dreapta, unde ajung doar spiritele mari. Cadavrul ramas in asta lume este ciopartit de romanii care se inghesuiau la recompense din partea imparatului. Capul si mana dreapta a regelui-erou sunt retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus. Vor fi duse si expuse in cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperand ca populatia autohtona supravietuitoare sa fie demoralizata de sumbra priveliste. Pentru a-i linisti pe plebeii Romei care de 20 de ani se temusera de un asemenea dusman redutabil, capul si mana regelui sunt conservate intr-un butoi cu miere si trimise la Roma. O inscriptie descoperita in Ostia relateaza ca relicvele au fost aratate multimii dupa care, in urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei in raul Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele crestinilor si oponentilor Imperiului…

Este evident ca inainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentarile realiste de pe Columna. Mai mult decat atat, in anul 1822, cu ocazia sapaturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveste demn si misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astazi in Muzeul Vaticanului. Merita zabovit putin asupra sinuciderii lui Decebal, privita de asta data din punct de vedere strict spiritual. Astazi, atat crestinismul cat si marea majoritate a religiilor condamna sinuciderea, privita drept un pacat greu si o greseala de neiertat. Dacii, practicanti ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detasarea de cele lumesti si libertatea, nu se temeau de pedepsele de dupa moarte cu care mai tarziu aveau sa-si inspaimante credinciosii, religiile patriarhale de origine semita.

Material preluat de la:

http://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-istoria-romanilor/5109298-decebal-in-spiritul-darz-al-dacilor

despre tablitele dacice

2012-03-07T11:21:00.001+02:00

acest articol a aparut prima data in 2005, publicat de Sorin Olteanu

Tăbliţele de plumb "dabogete"

Motto: Ori toate sursele mint, ori mint tăbliţele.

De existenţa tăbliţelor de plumb scrise într-o limbă necunoscută şi conţinând nume dacice am aflat prin iarna lui 1998, când prof. Suceveanu m-a pus în legătură cu dl. ing. Romalo, care se ocupa de ele de mulţi ani. Prin bunăvoinţa acestuia am intrat atunci pentru prima dată în posesia fotografiilor precum şi a lecturilor şi interpretării făcute de d-sa până atunci. Mărturisesc că le-am luat cu mare emoţie, ca pe nişte relicve unice – de abia mai târziu aveam să aflu că originalele încă se aflau, în mare parte, în depozitul Institutului de Arheologie –, şi cu o urmă de speranţă că, în pofida dezinteresului marilor înaintaşi care le-au văzut şi care nu le-au considerat demne de vreo atenţie, ele ar putea totuşi conţine texte autentice în limbă dacică. Din nefericire, entuziasmul meu s-a topit de la prima lectură, când am găsit atât de multe elemente de modernitate şi o atât de mare contradicţie între textele tăbliţelor şi cunoştinţele - puţine dar sigure - pe care le avem azi despre limbile traco-dacice, încât am conchis categoric că ele nu pot fi nişte originale dacice ori antice şi nici cópii după asemenea originale. Părerea mea a fost şi atunci, ca şi acum, că plăcuţele ar fi putut (şi ar fi trebuit) fi publicate ca atare, deci ca artifacte moderne, de către un epigrafist, care să ofere fotografiile şi transliterările textelor, să evidenţieze elementele de neautencititate şi să încerce să le descopere scopul şi autorul. Pe de altă parte însă, n-aş fi putut lua eu această iniţiativă înainte ca dl. Romalo, care-şi închinase o bună parte din viaţă acestor piese pe care le credea şi atunci, ca şi acum, autentice, să-şi publice lucrarea. Am luat, de aceea, decizia de a-i comunica d-lui Romalo rezultatele la care ajunsesem şi de a încerca să-l conving să renunţe la "traduceri", pentru a se limita doar la publicarea fotografiilor şi la transcrierea textelor, insistând pe cercetarea de ordin istoric. Aşa cum mă aşteptasem, acest demers al meu a eşuat, aşa că singura mea opţiune a fost atunci să las lucrurile să-şi urmeze cursul, chiar cu riscul – anticipat – al transformării tăbliţelor într-o nouă "mare descoperire" tracomanică. Acum, după ce surpriza publică şi întâietatea d-lui Romalo s-au consumat, mă simt liber să prezint concluziile la care am ajuns atunci. Argumentaţia prezentată în paginile următoare va fi suficientă pentru a lămuri şi poziţia unei tinere lingviste care, profitând de entuziasmul amator al dacomanilor şi de credulitatea nespecialiştilor, a găsit cu cale să atragă atenţia asupra sa, clamând, fără nici un argument, autenticitatea tăbliţelor.

Pentru cei familiarizaţi cu civilizaţiile antice şi în special cu cea traco-dacă, primul lucru care atrage atenţia este nu atât unicatul acestor plăcuţe, greu de explicat, cât aspectul lor, cu totul atipic, atât in general cât şi în detaliu. Mi s-ar putea spune că originalitatea nu poate fi în sine un argument împotriva autenticităţii. Cu toate acestea, plăcuţele conţin mult prea multe trăsături originale şi prea puţine trăsături care să le plaseze în epoca în care vor să lase impresia că au fost create. Extrem de multe elemente, atât ale scrierii cât şi ale iconografiei, unele prezentate în rândurile de mai jos, sunt cu totul străine spaţiului traco-dacic şi chiar al antichităţii în general, amintind mai degrabă de fantezia debordantă a unor documente "misterioase" de pe la sfârşitul evului mediu, ca manuscrisul Voynich ori codicele Rohonczi.

Autorul plăcuţelor lasă, intenţionat sau nu, impresia că ele au fost redactate de-a lungul unui timp mai îndelungat, succesiunea textelor – care vorbesc de regi daci aflaţi la sute de ani distanţă, unii necunoscuţi din alte surse – părând să fie confirmată atât de modificări în forma literelor cât şi de evoluţii lingvistice. În realitate, aşa cum vom vedea, lucrurile stau altfel: ritmul "schimbărilor" este uneori mult prea rapid pentru ca el să poată corespunde unei realităţi istorice, aceasta întâmplându-se concomitent cu lipsa oricărei schimbări în alte paliere.

Eu sunt tracolog, format ca filolog clasic şi lingvist. Ar fi în afara sferei mele de competenţă să discut compoziţia metalului ori a oxidului plăcuţelor, să-mi dau cu părerea despre dacismul sau nedacismul a ceea ce pare un plan de oraş, hartă locală ori imagine a unui templu. Nu voi insista nici asupra condiţiilor arheologice ale descoperirii. Toate acestea trebuie spuse de specialişti în domeniile respective. Cum însă ceea ce trebuie în primul rând studiat pe aceste tăbliţe de plumb sunt scrierea şi limba (despre care se afirmă apăsat că ar fi dacice), cred că primul chemat să-şi spună părerea asupra lor este tocmai un filolog specializat în tracologie. Şi, aşa cum voi avea ocazia să arăt, există suficiente argumente de ordin filologic şi logic care să convingă, pe un cititor obiectiv şi lipsit de prejudecăţi, că textele tăbliţelor nu sunt antice şi nici nu au vreun cuvânt de spus despre limba şi istoria dacilor.

Scrierea

Cele mai multe dintre tăbliţe sunt scrise, alternativ sau concomitent, cu două seturi de semne, ambele alfabetice (numite de dl.Romalo, după forma literelor, alfabetul "clasic" şi cel "arhaic"), ambele cu câteva variante. Alte seturi de semne, folosite foarte rar, se vor a fi silabice ori/şi ideografice (de aspect hieroglific). Câteva tăbliţe, deşi folosesc preponderent caracterele cunoscute, le leagă în aşa fel încât ele sunt foarte greu de citit, constituind mai degrabă un sistem tahigrafic decât alfabetic.

Primul alfabet, cel "clasic", este într-adevăr alfabetul clasic grecesc folosit pe la începutul mileniului I AD în scrierea epigrafică funerară şi monumentală. Varianta principală a acestuia conţine toate literele greceşti, cu excepţia lui Ψ, la care se adaugă , şi V care notează sunetele č (uneori ţ), ğ şi u. Subvariantele sunt date de prezenţa sau absenţa unora din semne ori de înlocuirea lor cu litere din celălalt alfabet. Deşi unele litere au uneori forme arhaice, pe nici una dintre tăbliţe trăsăturile vechi nu concordă între ele, astfel încât aspectul scrierii să poată indica o dată de redacţie mai veche. În variantele alfabetului grecesc de dinaintea sec. II-I ac mai multe litere au păstrat forme străvechi, care - natural – se regăsesc în inscripţii împreună. Unele din litere, ca Α, Ι, Κ, Π etc. erau de regulă înalte cât rândul, uneori chiar mai înalte, în timp ce altele, ca Ο, Θ, Ω erau mult mai mici şi scrise la mijlocul rândului ori în partea de sus a lui. Nici una din aceste trăsături caracteristice ale alfabetelor greceşti arhaice nu se regăseşte în vreuna din tăbliţe, ceea ce probează faptul că autorul lor nu era familiarizat cu epigrafia greacă. El va fi luat literele vechi din vreun tabel aflat în vreo carte, fără să cunoască detalii ale modului în care trebuiau ele combinate.

Al doilea alfabet, cel "arhaic", conţine litere create, în bună parte, de la forme arhaice, preclasice, ale literelor greceşti ori de la semne alfabetice ori silabice ale scrierilor lineare cretane şi cipriote, şi ele uşor de găsit în istorii ale scrierii. Formele literelor sunt aici mai depărtate de original, mai bogate în variante şi mai fanteziste.

Stabilirea inventarului complet de semne, clasificarea acestora şi stabilirea valorii lor fonetice (ori ideografice) şi a variantelor de context ale acestora este o muncă migăloasă şi de durată. Acesta este motivul pentru care în cele ce urmează voi da numai datele principale ale scrierii şi pe cele stabilite cu certitudine, lăsând cercetărilor viitoare sarcina listării faptelor de importanţă secundară ori care se pretează la interpretări diferite.

Tabelul următor prezintă aproape toate literele celor două alfabete în care sunt scrise tăbliţele analizate:

Aşa cum se poate vedea în acest tabel, alfabetul "arhaic" nu are corespondente pentru literele greceşti η, θ, ξ, φ şi χ . El conţine însă, în mod cu totul redundant, cum se va vedea, mai multe semne pentru ω [= omega, litera greacă pentru /o/ lung (ō)].

Trebuie notat că în tăbliţele al căror text apare în fotografii de slabă calitate se pot face numeroase confuzii de litere, a căror listă nu o mai reproduc aici. Toate aceste texte trebuie folosite cu precauţie în judecăţile lingvistice, ţînând cont că în ele literele suspecte pot avea şi altă lectură.

Nu toate tăbliţele scrise în alfabetul "clasic" folosesc acelaşi set de litere. Poate în intenţia de a face pe cititor să creadă în existenţa mai multor etape de redactare, între care alfabetul "daboget" ar fi evoluat, repertoriul de litere prezintă unele variaţii.

-Din unele lipsesc cele două palatale (şi), caz în care ele sunt înlocuite cu Κ şi Γ, ceea ce ar însemna că în dabogetă, ce-ci şi ge-gi se citeau ca în româna de la sfârşitul secolului 19 când pentru aceste grupuri s-a optat defionitiv pentru grafia italiană (şi nu pentru cea fonetică, pentru care ar fi trebuit păstrate în alfabet semnele chirilice corespunzătoare).

Ex. degeo pentru değeo (n.2), reketoe pentru rečeto (n.123), kieo pentru čieo "care" (n.123), akino pentru ačino (n.127)) ş.a.

-Din altele lipsesc fie Y, fie V, fie amândouă, ceea ce încurcă şi mai mult problema transcrierii lui /u/ (v. mai jos).

-Altele prezintă alte variaţii, fără efecte în citirea textelor: absenţa lui ω, înlocuirea unor litere "clasice" cu corespondentele lor "arhaice" (multe tăbliţe au de altfel texte în ambele alfabete) etc.

Elementele de neautenticitate apar încă de la nivelul analizei formelor semnelor scrierii.

Astfel, literele şi , ca şi altele, care însă nu prezintă interes aici, sunt luate din scrierea chirilică şi au fost folosite de români de la primele texte scrise (în alfabet chirilic), până la alfabetul de tranziţie de la sfârşitul secolului 19, având (cu certitudine şi pe tăbliţe) valorile fonetice č (pe tăbliţe şi ţ), respectiv ğ. Contextele în care sunt folosite în textele plăcuţelor, arată fără dubiu că aceste două litere joacă exact rolul pe care ele îl au în scrierea română, ele oferindu-ne astfel şi primele elemente de românism modern de care vorbeam la început şi pe care le vom întâlni şi mai departe. Astfel, datorită istoriei proprii limbii noastre, grupurile scrise în latina clasică ce/ci ori ge/gi, care se pronunţau pe vremea lui Augustus şi chiar şi mai târziu ke/ki şi gue/gui[în grafia franco-engleză pentru mai multă claritate], au ajuns să se pronunţe în vorbirea poporului mai întâi tse/tsi, respectiv dze/dzi (fază care poate fi observată în inscripţii şi care era încă în vigoare la despărţirea dialectelor române, adică pe la sfârşitul primului mileniu AD), ele devenind mai apoi (dar nu pe întreg teritoriul românesc) če/či şi ğe/ği, cum pronunţăm noi în azi în româna literară. Şi alte limbi au sunetele č şi ğ, în frunte cu limbile slave, de la scrierea cărora alfabetul român şi-a şi împrumutat cele două semne, dar numai româna şi italiana, ca limbi romanice cu istorie apropiată, le au doar înainte de vocalele /e/ şi /i/. Aşa se explică de ce literele chirilice Ч şi Џ apar, în scrierea română, doar înainte de /e/ şi /i, precum şi de ce, atunci când Academia Română a decis adoptarea alfabetului latin, pentru ele s-a putut adopta ortografia italiană. Poate fi, în aceste condiţii, o simplă coincidenţă faptul că pe tăbliţe literele şi , variantele "dabogete" ale chirilicelor Ч şi Џ, apar numai înainte de /e/ şi /i/, aşadar numai ca în română[2]? Ba, mai mult, există câteva plăcuţe (spre ex. n-rele 2, 3, 7, 8, 19 şi altele, care se vor probabil mai "vechi"), care "nu cunosc încă" cele două semne ( şi ), în care sunetele transcrise de aceste litere sunt redate prin c şi g (urmate doar de e ori i), ceea ce înseamnă că dabogeţii foloseau, încă înainte de a-şi inventa propriile literele chirilice, ortografia italiană!

Exemple: pe nr. 108 (tăbliţă fără literele č şi ğ) apar cuvintele: daki(dakio), rekitu, sarmiegeto, în timp ce pe alte tăbliţe, care folosesc pe č şi ğ, aceste cuvinte sunt scrise: dači[nr.65], dačieo [nr.84], dačio [nr.94], rečeto [nr. 69 şi 129], respectiv sarmiğeto [nr.52], sarmiğtuzio [nr.10] etc.

Concluzia, mai presus de orice îndoială – judecând fie şi numai probabilistic –, este că "dabogeţii" scriau cu ortografie română destul de modernă (de pe la sfârşitul sec. 19, mai precis).

Frunzărind fotografiile textelor putem face o altă observaţie interesantă asupra scrierii: dacă pe majoritatea tăbliţelor scopul semnelor este notarea textului, pe unele dintre ele, ori pe porţiuni ale lor, ceea ce s-a urmărit nu a fost conţinutul scrierii ci aspectul ei. Nu sunt deloc puţine pasajele, cu îndreptăţite veleităţi artistice, menite parcă nu să fie descifrate ci să exploreze potenţialul grafic oferit de alfabetele proaspăt inventate.

Iată de pildă un fragment din tăbliţa 31, în stil arab:

În acest fragment din tăbliţa 20, literele (ca şi desenele) au, în mod voit, aspect egiptean,

şi iată chiar şi câteva hieroglife "chinezeşti", în jurul acestui templu de pe tb.nr. 116:

Întâlnim uneori adevărate statui din litere, de o debordantă fantezie, cum este acest "zeu" (ori "marţian") (n.115)

ori construcţii ca aceasta, pentru care anonimul nostru a creat o ştampilă specială (n.92):

Autorul nostru este de altfel foarte preocupat şi de monograme (cum se poate vedea pe mai bine de jumătate din tăbliţe), practic inexistente în scrierile străvechi.

Nu există nici o scriere istoric atestată care să fi avut atâtea variaţii stilistice (şi într-un timp atât de scurt !). Este cert că anonimul era fascinat de scrierile vechi şi că, negăsind vreuna pe care să o descifreze, şi-a inventat-o. Materialul principal, cel în care a scris majoritatea textelor, şi l-a luat, cum am văzut, din scrierea greacă. Însă destul de multe tăbliţe, ca şi alte tipuri de piese, ca monezi ori medalioane, sunt decorate cu o mulţime de altfel de semne, inspirate din alte scrieri mediteraneene, amestecând laolaltă hieroglife ale discului de la Phaistos, semne silabice cipriote şi ale linearelor cretane A şi B, care, cu toate, treceau drept "scrieri enigmatice" pe la sf. sec. 19-încep.sec.20, şi se puteau găsi în orice carte de popularizare a preistoriei Greciei.

În 1952 însă, una din aceste scrieri, şi anume cea "lineară B", a putut fi descifrată [3]. Or, este interesant de observat, pentru cine are curiozitatea şi timpul să facă acest exerciţiu, că, deşi semnele de pe tăbliţe (multe din ele figurând şi în tabelul alfabetelor, dat de mine mai sus) sunt foarte asemănătoare ori identice cu semne silabice ale linearului B (v. tabelul de mai jos), valoarea lor fonetică nu coincide niciodată cu cea reală, aşa cum a fost ea descifrată de Ventris!

Tabel 2. Semnele silabice ale linearului B (valoarea silabică a unui semn este dată de combinaţia dintre consoana rândului + vocala coloanei)

Transliterarea

Deşi şi secţiunea anterioară, dedicată caracterelor scrierii, a adus argumente importante împotriva autenticităţii plăcuţelor, vom vedea în continuare că atât transliterarea scrierii cât şi limba textelor constituie probe de necontestat în acest sens.

Transliterarea este o etapă nu doar recomandată, ci necesară, în descifrarea oricăror scrieri vechi care folosesc alt sistem de scriere decât alfabetele latin ori grec. În literatura de specialitate, de exemplu, atât textele sanscrite, cât şi cele vechi persane, avestice, gotice etc., sunt utilizate în transliterări funcţionale, şi nu în scrierile lor originale. În cazul tăbliţelor nici nu se poate concepe altfel analiza textului, datorită enormei redundanţe a semnelor, reductibile – cum vom vedea – la un număr mult mai mic de sunete folosite de "limba dabogetă".

Să precizăm mai întâi că valoarea fonetică a semnelor celor două alfabete se poate stabili în detaliu şi fără multe dificultăţi din modul în care sunt scrise numele proprii şi cuvintele cunoscute. O primă şi uriaşă greşeală, comisă – după părerea mea - din necunoaştere şi, de aici, din nepreocupare, este aceea că atât literele greceşti cât şi corespondentele lor "arhaice" trebuie pronunţate ca în greaca modernă, deci în aşa-numita "pronunţie reuchliniană", fapt care exclude cu desăvârşire posibilitatea provenienţei textelor tăbliţelor din antichitate.

