Încep de data asta prin a vă pune o întrebare, să vedem dacă ați reținut ceva din rubrica sau mi-am răcit gura de pomană. Îi salut pe aceia dintre voi care mai sunt în fața calculatorului, iată întrebarea: „Ce stiluri muzicale îmbină folk metal-ul?” Ca să parafrazez o replică de-a lui Micutzu: „Pe-aproape. Haideți, domnișoară, intrați. Era heavy metal, nu metal, să știți!”

Funcție de elementele tradiționale cu care se îmbină heavy metal-ul, muzica folk metal are și ea, evident, mai multe subgenuri. Astăzi o să ascultăm două: celtic metal și medieval metal (era heavy metal, să știți!). Primul a apărut în anii ’90 în Irlanda, dar se cântă și în Germania, Franța și alte câteva țări; în schimb, medieval folk-ul se limitează strict la Germania (nu mă-ntrebați de ce, că habar n-am).

Cruachan – Ride On

Schandmaul – Walpurgisnacht

Până săptămâna viitoare, când o să băgăm și metale,

Într-o zi frumoasă de primavară, una de miercuri mai precis, pe Gheorghe, gospodar cunoscut în sat, l-a lăsat nevasta. Nimeni n-a înțeles ce se întâmplase cu Gheorghe și Veta, că erau oameni în vârstă deja, să pață așa rușine. Se știa doar că Veta părăsise în mare grabă și lacrimi gospodăria conjugală și se refugiase la mă-sa, triplu văduvă și nonagenară, domiciliată la câteva ulițe distanță.

Încet-încet zvonurile au început să circule : mai întâi. soacra lui Gheorghe a aflat că fii-sa nu mai poate să-și vadă în ochi bărbatul pentru că omul ar fi, citez, „micăăăăă, de-ala cum îi zice la teveu… perves”. Deși mamaie nu știa ce înseamnă „perves”, a înțeles că e ceva foarte nasol, că doar Veta reușise să termine șapte clase, deci era fată cu școală. Apoi o vecină a reușit să smulgă din gura Vetei teribilul motiv pentru care își părăsise bărbatul : lui Gheorghe îi plăcea cu animalele !

Satul a intrat în fierbere. A doua zi, la crâjma satului oamenii își dădeau cu părerea deja despre cum Veta l-a surprins pe Gheorghe în grajd, fără nădragi, doar el cu Mândreana.

Vineri, povestea a ajuns și la urechile copiilor celor doi, stabiliți de câțiva ani buni departe de casă, fiica la București iar fiul în Austria. Cei doi , îngroziți că alde tac-su ar putea fi zoofil, l-au rugat pe unchiul Costică (bărbatul Anei, sora Vetei) să dea o fugă de la Sibiu, de la el, până în satul părintesc, să vadă despre ce e vorba.

Sâmbătă pe la amiază, Costică și Ana au descins în sat ca Scully și Mulder, dornici să găsească o explicație logică pentru purtarea paranormală a cumnatului. La casa părintească, Veta nu le-a oferit foarte multe informații ; a precizat doar, printre lacrimi și sughițuri, că Gheorghe e un păcătos, bată-l Dumnezo.

Costică a decis să ia taurul de coarne, drept care s-a prezentat acasă la cumnatu-său. După epuizarea formulele de politețe , Costică a întrebat de-a dreptul :

- Cum îi, cumnate, ce sărăcie v-a apucat, așa, la bătrânețe?

- Da’ dracu’ știe, Costică, ce-o fi în capul muierii, că nu pricep defel ce are ! Stai să-ți zâc cum o fo’: miercuri pe înserat am ieșit o țâră la crâjma. Acolo era și ficiorul lui Ion din vale. Avea ăsta un telefon cu teveu, de-ăla de vezi filme pe el. No, și ne-o arătat cum se cățăleau doi, un om și o muiere. Mă, și împingea ăla pe dindărăt, și mugea muierea de ziceai că e înjunghiată. Și o zâs unu’ că așa, pe dindărăt, se cheamă „capră”. Și ajung io acasă și îmi vine de Veta. Se pune Veta pe spate, crăcănată, ca de fiecare dată. Și io zâc: „Nu așa, femeie, ia stai și tu o țâră capră”. O sărit din pat ca mușcată de șarpe, suduind și… dusă o fost. De atunci n-am mai văzut-o!

Never A Hero – From Heroes to Angels

În fine, premiul special al juriului, constând în sincerele felicitări ale juriului, a fost înhățat de Rada, pentru răspunsul imposibil de verificat „e Groparu în filmul Usturoi!”

