Tot incerc de cateva zile sa scriu cateva randuri.  Si incep si scriu si apoi sterg si apoi scriu si tot asa… Nu pricep de ce nu pot verbaliza mai bine toate starile si sentimentele care ma incearca. Nu inteleg ce blocaje s-au mai activat si ce ma impiedica sa scriu, sa vorbesc…

Am avut o vacanta cu agitatie, leneveala, liniste, galagie, relaxare si nervi … toate la un loc, succedandu-se cand una sau alta din stari, intr-o invalmaseala ingrozitoare, fara preaviz, cu gusturi amare dupa nervi si agitatie, cu gust si mai amar dupa lene (of, lenea asta ne distruge rau). Pana la urma a fost o vacanta destul de lunga, cu timp suficient de reluat vechi obiceiuri (lasate de mama-copil-tata cand mama a inceput serviciul), cu tanguiri si ‘fite’ domnisoresti, cu frustrari si renuntari mamicesti, cu dureri de cap dar si bucurii taticesti. O abrambureala familiala nemaivazuta. De la primele scancete ale diminetii se prevestea ziua si urmarile ei. Nici mama si tata, ca un cuplu ‘minunat’ si de luat ca model pentru micuta domnisoara nu a scapat de metehnele sfarsitului de an si pana cand nu si-au facut de cap si nu ne-au trecut prin toate starile posibile (de la dragoste la fuga) nu ne-am linistit. Si totusi, in noaptea de Revelion parca s-au calmat marile. Si furtunile s-au linistit. Si copilul a adormit (mult mai repede decat o facuse pana atunci). Si cuplul mama-tata si-a luat portia de liniste si cuvinte si sentimente exprimate (sau nu) si de bucurie launtrica si apoi de impartit patul (in sfarsit) in trei, chiar daca anchilozarile au aparut spre dimineata, pe 1 ianuarie am simtit acea unitate si armonie care ne lipsea de prea mult timp.

Ca niciodata, in noaptea de la trecerea anilor, am simtit un sentiment atat de puternic care  m-a surprins foarte tare: am simtit atat de clar si de sigur si de fara indoiala ca ceea ce imi doresc, ceea ce vreau, ceea ce visez, ceea ce ar putea rezolva absolut tot (toate problemele, toate ingrijorarile, toate bolile, toate neajunsurile, tot tot)…este Iubirea. Caci asta mi-am zis in gand atunci cand a batut ceasul 12 noaptea (atunci cand iti spui dorinta pentru inceputul de an, inceputul de viata din momentul acela, pentru ‘inceputul nou’ pe care il doresti mereu si mereu) – sa fiu Iubire. Atat. Nimic mai mult. Si apoi am constientizat (chiar mirata) ca toate se pot reduce la acest sentiment. Indiferent ce faci in viata de zi cu zi, de la pregatirea micului dejun, de la calatoria cu tramvaiul, de la somnul de noapte pana la agitatia de seara, de la griji si indoieli la bucurie si de ce nu, fericire…totul incepe de aici. Daca esti Iubire poti sa o manifesti. Si daca o manifesti, nimic nu-i sta in cale, nu e nimic ce nu poti fi, face sau avea care sa nu includa Iubirea.

Ce gand mic si ce constientizare mare. Va doresc sa fiti Iubire in anul acesta! Si daca sunteti Iubire, nimic nu mai conteaza Si tot Universul va lucra pentru a va indeplini toate dorintele voastre de bine. Si toti Ingerii se vor bucura si va vor veni in ajutor pentru ca puteti manifesta cel mai inalt si cel mai frumos ‘lucru’ din lume. Si cand sunt Ingerii cu voi, e si Dumnezeu cu voi. Va doresc sa fiti Iubire!

Iaca vine si Craciunul si eu nu mai scrisesem de prea mult timp pe aici. Sunt ocupata! He he…suna intr-un fel… Ce printesa am devenit…sunt ocupata, domne’, n-am timp…