Să luăm pe rând cazurile cele mai importante:

1.-Literele η, ι şi υ au toate valoarea fonetică / i/, însă, spre deosebire de greaca bizantină şi modernă, în care utilizarea fiecăruia din aceste caractere este strict normată de gramatică şi de uz, pe tăbliţe un / i/ poate fi redat, în mod absolut arbitrar (uneori în aceeaşi tăbliţă şi chiar în acelaşi nume!), prin oricare din cele trei litere, lucru cu desăvârşire imposibil în orice scriere autentică, istoric atestată.

Iată câteva exemple:

-istro, istreo, istrio, istrieo, istriano (forme flexionate ale numelui Istrului, în gr. Ἴστρος) sunt scrise: ηστριεο[istrieo], ισθρο[istro], υσθρεω[istreo], υστρηο[istrio], ηστριανο[istriano].

-skit(e)o (=numele sciţilor, în gr. Σκύθαι) apare ca σκυτεο [skiteo], σκιητεο [skiiteo], σχηθω [skito]

-numele lui Burebista are mai multe variante fonetice (boerobis(e)to, boeribis(e)to etc.), scrise: βωεροβυστο, βωερυβεστο, βοερωβυστο, βωερβυσετο, βωεροβηστο, βοεροβιστο etc.

Ştim astăzi cu certitudine (din analiza textelor păstrate) că în antichitatea pe care plăcuţele vor s-o sugereze, cele trei litere se citeau net diferit, şi anume:

1.1.-ι (iota) nota pe /i/, atât lung cât şi scurt (ī şi ĭ)[4].

1.2.-η (ēta) nota un /e/ lung (ē); de abia de prin primele secole AD, acest /ē/ s-a pronunţat tot mai aproape de /i/, dar numai în greaca bizantină s-a confundat cu el.

1.3.-υ (ypsilon) nota, până către sec. 3 aChr. un /u/, lung sau scurt, pronunţat apoi ü (ca u în franceză, fapt care a şi făcut, tot ca în franceză, ca fostul diftong ou să fie citit /u/). Ulterior se pare că s-a pronunţat diftongat (ui sau iu), mai ales de către latinofonii imperiului bizantin. Deşi în final şi υ s-a confundat cu /i/, acest lucru nu s-a întâmplat înainte de sec. 6-7 AD.

2.-Limba "dabogetă" nu face, cum vom vedea, distincţie între aspirate şi neaspirate, şi cu toate acestea scrierea "clasică" foloseşte toate cele trei aspirate greceşti, θ, χ şi φ, alături de neaspiratele corespunzătoare, τ, κ şi π, astfel:

2.1.-sunetul /t/ este redat complet aleator prin θ şi τ:

Ex.: panthe dato (πανθε δατο 14) dar pante datō (παντε δατω 92); athla "luptă" (αθλα 79) dar atla (ατλα 25); skhēthō sarmatō (σχηθω σαρματω) dar skhito sarmato(σχιτο σαρματο) în aceeaşi tăbliţă (79)

2.2.-sunetul /k/ este scris aleator κ ori χ:

Ex.:numele Sciţilor este scris skitō [σκιτω], skytō [σκυτω] (134), skyteō [σκυτεω] (2), dar skhēthō[σχηθω] (67), skhitō[σχιτω] şi skhito[σχιτο] (79)

De la această regulă există totuşi două excepţii:

2.2.1-în cuv. kiliarko (care înseamnă "general de armată" şi nu grecescul χιλίαρχος "comandant peste 1000 de soldaţi"), primul k este întotdeauna scris χ, deoarece abrevierea lui este tocmai χ, în timp ce κ este abrevierea unui alt cuvânt, kotopolo (probabil "mare preot").

2.2.2-în numele macedonenilor, makidono (gr. Μακέδονες), primul k este întotdeauna scris χ .

2.3.-Spre deosebire de celelalte două perechi surdă/aspirată de mai sus, "dabogeta" face o netă distincţie între φ [ph] şi π [p]. Prima notează fricativa /f/, cealaltă labiala surdă /p/:

Ex.: pentru φ=f: phylēpō[φυληπω] "Filip", filo[φιλο] probabil "fiu", falanğeoy[φαλανџεου] "falangă", fiosko[φιοσκo] (18) şi fusko [φuσκο](22) "Fuscus" (ptr. io=u, v. mai jos); pentru π=p: porčezundo[πορчεζuνδο] (84), foarte probabil "purcezând", tapieō[ταπιεω] (25) toponimul Tapae, panōno[πανωνο] (39) "Panonnia"etc.

Toate transcrierile de mai sus se potrivesc din nou perfect cu situaţia din româna sfârşitului de secol 19, nu mult de mai înainte. Dacă limba noastră nu cunoaşte nici o opoziţie de aspiraţie între t/th şi k/kh, distincţia ph/p din greacă corespunde celei româneşti dintre f şi p, întocmai ca pe tăbliţe. Amuzantă este grafia constantă a numelor macedonenilor, cu primul k scris exclusiv cu aspirata χ. Autorul nostru, aflând din vreun manual de greacă că litera χ se pronunţă /ch/, a crezut că este vorba nu de aspirata greacă ch(adică kh = k+h), ci de ch din grupurile româneşti (şi italieneşti) che/chi, ceea ce înseamnă că el probabil pronunţa etnonimul în cauză Machedoni şi Machidoni [5]. Este de aceea foarte posibil, după părerea mea, ca machidono de pe tăbliţe, cu regele lor filipo cu tot, să fi fost – pentru autorul nostru şi pentru dabogeţii săi – aromâni (=macedo-români sau români macedoneni) !

3. În aproape toate tăbliţele, pentru sunetul /o/ se folosesc, fără absolut nici o distincţie, literele greceşti ω şi ο. Acestea, deşi pronunţate azi la fel, continuă să existe în greacă în virtutea tradiţiei, care şi normează utilizarea lor, fiind considerată incorectă folosirea uneia în locul celeilalte. Autorul nostru nu reţine din această realitate decât faptul că greaca are două semne pentru /o/, el folosindu-le în consecinţă pe amândouă absolut la întâmplare, de multe ori în aceeaşi tăbliţă şi în acelaşi nume.

Ex.: makidōnioes [7 μαχηδωνιοες], dar makidonio [19 μαχηδονιο], kōpōnō [21 κωπωνω], dar kopono [23, 28 κοπονο], sarmōngato [21 σαρμωνγαθο], darsarmongato[118 σαρμονγατο] etc.

4. Şi mai curioasă este situaţia sunetului /u/ în "dabogetă" (deşi diversele metode folosite nu au peste tot regularitatea fonetismelor discutate până acum), generată din nou de un proces istoric intern limbii greceşti, despre care autorul nostru nu are nici o idee, şi pe care îl voi contura în câteva rânduri. În greaca arhaică, până către sec. IV aChr., dialectal şi mai târziu, această vocală - scrisă cu litera υ -, era pronunţată /u/. Acest fonetism este demonstrat între altele şi de împrumuturile latineşti făcute acum, unele din ele transmise până în română, precum gr. πάπυρος/*πάπυρα > lat. pop. papura (faţă de lat.cult papyrus) > rom.papură. După invazia celtică din acest secol, /u/-ul grecesc este tot mai des pronunţat / ü/, ceea ce a dus la o modificare cu aceleaşi rezultate fonetice ca în franceza modernă (unde ele au fost determinate de acelaşi substrat celtic!): υ a ajuns să se pronunţe /ü/, în timp ce vechiul diftong /ow/, scris ου, s-a redus la /u/. Sunet străin latinei, acest /ü/, rostit corect de clasele culte, a devenit însă în gura poporului /iu/ (mai rar /ui/), întocmai ca pe la noi în cuvintele franţuzeşti [ex. chiulasă din fr. culasse]. Termenii greceşti intraţi acum în latina târzie (şi chiar în proto-română) redau pe υ mai ales prin /iu/, ca în gr. κῦμα > lat. cyma (cult cüma, pop. cyuma) > rom. ciumă, ori gr. στύλος "stâlp" > lat.stylus (cult stülus, pop. styulu) > rom. ştiul, ştiulete etc. După sec. 8-9, în greaca bizantină, υajunge în sfârşit să se pronunţe peste tot /i/, în timp ce diftongul scris ου rămâne să noteze vocala /u/, situaţie care dăinuie şi astăzi. Grecii de azi scriu, ca şi Homer, υ şi ου, dar nu le mai citesc ca pe vremea aceluia /u/ şi /ow/, ci /i/ şi /u/. Autorul tăbliţelor, constatând că în greaca de azi ου (care este ο+υ, deci o+i !) trebuie citit / u/, a tras concluzia că orice combinaţie de o+i (o putând fi transcris, cum am văzut, prin ο şi ω, iar i prin ι, η, υ ori ει) trebuie citit / u/. Ca urmare, apar numeroase contexte (nu peste tot însă) în careοη = οι = ου = ωη = ωι = ωυ, toate citindu-se / u/.

Ex.:

1.- bučero (o demnitate mai degrabă decât un nume propriu, poate grecescul βούκέρας "cu coarne de taur"): scris boičero (mai frecvent) dar şi bučero;

2. - lue (particulă de dativ), scris lue, loie (λοιε λοηε);

3.-o serie de cuvinte, majoritatea cu sens nestabilit dar izolate pe baza frecvenţei cu care apar în texte, din care unele sunt instrumente gramaticale: nue= noie, purčezundo=poirčezo (verb cu sensul "a purcede, a merge"), ukue= ukoe= oikoe, uso= ōiso, soirlu şi surla etc.

Ba, mai mult decât atât, anonimul nostru extinde această valoare fonetică şi asupra combinaţiilor dintre i+o (cu i-ul pe primul loc), aşa cum ne arată indubitabil variantele câtorva nume, ca de exemplu: riomuno, rumiono ori riom iono, toate trei trebuind citite rumun (=Roman); fiosko şi fusko "Fuscus"; sarmiğitioza şi sarmiğetuza (forma "dabogetă" exclusivă a Sarmizegetusei) etc. Această ultimă convenţie grafică face însă ca, în tăbliţele în care ea funcţionează, sunetele /io/ să nu mai poată fi scrise cu literele io(căci s-ar citi /u/). De aceea, tocmai în aceste tăbliţe întâlnim des grupul de litere ieo, care trebuia citit, aşa cum bănuiesc, /io/. Probabil tocmai aceste confuzii legate de folosirea lui o şi i pentru redarea lui / u/ l-au determinat pe anonimul nostru să creeze o literă specială pentru sunetul "daboget"/u/, împrumutând pentru aceasta din alfabetul latin pe V.

Cu siguranţă că particularităţile alfabetului grec de astăzi i-au dat şi alte bătăi de cap autorului tăbliţelor. Este de aceea foarte probabil să existe şi alte asemenea convenţii de transcriere, pe care nu le-am mai investigat, ele neafectând semnificativ lectura. Sunt mai multe exemple în care diftongul ει trebuie şi el citit / i/ ca în neogreacă; uneori chiar εtrebuie să aibă valoarea / i/, judecând după alternanţa lui liberă cu ι în unele contexte ş.a.m.d.

Valoarea fonetică a literelor, aşa cum rezultă din cele expuse până acum, este în sine unul din cele mai puternice argumente filologice şi logice împotriva autenticităţii tăbliţelor, înţelegând prin aceasta că ele nu sunt nici dacice, nici antice şi nici cópii moderne după documente autentice.

1.Alfabetul "daboget" principal, cel "clasic", este construit pe alfabetul grecesc, dar cu pronunţiile pe care acesta le-a dobândit numai din epoca bizantină încolo, ceea ce înseamnă că – judecând după acest criteriu – că scrierea dabogeţilor putea fi inventată oricând de pe la anul 1000 până astăzi, dar nu cu mult mai înainte.

2.Nici o scriere care a folosit alfabetul grecesc (galică ori frigiană spre exemplu) ori s-a inspirat din el (chirilică) nu i-a folosit în mod arbitrar literele, pentru simplul fapt că acest lucru ar fi imposibil. Prin definiţie, o scriere este un cod cât mai simplu prin care oamenii să poată nota sunetele (scrieri fonografice) ori ideile (scrieri ideografice) limbii pe care o vorbesc. Aceeaşi trăsătură trebuie cu necesitate să fie redată prin acelaşi semn. Simpla idee ca o scriere să aibă încă de la crearea ei mai multe litere pentru acelaşi sunet, fără nici un fel de distincţie în utilizarea lor, aşa cum se întâmplă cu scrierea "dabogetă", este un nonsens logic şi istoric. Cum am arătat, sunt numeroase cazurile în care în diverse limbi cu scriere etimologică (nu fonetică) litere diferite au ajuns să se pronunţe la fel. Dar acest lucru s-a petrecut treptat, de-a lungul istoriei acelei limbi, iar utilizarea literelor în cauză este strict reglementată de diversele norme grafice ale scrierii respective. Autorul tăbliţelor, sunt convins, nu avea cunoştinţă de aceste norme şi de aceea şi-a dezvoltat diversele variante ale alfabetelor sale ca pe un joc.

3. În al treilea rând, încă de la nivelul transcrierii devin vizibile din ce în ce mai numeroase şi mai de detaliu trăsături româneşti în vorbirea şi scrierea "dabogeţilor". Deşi preţioasă dacomanilor de pretutindeni, ideea românismului dacilor ori al romanilor este la fel de absurdă ca şi aceea că noi ne tragem din fiii şi din nepoţii noştri. Oricât ar părea de greu de crezut, limbile evoluează permanent, iar această evoluţie, care are un sens determinabil, le schimbă până când ele devin alte limbi, transformările petrecute fiind guvernate de legi, uneori la fel de stricte ca şi cele ale chimiei ori ale fizicii [6].

Tiparele

Tăbliţele sunt în totalitate scrise prin ştampilare, cu rare completări de mână. Ştampilarea era curent folosită în antichitate în cazul unor obiecte făcute mai ales din lut ori din metal şi inscripţionate industrial, cum erau parafele de atelier de pe gâturile amforelor, cele ale unităţilor militare de pe cărămizile arse ori titlul aurului şi argintului de pe lingouri. Nu se cunosc din antichitate obiecte ştampilate nedestinate producţiei de serie, cu o notabilă şi unică excepţie, aceea a discului de la Phaestus (din care nu există decât un exemplar). Acesta este de altfel şi motivul pentru care nu antichitatea europeană a fost cea care a inventat tiparul.

Scrierea tăbliţelor este însă şi în acest sens "revoluţionară". Pentru fiecare literă şi pentru fiecare element iconografic a fost confecţionat câte un tipar în relief (pozitiv), ceea ce înseamnă câteva sute în total, fiindcă fiecare literă are mai multe variante, de stiluri şi dimensiuni diferite. Se poate spune că pe o tăbliţă se folosea în general un singur set de poansoane-literă, ceea ce face ca pe aceeaşi tăbliţă formele unei litere să fie mereu identice între ele, întocmai ca literele de tipar de astăzi. Desenele erau şi ele de cele mai multe ori făcute pe câte o singură ştampilă, dar există câteva cazuri în care poansoanele conţin părţi de desene, module care puteau fi combinate în mod diferit. Crearea tuturor acestor tipare, foarte probabil cioplite în lemn şi păstrate în seturi, presupune o muncă îndelungată, dacă ele au fost fabricate de către un singur om. Un studiu dedicat acestora, fără îndoială consumator de muncă şi timp, ar duce la alcătuirea fără greutate a unui inventar complet al lor, care va dovedi, sunt convins, că marea varietate pe care aparent o regăsim acum în scrierea şi iconografia tăbliţelor se reduce la un număr mult mai restrâns de tipare, folosite în diverse combinaţii.

Utilizarea acestor tipare este un prim puternic argument împotriva vechimii plăcuţelor şi a presupuselor lungi etape de redactare. În ciuda faptului că autorul pare să fi ţinut o strictă socoteală cronologică a seturilor folosite, astfel încât formele literelor şi desenele să aparţină aceleiaşi epoci, apar totuşi scăpări, care arată că plăcuţele au fost confecţionate deodată. Să luăm un exemplu:

Iată câteva mostre de text "de pe vremea lui Burebista":

80 45 13

Iată alte câteva fragmente de text, de data aceasta caracteristice "epocii lui Decebal":

5 6 98

119

Se observă destul de clar diferenţele în forma, direcţia şi dimensiunile literelor, în spaţiile dintre ele, ca şi dintre rânduri etc. Am putea crede că scrierea de pe primul grup de tăbliţe datează de pe vremea lui Burebista (mijl.sec. I aC), în vreme ce cea de pe cel de-al doilea grup sunt de pe vremea lui Decebal, cam 150 de ani mai târziu.

Iată acum alte două tăbliţe care trebuie privite cu atenţie. În prima din ele (n.21) se vorbeşte despre Burebista, stilul literelor potrivindu-se tăbliţelor epocii sale (v. mai sus, grupul 1):

Din textul celeilalte (n.84) rezultă clar că ea înfăţişează pe Decebal:

Or, aceste ultime două tăbliţe sunt categoric contemporane. Stilul scrierii este acelaşi şi el concordă nu cu cea care ar trebui să fie mai nouă, de pe vremea lui Decebal, ci cu cele mai vechi, din "epoca lui Burebista". Deasemenea, desenele cetăţii prezente pe ambele plăcuţe - despre care textele afirmă că reprezintă capitala Sarmiğetuza(=Sarmizegetusa) - aduse la aproximativ aceeaşi mărime – sunt identice. În ciuda rezoluţiei diferite a imaginilor, a unghiului inversat al luminii (sus = din stânga, jos = din dreapta) şi a faptului că prima imagine

are în plus trei turnuri (unul deasupra şi altele două la dreapta), ne putem da totuşi seama cu certitudine (şi eventualele măsurători făcute direct pe plăcuţe vor confirma fără îndoială această observaţie) că ambele Sarmiğetuze sunt făcute cu aceeaşi ştampilă. Partizanii înverşunaţi ai dacismului tăbliţelor vor susţine, bineînţeles, că ambele tăbliţe vor fi fost făcute mai târziu, pe vremea lui Decebal, atâta doar că prima (probabil o "plăcuţă istorică") vorbeşte despre Burebista. Nu este aşa. Textul tăbliţei "de pe vremea lui Burebista" pare să vorbească despre rege aşa cum o fac toate celelalte tăbliţe presupuse contemporane lui, unitare ca stil de scriere şi ca iconografie. Această neconcordanţă ne arată limpede că trebuie să acceptăm una din două: fie că autorul nostru a încurcat tiparele, uitând că a desenat Sarmiğetuza lui Burebista cu o ştampilă pe care a folosit-o apoi din nou pentru Sarmiğetuza lui Decebal (ori poate a crezut că refolosirea nu o să se observe), fie că nici conţinutul textelor, nici stilul scrierii şi nici imaginile – de vreme ce, judecând după acesta, cele două plăcuţe ar trebui să fie din tocmai epoca lui Burebista, şi nu a lui Decebal - nu sunt indicii clare şi de încredere asupra datării pretinse. Pentru mine este evident că strădania autorului de a varia trăsăturile pentru a lăsa impresia unor epoci de redactare diferite a dat greş.

Limba

Deşi scrierea nu ridică, cu excepţia câtorva tăbliţe, nici o problemă de citire, stabilirea textului şi traducerea lui sunt mult mai greu de făcut.

Prima şi cea mai dificilă operaţie este separarea textului în cuvinte, pentru care este necesar un îndelungat studiu prealabil şi pe care nu am putut-o realiza cu acurateţe pentru toate textele. Iată principalele indicii ale separării în cuvinte, pe tăbliţe:

- separările pe care le face autorul însuşi, clare pe o serie de plăci dar nesigure pe altele, în special pe cele cu litere de mici dimensiuni, unde orice spaţiere ar putea fi luată drept o pauză între cuvinte. Separările originale (fiindcă cele mai multe plăcuţe nu sunt în scriptio continua) sunt în general corecte, cu menţiunea că ele nu despart întotdeauna cuvinte, ci mai degrabă grupuri de cuvinte. Tot în această categorie intră şi separările făcute cu ajutorul altor semne: cifre, liniuţe şi uneori prin semnul, foarte greu de distins, în asemenea situaţii, de litera cu aceeaşi formă (χ, cu valoarea fonetică /k/). Dimpotrivă, imaginile intercalate nu constituie niciodată un indiciu de separare [7].