Societatea a mai găsit o metodă să-ți degreseze viața. Oriunde te învârtești, dai de oameni care, hodoronc-tronc, respectă reguli alimentare. Avem din ce în ce mai mulți obezi în țară, paradoxal avem și din ce în ce mai mulți fițoși. Țara se îngrașă, deși toată lumea ține regim.
(Continuarea în Blitz Magazine… )

Acum 25 de ani, rezolvam probleme de matematică. Mi se părea amuzant.

Acum 20 de ani, îmi luam două, trei cărți și mă suiam în pat. Mi se părea amuzant.

Acum 10 ani, dezlegam rebus. Mi se părea amuzant.

Acum, îmi amintesc ce tânăr promițător eram. Mi se pare amuzant.

După experimente de laborator care au durat mai bine de două luni, cercetătorii Daily Cotcodac au ajuns la concluzia că:

Supa primordială din care au evoluat ulterior forme de viață complexe era o supă uitată de Dumnezeu în frigider din cauză că îi era lene să spele oala.

Biserica a admis că această ipoteză este probabilă, confirmând pentru DC că Dumnezeu e burlac.

Eram elev într-a noua de liceu, când am decis că trebuie să intru în rândul lumii şi să-mi cumpăr o revistă pentru bărbaţi. Mă cam săturasem de comentariile ironice ale colegilor, care observaseră că nu mă înghesuiam să particip la discuţiile despre prietenele lor imaginare, ţinute în cea mai mare parte în vestiarul sălii de sport. Ştiam foarte bine că, dintre toţi, unul singur avea cu adevărat prietenă, o urâtă de la a 9-a F, clasa de informatică, pe care mă îndoiam sincer că îndrăznise să o dezbrace vreodată. Ceilalţi se vedeau cu alde Alicia Silverstone sau Laura Pausini, pe care le cunoşteau în cele mai mici detalii anatomice, la nivel de hărţi astrale ale constelaţiilor de aluniţe de pe spate.

Cum pe vremea aceea, adică prin 1993, reviste de felul ăsta nu găseai la orice colţ de stradă, opinia publică era ceva mai intolerantă cu practicile sexuale, iar în zona din Bucureşti pe unde îmi făceam veacul mă cunoşteau toate babele şi vânzătoarele de ziare, trebuia să caut un loc cât mai depărtat de casă pentru a mă deda la asemenea perversiuni, în liniştea anonimatului. Astfel încât, atunci când am fost trimis într-o frumoasă dimineaţă de vară de către sora mamei să cumpăr o pâine şi un ziar, am ştiut că sosise momentul. Chioşcurile din zonă abundau în materiale documentare dintre cele mai bine puse în evidenţă, poate şi din cauza afluxului mare de turişti, normal la acea perioadă în oraş. Evident, mă refer la oraşul Constanţa, era suficient de departe de capitală ca să nu mă recunoască nimeni.

Am cumpărat o revistă care afişa pe copertă o fată brunetă, drăguţă şi sărmană posesoare a doar unei perechi de bikini minusculi. Titlul onorabilei publicaţii era ceva cu „interzis”, asta ca să-i convingă probabil până şi pe cei mai idioţi asexuaţi că sunt pe calea cea bună, în cazul în care poza de pe copertă nu le spunea nimic.

Etapa a doua a iscusitului meu plan de emancipare masculină presupunea strecurarea revistei interzise sub tricou, pentru a o putea feri de privirile indiscrete ale mătuşii. Dar cum să fac lucrul ăsta în public? Dădeam de bănuit, desigur, aşa că m-am refugiat în spatele blocului de lângă chioşcul de ziare. N-aveam noroc! Şase lucrători de la salubritate tocmai descărcau pubelele de gunoi în bena maşinii.

În disperare de cauză, am intrat în scara blocului, prin uşa din dos. Ideea era să folosesc liftul – urcam până la ultimul etaj şi, între timp, aveam să-mi strecor nenorocita de revistă în pantaloni. Am apăsat butonul cu cifra 8, am făcut revista sul, apoi m-am chinuit cu mâini tremurânde să-mi ridic tricoul. Revista îmi alunecă pe jos şi se desface la un pictorial cu nişte fete răsfirate în toate direcţiile. O înşfac disperat şi o rulez din nou, apoi ridic tricoul. În acel moment liftul se opreşte la ultimul etaj şi uşa se deschide. O bătrânică se holbează la mine.

„Pe cine cauţi, băiatu’?”, mă întreabă ea, suspicioasă. „Pe Cozmin, doamnă”, inventez eu la repezeală, cu un glas piţigăiat de emoţie. „Stă la şase, mamaie, la apartamentul 24”, se îmbunează bătrâna, uitându-se fix la revista pe care încerc să o ţin cât mai rulat cu putinţă. „Ai venit să faceţi probleme? Săracii copii, toată ziua numai matematică! Mai ieşiţi şi voi pe afară, mămică, mai distraţi-vă, că vă trece vremea.”