Adevarul este ca trecand peste ‘cliseele’ cu timpul, cu odihna si toate cele, viata noastra s-a schimbat in ultima luna. Caci atat am de cand m-am reintors in campul muncii. Aceeasi munca pe care am uitat-o instantaneu atunci cand nu mi-am mai pus ceasul sa sune dimineata si a fost prima zi de stat (oficial) acasa, si anume 25 martie 2009, cu numai 2 luni inainte de a se naste little miss. Si dupa atata timp, a venit si ziua cand mi-am pus din nou ceasul sa sune de dimineata, am imbracat haina office, am luat metroul si m-am inghesuit cu alte sute  de oameni deodata pe peronul din Victoriei… Si aceasta zi a fost suficient de plina incat sa-mi dau seama ca nu mai apartin acestei lumi… Nu numai ca nu mai sunt aceeasi persoana (era cam greu sa mai fiu dupa toate cate m-au transformat in anii acestia) dar nici nu mai pot si nu mai vreau sa revin acolo… Nu e vorba de job in sine, caci daca era, nu m-as mai fi intors moarta-coapta acolo…este vorba de tot ce e adiacent jobului: de la ceasul de dimineata, la inghesuiala de la metrou pana la pauza de pranz, pandit ora 6, oamenii scrobiti si parca (ma iertati) teleghidati care se misca de colo colo, de la castile in urechi din metrou pana la tocurile si paltonasele smart-casual ce defileaza pe strazile ce duc la gramada de corporatii din Pipera… Si mi-am dat seama ca, daca am fost vreodata si eu asa… acum s-a terminat. Nu pot sa cred cu ce limpezime si cu cata claritate pot sa vad toate aceste lucruri, pe care nu le-am mai vazut de atata timp… cat de diferit mi se pare totul, cat de nenatural mi se pare totul, cat de trist si gri este totul…

Si atunci am zis..NU… daca o fac, o sa o fac in stilul meu… si in concluzie am ales sa ma duc mai devreme la serviciu, ca sa nu mai astept ora 6…am ales sa iau tramvaiul si nu metroul. Am ales sa-mi pun bocancii si blugii evazati in loc de tocuri si pantaloni negrii, am ales sa-mi fac codite si sa-mi pun floare-n par in loc sa-mi aranjez suvitele proaspat vopsite, am ales sa-mi pun castile in urechi si sa ascult rockfm, sa citesc carti de suflet, la coada tramvaiului, sa-mi pun brose colorate si manusi tricotate galben, am ales sa rad si sa vorbesc proaspat si frumos cu oameni (care parca au uitat ce-nseamna proaspat si frumos), am ales sa folosesc acelasi limbaj de acasa (din acela de mame empatice- cu: ma simt, as vrea, am nevoie, tu ai nevoie…) si sa vad ca oamenii sunt cu adevarat surprinsi cand le vorbesti asa, am ales sa fac lucrurile altfel decat as fi facut-o (poate) alta data…si asta imi aduce o bucurie in suflet cum nu-mi inchipuiam…

Am ales sa alerg pe drum, cu graba si nerabdarea in suflet, pentru a ajunge cat mai repede la copilul meu drag; am ales sa dansez in tramvai si sa ma plimb cu metroul, doar asa, de distractie, pentru ca vad cat de fericita este domnisoara noastra si cum micile lucruri o fac extrem de bucuroasa; am ales sa merg la teatru de papusi duminica dimineata si in vizite la prieteni in seri de sambata, in loc de a merge la cumparat camasi albe-roz si pantaloni la dunga; am ales sa croiesc globuri din lana, pentru bazarul de la gradinita, duminica la pranz, in loc sa ies la masa, in oras; am ales sa invat sa framant coca si sa fac placinte aburinde, in loc de a merge vineri seara in club; am ales sa pictez cu degetele stelute si ingerasi din carton in loc de a cumpara globuri sclipicioase din supermagazine, am ales sa-mi fac pedichiura cu carioci colorate in loc sa ma duc la salon…si cate si mai cate… si surpriza…ca nu-mi pare rau pentru alegerile facute…

Dar vine si partea mai intunecata…si anume oboseala. Oboseala crunta care se tine scai de mine, mai rau decat atunci cand nu dormeam noptile sau ma trezeam din ora in ora. Oboseala parsiva, pe care seara, cand o culc pe little miss, mi se pare ca am lasat-o la usa, dar care se strecoara pe gaura cheii si ma ia prin invaluire de adorm inaintea copilului. Oboseala pe care nu stiu cum s-o mai pacalesc, sa ma lase in pace… Sunt convinsa ca e tot o chestiune de alegere si cu oboseala asta…dar pe cuvant ca nu stiu cum sa fac sa o dovedesc…

Ma impresioneaza puterea acestui mic baietel si puterea parintilor lui si a celor care au sarit in ajutorul lor… Jos palaria pentru toti cei care s-au mobilizat pentru a-i oferi acestui copil minunat o sansa la copilarie, o sansa la viata..