-prin izolarea numelor proprii cunoscute din alte surse

-prin identificarea şirurilor care se repetă; cu cât acestea sunt mai lungi (chiar în variante grafice uşor diferite), cu atât identificarea lor este mai sigură.

-la sfârşit, când textele sunt deja segmentate în şiruri mai scurte dar încă prea lungi pentru a putea fi cuvinte independente, acestea pot fi, însă cu destulă incertitudine, separate acolo unde apar finalele –o, -eo, -io, -ieo, -oe şi chiar –oeoe, grupuri vocalice car par să aibă rol morfologic.

Trecând la analiza cuvintelor rezultate astfel, primul lucru care trebuie făcut este interpretarea numelor proprii cunoscute. Această analiză este, de altfel, şi cea care furnizează cele mai numeroase şi mai categorice argumente împotriva autenticităţii tăbliţelor.

Putem accepta, pur teoretic, că numele romane şi alte nume străine puteau fi deformate în această limbă oricum (deşi nici acest lucru nu este posibil într-o limbă indo-europeană). Din punct de vedere logic, este însă imposibil să acceptăm că grecii şi romanii ar fi greşit numele dacice în permanenţă (fără să "nimerească" nici măcar o dată forma corectă), făcând de fiecare dată exact aceleaşi erori. Să luăm câteva exemple:

-dacă numele capitalei dacilor era într-adevăr Sarmiğetuza, aşa cum spun tăbliţele, atunci cum a fost posibil ca sursele istorice în care apare acest nume - opere ale unor autori ori inscripţii, multe puse chiar de persoane de naţionalitate dacă provenite de aici - să-l fi greşit toate la fel, numind cetatea Sarmizegetusa, cu o silabă în plus, fără ca nici măcar o singură dată ele să redea şi numele "corect"? Totuşi, de ce sarmiğetuza ? Cu siguranţă fiindcă, aşa cum se va vedea şi în exemplul următor, autorul nostru l-a etimologizat drept un compus din Sarmi(s) - despre care s-a crezut o vreme că ar fi fost un rege dac [8] - şi - ğetusa, un derivat de la ğet-.
-tot astfel stau lucrurile şi în privinţa numelui lui Decebal. Acesta este peste tot numit dačebalo (cu o singură excepţie în care apare dečebalo, de n-o fi vreo greşeală!). Din nou, nu este posibil ca, dacă aceasta ar fi fost forma dacică autentică, textele antice păstrate din antichitate, dar mai ales inscripţiile puse tocmai de daci pe care îi chema Decebal, să fi scris acest nume în variantele Δεκέβαλος [Dekébalos], Decebalus, Decibalus şi Dicebalus, numai Dacebalus nu! Este evident că forma aceasta se datorează din nou etimologiei făcute de autorul plăcuţelor, care credea că numele vine de la cel al dacilor (de altfel, el îl şi desparte o dată, cu flexiune internă, în daceo baloso [genitiv?]) şi deci l-a scris cu / a/: dačibalo.
-un pasaj din tăbliţa 123 sună astfel: reketoe nido tanatio on bononio. Primul cuvânt este subst. reka, însemnând cu siguranţă fluviu, râu, căci este menţionat de mai multe ori în acelaşi context cu Istro Istrul, pentru care găsim şi formele flexionate reketo şi reči. Este din punct în punct bulgărescul reka râu, fluviu(art. reketo, adj. rečende râu). Ultimul nume, bononio, este în mod evident forma "dabogetă" a toponimului binecunoscut Bononia (azi Vidin, oaş pe Dunăre, în Bulgaria). Între ele mai apare un nume, tanatio, şi el familiar celor ce se ocupă cu geografia antică a acestor regiuni fiindcă este acelaşi cu Τανάτις de la Ptolemeu şi Τανάτα de la Procopius, aflat în apropiere de Bononia şi de Novae (de Sus)[9]. Toate ar fi bune şi frumoase dacă la Ptolemeu şi la Procopius, probabil in mod independent, numele n-ar fi greşite, cum sunt în realitate! Într-adevăr, printr-o eroare de copiere destul de comună în paleografia greacă[10], Τανάτις şi Τανάτα sunt deformări ale formelor flexionate Taliatis şi Taliata, de la lat. (petra) taliata (piatră) tăiată, aşa cum găsim în Not.Dign. în sec.IV (auxilium Taliatense, Taliata) şi în Geograful Anonim din Ravenna (Taliatis). Acesta din urmă, deşi şi-a scris Cosmographia prin sec. VII, şi-a luat cea mai mare parte a informaţiei dintr-o hartă rutieră mult mai veche, de prin sec. III-IV, dar compusă, în cea mai veche redacţie, sub Augustus, cunoscută azi sub numele de Tabula Peutingeriana, din care ni s-a păstrat până azi un exemplar aproape complet. Numele apare într-adevăr şi aici, tot greşit (erorile grafice erau foarte frecvente în manuscrisele antice), dar uşor de corectat: Faliatis, de la Taliatis, datorită confuziei grafice între formele majusculelor latine F şi T. În Tab.Peut. Faliatis/Taliatis este o staţie pe marele drum roman ce urmărea malul sudic al Danubiului, aflată în aval de Bononia şi de Novae şi din care pornea o derivaţie spre nord, peste fluviu, spre Porolissum. Tot uşor greşit, dar de data asta trunchiat, numele este totuşi menţionat şi în Itinerarium Antonini (sec.IV), care ne dă şi distanţele faţă de localităţile învecinate : Novas – 12 mp – Talia[tis] – 21 mp – Egeta. Toate aceste variante se referă neîndoios la una şi aceeaşi localitate, identificată de toţi specialiştii cu orăşelul modern Donji Milanovac (în Serbia). Şi într-adevăr, o inscripţie locală (CIL III 13814, un tegulum al legiunii VII Claudia), ca şi o alta, găsită puţin mai la sud (CIL IΙI 13816, la vărsarea r.Porečka în Dunăre, la Movna, Bulgaria), confirmă că acolo era o localitate numită Taliata. De ce e numită în tăbliţe tanatio? Pentru că, evident, autorul nostru se va fi inspirat pentru acest nume din Ptolemeu ori, mai puţin probabil, din Procopius din Caesareia.
-multe din numele, mai ales greceşti şi latineşti, de pe tăbliţe sunt scrise cum le pronunţăm noi astăzi şi nu cum le pronunţau grecii şi romanii în antichitate, lucru evident posibil doar dacă tăbliţele sunt moderne.

Ex.1. Nume conţinând un /y/, ca Πυθάγορας, Αἴγυπτος, Λυσίμαχος, se citeau şi se pronunţau de către greci Puthagoras, Aiguptos şi Lusimachos. De abia în epoca bizantină acest /y/ a ajuns să se pronunţe /i/, aşa ca pe tăbliţe: pitagorio, egeiptio, lisimako.

Ex.2. În numeroase alte nume grupurile ce, ci, ge, gi, care se citeau în antichitate ke, ki, ghe, ghi, sunt scrise cu č şi ğ, asta demonstrând că dabogeţii, dând dovadă de o remarcabilă anticipaţie lingvistică, nu scriau numele şi cuvintele greceşti şi latineşti aşa cum le auzeau ei de la romanii şi grecii contemporani lor, ci aşa cum aveau să le pronunţe românii peste 19-20 de secole!

Zeul suprem al dabogeţilor este, pe plăcuţe, Zamolxis, nume scris într-o mulţime de variante grafice (zamolkiu, zamolsko, zamolsxiako, zamolsxu, zamolsxuo, zamolxii, zamolxiu, zamolxsio) şi abreviat zam-xu, toate pornind de la rădăcina zamol-. În cele mai bune izvoare antice în care apare[10bis], numele acestui zeu este însă scrisZalmoxis, de la o tulpină zalmo-, pentru care de altfel optează şi majoritatea tracologilor. Ea este perfect analizabilă în plan indo-european ca un compus dinzalmo+xis[11]. Prima parte, dacul ζαλμός [zalmos] "piele de animal (probabil servind la protejarea corpului, platoşă)" era fără îndoială echivalentul tracului zelmis"apărătoare (poate tot din piele de animal), coif [coradical cu germ. Helm] şi de aici fig. protector (atribut foarte potrivit unui zeu)", corespondenţă fonetică extrem de importantă, care poate fi documentată şi cu alte perechi lexicale, ca de pildă trac -zenis = dm. -zanus/-zanos, trac Berz- (în nume de localităţi, cu sensul "mesteacăn") = dm.*barz(o)- (de unde alb. bardh-"alb", rom. bardz- "tărcat cu alb" şi "barză [ciconia ciconia])". Zalmo-xis însemna, aşadar, foarte probabil, "Domnul(Stăpânul) Protector". (cf. partea I a investigaţiei filologice asupra acestui nume, Atestările)

Toate aceste fapte, a căror listă ar putea continua, se pot constata de la prima lectură a textelor şi sunt suficiente pentru a convinge pe un om familiarizat cu textele clasice că tăbliţele nu sunt antice şi nici cópii după documente antice. Ele sunt, din punct de vedere filologic, atât de departe de realităţile antice, fie ele şi mai puţin cunoscute, cum sunt cele traco-dacice, încât nu lasă nici o altă posibilitate de interpretare în afara celei că sunt nişte artifacte moderne ale cuiva care nu avea multe în comun cu filologia clasică. Este o constatare care, în opinia mea, îl exclude pe B.P.Haşdeu ca posibil autor al lor. La nivel filologic, un fals al genialului Haşdeu ar fi fost mult mai rafinat şi, cu siguranţă, cu mult mai greu de depistat şi de dovedit.

Analiza statistică, atât cât am putut-o face, arată că în textele tăbliţelor nu se poate delimita un "fond principal" de cuvinte, aşa cum ne-am fi aşteptat la o limbă indo-europeană. Prima impresie este că plăcuţele conţin nume proprii, câteva cuvinte care se repetă (de cele mai multe ori în forme uşor diferite) şi texte de umplutură fără nici o semnificaţie, fiindcă este prea mare procentajul de cuvinte (ori secvenţe) care nu apar decât o singură dată.

Dincolo de această primă impresie, anume că textele, falsuri intenţionate, amestecă nume cunoscute cu şiruri fără sens, "de umplutură", constatăm, în urma transliterării, că ele par să fie scrise într-o limbă consistentă, cu un vocabular, o morfologie şi o sintaxă proprii, însă greu de stabilit exact, datorită multiplelor variante grafice ale cuvintelor.

Limba dabogetă, aşa cum reiese fără dubiu din formele numelor proprii şi ale cuvintelor identificate, are cam toate sunetele pe care le are şi limba română, cu excepţia lui /ă/ şi /î/ care, în lipsa unor litere adecvate, nu pot fi asociate nici unui grup vocalic anume. Aşadar vocalele sunt a, e, i, o, şi u, fără distincţie de cantitate (v. spre exemplu, mai sus, formele numelui lui Burebista). Consoanele nu cunosc opoziţia aspirate/neaspirate, aşa cum se vede din egalităţile χ=κ şi τ=θ deduse din numele proprii. /f/ trebuie să fi fost deci fricativa din română, el fiind în mod regulat transcris prin φ în numele cunoscute. Nu există (sau nu le-am descoperit) litere speciale pentru / ş/, /h/ şi / j/, ceea ce nu înseamnă că aceste sunete, ca şi /î/ şi /ă/, nu vor fi existat, ci doar că scrierea dabogetă, "încă imperfectă", nu avea semne speciale pentru a le reda. Primul din aceste sunete, / ş/, ar putea fi eventual presupus în unele cuvinte, ca de pildă în sii ori sie pentru care s-ar potrivi în unele contexte sensul conjuncţiei şi. În ce priveşte palatala, ea are cu siguranţă şi valoarea /ts/.

Întâlnim şi particularităţi fonetice, cum este introducerea vocalei epentetice /e/ (mai rar /u/) în unele grupuri consonantice, în special în grupuk st. Probabil că dabogeţii (uneori cu deprinderi fonetice surprinzător de etrusce ori micro-asiatice) aveau o dificultate în a pronunţa acest grup, fiindcă pe Boerebisto (care apare şi în această formă de două-trei ori) preferau să îl pronunţe Boerebiseto, nostro devine nosetro etc.

Cea mai frapantă trăsătură morfologică este aceea că substantivele, comune ori nume proprii, se termină toate în – o, ceea ce le dă un aspect caracteristic: boerobiseto,dačibalo, dabo etc. Aceasta este explicaţia finalului – o, şi nicidecum aceea că limba ar fi avut un sistem vocalic în care /a/ s-ar fi confundat cu /o/ ca în limbile slave ş.a.m.d., aşa cum am auzit de curând, pentru că în afara poziţiei finale /a/ nu suferă nici o alterare. Morfologia este bazată pe particule (pro- şi enclitice), deşi nu lipsesc şi unele desinenţe, ca –i sau – e, ambele ca mărci ale pluralului. Dintre particule unele pot fi identificate cu certitudine. Astfel, de şi du sunt, exact ca în franceză, prefixe cu rol genitival (posesive, de materie etc.). Dativul numelor proprii se face, foarte româneşte, cu lue ori lo(e) (lue dačibalo, lue boerobiseto, adică lui Decebal, lui Burebista). Po înseamnă foarte probabil "pentru", iar on (scris aşa în lipsa literei î?) înseamnă "în". Particula lo este încă şi mai românească:folosită enclitic, ea are rol de articol (=-ul(u), -lu), iar proclitic înseamnă "la" şi poate indica dativul. Foarte asemănătoare cu cele româneşti sunt şi unele locuţiuni prepoziţionale: on ančea (citit probabil /antsea/) = "în-aintea, în faţa"; on sotičo (=/on sotitsio/?) înseamnă " însoţit de, în compania lui" şi se construieşte cu du+subst. În două-trei cazuri, terminaţia – e pare să indice, ca în latină, un adverb (ex. detroge "?", cu formă invariabilă, ori on turnie, de la loc. prep. on turnio "între?").

Structura cuvintelor este categoric ne-indo-europeană, ele fiind, cu rare excepţii, alcătuite din silabe simple, deschise. Vocabularul este, prin forţa lucrurilor, redus la sfera semantică a textelor, adică cea istorică şi religioasă, aşa cum ne-o arată imaginile, numele proprii precum şi cuvintele traduse cu siguranţă. Dabogeta foloseşte mult compunerea lexicală, ambele componente putând fi flexionate. Spre ex., compusul maero- biro, despre care voi vorbi ceva mai jos, apare de câteva ori la plural, în forma maire- biri.

Cuvântul cel mai frecvent este dabo, echivalentul fonetic evident al lui dava. Pe tăbliţe el apare numai în compuşii ğetodabo şi daboğeto al căror sens, destul de greu de definit exact, corespunde - în mare - conceptului de patria (noastră strămoşească) geto-dacică. Aceştia apar frecvent în sintagme ca nosetro daboğeto/ğetodabo patria noastră saudacii noştri ori lue (du) daboğeto/ğetodabo (al) dacilor ori (al) Daciei . Prin urmare dabo nu înseamnă, ca şi dava, cetate, oraş, aşezare [12]. Pentru această din urmă noţiune în tăbliţe se foloseşte un cu totul alt cuvânt, anume talipiko (probabil un feminin, la pl. talipiče, cu palatalizarea specific românească), un termen pentru care nu am putut găsi nici o etimologie plauzibilă. În câteva tăbliţe, cetăţile din imperiul roman mai sunt numite şi četo (pl. četue), provenit mai degrabă din it. città (fr. cité) decât de la rom. cetate.

Se întâlnesc apoi numeroase denumiri de funcţii şi demnităţi, din care, trebuie spus, lipsesc cu totul cele cunoscute din sursele istorice, precum tarabostes, comati, pilleati,ctistai etc.:

- mato (rege). Acelaşi sens ar fi trebuit să aibă şi basileo, împrumutat din grecul basileus (rege), dar acesta, întocmai ca şi matiko, este folosit pentru a desemna un rege mai mic, un regişor local. În n.130, duro (probabil Duras/Diurpaneus) figurează ca basileo în vremea când mato era dačibalo; în n.58 mato este boerobiseto, în timp ce moliseioşi sarmis sunt numiţi basileo.

- kilearko/kiliarko, însemna general şi nu hiliarh [13], de vreme ce Fuscus este un kiliarko al Rumunilor. Prescurtat χ .

- kotopolo (abreviat k) este poate marele preot. El corespunde oarecum lui pontifex maximus (pentru că o dată se menţionează şi un kotopolo anonim al romanilor [n. 121]), dar dintr-una din tăbliţe rezultă că e vorba de funcţia, specifică dacilor dar şi dabogeţilor, a marelui preot, în acelaşi timp coregent. Conducerea dabogeţilor aparţinea astfel unuimato şi unui kotopolo, acesta din urmă fiind şi cel care, judecând după unele imagini, pare să fi investit regii.

- eri(e)ğero, cu sens neclar, pare să indice mai degrabă un rang ierarhic ("şef, suprem" etc.), pentru că poate exista kiliarko erieğero

-o funcţie(?) frecvent numită, care mi-a rămas cu totul neclară, este maero-biro (cu β citit /v/, ca în neogreacă, s-ar pronunţa maero-viro, construit poate cu vir, ca în duumvir, decemvir. Dacă maero- este cumva legat de lat. maior, atunci am avea de a face cu un maior-vir =germ. Gross(e)mann). Însă, într-o tăbliţă care spune că imaginea îl prezintă pe Decebal cu maero-biroul său, acesta nu poate fi identificat decât cu spiritul care-i pluteşte deasupra.

La imperiu, foarte probabil sinonim cu putere, se spune nobalo (dacă se pronunţă novalo, atunci ne putem gândi la un etimon rom. năvală).

Mulţime este glotelo(articulat, cf. gloată cuvânt de origine slavă).

Armată, trupe se spune armoso, trupeo; primul din ele pare a fi un derivat (colectiv) al lui armo "arme?, armată?"; celălalt s-ar putea uneori traduce şi prin trofeu.

Pentru sanctuar, templu avem doi termeni siguri: kopono şi bis(i)ko, identificaţi cel mai adesea prin aceea că aparţin du dieo zabelo, unde dieo= zeu iar zabelo= război,probabil şi el articulat, pentru că există şi zabio, fără – lo (eventual o variantă a lui zobio, care pare a însemna tratat, înţelegere).

Cuvântul pentru râu, fluviu, este bulgărescul reka (una din tăbliţe începe cu cuvintele istro ğeta reka). Apare chiar şi pluralul articulat din această limbă, rečite, deşi nu ştiu dacă şi pe tăbliţe are aceeaşi funcţie.

Dintre verbe, unele pot fi cu certitudine traduse, cum este purčedo = purced, merg. Verbele pot fi relativ uşor identificate în text, datorită unor mărci, multe specifice bineînţeles...limbii române: sufixele - ero, - ezo (şi chiar – eazo!) şi - esko, participiile în - ndo, - nto (prezent), în – so (- xo, - pso) şi – to (perfect). Şi la unele forme verbale este limpede că pluralul se face cu – i- înaintea sufixului ori desinenţei (ex.: purčedo= merge, dar purčedio= (ei) merg). Alte verbe traduse cu mare probabilitate sunt pudo a jura,prindo (part. perf. prinso) a prinde şi stopito a opri (de la engl. to stop) .