Este vorba de Bibi, bebeluș pe care-l cheamă de fapt Tudor-Daniel, fericit și foarte jucăuș pe care toată familia îl iubește mai mult decât orice pe lume.

Din păcate, de câteva luni bune, zâmbetele părinților s-au rarit, Bibi a fost diagnosticat cu Anemie aplastică – în evaluare pentru sindromul BlackfanDiamond, pe scurt DBA. (aflați toată poveste pe blogul viatacudba.blogspot.com)

Haideți să încercăm să ne unim forțele și să mai demonstrăm o dată că atunci când toți luptăm pentru o cauză nimic nu ne stă în cale.

Timp de o săptămână, adică de mâine, 10 decembrie, și până pe 16 decembrie, numărul de SMS 848 strânge bani pentru Bibi. Un SMS costă 2 euro, un zâmbet de copil este neprețuit.

Preluare Urbankid.ro

Si anume… Saptamana Internationala a Bebelusilor Purtati!

Am urmarit cu mare drag desfasurarea de forte din Bucuresti, indirect ce-i drept, din lipsa de putere (fizica) de a participa. Sper ca saptamana urmatoare sa fim bine, sanatoase si sa marsaluim, muma si copchil in mei-tai, sa se zgaiasca ochii tuturor bucurestenilor (macar de…) ! Probabil ca o sa ploua, dupa cum ne sperie toti, dar nu conteaza…

Imi port bebelusul de cand avea 3 saptamani (si regret ca nu de la una), datorita Dianei. Si domnu’ tati a mai scapat la purtat… nu mai zic de bunica… Am descoperit mei-tai-ul la Reka, iar apoi, am primit cadou la 1 an, unul inflorat si minunat.

Si le folosim si le tot folosim…mai rar acum, ce-i drept, dar nu pot pleca de acasa fara unul dintre ele!

Si daca ma intreaba o noua si proaspata mamica ce s-a intamplat ca urmare a purtarii bebelusului meu, acum, ca e deja o domnisoara in toata firea…ii zic asa:

-  nu stim ce e aia ” s-a invatat in brate”. Sau poate nu am vazut niciodata chestia asta ca pe o corvoada. Ba din contra, de mult timp ma chinui sa o tin pe Ioana in brate/mei-tai etc si nu mai vrea.

- este foarte independenta si inca de foarte mica.

- a participat la multe activitati in bratele noastre (ca au fost plimbari prin orase, prin munti, la mare, ca au fost prin casa: gatit, curatenie, spalat vase etc, ca am mers la terase cu prietenii, la concerte sau alte evenimente…).

- nu i-a placut niciodata in carucior asa ca nu pot sa zic ca am tinut-o in brate si d-asta nu a stat in carucior, ca n-a stat de la bun inceput (am incercat sincer, crezand ca asa stau copii).

- n-am avut probleme cu spatele – ba din contra, m-a ajutat foarte mult (eu avand antecedente inainte de a ramane insarcinata si chiar ultima ce mi-a pus capac, cand am incercat sa ridic caruciorul pe scari, cu tot cu Ioana si am ramas efectiv intepenita – dar asta s-a intamplat cand ea avea cateva luni si inca mai plecam de acasa cu caruciorul ).

- purtandu-mi copilul in sling/mei-tai l-am protejat de muuuulte maini ‘binevoitoare’ care doreau sa-mi mangaie odorul, pe cap, pe maini, pe peste tot. Si stiu ca fiecare mama considera asta foarte frustrant. Nu mai zic de guri care l-ar fi pupat sau alte d-astea…

Ar mai fi multe de spus… dar mai bine ar fi sa urmarim programul organizatorilor de anul acesta a Saptamanii Internationale a Bebelusilor Purtati!

De vreo 3 saptamani trecem prin tot felul de stari…virusate, bolnavicioase. Cand am zis ca ne-a trecut, ne-a luat din nou si mai rau ca prima data. Little miss a scapat mai usor ca mine dar totusi a sarit o saptamana de gradinita. Mi-e capul in ceata, greu si tot corpul parca a trecut printr-o menghina…ma simt de parca m-ar fi zgaltait cineva (puternic) din toate incheieturile si m-ar fi lasat lata, ca o carpa… ziua imi e putin mai bine, dar cand vine seara o luam de la capat. Astept sa treaca starile astea si ma tot intreb oare ce-o fi declansat ‘spalarea’ asta de toamna. Pot sa zic ca circula o viroza urata prin oras…dar stiu bine ca poti sa stai in mijlocul tuturor virusatilor si sa nu iei nimic sau poti sa stai pe acasa si sa sa te imbolnavesti ‘din senin’. Inca ma mai gandesc la toate astea. Cert e ca nu-i usor sa fii bolnav cand ai copil mic, care desi e si el bolnav, n-are nimic de-a face cu starea pe care o resimti tu. O mai incomodeaza o tuse, mai ‘curge mucul meu’ dar cam atat. In schimb, muma de copil se taraste prin casa (asta cand reuseste sa se ridice dreapta din pat) si isi face procese de constiinta ca n-a scos copilul la aer…si iaca asa..