Interesante sunt şi apelative ca strato (stradă, drum), atlo (luptă, de unde ato duşman, adversar), katenoe (lanţuri, fără îndoială un plural al lui kateno=lat.catenae), filoprobabil fiu etc., în afară de "neologismele" evidente, ca falanğeo, kiliarko şi celelalte.

Un Esperanto balcanic?

Ca să nu lungesc în mod inutil această succintă prezentare a limbii, trebuie spus că tot acest mixtum compositum este în sine o demonstraţie că limba plăcuţelor este de inspiraţie modernă, preferinţa autorului pentru termenii româneşti indicând cu destulă claritate naţionalitatea acestuia. Şi totuşi, poate că nu avem de a face, cum ar putea părea din exemplele date mai sus, doar cu o învălmăşeală de cuvinte luate la întâmplare din diverse limbi şi schimbate ici şi colo, după ureche, pentru a nu fi chiar identice cu sursele lor. Toată această babilonie, în sens biblic, poate avea o explicaţie serioasă, căci mlte din trăsăturile limbii dabogete sunt, până în detaliu, asemănătoare cu cele ale limbii esperanto, creată de doctorul polonez Zamenhoff în a doua jumătate a sec. 19 şi prezentată public pentru prima oară în 1887, în cartea "Internacia lingvo", sub semnătura (pseudonimul) dr. Esperanto ("(omul) care speră"). Tăbliţele puteau fi create poate un deceniu după această dată, în jurul lui 1900.

Şi aici substantivele, incluzând numele proprii, au terminaţia o: Francio (Franţa), Tracio (Tracia), Rumanio (România), Romiano(Roman), Romio (Imperiul Roman). Există foarte puţine desinenţe, una fiind – i-ul de plural. Pluralele substantivelor au deci în esperanto finalul specific – oi (scris – oj): Francioj, Tracioj etc., corespunzând foarte numeroaselor cuvinte în – oe din tăbliţe. Morfologia esperanto se bazează pe un sistem simplu de afixe. Câteva prefixe (puţine la număr) creează rădăcina cuvintelor cu rol de instrument gramatical din limbile naturale, aşa-numitele corelative: t- demonstrativ general, č- demonstrativ de apropiere, k- interogativ/relativ, toate identificabile şi în tăbliţe (dar numai pentru čeo, čio am putut cu certitudine stabili sensul "acesta, aceştia"). Împrumutul lexical din limbi moderne este principala sursă a vocabularului esperanto care, prin definiţie, trebuie să reprezinte toate grupurile lingvistice. Acelaşi lucru a făcut şi autorul nostru, dar pornind de la vocabularul limbii române, la care a adăugat cuvinte bulgăreşti, greceşti şi franţuzeşti (sekorio şi edo spre exemplu par să provină din secours şi aide). O altă sursă lexicală este în esperanto compunerea, or, cum am văzut, compuşii de tip kotopolo, maerobiro etc. sunt numeroşi în tăbliţe. Alte cuvinte, nu puţine, aparţin chiar limbii esperanto oficiale, ca, de pildă, viro "bărbat", strato "stradă", filo "fiu" şi altele. Şi inventarul fonetic este asemănător, căci esperanto are /č/, /ğ/, c (=/ts/), ca şi plăcuţele, în care semnul trebuie uneori citit /ts/, cum este de pildă în domičio=/domitsio/ (Domitius, adică Domitianus). Limba esperanto, ca şi româna şi italiana, foloseşte grafia fonetică, ceea ce ar explica şi formele de tipul Pitagora, Egipt etc.

Concluzii

E de neînţeles de ce cineva care şi-a dat atât de multă silinţă să creeze o lume întreagă, cum este cea a dabogeţilor, şi care a cheltuit atâta osteneală pentru a confecţiona tăbliţele, nu a încercat aproape deloc să-şi acorde creaţia cu cunoştinţele ştiinţifice, mai ales istorice şi lingvistice, ale epocii sale. Această nedumerire nu se poate explica decât într-unul din două feluri: fie anonimul nostru a trăit într-o vreme în care cunoştinţele despre daci erau într-adevăr sumare, adică cel mult până la jum. sec. 19; fie el nu a intenţionat niciodată, oricum nu de la început, să facă din tăbliţe nişte falsuri istorice.

Dacă ne-am afla în faţa unui fals, atunci grosolănia acestuia este de neexplicat. Începând cu literele chirilice care sar imediat în ochi şi continuând cu convenţiile de scriere imposibile chiar şi pentru cineva care nu ştie deloc greceşte, cu pocirea neverosimilă a numelor istorice (câtă vreme un falsificator ar fi urmărit, dimpotrivă, să redea aceste nume cât mai convingător), cu aspectul arabo-egipteano-cretano-mayaş al plăcuţelor, toate acestea aflate în contrast evident cu cunoştinţele istorice şi lingvistice la care autorul nostru putea avea acces (chiar dacă el şi le va fi luat din traduceri şi enciclopedii), mă fac să cred că intenţia plăcuţelor (ori măcar cea iniţială) nu a fost să devină ceea ce par ele astăzi, adică falsuri istorice. Ele sunt "jocul secund" al unui artist, materializat într-un univers fictiv: o istorie, un popor, o limbă şi o scriere, şi care şi-a făcut apoi o ocupaţie (fără nici o îndoială pe parcursul mai multor ani), din a explora acest univers. Poate că el nu a avut niciodată intenţia să-şi prezinte această operă de artă sui-generis ca pe un fals istoric, ori poate că această idee i-a venit mai târziu, aşa cum pare să indice faptul că plăcile au fost multiplicate. În ciuda aproximărilor făcute de curând, confecţionarea lor nu este nici costisitoare şi nici complicată. Plumbul putea fi procurat în timp, puţin câte puţin, iar tehnologia este simplă şi la îndemâna oricărui om cu puţină pricepere şi talent: matriţele se fac din lut, eventual ars, cu ajutorul unor poansoane din lemn cioplit şi şlefuit, topirea şi turnarea plumbului în matriţe putându-se face şi în bucătăria unei case de ţară. Mai complicate ar fi piesele de bronz, deşi meşterii făurari tradiţionali pot topi piese mici de bronz doar cu ajutorul unei sticle de petrol ori de spirt. Tocmai de aceea cred că piesele de bronz păstrate, adică nişte medalioane de mai mici dimensiuni, unele – dacă nu mă înşeală memoria - lucrate doar pe o singură faţă, sunt nişte încercări, probabil prea costisitoare, care l-au convins pe autorul nostru să renunţe la transpunerea plăcuţelor în acest metal greu de topit.

O altă posibilă pistă de investigat, pentru cei ce vor avea curiozitatea să o facă, este indicată de evidentele şi multiplele simboluri religioase prezente pe tăbliţe. Este foarte posibil ca impulsul creării lor să fie legat de o menţiune a lui Dinysios Thrax care, citând pe Heraclit, afirmă că preceptele tracului Orpheus care, cum ştim, avea o filozofie şi misterii proprii, şi din opera căruia nu ni s-au transmis decât câteva strofe, ar fi fost scrise pe plăci de aur îngropate în muntele Haemus. Or, simbolurile cele mai frecvente de pe tăbliţele nostre sunt tocmai cele ale animalelor orfice: taurul, şarpele (dragonul) şi leul. Să nu uităm că ne aflăm în secolul teozofic al Helenei Blavatska ai cărei ocultişti au fost cei care au studiat vechile sisteme esoterice şi practici magice, între care şi aşa-numitele defixiones, tăbliţe de plumb cu scop magic (vrăji, blesteme) descoperite în număr destul de mare în toată lumea romană, unele din ele conţinând formule în altă limbă, de sorginte probabil semitică însă având uneori cuvinte cu sonoritate ciudat de apropiată de cele din limba dabogeţilor noştri.

Oricare ar fi motivaţia şi explicaţia creării tăbliţelor atât de controversate acum, orice judecată asupra lor trebuie să pornească de la realitatea mai presus de orice îndoială, şi constatată la toate nivelele analizei filologice, că ele nu sunt nici dacice şi nici antice, şi prin urmare nu pot avea nici o valoare în ce priveşte istoria poporului român şi a limbii române. Acesta este, cu siguranţă, şi motivul pentru care înaintaşii care le-au văzut, oameni cu o profundă cunoaştere a antichităţii şi limbilor clasice, nu le-au acordat nici o atenţie ca posibile izvoare, existând prin anii '60, după unele zvonuri, chiar intenţia de a le topi.

Pe de altă parte însă, nu putem să nu constatăm că tăbliţele alcătuiesc un corpus unic în lume. Lăsând la o parte disputa fără nici o bază şi fără nici un rost în jurul autenticităţii dacismului lor, ele îmi apar ca o manifestare de artă. O artă naivă, creată poate de cineva fără multă cultură clasică, însă cu totul originală şi care, în ultimă instanţă, vădeşte munca de mulţi ani, universul şi sufletul unui om. Văzute astfel, şi învăluite în misterul autorului şi al finalităţii lor, plăcuţele de plumb dabogete ar putea fi valorificate măcar într-un album, dacă nu într-un volum monografic, şi expuse într-un muzeu pentru a fi văzute de publicul larg.

Ideea prof. Nestor şi, în anii din urmă, a prof. Suceveanu, de a le publica, este fără nici o îndoială cea justă, fie şi numai pentru a dezamorsa controversa creată astăzi. Ar fi fost însă bine ca ele să fie publicate într-o ediţie ştiinţifică, în care atât modernitatea şi deci ne-dacismul lor, cât şi originalitatea şi valoarea lor artistică să fie argumentate de specialişti în aceste domenii.

Note

1.În cele ce urmează, în scopul de a evita perifrazele improprii, lungi şi echivoce pentru a numi scrierea, limba şi naţionalitatea poporului de pe aceste plăcuţe, voi folosi (uneori şi fără ghilimele) termenul utilizat chiar de autorul lor, care nu le numeşte dacice ori getice, ci dabogete.

2.Cele foarte puţine excepţii sunt în realitate abrevieri, ca de ex. soč armoso[tb.5] pentru sočeo armoso[tb.120]

3.Nu de către un amator, aşa cum se susţine uneori, în mod greşit, ci de către un specialist în cifruri din cel de al II-lea război mondial, arhitectul englez Michael Ventris, care şi-a asociat la această sarcină un reputat filolog clasic al vremii, pe elenistul John Chadwick, profesor la Cambridge.

4.Pentru grecii vechi o vocală lungă era un sunet diferit de cea scurtă, la fel cum în engleza de astăzi numai lungimea vocalei /i/ face diferenţa de sens între cuvinte ca ship "navă" şi sheep "oaie".

5.Formă neîntâlnită nici azi, după câte ştiu eu, decât în machidon(i)= aromân(i). Numele Macedonean desemnează trei realităţi etnice şi lingvistice complet deosebite: 1.Pe vechii macedoneni (ai lui Filip şi Alexandru cel Mare), înrudiţi cu grecii şi probabil şi cu tracii, de la care şi-au luat numele şi cele două Macedonii istorice din nordul Greciei. 2. Pe macedonenii moderni (locuind azi în FYRO Macedonia), popor slav a căror limbă este un dialect al bulgarei şi 3. Pe aromâni în general, (mai ales în variantamachedoni/machidoni) după numele regiunii Macedonia în care locuiau în număr mare, de la graniţa cu Albania şi Epirul până la Salonic (ar. Sărună)

6.În pofida convingerilor şi afirmaţiilor unora dintre tracomanii de astăzi care, neştiind de existenţa acestor legi, cred că pot deriva orice cuvânt din orice cuvânt. Acesta este de altfel şi "principiul" minunatelor lor traduceri: este suficient nu neapărat să semene, ci să aibă cât de cât ceva în comun, fie şi un sunet, ca un cuvânt să fie declarat acelaşi cu corespondentul său român, dorit de autor. În acest fel putem traduce orice, oricum, cu un dezavantaj destul de neplăcut: dacă dai acelaşi text mai multora, fiecare îl va înţelege şi îl va traduce altfel.

7.În realitate, la scrierea plăcuţelor erau imprimate mai întâi imaginile şi apoi literele, în funcţie de spaţiul liber rămas.

8.Sarmio apare ca mato (rege) în vreo 3-4 tăbliţe. Despre un rege Sarmis vorbeşte şi N.Densuşianu. Numele apare exclusiv pe nişte monede "dace", falsuri numismatice din sec. XVII, cum a demonstrat Frz.Xav.Hene, Beyträge zur Dacischen Geschichte, Hermannstadt, 1836, p.16 (în notă).

9.Este vorba de orăşelul Novae numit "de sus", pentru a nu se confunda cu Novae-Svištov în Bulgaria, oraş mare.

10.Cu confuzia arhicunoscută între literele ΛΙ (λι[li]) şi N (ν[n]) în epigrafia şi paleografia greacă.

10bis. Aşa cum voi arăta în partea a 2-a a studiului despre Zalmoxis (v. partea I, Atestările), sursele informaţiei despre Zalmoxis, pentru cei mai mulţi din autorii ulteriori, sunt Herodot şi Platon. Varianta Zalmoxis pentru Zamolxis, ca de altfel şi Salmoxis, trebuie să fi apărut într-una din foarte numeroasele copii ale Istoriilor, operă printre cele mai citite în antichitate, după cele homerice. Or, manuscrisele cele mai bune [meliores manuscripti; calitate stabilită de editori, prin comparaţie] ale acestora dau Ζάλμοξις. Nu poate fi o simplă întâmplare că dintre atestările cele mai vechi, Herodot are Zalmoxis în manuscrisele cele mai bune, iar Platon are numai această variantă. Porphyrios, singurul dintre antici care s-a ocupat chiar de etimologia numelui, ne arată clar că Zalmoxis era forma legitimă, constatând în acelaşi timp că 'unii' o iau de bună pe cealaltă (care n-are nici o legătură cu 'pământul', ci înseamnă 'om străin').

11.zalmos, care însemna şi "(haină din) piele de animal", corespondentul tracului zelmis (înrudit cu germ. helm "coif"), trebuie să fi avut sensul iniţial de "apărător, protector", iarxis poate fi apropiat de v.pers. şi avest. kšay-"rege, stăpân" (în cuvântul kšayaþiya "rege" şi în numele Xšayarša "Xerxes"). Zalmo-xis se putea deci traduce prin "stăpânul protector".

12.Etimologia lui este clară şi necontestată de nici un cercetător modern: ie. *dhe-wo, un derivat al rădăcinii *dhe "a aşeza, a pune", probabil format la fel ca şi gr. Θῆβαι [Thēbai] şi trac -dama (în Uscudama, Sadama).

13.Hiliarhul (ori chiliarchul), de la gr. χιλίαρχος, era cel care comanda peste o mie de soldaţi

video...cu si despre daci

2012-03-06T14:45:00.000+02:00

videoteca de aur !

burebista hd

dacii hd (full)

columna

Românii sau “Romanii de răsărit” (1)

2012-03-06T13:23:00.002+02:00

1. Rădăcinile
Zorii istoriei scrise i-au surprins pe înaintaşii înaintaşilor noştri în cetăţile de piatră ale Carpaţilor şi Balcanilor, în bogata vale a Dunării şi de-a lungul marilor râuri care, spre Soare-Răsare, îşi călătoresc undele spre primitorul Pont Euxin. Generaţie după generaţie, au durat, cu mult timp înaintea epocii homerice, o civilizaţie agro-pastorală, rivalizând cu lumea helladică şi miceniană, o societate sedentară, divinizând soarele care dă viaţă rodului, au dezvoltat felurite tehnici agricole şi meşteşugăreşti pe care, de la ei, acei primi agricultori şi păstori ai locului, moştenindu-le, alături de simţul pentru frumos, originalitatea portului şi a datinilor, dragostea fierbinte de moşie şi de libertate, ţăranii agricultori şi păstori români le-au trecut peste hotarele timpului, până în zilele noastre. Şi dacă acei înaintaşi au dispărut în istorie, au făcut-o contopindu-se în NOI cei de astăzi, permiţând cercetătorilor moderni să identifice în poporul român “cel mai frumos exemplu de continuitate a neamului”. Într-adevăr - aprecia André Armad - acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa /.../ fie că este vorba de traci /.../, de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitarea unui neam”.
Servind setea de cunoaştere şi dragostea de adevăr, şpaclu arheologului modern reconstituie astăzi, pe meleagurile pline încă de poezia isprăvilor legate de numele multora dintre eroii miturilor antichităţii şi ai poemelor homerice, în spaţiul înscris între Dunărea Mijlocie, gurile Niprului şi Marea de Azov, Carpaţii Păduroşi, vechea Macedonie, Illiria şi marea Egee, strâns legat, peste Hellespont de multe regiuni istorice ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada), imaginea unei tulburătoare realităţi etno-culturale. Cu patru milenii în urmă, prin cimentarea într-o unitate superioară a tuturor populaţilor pe care preistoria le-a văzut zămislindu-se în spaţiul carpato-danubiano-balcanic, odată cu trecerea la epoca bronzului (c. 2200/2000 - 1200/1150 î.e.n.) care avea să impună ca specific culturilor locale (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Gârla Mare etc.), alături de inventarul litic complex şi arme din metal, o primă mare specializare a muncii (prin despărţirea agricultorilor de păstori), se afirmă în această arie, ca purtător al unei civilizaţii unitare, marele grup etnic al primilor noştri strămoşi direcţi pe care cele 28 000 de versuri ale poemelor homerice şi istoria scrisă i-au înregistrat sub numele de traci. Tracii - seminţia “cea mai numeroasă” după aceea “a inzilor” - suna verdictul "părintelui" ştiinţei istorice - Herodot! Ei au fost aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greacă, apoi de Herodot, ne conferă astăzi dreptul de a considera legitim îndreptăţită afirmaţia lui Nicolae Iorga că pe aceste pământuri, la nord şi la sud de Dunăre, avem cel puţin “rădăcini de patru ori milenare. Aceasta este mândria şi puterea noastră!"
Numeroase, cu o aristocraţie puternică, a cărei mândrie războinică şi vitejie transpar din versurile lui Homer, comunităţile epocii “bronzului tracic, ni se înfăţişează ca aşezări cu un bogat inventar în unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramică şi arme, îndeosebi arme (lănci, spade, buzdugane, topoare de luptă etc.) vârfuri de săgeţi şi echipament defensiv de bronz (apărători de braţ, coifuri, armuri etc.) care încep să scoată din uz praştiile, măciucile din lemn şi topoarele de piatră, cu piese bogate de harnaşament şi care de luptă. Durabilitatea şi caracterul le-o atestă însuşi efortul depus în vederea apărării bunurilor şi a vieţii, a muncii de zi cu zi şi a roadelor ei. Sunt aşezări ridicate la adăpostul apelor, mlaştinilor sau pantelor abrupte, prevăzute cu şanţuri de apărare de 6-8 m adâncime şi 20-30 m lăţime, cu valuri de pământ întărite cu blocuri de piatră şi palisade (Brad, Fitioneşti, Sărata Monteoru, Gilău etc.). Fortificaţiile atestă atât specificul luptelor purtate de înaintaşii noştri, cât şi, pe măsura înmulţirii lor datorită valurilor succesive de migraţie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltică sau occidentul Europei, unitatea culturală a “bronzului tracic”.
Originea comună, aceleaşi trăsături fizice, aceeaşi limbă, acelaşi port, acelaşi mod de viaţă - nu au făcut decât să accentueze, odată cu trecerea la prima epocă a fierului (Hallstatt c. 1200/1150 - 600/450 î.e.n.) omogenizarea culturală favorizând, în primele secole ale mileniului I î.e.n.topirea moştenirii tuturor culturilor bronzului într-o nouă unitate, calitativ superioară- cultura “Basarabi” (sec. VIII - VI î.e.n.).