Pe de alta parte, viata merge inainte, domnisoara noastra se dezvolta frumos si armonios pe toate planurile (wishful thinking ). Adica isi dezvolta tot felul de abilitati si de stari… a inceput cu cocotatul peste tot (pana acum m-am si mirat ca nu prea a avut tentative) – ceea ce s-a soldat numai aseara cu 2 cazaturi…in baie . Apoi ne ‘citeste’ din carticele, citeste despre domnisoarele educatoare de la gradinita, despre copii, fiecare pe numele lui, cu ce face el, unde sta la masa, ce mananca, ce-a mai facut ea in ziua respectiva…insa cel mai mult ‘citeste’ pe limba ei. Am observat ca zice ‘l’ in loc de ‘r’: Dora e Dola, Sara e Sala, piure e piule …si altele. N-a renuntat la multe din cuvintele ei – inventate – tot asa insista sa le zica (celebru este numele Smarandei care a ramas Baia in continuare…) dar chiar nu-i  niciun bai. Apoi vin chestiunile mai consumatoare de energii, cum ar fi: dorinta dusa pana la extrem de a nu dormi ziua, incapatanarea cu care face fix invers ceea ce o rugam noi, incercarile de ma lovi/musca si altele pt a ma face sa plang (asa imi zice ea ca sa ma muste ca sa plang), refuzul de a purta scutec dar si refuzul de a face treburile intr-un loc organizat. Intre timp am renuntat la scaunul de masa de bebelus si sade pe scaunul de oameni mari, refuza sa manance cu lingura mica si vrea musai lingura de oameni mari (bine, atunci cand accepta sa manance)… in mod sigur d-astea obisnuite varstei…

Altfel, a lasat-o mai usor cu impinsul sau lovitul (desi asta este primul impuls atunci cand vrea atentia cuiva, copil sau adult), a invatat sa imparta si chiar propune ea copilui sa “faca ‘chimb” (vad ca asta se intampla mai mult cu copiii cunoscuti decat cu cei necunoscuti si mai mult cu cei care sunt mai blajini si nu incearca sa-i smulga din mana jucaria). Folosim cu succes dar totusi timid tehnica de comunicare empatica in care m-a initiat Monica Citim in fiecare seara, la culcare. Pictam aproape in fiecare zi (cu toate ustensilele, inclusiv coatele ). Ne jucam asa de frumos…mai frumos ca niciodata…si ma pune in niste situatii de a inventa si a-mi da frau liber imaginatiei…chiar e minunat sa ai copil in casa!

Coca a invatat sa framante la gradinita…aici o pregateste pentru placinta, cu bunica – aka muica sau munica sau muni

Castelul 3d primit cadou – a rezistat mai putin de 24 de ore dar a fost de mare efect, mai ales cand nu stiam ce sa mai facem prin casa. Recomandare, nu luati asa ceva la copiii sub 4 ani…a vrut sa vada ce e intre ‘zidurile’ lui

Joaca preferata – sa le dam sa manance la diversi…

Picturi picturi…de data asta spiralele sunt ale ei – de fapt sunt ‘mec mec cocobec, scoate coane cocobeci’

Si piesa de rezistenta, proaspata, calda…este prima data cand o vad adormind singura, cu capul pe masa, dupa 2 ani si aproape 5 luni…trebuia consemnata ziua, zic… pe ecran tocmai rulase un Pocoyo iar in picioare domnita purta conduri de lemn olandeji (luati cu bulbi de lalele, din piata de flori, acu niste ani)

Cand scapa tatica in jucarii…se intoarce cu o casuta…mickey mouse club house

Aseara ne-a prins 11 noaptea jucandu-ne cu ea… si totul a inceput de la Goofy baby…

Nu suntem mari fani Mickey Mouse…dar casuta asta este chiar foarte draguta.

Vad pe zi ce trece cum evolueaza little miss in joaca ei, ce frumos a inceput sa ‘inventeze’ jocuri. Aseara, ca sa o convingem totusi sa mergem la culcare, am dat stingerea si in casuta lui michi mof , i-am culcat pe toti, le-am zis noapte buna, ba chiar am vazut prin telescop luna si stelele… in mod sigur urmatoarea investitie va fi o casuta de papusi (mare, frumoasa, de lemn…). Asta era doar preview-ul

Mie imi pare bine ca a venit toamna! Sincer, mi-ar mai placea si cate o ploicica din cand in cand, sa scoatem cizmele si pelerinele… imi place si soarele moale de dupa-amiaza si racoarea din timpul noptii. E perfect asa! Probabil ca vremea inca foarte calduroasa ne imbie sa mai fugim din oras nitel. Ne-a ramas gandul la mare…sper sa o revedem curand. Ne-a ramas gandul si la niste dealuri/munti. Tare mi-ar placea sa mai fugim cu cortul putin…

Intre timp, trebuie sa anunt ca domnisoara a inceput sa mearga la gradinita. Sper ca inceputul acesta nou si activitatile noi din viata ei sa o faca mai libera si mai independenta…si mai cum vrea ea…N-am cautat foarte mult o gradinita, caci stiam bine pe ce fagas vrem sa o luam cu ‘educatia’. Si sper sa fie asa cum ne imaginam noi ca ar fi, asa cum zice domnul Steiner ca ar fi scoala Waldorf… Sper sa fie cat mai ocolite caile clasice de educatie, caci tare m-am intristat azi cand am citit lucruri adevarate, la Andreea sau la Degetica :(

Pana una alta, acomodarea merge bine. Noi am mai vizitat impreuna vreo luna jumate gradinita, acum cateva luni, asa ca domnisoara cunostea personajele de acolo, ritualul zilnic etc. Cele 4 ore pe care le petrece cu doua fete minunate si cu cei cativa copii de la ‘grupa mica mica’ pare ca-i priesc. Si imi dau seama ca-i place…chiar de dimineata topaia vesela prin casa, cu rucsacelul ei in forma de pestisor – special luat pentru cand va merge la gradinita…ca ‘hai tati la gadita’ … si cum imi face cu mana la plecare, stiind foarte bine ca ne despartim pentru scurt timp, caci dupa pranz ma infiintez sa o iau.

Decizia de a o inscrie la gradinita a fost luata inainte sa stiu ca nu ma voi intoarce in campul muncii; apoi ne-am tot gandit daca intr-adevar ar fi bine sau nu pentru ea. Am zis, fiind intr-o stare de oboseala/nevoie de timp pentru mine/nevoie de timp pentru alte lucruri etc, ca poate totusi ni s-a deschis calea cu gradinita nu intamplator si ca poate ar fi bine sa incercam. Asa ca…pana acum…totul bine. Da, bifam si primul guturai de toamna (posibil ca si ‘intrarea in colectivitate’ – vai cum suna… – sa fi avut o influenta), usor si fara prea multe urmari. Bifam si prima tristete cu plansete intrerupte in a 4-a zi de gradinita. Intr-a cincea mi-a zis ca  nu mai e trista si ca nu mai plange (fara nicio incurajare sau descurajare din partea noastra)…e incredibil cum poate si stie sa-si exprime sentimentele, alea pe care le cunoaste acum si poate sa le numeasca… la fel cum isi exprima frica sau curajul (‘Ioana nu e fica’ – adica ei nu ii mai e frica) sau placerea sau bucuria…

Cand mi-am dat seama pentru prima data ca little miss intelege ceea ce ii comunic si pune in actiune cele comunicate am realizat ca o mare responsabilitate se aseaza pe umerii nostri. Daca pana atunci grijile erau de somn, hrana, pupaceli, cantecele si alte joculete, dintr-o data mi-am dat seama ca vine timpul educatiei. Si ca in toate lucrurile importante ce tin de copii, aveam sa ma intalnesc cu cele 2 extreme.