2. Poporul “nemuritorilor”
Geţi, daci, tyrageţi, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, moesi carpi, etc.! "Obiceiuri au cam aceleaşi toţi”, preciza "părintele istoriei", Herodot, pentru că toţi vorbeau, potrivit anticilor “aceeaşi limbă”, numele lor regionale, asemeni numelor noastre regionale, (munteni, moldoveni, bănăţăni, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureşeni, bucovineni, megleniţi, timoceni, gramoşteni, fărşeroţi), desemnându-i ca părţi ale unuia şi aceluiaşi mare popor nord şi sud-dunărean, trac, considerat în antichitate a fi fost seminţa “cea mai numeroasă după aceea a inzilor”. O seminţie, un popor de oameni viteji care, sub o conducere unitară ar fi putut fi “de neînfrânt şi cu mult mai puternici decât toate seminţiile pământului”! Un popor care şi-a apărat necontenit vatra în faţa valurilor invadatoare scitice, celtice, bastarne şi a marilor oştiri cuceritoare ale timpului, persană şi macedoneană! Iar dacă numelui său, în istorie, i s-au suprapus treptat numele celor de “aceeiaşi limbă” (Strabon) pe care “unii îi numesc daci, pe alţii geţi” (Appian), localizându-i în întreaga Tracie “dincolo de Haemus (Balcani), de-a lungul Istrului (Dio Cassius) şi “dincolo de Istru” până spre Pont şi spre răsărit”, iar în partea opusă spre Germania şi izvoarele Istrului” (Appian), aceasta s-a întâmplat pentru că “poporul nemuritorilor”, tracii nord-dunăreni, care se socoteau “ cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot) fiind “superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio, Iordanes), aveau să conducă, după anul 146 î.e.n. al definitivei căderi a Macedoniei, rezistenţa întregii seminţii în faţa expansiunii, prin fier şi foc, a puterii romane la nord de noua provincie. Ei l-au dat istoriei pe marele bărbat get Burebista (82-44 î.e.n.) “spaima romanilor” (Strabon), cel care, unificând întreg teritoriul locuit de ai săi la nord de Balcani (Haemus) s-a impus contemporanilor drept “cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit (vreodată) peste Tracia, stăpânind tot ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu” (Decretul dionysipolitan în cinstea lui Acornion). Şi tot în mijlocul lor s-a născut cel care, ridicând cu 19 secole în urmă, steagul libertăţii “a pus în cumpănă însăşi stăpânirea romană” (Tacitus) pe pământurile cotropite ale patriei sale, de la sud de Dunăre, dacul Decebal (c. 86-106 e.n.), duşmanul “de temut” al Romei, regele care a transformat restul Traciei libere, Dacia nord-dunăreană, într-un puternic şi ultim bastion al rezistenţei, susţinând timp de douăzeci de ani “cel mai mare război de atunci pentru romani” (Cassius Dio).
Cu mari pierderi, legiunile Romei au reuşit să înfrângă rezistenţa dacilor, apărătorii sacrei Sarmizegetusa - capitala spiritualităţii întregii lumi trace, eroismul adversarilor lor tranşând definitiv, pentru oamenii politici şi istoricii Imperiului problema numelui sub care aveau să-i prezinte posterităţii pe aceia care, între culmile Haemusului şi cetatea de piatră a Carpaţilor, îşi apăraseră palmă cu palmă vatra strămoşească, cu iscusinţă, vitejie şi fără teamă de moarte vreme de două veacuri şi jumătate.
“Sub stăpânirea romanilor” - nota primul mare istoric al acestui pământ, Dimitrie Cantemir - s-a statornicit numirea de daci”! Era o dreaptă cinste din partea cuceritorilor care, adoptând ei înşişi numele locurilor şi apelor, ale unor ocupaţii şi produse adoptând obiceiurile şi legendele, portul ţăranilor soldaţi de pe Columnă, aveau să sfârşească prin a fi, la rândul lor, definitiv cuceriţi de cei învinşi, aducându-şi, prin sânge şi prin spiritualitate, propria contribuţie la dezvoltarea în forme noi a civilizaţiei pământului. Pentru că, atât la nord cât şi la sud de Istru, sub administraţia imperiului, dincolo de zidurile castrelor şi oraşelor “romane”, viguros renăscută din înfrângere, a continuat să se întindă, atostăpânitoare, lumea traco-dacă, o lume a satului, a obştilor de agricultori, meşteri specializaţi şi păstori, în care coloniştii, veniţi în urma legiunilor din întreg bazinul Mediteranei, s-au putut încadra treptat şi nu fără rezistenţă. Solidaritatea s-a închegat îndeosebi în rândul celor mulţi, care constituiau masa producătorilor direcţi şi care s-au ridicat nu o dată împreună, nu numai împotriva “barbarilor” dar şi a duşmanului intern comun - fiscul imperial. Elocvente rămân, pentru atitudinea agricultorilor, meşteşugarilor, sclavilor veniţi sau aduşi în Moesii şi Daciile romane şi integraţi în lumea statului traco-dac, relatările autorilor latini reflectând o realitate proprie atât momentului retragerii administraţiei imperiale din 275, cât şi secolelor imediat următoare.
“Într-un glas se roagă ţăranii romani - nota cu uimire Salvianus- să-i lase a trăi cu barbarii”. Încercând o explicaţie, Paulus Orosius şi Priscus din Panion descopereau că “se află romani care voiesc să trăiască mai bine săraci dar liberi între barbari decât să susţină între romani greutatea dărilor”, pentru că “cei ce rămân” erau siguri că îşi pot duce “traiul în linişte, fiecare bucurându-se de tot ce are, nesupărat şi neasuprit”.
La data aceea însă, calitatea de “roman” începuse să dobândească, pe întinsele teritorii ale fostei stăpâniri burebistane, o nouă semnificaţie, pe măsura replierii treptate a frontierelor imperiului spre sud.

3. “Romanus sum!”
În anul 212, o măsură nivelatoare făcuse să dispară, sub aspect juridic şi politic, discrepanţele dintre locuitorii - urmaşi ai autohtonilor şi coloniştilor - Dacilor nord-dunărene şi Moesiilor. Constituţia antoniniană acordase statutul de cetăţean tuturor născuţilor liberi din cuprinsul Imperiului Roman. Traco-dacii autohtoni deveneau şi ei “romani” în sens juridic - cetăţeni ai Republicii Romane, legitimi purtători ai civilizaţiei care, comună popoarelor romanizate din bazinul Mediteranei, constituia modelul pe care se străduiau să-l imite populaţiile “barbare” rămase în Europa, dincolo de limes-urile romane. A fi recunoscut “roman” (în sens juridic, politic şi cultural, nu etnic, întrucât “romani” erau galii şi iberii şi sirienii şi nord-africanii romanizaţi, alături de italici), însemna a fi recunoscut drept om superior, civilizat şi liber, cetăţean cu dreptul de a decide în problemele Statului, de a poseda bunuri legitimate între fruntariile sale şi de a purta arma, pentru apărarea patriei comune. Iată de ce, în faţa hoardelor invadatoare, traco-dacii romanizaţi, cu acelaşi drept ca şi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului, veniţi atât la sud de Dunăre, cât şi în teritoriile lor nord-dunărene “din toată lumea romană” (Eutropius), aveau să-şi susţină cu mândrie calitatea juridică de ROMANUS.

4. Geneza
Asemeni tuturor popoarelor moderne europene, în care s-au topit popoarele şi populaţiile vechi ale continentului şi poporul român este aşadar, rezultatul unui proces de etnogeneză, implicând ofensiva economică, militară, interferenţele culturale, convieţuirea şi sinteza. Iar componentele definitorii ale acestei sinteze le-au constituit în cazul său, autohtonii traci, convenţional numiţi de istorici “geto-daci” sau “traco-geto-daci” şi purtătorii civilizaţiei romane veniţi nu numai din Italia, ci şi “ex toto orbe Romano” (Eutropius), generic numiţi, cu un termen de natură juridică, “romani” (Constituţia Antoniniană).
Teritorial, procesul a implicat spaţiul tracic european, limitat de Carpaţii Păduroşi (N), Dunărea Mijlocie şi Adriatica (V), Nipru, litoralul vest şi nord-vest pontic (E) şi ceea ce istoricii şi filologii numesc “linia Jirecek-Philippide-Skok” (S), adică Albania, nordul Greciei actuale (Macedonia) şi Rumelia, într-un cuvânt spaţiu “Romaniei Orientale”. În timp, pot fi luate în calcul ca limite, secolele II î.e.n., cu anii 148-146 î.e.n. ai cuceririi şi transformării anticei Macedonii (teritoriu de interferenţă traco-greacă) în provincie de către legiunile romane, pentru care principalul obiectiv devine, din acest moment, Dunărea Inferioară şi Maritimă şi secolul VI e.n. când se consideră că bazele limbii române vechi (protoromâna) fuseseră puse, anul 587 înregistrând expresia “Torna, torna, fratre”, în limba “băştinaşă”, la nord de Balcani (Teophylact Simocatta şi Teophanes Confessor). Cristalizarea odată realizată, fixarea noului element, cu alte cuvinte definitivarea procesului etnogenetic, s-a produs în veacurile VII-VIII, în contextual impactului cu mareea slavă, când marile culturi proto-române (Bratei, Costisa-Botoşana, Ipoteşti-Cândeşi-Ciurelu) au evoluat contopindu-se în cultura românească unitară Dridu.
Precedată de expansiunea economică şi culturală, întâmpinând momente de reviriment autohton (sub Burebista în anii 55 î.e.n. - 44 î.e.n. sau Duras - Decebal în perioada 85-89 e.n.) ori rezistenţe de epopee (101-102, 105-106), cucerirea militară romană a spaţiului tracic s-a produs treptat, de la sud spre nord, atingând pe rând aliniamentele Dunării Inferioare şi Maritime, Carpaţilor Meridionali şi de Curbură, apoi Mureşului şi Şomeşurilor, luând sfârşit odată cu încetarea rezistenţei ultimului bastion tracic, Dacia lui Decebal, în primăvara anului 106. Ea a fost însoţită de declanşarea şi extinderea treptată, dinspre sud spre nord a proceselor de romanizare şi etnogeneză.
La sfârşitul acestei etape (146 î.e.n. - 106 e.n.) întregul spaţiu tracic de la sud de Someşuri până în nordul Greciei, de la Adriatica şi Dunărea Mijlocie până în Crimeea se afla sub control roman, spre nord continuând expansiunea economica si culturala. Simbolic, Marcus Ulpius Nerva Traianus (98-117) a întemeiat, marcând cucerirea, Ulpiana (Lipljan) în sud şi Ulpia Traiana la nord de Dunăre. Generalizându-se tot treptat, convieţuirea şi rezistenţa comună anti barbară - condiţii esenţiale ale sincretismului cultural şi sintezei etnice în România Orientală, au definit etapa 106-587, încheiată prin declanşarea ofensivei generalizate împotriva Imperiului Roman de răsărit (Bizantin) a avarilor, anţilor sarmatici şi slavilor (“sclavini”). Aceasta a fost etapa în care traco-romanii s-au afirmat ca cei mai buni soldaţi ai Imperiului, dând şi o serie de pretendenţi şi împăraţi, de la Maximin Tracul (235-238) şi Regilianus (259) pretinsul strănepot al lui Decebal, la Iustin II (565-578) şi Tiberius (578-582). Etapă în care geto-dacul romanizat Aurelianus (270-275) a decis retragerea legiunilor şi administraţiei imperiale, în Valea Dunării, din considerente strategice, masură fară consecinţe majore pentru procesul etnogenetic românesc, deoarece s-a produs în interiorul spaţiului de etnogeneză, pentru care Dunărea nu a constituit niciodată “un hotar ci însaşi viaţa poporului” (Simion Mehedinţi)! O bună parte a spaţiului etnogenetic românesc, între Adriatica şi Marea Neagră, din Macedonia până în sudul şi vestul Banatului, sudul Olteniei, Muntenia până la “brazda lui Novac” Dobrogea, S.E. Moldovei cu Basarabia istorică (litoralul Dunării Maritime) şi litoralul nord-pontic până în Crimeea, a rămas în graniţele Imperiului, restul fiind sub control roman şi supus influenţelor economice şi culturale romano-bizantine până la începutul veacului VII.
În această etapă însă, pe măsura grecizării treptate a Imperiului de Răsărit, termenul juridic şi politic de “romanus” începe să capete în întreaga Romanie Orientală, chiar şi în teritoriile închise de frontiere imperiale, conotaţii etnice, “indigenii” (Ammianus Marcellinus) sau “romanii de răsărit” (Priscus din Panion) adică traco-romanii conturându-se ca “neam” aparte. Pentru observatorii imperiali ai secolelor IV-VI, ei constituiau “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi” care “lucrează pământul” (Paulinus din Nola). Un neam creştinat, potrivit tradiţiei, de apostolii Andrei (la nord de Dunăre) şi Pavel (la sud), ultimul fiind considerat întemeietorul primei colonii creştine europene la Philippi (azi Kremides în Macedonia greacă). Un neam care, la rândul său a făcut apostolat printre barbari, centrele sale culturale de iradiere creştină fiind la Tomis (Constanţa), Remesiana (Bela Palanca) şi Poetovio (Ptuj).
“Neamu acesta - scria Sozomenos - are multe oraşe, sate şi cetăţi. Capitala este Tomis, oraş mare şi bogat pe ţărmul mării, pe malul stâng pentru cine porneşte cu corabia în Portul numit Euxin şi până astăzi stăpâneşte acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop”. “Traci” ca ascendenţă, după unii “geţi” sau “daci” ceea ce înseamnă acelaşi lucru, susţineau Enea din Gaza şi Ştefan din Bizanţ, după secole de romanizare, de sincretism cultural, în mod justificat “barbarii din jurul Istrului îi numeau romani”; ei înşişi se numeau “romani” (cf. Euagrios Scolasticul, Auxentiu din Durostor). Este motivul pentru care hunii îl numeau pe episcopul lor “Dumnezeul romanilor” (Sozomenos). Acesta avea la dispoziţie “miliţii”, putea ridica la luptă “ignari- agricolae, care, din descrierea lui Mamertinus ar putea fi “oastea cea mare”, braţul armat al strălucirii de odinioară, cu uşurinţă aducându-şi în bătălii “aminte de numele de romani” (Zosimos, Auxentiu din Durostor). Iar dacă în faţa hunilor trupele imperiale s-au retras din Pannonia, Pamfilia, Dalmaţia, Macedonia “valahii care sunt colonii lor şi păstorii lor rămaseră în bună voie pe locurile de baştină” (Simon de Keza, Chronicon Pictum Vindobonense). Se cunosc şi excepţii însă: potrivit legendei redată de Godefridus din Viterbium, “ducele Vlachernos” (Romanilor) din nordul Mării Negre “fiul de vlahi” se refugiază cu o mulţime de “vlahi” (romani) la Constantinopol, unde împărateasa Pulcheria (450-457) construieşte pentru ei biserica ce va da numele cartierului în care se stabilesc - “Blachernae” (“al vlahilor”). Nu toţi au părăsit însă ţinutul dintre Nistru (Danastris) şi Nipru (Danapris) deoarece “romanii întemeiaseră aici oraşe, tabere militare şi câteva staţiuni de veterani sau de colonişti trimişi de împăraţi” iar urmaşii băştinaşilor şi ai coloniilor, nota Euagrios Scolasticul au suferit în anii 565-578, alături de rămăşiţele hunilor, asaltul avar. Cinci secole mai târziu, aceşti “romani” încă se aflau pe pământ strămoşesc, în relaţie cu Bizanţul, cum sugerează Ioannes Mauropus (23 aprilie 1049). Între Nipru, Marea Neagră şi Moravi (“Mirvât”), vecini cu varego-ruşii (Urus), maghiarii dintre Don şi Nipru şi “bascurzi”, notau geografia universală Hudud-Al-Alâm (Frontierele Lumii) a unui anonim din Gozgân (Afganistan, 982) şi persanul Gardîzî în Zayn-al-achbar (Podoaba istoriilor”, 1050), referindu-se la “venirea maghiarilor în “Athelkuz” (Nipru-Nistru) la sfârşitul veacului IX, se afla un trib creştin”, foarte “numeros” dar “slab” şi sărac având ca arme doar “arcuri şi săgeţi”. Numele acestor oameni “V.n.n.d.r”, “N-n-d-r”, N-z-dh-z” ori “N-n-d(dh)-r (z)” (abruzii sau abodriţii din Nord= “Nortabrezi”) ar lăsa loc la interpretări dacă nu ar fi precizarea că acest “popor deosebit”, de “creştini săraci”, al căror neam “este mai mare decât al Rum” (romanilor=bizantinilor) şi el însuşi “ieşit az Rum” (din Imperiul Roman). Din fericire cea mai veche cronică turcică, Oguzname (Analele Hanului Oguz, sec XI) lămureşte lucrurile: “Când Quipcaq I (personificarea pecenego-cumanilor) a crescut mare şi a devenit voinic, ţările Urus (varego-ruşilor), Ulak (românilor), Magar (maghiarilor - n.n.) şi Bascurd (bascurzilor) au devenit duşmane şi n-au vrut să se supună (este vorba de sfârşitul veacului IX- n.n.) atunci (Oguz han) i-a oferit lui Quipcaq mult popor şi numeroşi nogeri (ostaşi) şi a poruncit să meargă în părţile Ten (Don) şi Itil (Volga) dar şi Nipru sau Dunăre şi să-i aducă sub ascultare”.
Poporul care a rezistat aşadar sub toate stăpânirile în nordul Mării Negre, din veacul IV, de la năvala hunilor până în veacul XI al ofensivei cumane era poporul Ulaq adică român. De altfel, revenind la epoca hunilor şi a lui “Vlachernos” “fiul de vlah”, însuşi Attila a cerut în repetate rânduri Bizanţului, sub ameninţarea cu armele, să-i restituie fugarii din teritoriile controlate de el, adică pe “romanii care erau puşi să cultive pământul cucerit de el”, consemnează gestele ungureşti.
Pe lângă împăraţi, aceşti “romani” nord şi sud-dunăreni au dat lumii creştine şi mari oameni de cultură şi ecleziaşti ca Ioan Cassian (365-415) şi Dionisie cel Mic (c. 470-540) dar şi un lung şir de martiri, de la Dasius, prototipul Sfântului Gheorghe, la Ieremia Valahul ori Sava “Gotul” de la nord de Dunăre, unde Wulfila predicase fără întrerupere în limba greacă, latină şi gotică (Auxentiu din Durostor), trezind astfel, pe lângă prigoana împăraţilor păgâni gen Diocletian, împotriva acestor “creştini de-ai noştri şi a episcopului lor Silvanus”, după Epiphanios (310-403) şi prigoana lui Athanaric, regele goţilor. O prigoană “aprigă şi îngrozitoare, pricinuită de ura împotriva romanilor”.
Politic, în pofida revenirilor teritoriale ale Imperiului la nord de Dunăre, sub Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565), primul - salvator, cel de-al doilea - restaurator al unităţii statale, acest nou conturat”neam” a încercat de timpuriu să se afirme independent, prin regatul “indigen” din Banatul celei de-a doua jumătăţi a veacului IV, condus de “regele” Zizais (nume păgân, dacic) şi viceregele “Rumon” (romanul) şi, îndeosebi, prin secesiunea "băştinaşului" Vitalian “Tracul”, din anii 513-520).