Ca si la nastere, alaptat, diversificare unde, se zice, ori e alba ori e neagra, ori e laie ori balaie…ajunsesem iarasi intr-un moment unde trebuia sa ‘aleg’ o cale. Oare trebuia sa fiu cat mai ferma, cu cat mai multe reguli, fara sa ma abat de la ele, sa ma las manipulata cat mai putin de propriul copil? Trebuia sa aleg calea mai grea (care avea sa opuna rezistenta si avea sa genereze plansete) dar care intr-un timp (relativ) scurt avea sa-mi aduca numai beneficii? Trebuia sa fiu ca majoritatea parintilor pe care ii auzeam prin parc: nu ai voie, nu poti, nu te las, nu te duci, nu te intorci, nu te urci, nu te murdaresti, nu ai voie, nu ai voie…ca apoi copilul sa invete (caci se stie, nu are discernamant si nu e bine sa-l intrebi ce vrea…)? Ma uitam in jurul meu la copii fel de fel si la o prima vedere ai fi zis ca that turned out ok… Bine, poate n-as fi exagerat cu ‘nu ai voie’ dar oricum…sfaturile pe care incepusem sa le primesc erau de partea asta a baricadei…

Pe de alta parte era si optiunea unei educatii (cat mai) libere, copilul are voie (cam) orice (atata timp cat nu e in pericol el sau altcineva, cat timp nu atenteaza la securitatea sa sau a altuia). Optiune prin care se incuraja comunicarea deschisa, empatia, exprimarea sentimentelor, implicarea copilului in decizii..Eh, sunt multe de spus, de povestit despre asta. Tot ce am inceput sa fac a fost mai mult instinctiv, fara sa-mi dau seama de prapastiile care se iveau intre cele doua ‘ideologii’…problema este ca atunci cand mergi mai mult dupa feeling si ‘dupa ureche’, fara prea multa documentare, te pot debusola usor tot felul de curenti. Si debusolarea e nasoala rau rau…Nu mai ai incredere in nimic, nu mai ai incredere in tine. Pana la urma incepi sa te detasezi, incepi sa simti si sa crezi in ceea ce simti. Si hotararea e luata. Ramai pe calea ta (aleasa) si incerci sa faci tot ce e mai bine si incerci sa dai tot ce e mai bun in tine. Fara alte pretentii de coaching, carti citite din scoarta in scoarta, documentare si impresii, analize de cazuri, carti de psihologie… Iti dai seama ca nu le poti face pe toate. Cel putin cand esti doar tu and the baby (da, e si domnu’ sot dar are si el treburile lui, indatoririle lui, grijile lui – nu i le poti pasa pe toate ale tale).

Asadar, am citit cateva carti, am mai citit cateva bloguri, am mai vorbit cu cateva mamici, am fost la cateva seminarii si desi ar mai fi multe de citit si de invatat si de analizat, macar stiu unde ma aflu. Nu ma mai misc haotic prin bezna. ‘Rezultatele’ comunicarii noastre si echilibrului pe care ma straduiesc sa il aduc in viata Ioanei incep sa se vada. Imi mai aduc aminte ce scria intr-o carte sau in alta si imi dau seama ca am avansat, ca era corect ce citisem pe acolo, ca se intampla lucruri frumoase daca faci lucruri frumoase. Si ca da, dureaza…si dureaza…dar cred ca este pentru totdeauna.

Little miss a fost de la inceput un copil ‘agitat’, ‘neastamparat’, ‘nelinistit’, foarte demanding pe scurt. Asta m-a facut (dupa cum am mai marturisit) sa cred ca o iau razna, sa cred ca nu mai pot, ca nu mai vreau, sa zic ca ‘de ce nu e ea ca alti copii…asa… si asa…’. M-a facut sa ma indoiesc de calitatile mele de mama, de calitatile mele de comunicare, de rezistenta. Era de fapt o rezistenta (proprie, psihica) pe care trebuia sa o depasesc. Cu fiecare etapa care vine inca ma mai prinde din urma dar stiu ca pana la urma o depasesc. Pana la urma, fiecare are ‘lectiile’ lui de invatat, nu toata lumea se naste zen, sau are o anumita cunoastere intr-ale mamiceniei. Cred ca un copil are nevoie de iubire, de iubire neconditionata, de iubire manifesta, de imbratisari neconditionate, de brate neconditionate. Cred ca are nevoie sa fie acolo unde sunt parintii lui, sa inteleaga viata prin parintii lui, sa invete viata prin parintii lui.

Cred ca are nevoie sa stie, sa invete cum sa-si exprime sentimentele. Cred ca are nevoie ca parintii sa-si exprime sentimentele, sa invete si veselia si tristetea si grija si detasarea. “Copiii nu au nevoie de parinti extraordinari, ci de fiinte umane care sa vorbeasca pe limba lor si sa fie capabili sa patrunda in inima lor” (Augusto Cury)!

Foto lavender

Pentru cei care vor citi aceste randuri…sa ma iertati…aveam nevoia de a le pune negru pe alb, de a le vedea clar, de a le citi cu voce tare… Nu este o nevoie de confirmare este o nevoie de declarare…

Chiar daca mi-am imaginat ca o sa arati in vreun fel, ca o sa te porti in vreun fel, ca o n-o sa plangi, ca n-o sa te revolti, ca o sa fii intr-o altfel de o mie de moduri decat esti tu acum, sa stii ca te iubesc si te accept asa cum esti.

Chiar daca te-am comparat atata timp cu copilul imaginar pe care mi l-am proiectat inca dinainte de a venit tu la trup, te accept asa cum esti.

Chiar daca te compar poate si cu alti copii, in anumite privinte si ma mahnesc daca vad ca esti altfel…te accept asa cum esti.

Chiar daca nu-ti spun mereu ce simt sau am prea multe pretentii de la mine, de la tati, de la viata, de la tine, te doresc si te accept asa cum esti.

Tu te revolti de fapt, prin toate cate faci, impotriva copilului imaginar pe care mi l-am proiectat, impotriva tuturor preconceptiilor si ideilor inradacinate de generatii in structurile mele.

Tu te revolti de fapt pentru ca ai senzatia ca eu nu te pot dori, nu te pot iubi sau accepta asa cum esti tu de fapt.

Tu te revolti pentru ca am eu prea multe pretentii de la tine si nu te vad asa cum esti tu.

Te doresc si te iubesc si te accept asa cum esti tu. Iti zic din toata inima, pana cand o sa se intipareasca bine si in mintea mea si o sa se stearga toate programele si conceptele si ideile care nu-mi mai corespund, care nu sunt de fapt ale mele, pe care nu le mai recunosc si nici nu le mai vreau manifestandu-se.

Te doresc si te iubesc si te accept chiar daca atunci cand eram insarcinata n-am manifestat corect toata dorinta si iubirea si acceptarea, proiectand in viitor niste fantasme despre cum credeam eu ca sunt copiii, cum credeam eu ca este viata cu ei sau ca este cresterea lor.

Te doresc si te iubesc si te accept acum, iertandu-ma pe mine pana in cele mai pitite cotloane pentru toata vina pe care am proiectat-o atata timp asupra mea, pentru toate pretentiile pe care le-am avut de la viata, pentru toate atasamentele pe care le-am facut catre viitor.

Te doresc si te iubesc si te accept acum, golindu-mi mintea de toate judecatile si perversitatile si de toata vina si de toata rusinea si de toata blamarea si de toata ipocrizia si de toata invidia si de tot ce e urat acolo.

Te doresc si te iubesc si te accept acum, in acest moment, cand incep sa manifest toate virtutile necesare mie ca femeie, mie ca mama, mie ca sotie, mie ca prietena, mie ca Fiinta ce Sunt.

Te doresc si te iubesc si te accept acum, cand inteleg ce inseamna de fapt feminitatea, ce inseamna blandetea, daruirea neconditionata; cand renunt la a ma gandi ‘cum ar fi daca …’ si accept prezentul si il iubesc si vreau sa-l manifest cu toate ‘bunele’ mele acum.

Te doresc si te iubesc si te accept acum cand realizez ca nu vreau sa-mi privez viata de bucuria momentului prezent doar pentru ca ceva nu se intampla acum. Stiu ca totul este perfect, este asa cum TREBUIE  sa fie si nu-mi proiectez niciun gand in viitor despre cum cred eu ca ar trebui. Stiu ca am pe Cineva langa mine si ca am ajutorul Lui si stiu ca este bine asa!

Si mai stiu ca toate incercarile prin care trecem acum, toate framantarile si zbuciumul si intrebarile si schimbarile sunt exact asa cum trebuie sa fie pentru a putea deveni mai repede parintii constienti de care ai nevoie…

(si cadoul ei pentru noi…il tinem pe perete sa vedem mereu culorile si dragostea din el. doar spiralele sunt facute de mine…)

Ziua de ieri a fost ca o piatra de incercare…asa cum sunt cam toate zilele din ultimul timp. Noptile cu plansete in somn, agitatia din timpul zilei, micile sau marile ‘crize’ ale domnisoarei, despre care credeam ca le-am vazut sfarsitul acum cateva luni…si mai ales Nu-ul spus cu toata hotararea la fiecare intrebare pe care i-o adresez…toate se aseaza sistematic peste toate structurile mele si ma face sa fiu de 10 ori mai obosita decat dupa o noapte de nesomn, de 10 ori mai irascibila si mai predispusa sa-mi pierd rabdarea.