5. Prima tentativă de afirmare statală a “romanilor” liberi, nord-dunăreni
Din mimetism, invocând lipsa izvoarelor, istoriografia românească s-a grăbit să includă evoluţia postaureliană a societăţii autohtone nord-dunărene, generic numită, cel puţin pentru secolele III-V daco-romană, într-un “mileniu întunecat”. “Întunecat” nu atât datorită distrugerilor provocate de invazii şi de luptele locale în vidul de putere creat de retragerea armatei şi administraţiei imperiale, de prăbuşirea Imperiului de Apus (476) sau pierderea frontierei dunărene de către cel de Răsărit (după 602) cât, mai ales, datorită lipsei de informaţii. Şi totuşi informaţiile, atât arheologice, cât şi scrise, există, fiind în măsură să ofere date inclusiv despre începuturile alcătuirii statelor daco-romane şi româneşti. O astfel de sursă o constituie Ammianus Marcellinus care descrie rezistenţa, în Banat, la jumătatea secolului IV a unui organism statal al “indigenilor” pe care îi numeşte, cu un termen corupt, dedus poate din acela de vechi apărători ai limes-ului roman (limitanei) - “limiganthes”. Aceşti “indigeni” s-au ridicat sub conducerea unor căpetenii cu nume încă necreştine, semnificative, Zizais (nume dac) şi Rumon (“Romanul”) atât împotriva sarmaţilor “Argaraganthes” sau “Ardaganthes”, stăpânii lor vremelnici, cât şi a armatelor imperiale care vor încerca (357-359) să le readucă teritoriile proaspăt eliberate în hotarele Imperiului.
Vidul de putere instalat după anul 275 permisese crearea, în amintita regiune, prin venirea alanilor care au revitalizat elementul iazyg, stabilit între Tisa şi Dunărea Mijlocie încă din secolul I e.n., a unui centru de putere sarmat.
Puţini numeroşi, sarmaţii, numiţi de Ammianus Marcellinus şi Anonymus Valesii-”Argaraganthes” sau “Ardaghantes” îi dominau pe “indigeni” prin puterea şi calitatea armelor lor. În anul 332 însă, din necesitatea de a-i respinge pe goţi, care au apărut în calitate de competitori la stăpânirea spaţiului nord-dunărean, sarmaţii i-au chemat pe “indigeni” sub arme. Odată înarmaţi, aceştia s-au dovedit luptători de excepţie, arta lor militară, dezvoltată pe baza moştenirii traco-dace şi romane ca şi a împrumuturilor din lumea “barbară”, dezvăluind cunoaşterea câtorva principii ilustrative pentrustrategia clasică a războiului popular de apărare - economia forţele, asigurarea libertăţii de acţiune, concentrarea forţelor principale, surprinderea - şi a manevrei pe direcţii (linii) interioare. Refuzând să se angajeze în câmp deschis ei au atras pe goţi, prin hărţuire, pe direcţii impuse de înaintare, “în văile retrase ale munţilor” unde, dispersate, forţele de urmărire ale acestora, au căzut în ambuscade şi au fost pe rând, nimicite.
După alungarea goţilor, “indigenii” s-au întors împotriva vechiului ocupant, devenind aliat de circumstanţă. Printr-o răscoală generalizată, declanşată prin surprindere, sarmaţii au fost şi ei învinşi catastrofal şi alungaţi în anul 334. Pe teritoriul eliberat a apărut o formaţiune statală independentă, un “regat”, în vechea tradiţie barbară reactualizată de germanici, avându-i în frunte pe “indigenii” Zizais ales rege şi Rumon-vicerege. Evenimentul a constituit pentru Imperiul Roman o invitaţie la readucerea în cadrul fruntariilor sale a acestor daco-romani lăsaţi de izbelişte cu o jumătate de secol în urmă şi care se eliberaseră singuri.
Zizais şi Rumon au respins însă toate iniţiativele diplomatice cât şi expediţiile romane de intimidare, astfel încât Constantin II (337-361) s-a văzut nevoit să declanşeze o puternică ofensivă în primăvara lui 359, trupele sale forţând “Istrul învolburat de topirea zăpezilor” pe “un pod de vase”. Probând, cel puţin în domeniul gândirii şi politicii militare autohtone, continuitatea de netăgăduit, desfăşurarea acestei campanii ne reaminteşte până la detaliu, campaniile ofensive ale lui Tettius Iulianus (88) şi Traian (101), declanşate tot în Banat, împotriva lui Decebal.
Ca şi Decebal, Zizais, secondat de Rumon (un fel de Vezina al său) a cerut, pentru a câştiga timp în aşteptarea ajutorului militar solicitat cvazilor, pace. După sosirea acestora, ieşind din văile munţilor, ei a încercat, din nou, prefăcându-se că cere pace, să dea un atac prin surprindere din trei părţi asupra forţelor principale imperiale. Au declanşat aşadar, după realizarea joncţiunii cu aliaţii în zona de aşteptare strategică, o puternică acţiune contra-ofensivă în cursul căreia au aplicat manevra pe direcţii (linii) exterioare, în scopul unei duble învăluiri a forţelor imperiale, concomitent cu lovitura frontală. Respinşi cu mari pierderi, “indigenii” s-au retras în contact nemijlocit cu inamicul, hărţuindu-l permanent, până când au dispărut “în ascunzişurile lor din munţi”.
Chiar dacă, prin exagerări, determinate de ranchiună, despre “cruzimea” lor, Ammianus încearcă să justifice acţiunea imperială, sugerând că “indigenii” puteau fi asemuiţi cu “barbarii”, recunoscându-le vitejia şi solidele cunoştinţe militare el trădează faptul că era vorba de o populaţie cu un grad de civilizaţie şi pregătire comparabile cu cele ale armatei Imperiului. Ammianus (confirmat de Anonymus Valesii) descrie astfel rigoarea şi disciplina care domneau în oastea lui Zizais care, în ziua tratativelor şi-a aşezat “rândurile de soldaţi în formaţia pe care o foloseau pentru luptă”, aceştia fiind dotaţi şi cu “scuturi” şi cu “arme de atac” Şi tocmai ca o recunoaştere a valorii lor militare, pacea i-a adus lui Zizais, pe lângă calitatea de foedus şi confirmarea celei de rege.
Care a fost soarta “regatului” daco-romanilor Zizais şi “Rumon”? A reuşit să transforme Imperiul“alianţa” în stăpânire? A sucombat sub loviturile hunilor sau le-a devenit vasal, cum pare să indice că s-a întâmplat cu formaţiunile băştinaşe ştirea despre prezenţa unui duce “Ramuc” (Românul”, a se observa insistenţa cu care apar variantele numelui medieval “Roman” - “Vlachernos”, “Rumon”, “Ramunc”, mai târziu “Olaha” ducele ce merge la tătari, la 1247, apoi legendarii eroi epici “Roman şi Vlahata”) la curtea lui Attila (Cântecul Nibelungilor) sau declaraţia făcută solilor lui Arpad de ducele bihorean “Menumorut” că înaintaşii săi nu au fost învinşi de nimeni, decât de Attila (Anonymus)? Se poate vorbi, în baza aceleaşi declaraţii, de o continuitate politică a formaţiunilor româneşti în veacurile IV - X, în care caz “regatul lui Zizais” şi Rumon ar fi putut fi punctul de plecare al “ducatului” lui Glad şi Ahtum? Cercetări ulterioare vor face, poate, lumină!
Cert este faptul că, în perioada în care sarmaţii şi indigenii din Banat sufereau atacurile goţilor şi epopeea lui Zizais începea să se deruleze, în teritoriul românesc pandant Banatului, Dobrogea, localnicii se răsculau împotriva lui Constantin cel Mare (306-337), probabil în anul 325, potrivit lui Constantin Porphyrogenetul, împăratul fiind nevoit să apeleze, pentru a-i cuprinde într-un “cleşte strategic”, la forţele chersoniţilor care, conduşi de Diogenes, i-au atacat din nord. Iar la numai un secol şi jumătate de la încheierea tratatului dintre Zizais şi imperiu, indigenii din Valea Dunării Inferioare şi Maritime, pe care bizantinii îi desemnau acum exclusiv prin termenul de “romani”, “neamul” acela “cu căciuli şi boi mulţi” au încercat să rupă provinciile latinofone din nordul Peninsulei Balcanice şi să-şi creeze un stat propriu, în vechea tradiţie romană, o primă tentativă deci, de realizare a ceea ce aveau să reuşească, în anii 1185-1207, fraţii Petru, Asan şi Ioniţă Caloian.

6. Secesiunea lui Vitalian (513-520)
Fiu a lui Patriciolus din Zaldapa (Suyudzuh, lângă Balcic), “indigen” care a urcat “cursus honorum” până la rangul de comes foederatorum, Vitalian s-a născut pe la anul 470, a îmbrăţişat, ca orice traco-roman care voia să răzbată în Imperiu, cariera militară, distingându-se, alături de tatăl său, în campania contra perşilor din anul 503. Ajuns comes foederatorum el însuşi, apoi magister militum per Thracias şi dux Moesiae, a devenit, pe plan politic, liderul întregului “neam” din Moesia şi Scythia Minor (Dobrogea), adică al “romanilor” de pe ambele maluri ale Dunării Inferioare şi Maritime şi speranţă a militarilor, înaltului cler şi teologilor “indigeni”. Nemulţumirile acestora erau generate atât de fiscalitatea excesivă, de condiţia lor de pavăză a Imperiului în faţa “barbarilor” cât şi de ruptura care începea să se producă între romanici (“romani”) şi “romei” adică între purtătorii civilizaţiei latine şi greceşti care divizau societatea Imperiului de Răsărit sau romano-bizantin. Ruptura s-a transformat în prăpastie, în momentul în care împăratul Anastasius (491-518), adept al ereziei răsăritene monofizite, care reducea Sfânta Treime la o singură entitate, în încercarea de a impune monofizitismul, i-a demis pe patriarhii de Constantinopol (Macedonius) şi Antiohia (Flavianus). Din considerente nu atât de dogmă, cât “naţionale”, urmărind eliberarea de sub tutela Bizanţului, papalitatea a provocat ridicarea generală a întregii latinităţi împotriva Imperiului, sub pretextul apărării... ortodoxiei. După anul 513, agenţii papilor Simachus (498-514) şi, îndeosebi Hormisdas (514-523), au cutreierat teritoriile “romanilor” de la Dunăre, îndemnând la rezistenţă.
Solidar cu italicii, “neamul” latin şi creştin “cu căciuli şi boi mulţi” s-a ridicat la luptă în anii 513-514, împotriva Bizanţului, îndemnat de “monahii din părţile Scythiei” care respingeau noua doctrină pe motiv că “unul din Trei (unul din Sfânta Treime, adică Iisus - n.n.) a fost crucificat” (Hormisdas). Fapt ce denotă complotul, bazat pe sprijinul extern (papal)! Bizantinii nu au reuşit să-i potolească “nici prin sfaturi, nici cu blândeţea, nici cu forţa”, nota agentul papal Dioscurus. Şi, nu întâmplător, între agitatori se distingeau “monahii din Scythia care sunt din familia conducătorul de oşti Vitalianus”, în frunte cu “Leontinus care zice că e de acelaşi neam cu Vitalianus”. Dacă putea fi sigur de sprijinul băştinaşilor şi elitei din provinciile romanice, toţi de acelaşi neam cu el (cf. Ioannes Malalas, Euagrios Scolasticul şi Marcellinus Comes), Vitalian nu putea conta, în schimb, pe loialitatea mercenarilor camandaţi de el, care erau “barbari” huni, goţi, proto-bulgari etc.; stabiliţi ca foederati la sud de Dunăre, dar ideea lui Anastasius de a le suprima subsidiile (annonae foederaticiae) a rezolvat şi această problemă, mercenarii arătându-se gata să-l urmeze.
Înconjurat de fiii şi nepoţii săi cu nume tipice trace (Cutzis, Buzes) sau romane (Benilus, Bonus), susţinut de întreaga populaţie băştinaşă dar şi de alogeni, Vitalian a declanşat răscoala generală a provinciilor romanice, i-a arestat (ex. Carinus) sau executat (ex. Celerianus, Constantin Lidianul) pe toţi ofiţerii fideli împăratului şi a zdrobit forţele imperiale comandate de nepotul acestuia, ducele Hypatius, care a fost prins şi întemniţat la Acres (Tirizis, lângă capul Caliacra). Rapid “şi-a înfiripat - potrivit lui Victor din Tunun şi Ioan din Antiohia - unităţile militare cu oameni care umpleau Scythia şi Thracia”, ridicând, prin mobilizarea generală ad hostem (la oaste) a obştilor ţărăneşti şi populaţiei urbane “50.000 de războinici şi rustici”. În fruntea acestora “a ocupat Thracia, Scythia şi Moesia până la Odessos (Varna) şi Anchiallos (Anchial), proclamându-se în aceste teritorii tiran”, după Ioannes Malalas, Ioannes Lydus şi Ioan din Antiohia.
Prin secesiune, Vitalian şi-a durat un stat al romanicilor, o primă Românie politică, mărginită” la răsărit de gurile fluviului Dunărea, la sud de Macedonia, la apus de Istria iar la nord de Dunăre” (Iordanes).
În contextul conflictului dintre paplitate şi Bizanţ, “recunoaşterea internaţională” a venit imediat, papa Hormisdas acordându-i titlul de PRINCEPS creştin şi cerând întregii populaţii nord-balcanice să asculte “de porunca prea piosului principe şi stăpân Vitalianus, conducătorul de oşti”. Drept care, ca un adevărat suveran, el “a luat toate măsurile printre <> (dobrogeni - n.n.) şi moesi (nord-balcanici-n.n), în cetăţi şi oraşe” astfel încât “toţi îi ştiau de frică şi i se închinau ca unui împărat”.
Noua stare de fapt trebuia recunoscută de împărat, drept care Vitalian a pornit în fruntea oastei sale asupra Constantinopolului, ajungând neînvins până la Septimus, la 7 km de oraş şi de acolo prin luptă dar fără pierderi la aşa numita Poartă de Aur (poarta de sud, ridicată de Theodosius cel Mare). În această situaţie, pentru a câştiga timp, împăratul l-a trimis la negocieri pe exconsulul Patricius, fostul comandant şi protector al lui Vitalian din 503, şi astfel, după 8 zile de tratative, “momit şi înşelat de prefăcătoriile şi jurămintele false ale lui Anastasius” care i-a promis satisfacerea tuturor revendicărilor el a renunţat să mai atace Constantinopolul. Pe drumul de întoarcere a fost însă permanent urmărit de un corp de elită comandat de Cirillus, căruia împăratul îi încredinţase, o dată cu conducerea provinciilor rebele, misiunea de a-l şi ucide prin surprindere. Atacul a avut loc lângă Odessos dar eşuând, Cirillus a fost nevoit să se retragă în cetate. Printr-o stratagemă, după Marcellinus Comes, sau ajutat de localnicii care i-au deschis porţile, după Ioannes Malalas, Vitalian a pătruns în cursul nopţii în cetate, masacrându-i pe bizantini. Cirillus însuşi a fost ucis de “hunul” Tyrrach mercenar (probabil turco-român nord-dunărean, cum ar indica şi numele care duce cu gândul la tyrageţi şi Tyrras-Nistru) cu un “cuţit getic” (cultro-getico=sica).
Trădarea împăratului l-a făcut pe Vitalian să declanşeze o a doua campanie împotriva Constantinopolului, de data aceasta pe mare şi pe uscat. În timp ce flota sa pătrundea în Bosfor, el a ajuns în fruntea armatei de uscat până la “domeniul Systhene” (Sosthenion, azi Stene, în Rumelia, Turcia), unde a primit cererea de pace a lui Anasthasius. Acesta i-a oferit 900 livre de aur pentru eliberarea lui Hypatius, i-a promis convocarea unui sinod la care să fie invitat şi papa, pentru rezolvarea litigiilor care ţineau de dogmă şi i-a recunoscut autoritatea în provinciile secesioniste, nu în calitate însă de princeps ci de magister militum per Thracias.
Anul 514 s-a derulat sub semnul statu-qou-ului, atât datorită atacului hunilor sadiri din Caucaz în Armenia, care blocau armatele Imperiului cât şi, pe de-o parte, necesităţii unui răgaz pentru Anasthasius, în scopul pregătirii unui plan viabil de lichidare a secesiunii şi, pe de alta, pentru Vitalian, în scopul consolidării suveranităţii sale în provinciile secesioniste.
În vara anului 515, preparativele luând sfârşit, împăratul a denunţat pacea şi l-a numit pe Rufinus magister militum per Thracias. Pentru familia sa, “indigenă” ca şi aceea a socrului său Ioan Scitul, acesta putea găsi uşor aderenţi în rândul “neamului” care îl ridicase pe Vitalianus. De altfel, cu bani, împăratul reuşise să cumpere o parte din mercenarii lui Vitalian şi să-şi asigure şi sprijinul unei “armate nomade” (Euagrios Scolasticul). În replică, principele “romanilor” l-a executat pe Hyphatius, după doi ani de prizonierat şi a declanşat, la începutul toamnei, cea de-a treia campanie pe apă şi pe uscat împotriva Constantinopolului, fără a mai avea însă acelaşi succes. Deşi a pătruns în Sycal (Galata) şi Anaplus, actuale suburbii ale oraşului, a fost obligat să renunţe la asediu la aflarea veştii că flota sa a fost înfrântă de cea bizantină, comandată de Marinus Sirianul şi Iustin, viitorul împărat, că o parte din comandanţii săi au trădat şi că o “armată nomadă” se îndrepta împotriva sa (Euagrios Scolasticul). Drept urmare s-a retras la Anchialos de unde a cerut ajutor fraţilor de la nord de Dunăre. O mulţime de călăreţi greci (romanici nord-dunăreni) însoţiţi de barbari, au trecut fluviul, precizează izvoarele menţionate şi, la sfârşitul lui 515 şi în tot cursul anului 516, au executat raiduri devastatoare în Macedonia şi Thessalia şi “au ajuns atunci prădând până la Termopyle şi în vechiul Epir” (Marcellinus Comes). Situaţia rămâne neclară până în 518 când, paradoxal, moartea lui Anastasios în loc să pecetluiască naşterea noului stat “român” aduce câştig de cauză Imperiului, deoarece împărat ajunge un “conaţional” a lui Vitalian, traco-romanul Iustin I (518-527) relansând vechea tradiţie a Imperiului de Răsărit ca “imperiu roman de neam tracic” (V. Besevliev) şi mulţi din “neamul” “cu căciuli şi boi mulţi” i se alătură. Vizând tronul imperial şi visând refacerea unitaţii vechiului Imperiu roman, Iustinian, nepotul lui Iustin l-a sfătuit pe acesta să lichideze secesiunea prin diplomaţie. Numit magister militum praesentalis (Victor din Tunun), Vitalian a făcut greşeala să accepte şi să se ducă la Constantinopol, cu o mică suită doar, tăindu-şi legătura cu bazele. “Ca să-l poată înşela mai bine”, Iustin l-a numit la începutul lui 520 şi consul, încredinţându-i sarcina tratativelor cu papa (Victor din Tunun, Euagrios Scolasticul). După numai şapte luni însă, când fusese părăsit de majoritatea susţinătorilor săi care se împăcaseră cu noua situaţie, Vitalian a fost atras “cu viclenie” la palat şi ucis “împreună cu însoţitorii săi Celerianus şi Paulus” de un grup de conjuraţi selectaţi de Iustinian (Marcellinus Comes).
Astfel a luat sfârşit prima încercare de afirmare politico-statală a “indigenilor” romanici şi creştini, a “neamului” pe care, pentru acest secol VI, definitoriu în procesul etnogenezei, îl putem numi al românilor vechi. Un final propriu, ulterior, mai tuturor intreprinderilor politice româneşti - lichidarea prin trădare din interior, adversarului şi incapacitatea liderilor proprii de a merge până la capăt, fără compromisuri, pe drumul ales!