Tot ieri, intr-un parc foarte aglomerat din Bucuresti (chiar ma gandeam de ce nu am mai fost in plimbari prin parcul respectiv…si ieri mi-am adus aminte..) am avut un moment cand parca vedeam totul de undeva de sus, pe mine nu ma mai vedeam, eu nu mai reactionam, nu mai respiram, nu mai clipeam. Eram intr-un moment de absenta de sine totala…si observam ce se intampla in jurul meu. La inceput si domnisoara mi s-a parut a avea un moment din acesta. Ea, care atunci cand ajungem intr-un loc (mai putin cunoscut) trebuie sa exploreze fiecare coltisor si sa alerge in toate partile cu entuziasm, ieri a avut si ea cateva minute in care a stat aproape nemiscata si a observat lumea din jurul ei…si eu incercam sa vad ce vede si ea, ca asa poate imi dau seama de niste lucruri. Si stateam in nemiscarea mea acolo si eram pur si simplu ingrozita…apoi groaza s-a transformat in mila si apoi am avut un sentiment foarte ciudat…si foarte frumos in care am inceput sa le daruiesc iubire si ganduri bune tuturor copiilor ce se agitau pe la locul de joaca cu pricina…

Nu va descriu oboseala pe care am incercat-o dupa toate sentimentele astea… era o groaza de toata agresivitatea, tipetele, vorbele grele pe care le auzeam, de-o potriva de la copii si de la parinti/bunici, amenintarile si lipsa de iubire…toate m-au intristat si m-au pus pe ganduri. Asta este lumea in care traim acum. Indiferent de problemele pe care le au parintii acasa, la serviciu, cu diversele lipsuri si suparari…totul se rasfrange asupra copiilor care preaiu si vor prelua toate programele lor…vor imita comportamentele lor si vor transmite mai departe, in mediul in care traiesc toate acestea..

Si totusi toate astea nu ma deprima si nici nu ma revolta (de genul: ‘vai cum mai sunt si oamenii astia..’) si nici nu-mi doresc sa plec intr-un alt loc, in care as zice ca nu intalnesc astfel de comportamente. Poate intr-un altfel de loc n-ar exista atata agresivitate si tipete si vorbele rele/grele, poate ar fi mai usor din punctul asta de vedere, poate ar fi totul chiar super-Zen…sau poate ca ar aparea alte lucruri care nu s-ar potrivi cu dorintele si aspiratiile mele…

Chiar credeti ca exista pe planeta asta (in acest moment) un loc atat de minunat, in care sa se intalneasca toate conditiile? Adica sa fie liniste, sa fie pace netarmuita, sa nu fie nicio urma de agresivitate, niciun tipat, niciun cuvant rau, sa fie oameni minunati si luminosi la tot pasul, sa nu fie poluare, sa iti permiti sa traiesti si inca alte multe lucruri care sa te ajute sa te dezvolti si ca om ce te-ai nascut cu o anumita misiune pe pamant? Eu nu cred…si nu pentru ca sunt o pesimista..ba din contra…eu cred ca fiecare a venit cu un scop si alege sa traiasca intr-un anumit loc pentru ca acolo crede ca are toate sansele sa devina Omul pentru care a venit aici… Si odata ce ai ales sa fii intr-un loc intrebarea este cum reusesti sa faci ce trebuie sa faci in locul respectiv. Cate batalii trebuie sa duci (cu tine si cu altii) ca sa schimbi ceva prin nisa in care traiesti? Caci nu vrei sa schimbi lumea, de la inceput, din apartamentul in care stai…incepi sa schimbi oamenii din jurul tau…incepi sa-i alegi pe cei care ti se potrivesc acum si in viitor…incepi sa vezi si alte lucruri si sa vorbesti si alte cuvinte…incepi sa constientizezi ca lumea este mai mult decat apa-papa-casa…incepi sa mergi incet incet pe drumul tau…

Ca si concluzie, dupa toate trairile pe care le-am tot avut in ultimul timp, singura care a ramas constanta si pe care o exersez constient este cea in care imi amintesc ca Iubesc…si imi zic mereu in minte si in suflet, mai ales atunci cand sunt la pamant, sunt cu nervii in tz-spe locuri, intinsi pe pereti eventual…atunci imi zic: sunt Iubire…si …imi pastrez Iubirea indiferent de ce se intampla.  Nu-mi dau seama daca functioneaza si ce efecte as putea obtine cu asta, dar sufletul meu zice ca asta este lucrul pe care trebuie sa-l am cu mine in fiecare clipa: Iubirea…