7. Represiunea şi colaborarea antibizantină cu “barbarii”
Restabilind unitatea Imperiului, Justinian, ultimul mare împărat latinofon, în vechea tradiţie romană, a luat măsuri de refacere a cetăţilor şi oraşelor distruse, a unităţii spirituale a celor din stirpea sa, prin înfiinţarea, pentru toţi “romanii” a diocezei Justinianei Prima (535) cât şi măsuri coercitive. Este posibil ca tocmai Justinian să fi întreprins prima strămutare de populaţie latinofonă, protoromânească, de la Dunăre, ca represalii, la sud de linia Jireèek-Philippide-Skok, de unde amintirile armânilor sudici că strămoşii lor trăiau în preajma fluviului şi indicaţiile cvasiidentice ale lui Kekaumenos, Constantin Porphyrogenetul şi Ioan Cantacuzino: “Ei locuiau mai întâi pe râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite şi greu accesibile. Bizuindu-se pe aceasta s-au prefăcut că nutresc prietenie şi sunt supuşi faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor (bizantinilor = grecilor - n.n.) şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor. De aceea, romeii, mâniindu-se, au pornit împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada”. O tradiţie asemănătoare, a existat până la începutul anilor 70 ai veacului şi în peninsula Sinai, unde un grup islamizat susţinea că aparţine populaţiei “llah” (vlah, ulaq în limbile turcice) creştină, adusă de Justinian de la Dunăre, ultima bătrână care mai vorbea “llah” şi era creştină, stingându-se în tribul lor, la sfârşitul veacului XVIII.
În timp, victoaria imperială avea să se transforme însă în înfrângere. Vitalian apelase la sprijinul militar atât al “romanilor” de la nord de Dunăre cât şi al barbarilor nou iviţi la frontiere - cutrigurii şi slavii. Expediţiile acestora vor continua, destabilizând provinciile nord-balcanice, provocând contraofensiva, tragic sfârşită a trupelor generalului Chilbudios în anul 534. Sprijiniţi de anţi (sarmanţi) care apar la Dunărea maritimă în 550, şi de “romani”, sclavinii şi cutrigurii vor ierna în Imperiu în iarna 550/551, devastând până în 559 întreaga Peninsulă Balcanică. Învinşi se vor subordona avarilor kaganului Baian, veniţi în acelaşi an şi care, eşuând în încercarea de a se stabili la sud de Dunăre, vor întemeia un kaganat în Pannonia (567)
În contact încă din nordul Mării Negre cu “romanii” (Euagrios Scolasticul), avarii şi slavii, având la remorcă triburi turcice mai puţin puternice (cutriguri, onogunduri, anţi etc.) vor organiza de la nord de fluviu, raid după raid în Imperiu până la sfârşitul acestui veac VI, prilejuind, afirmarea militară a “neamului” pe care îl putem numi”protoromân”, în cursul acestor lupte putând fi auzită expresia, “în limba maternă” sau băştinaşă, “Torna, torna fratre”. Iar dacă prin tradiţie încă erau “romani” în armata bizantină, recrutaţi la sud de fluviu, majoritatea, alături de cei nordici, vor lupta de partea barbarilor. Şi aceasta este realitatea pe care o deplânge în ultimii ani ai secolului, Strategiconul lui Maurikios (582-602): “De aşazişii refugiaţi trimişi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva, trebuie să ne păzim cu străşnicie; măcar că sunt romani, ei au căpătat cu vremea această calitate: au uitat de ai lor (de bizantini - n.n.) şi sunt mai cu tragere de inimă faţă de duşmani...” De ce această “calitate”? Nu numai datorită aspectelor socio-economice, fiscului apăsător şi corupţiei instituţiilor imperiale, ci şi a faptului că “romanii” se simţeau altceva decât bizantinii, deoarece, şi aceasta este o cauză majoră a închegării etnice româneşti, ignorată de istorici, societatea bizantină începe să se grecizeze în cursul secolului VI, proces devenit ireversibil în veacurile VII-VIII. Nereuşind păstrarea latinităţii, a tradiţiilor romane ale Imperiului de Răsărit, prin împăraţii pe care i-a dat şi prin măsurile acestora, societatea latinofonă, adevărata societate romană se separă, optând pentru alianţa cu barbarii, care îi garantează modul de viaţă tradiţional, împotriva Bizanţului grecizat care îi oferă doar povara fiscului imperial.
Relaţiile românilor vechi cu popoarele migratoare, aflate pe o treaptă inferioară de dezvoltare, şi care, tinzând să ajungă la Constantinopol sau la Roma după un temporar popas la nord de fluviu, s-au scurs prin culoarul dobrogean în Peninsula Balcanică, sau, prin Pannonia, în Italia, au urmat un curs evolutiv similar, de la lupta armată a uniunilor de obşti (romaniilor populare”) la înţelegere în urma încheierii unui “contract”. Rezistenţa armată a românilor este confirmată atât de descoperirile arheologice, de tipologia şi denumirea armelor, elemente de tactică şi strategie moştenite de la înaintaşi şi folosite de autohtoni, cât şi de izvoarele privind poziţia vlahilor sau “romanilor” în contextul confruntărilor huno-germanice sau avaro-bizantine. În mod similar, în zone strict delimitate, arheologia atestă convieţuirea”barbarilor” cu autohtonii” de la care au împrumutat, un modus vivendi superior, cunoştinţe, credinţa (creştină) etc., iar izvoarele narative sugerează încheierea, după consumarea luptelor, a unei înţelegeri între căpeteniile seminţiilor nomade şi autohtonii sedentari. “Ieşiţi araţi şi semănaţi - ar fi declarat unul dintre şefii avari - noi vă vom lua numai jumătate ca dare” (Mihai Sirianul). Este explicaţia faptului că, pentru călăreţul a cărui patrie era orizontul necuprins, oamenii locului constituiau principala bogăţie a pământului. Pentru că ei erau cei ce îi puneau în valoare cultivându-l. Ei produceau grânele, mierea şi vinul, legumele şi fructele, ei creşteau păsări, animale mari şi mici, ei extrăgeau sarea, minereul de fier, aurul şi argintul din vechile mine romane, ei prelucrau metalele făurind neîntrecute unelte, arme şi podoabe. Adică tot ceea ce le era necesar populaţiilor în continuă mişcare, neproducătoare. În schimbul unor astfel de bunuri pretinse drept plată (tribut) războinicii călări se angajau să apere comunităţile româneşti sedentare împotriva atacurilor altor migratori. Astfel aveau să se reglementeze raporturile autohtonilor cu goţii, hunii, gepizii, avarii, bulgarii, pecenegii, cumanii şi tătarii. De cu totul altă natură aveau să fie însă raporturile lor cu slavii şi maghiarii. Primii, aşezându-se în grupuri compacte, după anul 602, îndeosebi în deceniile 5-8 ale secolului VII, la sud de Dunăre, au silit obştile româneşti la o perpetuă rezistenţă şi, după pierderea pământurilor din zone deschise, la replierea la nord de fluviu sau în regiunile muntoase uşor de apărat, de unde, treptat, se vor extinde spre sud până în insulele arhipelagului grecesc (aromânii). Maghiarii, la rândul lor, au dislocat populaţia românească dintre Dunărea de mijloc şi Tisa în veacul X, obligând majoritatea locuitorilor să caute protecţia centurii mlăştinoase a Tisei şi a Carpaţilor Occidentali sau să se replieze spre Adriatica (istroromânii). Moment de răscruce în istoria românilor, cumpăna secolelor IX şi X marca începutul frământatei epoci de accelerare, pe fundalul rezistenţei în faţa valului maghiar şi a luptei împotriva dominaţiei bizantine, a procesului de unificare statală, pe spaţii largi, a teritoriilor româneşti, proces, la capătul căruia vor apare, ca state de-sine-stătătoare pe harta Europei, Ţările Române: Transilvania (“Valachia, Tran-Siuana”, sec. X) “Imperiul” Asăneşilor (“Vlahia care este Ţara lui Asan”) Vlahia Mare Thessalică, cele din Etolia, Epir, Acarnania (sec. XII), Muntenia (Vlachia) Ţara Cărvunei, ulterior Dobrogea (“Alualak”) şi Moldova (Valachia Minor) (sec. XIV).

8. Numele
În plan politico-militar, pentru latinofoni, esenţială a fost răscoala legiunilor de la Dunăre, în care constituiau majoritatea, din anul 602. Ea a prilejuit revărsarea barbarilor, în Peninsulă, degajarea trunchiului “roman” de la nord de fluviu, astfel ferit de “contaminare” şi scurcircuitarea, pentru mai mult de trei secole, a legăturior politice ale acestuia cu Bizanţul, facilitând cristalizarea etnică a Romaniei Orientale ca Românie. Termenul de romanus a căpătat definitiv conotaţie etnică, definind poporul sintetizat, în spaţiul etnogenetic tracic, creştin şi purtător direct al moştenirii culturale “romane”, poporul român. Un continent “roman” ca tradiţii, latinofon, creştin, înconjurat de o mare slavo-asiatică şi fără legături politico-militare directe cu Bizanţul grecizat, care doar politic mai putea fi numit continuator al vechiului Imperiu. Procesul a fost favorizat, după “mareea slavă” şi de apariţia bulgarilor turcici (679) care au acţionat ca un ferment pentru societatea slavă sud-dunăreană constituind statul-barieră în calea Bizanţului şi de faptul că şi bulgarii şi slavii se creştinează târziu, decisiv fiind pasul ţarului Boris-Mihail (865) şi opera lui Chiril (Constantin) şi Metodiu, în aceeaşi perioadă. Trăind separat timp de un sfert de mileniu, pentru că nu se puteau căsători cu păgânii, chiar sub ocupaţia celor 27 triburi slave revărsate în Peninsula Balcanică (14 în actuala Bulgarie, 9 în spaţiul sârbo-croat, 4 în Slovenia) şi a Bulgarilor, “romanii”- protoromânii sau românii vechi - îşi continuă evoluţia până în veacul VIII al cărui sfârşit înseamnă începutul culturii unitare româneşti Dridu şi afirmarea lor ca popor nou, modern, latin şi creştin. Oguznăme îi numea “ulaqi”, saga lui Starköd, a lui Egil şi Asmundar, apoi inscripţia de la Sjönheim “Blakumen”, varego-ruşii, “volohi” maghiarii - “romani”, “blaci” apoi “olahi”, slavi sudici şi vestici - “vlahi, valahi”, grecii-blaki, occidentalii “blasi” sau “blazi”, “volos” etc. Ca variante ale lui walc-wolk, termenul desemnând iniţial pentru germanici “ausonul”, vorbitorul de limba “romană”, “romanul” apoi, românul nefiind, după Benjamin de Tudela (1150) nici o diferenţă între vlahii de la Nord şi cei de la Sud de Dunăre.
În veacul VIII, o notiţă de la mânăstirea Kastamonitu îi numeşte “Vlahorinhinii” pe cei care, aliaţi cu slavo-bulgarii atacau teritoriile greco-bizantine. La 818, Analele regilor franci îi numesc “timociani” şi “guduscani” pe românii care, desprinşi din alianţa cu bulgarii se pun, conduşi de ducele Borna, la Dunărea de Mijloc, sub tutela statului crolingian. Între 813-894, Simion Magister şi Leo Grammaticus îi numesc “macedoneni” de neam pe cei luaţi prizonieri şi fixaţi la nord de Dunărea Maritimă de Krum, după căderea Adrianopolului (813) tocmai pentru că erau băştinaşi în Macedonia şi altceva decât grecii. Subzistând printre fraţii lor nordici, urmaşii lor vor lupta, sprijiniţi de flota imperială, împotriva maghiarilor în 894. O bună perioadă de timp bizantinii care, aparţinând acum culturii greceşti îşi ziceau ei înşişi “romei”, au continuat să îi numească “romani” şi i-au acuzat că, proaspăt ieşiţi de sub tutela avară, cu ajutorul lui Samo pe care l-a ajutat să-şi întemeieze un stat în Pannonia (623-624), au încercat să reediteze aventura lui Vitalian, şi să întemeieze un stat “roman” în Hemimontes (Haemus) Rhodopa, Hellas (Grecia), evident de Nord) şi Epir (Miracula Sancti Demetri), cu capitala la Salonic (Săruna). "Aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”, nota Constantin Porphyrogenetul.
Numele generic pe care l-au utilizat însă străinii a fost acela de “vlah” cu derivatele sale desemnând “roman” apoi “român”, iar ţara locuită de “vlahi” au numit-o “Balac” (Moise din Choren) “Blokummanaland” (varegii) “Valachen lant” (Cântecul Nibelungilor), Vlahia, Magna Vlachia (Mapamondul Borgian) etc. Adică “Ţara românilor”. Este motivul pentru care toate alcătuirile statale româneşti nord şi sud dunărene s-au numit în evul mediu “Vlahii” sau “Ţări ale românilor” şi pentru care nici o frântură de neam românesc nu are dreptul să-şi aroge doar pentru sine numele de “vlah”. Ca şi cel de “român” de altfel, care, după Nicolae Iorga apare pentru prima dată tot la Constantin Porphyrogenetul, sub forma “românoi”. Pentru că “Vlahi” în accepţiunea străinilor sau “români” în limba literară suntem toţi chiar dacă, în grai local, ne-am numit “rumâni” (daco-românii, adică nordicii, inclusiv timocenii, românii din Balcanii Mici şi cei din Voievodina), “ar(u)mâni” (românii sau vlahii sudici) ori “rumeri” (românii vestici).
Local am purtat denumiri legate de ape (pruteni brodnici, olteni, megleniţi, timoceni) munţi (făgărăşeni) depresiuni (oşeni, braşoveni) regiuni (macedonieni, epiroţi etc.), de starea de dependenţă faţă de popoarele turcice, “albi” (liberi sau mărginaşi, moldovenii şi cei din Ţara lui Asan), “negri” (“maurovlahii” sau “morlacii” din vestul Peninsulei ori “karaulaghii” din Moldova subcarpatică), după credinţă, (gogi), după vecini (ungro-vlahi, rosso-vlahi, arvanito-vlahi) sau porecle date de adversari, exemplu: cuto-vlahi (“câini de vlahi”), “machidoni”, ţinţari”, “cirebiri” etc., dar numele pe care ni l-am dat noi înşine a fost întotdeauna cel derivat din “romanus” - roman, romăn - ROMÂN, teritoriul locuit de noi spunându-i “ţară a românilor” sau “Romanie” apoi “Ţară a românilor” sau “Românie”. Şi doar în limba noastră, derivat din terra-ae, ţară nu înseamnă planeta şi solul pe care călcăm, ci stat, teritoriu locuit de români, totalitatea obştilor înarmate, pentru planetă şi sol noi dispunând, spre deosebire de celelalte popoare neolatine, de cuvântul pământ, derivat din pavimentum, în amintirea pavajului străzilor şi caselor din oraşele noastre distruse de barbari în această etapă a secolelor VII-VIII. O etapă în care am contribuit la sedentarizarea barbarilor slavo-asiatici, la creştinarea lor cu mari sacrificii, potrivit descrierii lui Leon cel Înţelept (886-912) şi arhiepiscopului Theophylact al Ohridei (1090-1108), la etnogeneza noilor popoare vecine, prin sânge, cultură şi teritoriu, de unde românii aproape că nu mai există astăzi, dar în care, în calitate de băştinaşi, au fost secole de-a rândul majoritari: Muntenegru, Kosovo, sudul Serbiei, Macedonia, Bosnia, Albania. Şi nu întâmplător tocmai aceasta a fost una din cauzele masacrelor româneşti începute în veacul XVIII, şi continuate până la jumătatea secolului XX tocmai în aceste regiuni - faptul că românii erau băştinaşi, având drepturi ancestrale asupra pământului.

stramosii nostri - cei mai viteji traci

2012-03-06T12:49:00.003+02:00

Din rândurile numeroaselor triburi care s-au manifestat în timp, politic si militar, în cadrul marilor uniuni - unele devenind ulterior regate - ale moesilor, triballilor, bessilor, odrisilor, etc., primele scrieri ale istoriografiei grecesti evidentiaza, în cadrul marii ramuri a tracilor nord-balcanici, pe getii si dacii care "vorbesc aceeasi limba", "poporul nemuritorilor", drept "cei mai drepti si mai viteji dintre traci". Ei locuiau "dincolo de Haemus de-a lungul Istrului". Dupa istoricii romani îndeosebi, "dacii sunt un vlastar al getilor", si anume "getii de dincolo de Istru". "Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniti mai sus, cum îsi spun ei însisi si cum le zic si romanii - nota Cassius Dio - macar ca stiu prea bine ca unii dintre helleni îi numesc geti, fie pe drept, fie pe nedrept".

Si, într-adevar, ca regula generala, "getii" erau "numiti de romani daci". Asadar, geti sau daci, dar si tyrageti, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, buri, suci, biephi, etc. . Parti ale unuia si aceluiasi popor nord si sud-dunarean trac - pentru ca "obiceiuri au cam aceleasi toti" si toti vorbeau "aceeasi limba" - desemnate cu nume regionale, asa cum noi însine, urmasii lor, românii, ne desemnam adesea pentru a ne preciza zona de obârsie drept munteni, moldoveni, banateni, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureseni bucovineni sau, pe întinderi mai mici, hategani, bihoreni, fagaraseni, lapusneni, bârsani, etc. ! Toti traiau însa cu constiinta apartenentei la marea semintie traca, sugestiva fiind în acest sens, declaratia unuia dintre personajele lui Menandru Daos (Dacul): "Asa suntem noi, tracii toti si mai ales getii - ma mândresc ca ma trag din neamul acestora din urma /"/". Se explica astfel de ce "Grecii i-au socotit pe geti drept traci", de ce Diodor Siculus si Polyainos, descriind conflictul dintre Dromichaites si Lysimachos, îl prezenta pe primul drept "regele tracilor" si pe cel din urma cazut "în puterea tracilor", dupa ce mai înainte, "tracii" îl facusera prizonier pe fiul sau. Pentru Polyainos si Plutarh, tara getilor lui Dromichaites se numea "Tracia", cum de altfel aveau sa desemneze regatul lui Burebista si dyonisopolitanii, în decretul dat în cinstea lui Acornion. Din multimea denumirilor zonale s-au impus asadar, pentru tracii nordici, pâna la substituirea numelui poporului, numele de geti si daci, ultimul, datorita amintirii eroicei rezistente antiromane organizata de acestia, generalizându-se "sub stapânirea romana" când, potrivit lui Dimitrie Cantemir, "s-a statornicit numirea de daci" asupra populatiei tracice nord-dunarene în ansamblu.

În aceeasi idee, termenii generalizanti moderni de "geto-daci", "traco-geti" sau "traco-geto-daci" desemneaza "toate triburile nord-tracice" care au populat spatiul nord-balcanic mentionat si care, în antichitate, s-au individualizat politico-militar ca "cei mai drepti si mai viteji dintre traci", afirmându-se si pe plan cultural potrivit opiniei lui Cassius Dio (citat de Iordanes) drept "superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii". O dovada stralucita a înfloririi civilizatiei lor materiale o constituie însasi atractia pe care litoralul getic al Marii Negre a prezentat-o pentru "marea colonizare greaca", marinarii si negustorii Helladei întemeind aici, înca în secolele VII-VI î. e. n., primele orase-cetati colonii: Histria, Orgame, Callatis, Tomis, etc.

Factori determinanti ai evolutiei organismului militar, gândirii si artei militare a geto-dacilor Privind aparitia preocuparilor razboinice ale geto-dacilor prin prisma necesitatii apararii fiintei si bunurilor materiale si spirituale ale comunitatilor, multe aspecte legate de mediul ambiant si activitatile cotidiene, de modul de organizare al acestor activitati, de structurare a societatii si de reprezentare a propriei imagini despre lume si viata, sunt susceptibile de a fi exercitat influente determinante asupra evolutiei organismului militar, gândirii si artei militare geto-dace. Unitar în varietatea formelor sale de relief-munte, deal, câmpie, lunca, delta, mare si o bogata retea hidrografica legând Carpatii si Balcanii de bazinul Dunarii Mijlocii si Inferioare sau de Pont - împadurit în aceea epoca în proportie de 80%, teritoriul, a jucat un rol însemnat "atât în stabilirea formelor de organizare militara, cât si în ducerea actiunilor de lupta", impunând, în conditiile compartimentarii directiilor strategice si tacticii de patrundere a agresorilor, constituirea unor formatiuni de lupta suple si manevriere si adoptarea unor procedee specifice ca: atragerea invadatorului pe directii prestabilite de patrundere în adâncimea teritoriului, în zona de concentrare a fortelor proprii, anterior amenajata "genistic", atragerea în ambuscade, hartuirea, întoarcerea "frontului" în câmp strategic sau "învaluirea" pe flancuri si încercuirea în câmp tactic, stratageme legate de posibilitatile de mascare, etc.

Fertilitatea deosebita a solului care face ca "acest tinut" sa produca "cea mai mare cantitate de grâu", în holdele sale atât de îmbelsugate, încât, în 335 î. e. n. Alexandru Macedon s-a vazut nevoit sa porunceasca "pedestrasilor sa înainteze, culcând grâul cu lancile înclinate pâna au ajuns în locurile necultivate", bogatia în animale, atestata de hotarârea lui Filip al II-lea de a lua, în 339 î. e. n., din Dobrogea 20 000 de iepe pentru îmbunatatirea rasei cailor macedoneni, existenta importantelor zacaminte de minereu de fier si cupru, a pietrei si lemnului de constructie etc., au asigurat necesarul ostilor în subzistenta, materiale si materii prime pentru armament si, nu în ultimul rând, în luptatori. În luptatori, pentru ca belsugul de produse a impulsionat sporul demografic natural! Calculata pe baza rezultatelor sapaturilor arheologice, a informatiilor lui Herodot si Ptolemeu, a efectivelor stabilite de Strabon pentru oastea lui Burebista, populatia traca nord-balcanica ar putea atinge, în conditiile acelei "incrementa Dacorum per Rubobosten regem" de la sfârsitul secolului II î. e. n., cifre variind între 1 250 000 si 1 500 000 de indivizi, constituind, asadar, o puternica "baza de recrutare".

Informatiile lui Iordanes privind diversitatea ocupatiilor la geto-daci, completate cu precizarea lui Criton, medicul lui Traian, ca: "pe când unii erau pusi peste cei care munceau pamântul cu boii, altii - dintre cei din jurul regelui - erau rânduiti sa se îngrijeasca de fortificatii", datele - confirmate de imaginile Columnei - despre existenta celor doua caste de "tarabostes" si "comati", informatiile despre ierarhia preoteasca, de la simpli anahoreti (skistai) la marele sacerdot cu "putere aproape regala" (Deceneu) sau chiar regele (Comosicus), rezultatele sapaturilor arheologice, concretizate în descoperirea davelor, marilor sanctuare, a unor locuinte de piatra impunatoare alaturi de simplele bordeie, a peste 100 de tezaure de obiecte de podoaba si arme din aur si argint etc., ofera apoi, imaginea unei societati stratificate. O societate de oameni liberi, grupati în obsti teritoriale care întretineau prin munca lor o ierarhie militara, sacerdotala si functionareasca cu atributii în organizarea procesului de productie, a operei de constructii, a cultului si apararii, o aristocratie de functii având în vârful piramidei, ca reflectare pe plan superior a însati colectivitatii, un "rege", devenit, prin substituirea sa întregii colectivitati, stapânul suprem al pamântului si al destinelor poporului sau.

Pe masura întaririi autoritatii sale prin extinderea constructiei statale de la o zona restrânsa, la ansamblul teritoriului tracic, regele, judecator în ultima instanta si comandant militar unic, parasind ultimele restrictii - înca prezente în epoca lui Dromichaites - impuse de cadrele democratiei militare, se va erija în factor de decizie absoluta, în epoca afirmarii statului dac ( sec. I î. e. n. - I e. n. ). Structurarea societatii, specifica modului de productie tribal în care, proprietatile colective asupra mijloacelor de productie (ulterior identificata cu proprietatea regala de stat) i se asociaza diferentierea sociala prin aparitia unei caste privilegiate a aristocratiei functionaresti, militare si sacerdotale, impune, pe de o parte ierarhizarea militara stricta, subordonarea unui comandant unic, în forma absoluta (unei singure vointe) si, pe de alta parte o atitudine specifica fata de razboi care este privit ca o datorie sacra a tuturor membrilor societatii, datorie decurgând din conditia lor de oameni liberi. Reflectând aceasta datorie, privita ca suprema onoare, cultul zeului unic (Gebeleizis, apoi Zamolxis) întarit pe masura centralizarii si unificarii statului, a educat marea masa a populatiei în spiritul credintei în pamântul si cerul liber al patriei ca valori supreme, pregatind moral, ca potentiali luptatori, pe toti fiii comunitatii, capabili sa se ridice cu arma în mâna, alaturi de razboinici, în clipele de grea cumpana, pentru apararea fruntariilor. Astfel se explica netemerea de moarte si cutezanta geto-dacilor care porneau la lupta râzând, convinsi, dupa Herodot, "ca ei nu mor, caci acel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred a fi acelasi cu Gebeleizis".

Zeului suprem, pe care Iordanes îl identifica cu Marte "adorat"- printr-un cult foarte salbatic", ambii autori îi asociaza sacrificii omenesti, trimiterea de soli în scopul captarii bunavointei atunci când alte procedee, ca trasul cu arcul asupra norilor care-i acopera fata, nu erau suficiente, pentru a-i atrage privirile binevoitoare peste pamânturile poporului pe care, om fiind prin nastere, Zamolxis îl pastorise odinioara. Astfel pregatiti, geto-dacii se avântau în lupta cu "glas aspru, chip salbatic", parând "cea mai adevarata întruchipare a lui Marte". Si datorita "credintelor lor deosebite" toti tracii nordici erau "cu totul gata sa înfrunte moartea, mai ales getii". Spiritul razboinic îi caracteriza într-o asemenea masura, încât însusi numele de dac ar fi derivat dupa Strabon din "daoi" sau "davi" însemnând "cei care sunt asemeni lupilor", lupul, simbolul redat de stindardul lor de lupta (draco) fiind animalul cu care se comparau prin cutezanta, abilitate în mascare si atac si ferocitate. "Neam otelit în lupte", geto-dacii, în urma confruntarilor acerbe cu scitii, persii, celtii, macedonenii, bastarnii si romanii aveau sa-si înscrie, în operele marilor autori ai antichitatii, pamânturile ca "tinuturi razboinice" sau "tara martiala". O tara pregatita sa dea riposta cuvenita oricarei agresiuni!

cetatea fetele albe

2012-03-06T12:41:00.000+02:00

Asezarea de la Fetele (Fetzele) Albe se afla plasata pe coasta de sud, insorita, a dealului Muncelului, despartita fiind printr-o vale ingusta de inaltimea pe care se pastreaza ruinele Sarmizegetusei Regia.

Ea face parte din categoria asezarilor de munte dacice, fiind ridicata pe terase protejate de ziduri din blocuri de calcar, construite in tehnica specifica tuturor fortificatiilor dacice din Muntii Orastiei.

Alaturi de constructiile civile iese in evidenta un sanctuar circular cu stalpi de piatra, descoperit pe terasa a IVa. El a fost distrus, ca si asezarea, in urma unui mistuitor incendiu ce a avut loc in timpul luptelor desfasurate in cadrul celui de-al doilea razboi purtat de armatele romane (105-106 e.n.), care a pus capat existentei statului dac liber.

cetatea Blidaru

2012-03-05T16:38:00.002+02:00

Situata pe culmea Blidarului (703 m), este cel mai puternic complex fortificat din aceasta zona, fiind intins pe un platou de aproape 6000 mp. Strajuind malul stang al Apei Gradistei, la fel ca si cetatea Costesti, fortificatia de la Blidaru cuprinde de fapt doua incinte, unite intre ele, avand impreuna sase turnuri puternice.

Prima cetate, ce ocupa platoul superior al dealului, are o forma trapezoidala, fiind prevazuta cu patru turnuri exterioare, plasate pe colturi. Potrivit unei ingenioase rigori de arhitectonica militara, intrarea se facea prin turnul I, astfel conceput incat sa impiedice desfasurarea fortelor inamicului, silindu-l sa coteasca spre dreapta si sa-si expuna flancul loviturilor. In interior se pastreaza urmele unui turn-locuinta.

Spre vest de prima cetate a fost construita apoi cetatea a doua, avand forma pentagonala. Atrage atentia aici sistemul platformelor de lupta de pe laturile de nord si de vest, cu adevarate mici cazemate.

Aprovizionarea cu apa a acetatii era asigurata printr-o monumentala cisterna patrulatera, cu ziduri duble sau intreite, adanca de peste 5m, construita in partea de nord-vest. Deosebit de interesanta este pardoseala cisternei, alcatuita dintr-un "ciment" avand in compozitia sa mortar, cenusa si carbune de lemn. Pe aceeasi latura, pe o terasa mai joasa, a fost scos la iveala un turn de paza care asigura din acest loc strategic, numit Poiana Pertii, o larga vizibilitate, dominand imprejurimile.

cititeste si despre cetatea fetele albe

Dacia hiperboreeana

2012-03-05T16:25:00.004+02:00

Dacia Hiperboreeana ? Hiperboreea... o legenda, un tinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizatie straveche care continua sa fascineze... un spatiu care, ca si Atlantida, este mutat dupa voie, fara sprijin mitologic sau istoric, in diferite locatii care mai de care mai nastrusnice. Respectivii domni ar face bine sa mai arunce ochii peste relatarile antichitatii pentru a vedea ce marturii exista despre aceasta tara. Majoritatea istoricilor moderni, dupa "cercetari laborioase", sunt de acord ca Hiperboreea este plasata undeva in zona Polului Nord sau, oricum, dincolo de paralela de 65°, latitudine nordica. Tot ce se poate ....numai ca la Polul Nord nu este sol fertil si nici nu se fac doua recolte pe an, cum spuneau Hekateu si Diodor din Sicilia! Plasarea Hiperboreei in Extremul Nord nu este decat o interpretare fortata a mitologiei grecesti si nu se bazeaza pe nici un fel de documente istorice! S-a incercat, de asemenea, "implantarea" Hiperboreei in Arhipelagul Britanic sau in Islanda, urmand ramura celtica a europenilor care se presupune a fi descendenti ai hiperboreenilor. Captivant, dar neconform cu realitatea, deoarece celtii au aparut cam tarziu pe firmamentul istoriei pentru a-i cataloga popor neocolit, "scoborator" din hiperboreeni! Datorita multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei si al hiperboreenilor, ma simt indreptatit sa intreb: prin aceasta stramutare a Hiperboreei, dupa opiniile unuia sau a altuia dintre cercetatori, nu se incearca de fapt a se ascunde regiunea geografica in care era plasat acest taram mitic, cu original? Nu se incearca manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice si publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografica a Hiperboreii? si asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla aceasta Hiperboreea! Nu cumva se mizeaza pe faptul ca atunci cand da de o news de genul "Hiperboreea era la Polul Nord ", cititorul neavizat uita sa-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea in cunostinta de cauza si citeste uimit noua teorie, unii chiar intrebandu-se "cum de nu m-am gandit la asta?"! Si iaca cum curiosul nostru nu mai poate gasi adevarul prin hatisul de ipoteze care mai de care mai atragatoare si uneori chiar "probate" istoric. Eu sunt ardelean ! Stiti cum sunt ardelenii? Stau stramb si judeca drept si pe indelete. Asa facand lucrurile, am ajuns la concluzia ca toate aceste teorii sunt falsuri grosolane, fondate doar pe imaginatie, cu suport material ioc! Am luat (tot pe indelete), marturiile antice la puricat si s-a ivit cu totul altceva si in alta parte....nu-i la Polul Nord ! V-am innebunit cu dovezile ? Vi le prezint si dumneavoastra ca sa va convingeti singuri! Putina ordine prin ...Hiperboreea! Pe langa istoricii "profesionisti" ai Occidentului, care plaseaza Hiperboreea dupa bunul lor plac, mutand-o ba in Islanda, ba in Groenlanda, ba in Arhipelagul Britanic exista si unii autori mai "modesti" sa spunem, dar care marcati de bun simt, nu fabuleaza, ci examina izvoarele istorice si isi formuleaza concluziile in conformitate cu acestea. Intre acestia mentionam o pleiada de autori precum Nicolae Densusianu, Vasile Lovinescu, Mioara Calusita Alecu si...Rene Guenon, din operele carora ne-am inspirat in prezentul analiza. Nicolae Densusianu demonstreaza cu lux de amanunte unde se afla aceasta mult discutata Hiperboreea, in lucrarea sa de exceptie "Dacia Preistorica", in care acorda un spatiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstreaza cu probe in regula, ca Hiperboreea anticilor nu era alta decat Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflandu-se insula cea sfanta a lui Apollo si a lui Ahile. Vasile Lovinescu demonstreaza, de asemenea, cu "acte in regula ", ca Hiperboreea era Dacia in studiul sau "Dacia Hiperboreana", incheiat in 1936 si publicat in foileton in revista franceza Etudes Traditionnelles. Studiul va aparea ca volum abia dupa razboi, mai intai in limba italiana, apoi in limba franceza si abia apoi in limba romana. Curios, nu? ce interes avem noi pentru istoria nationala?! Sa nu uitam ca studiul lui Lovinescu va aparea in limba romana abia in 1994! Mioara Calusita Alecu vine si ea cu date noi si stupefiante, dar fondate istoric, nu fabuland precum occidentalii. Ea ne demonstreaza ca celebra Tula, din Hiperboreea, pamantul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decat actuala Tulcea, oras din Delta Dunarii. Exista totusi si occidentali de bun simt.Unul dintre ei, Rene Guenon, in corespondenta lui cu Vasile Lovinescu, afirma, dupa ce studiaza materialul trimis de asta din urma, ca Dacia ar putea fi centrul traditiei hiperboreene "trebuie sa va spun (lui Lovinescu –n.n) ca ideea ca Dacia a fost una din etapele centrului traditiei hiperboreene, pentru o anumita epoca, nu mi se pare deloc neverosimila; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta". Inca o data, in alt loc, acelasi autor se pronunta textual: "traditia dacica ar reprezenta in orice caz o continuare a traditiei hiperboreene sub o forma mult mai pura decat cea a celtilor" (sic!). Marturii istorice despre Hiperboreea Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea. Astfel, Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo, care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei, s-a intors in patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); ori in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri deosebit de importante: 1) - Apollo - zeul luminii solare, era de obarsie traco - dacica ; 2) - fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile arheologice, care atesta ca piesele ceramice descoperite in stratul Troia VII sunt identice cu cultura dacica Cucuteni, cu centrul de iradiere in Moldova). Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria care, facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe era tot hiperborean. Din nou, adoratia de care avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data, tara lor era Hiperboreea. Strabon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62) Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii, care locuiau in nordul Traciei. "Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei" (Apolloniu Rhodiu). De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean, ci si Donul asiatic (Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice. De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7). Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou, in alt loc, acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor ( Tristele, II,19, 40, 45). Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus, care pleca in expeditie in Dacia ii spune: "tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul Hiperborean si stelele Polului getic" si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor "Hiperboreus Triumphus" ( Epigrame, VIII,78). Vergilius scria despre Orfeu care - "singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene... si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor Ripaei (Carpati)" (Georgicele, Iv,5,5 17). Avand in vedere doar aceste marturii ale autorilor antici, vedem ca localizarea geografica a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordica, ci cea de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia si la care se afla actualmente tara noastra! Hiperboreea lui Apollo era...Dacia Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica. Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia! "La nord de Tracia", scrie Herodot, "ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit" . Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru). De altfel, si respectabilul istoric Arthur Weigall, este de aceeasi opinie cand, referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: "Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput ... (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu, care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii" Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba), actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea, despre care vorbeste Hecateu Abderita. Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos, precum si a celui din Delphi Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici: Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi, precum si primul poet hieratic al Greciei, unde l-a dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos, insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers). Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon, care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: "dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de "hiperboreu" atribuit atat lui Zamolxe - dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo - dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel. Hiperboreea – polul spiritual al lumii Polul getic este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste, de fapt, ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca. Adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, un spatiu mitico - geografic, cosmic si teluric in acelasi timp. Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. Marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: "nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor" (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva, dar ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nordul Dunarii era pentru ei, inca la inceputul perioadei clasice, un mister si tinea de geografia mitica, nu de geografia reala. Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar il vor invata mai tarziu, devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii). Prin urmare, Pindar, si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea mistica in care oamenii duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii: "Pe-un picior de plai Pe-o gura de paradis..." . Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis. Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni, dupa cum ne spune Platon: "Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau, este peste putinta ca partea sa mearga bine" (Charmides) La aceasta adaugam si faptul ca mai toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia, cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora.

dacii--stramosii

Ada Kaleh

Zamolxe şi Peştera Polovragi

Sfincsii din Romania

Cetatea dacică de la Ardeu

Reconstruire cetatea dacica de la Ardeu Arheologii de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva scot la lumină o cetate ridicată după tipicul celor din Munţii Orăştiei, dar care lipseşte din circuitul turistic, deşi e mai accesibilă.

Zamolxis – in semnul lupului!

Cetatea de la Sarmisegetuza

Cetatea de la Tapae

Toate cetatile dacice din Dacia!

Referinte:

General references

Moldavian Catholic references

Transylvania references

DROMIHETE

ISPITE COMPARATISTE ÎN FILOSOFIE, ZAMOLXIS-SOCRATE/PLATON

Zamolxis – Socrate/Platon/Pythagoras

Dacii - Adevaruri tulburatoare - Documentar 2012 HD

RĂZBOAIELE DACILOR - DECEBAL

RĂZBOAIELE DACILOR - DUPĂ BUREBISTA

RĂZBOAIELE DACILOR - BUREBISTA

RĂZBOAIELE DACILOR - PÂNĂ LA BUREBISTA

Decebal – in spiritul darz al dacilor

despre tablitele dacice

Scrierea

Transliterarea

Tiparele

Limba

Un Esperanto balcanic?

Concluzii

Note

video...cu si despre daci

Românii sau “Romanii de răsărit” (1)

stramosii nostri - cei mai viteji traci

cetatea fetele albe

cetatea Blidaru

Dacia hiperboreeana

Reconstruire cetatea dacica de la Ardeu

Arheologii de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva scot la lumină o cetate ridicată după tipicul celor din Munţii Orăştiei, dar care lipseşte din circuitul turistic, deşi e mai accesibilă.