Un coșmar … singur într-o cameră, după atâtea luni, chiar ani de tratamente; energia pozitivă e pe ducă, secată. Cum o să arate viitorul pentru mine? Am o familie, afectată și ea profund; cum o să arate viitorul pentru ei? Degeaba totuși mă gândesc așa de mult la asta; cum bine spunea o bună prietenă, viitorul ăla e total neprevăzut; singurul lucru sigur e prezentul. Deocamdată sunt încă aici în prezentul ăsta, îi trăiesc suferințele; și aștept un prezent mai bun.

Și acum pentru ca tot vine Crăciunul, scrisoarea mea către Moș Crăciun.

“Dragă Moș Crăciun,

Anul acesta, de Crăciun, nu îți cer nimic pentru mine. Vreau, în schimb, să îți mulțumesc. Am trăit acest an clipă după clipă, zi dupa zi. Ai scos în calea noastră oameni minunați, care ne-au devenit prieteni. I-ai îndrumat bine, așa că ne-au dat sfaturi nemaipomenite și ne-au împins de la spate când noi n-am mai fi putut să mai înaintăm un centimetru. Ai făcut ca oameni cunoscuți și mai puțin cunoscuți să ne învăluie din toate părțile cu gânduri bune. Ohoo, și echipa asta teribilă de medici, jos pălăria pentru modul în care te-ai jucat cu ea. Da, da și cum ai mai reușit tu să le învârți pe toate ca să-i faci pe toți oamenii ăștia extraordinari din jurul nostru să ne ajute. Yuhuu! Mă cam amețești! Îți mulțumesc pentru fiecare zi din acest an, pentru fiecare gând, pentru fiecare moment de suferință, de neputință, de incertitudine, de cădere, pentru fiecare întrebare și pentru fiecare răspuns. Și câtă tehnică ai când ne pui la încercare răbdarea. Ehee, dar cum altfel am fi putut deveni ce suntem astăzi?

Crăciun Fericit, dragă Moș Crăciun, și ai grijă de ei, de toți. Joacă-te cu ei cum te-ai jucat și până acum. Pentru că o faci bine. Și te iubesc pentru că îi iubesti!

Te îmbrățisez cu mult drag,
Raluca

PS: Și fii liniștit, la anul pe vremea asta nu o să te mai dezamagesc. Voi avea o listă lungă de dorințe, în special, pentru mine!
“

Sus să avem inimile!

Vă mulțumesc tuturor celor care mă purtați în gândurile și rugăciunile voastre și vă urez ca de sărbători să fiți sănătoși și să vă bucurați de cei dragi!

Astea sunt ultimele noutăți dintr-o poveste care durează de mai bine de 2 ani; de 8 luni sunt aici la tratament, timp în care am făcut 4 cure de chimioterapie în doze foarte mari și am petrecut jumătate din timp, adică 120 zile, internat în spital. Timp în care am fost martor la două reveniri la bolii. Nu știu ce vă spune vouă toată înșiruirea asta de evenimente, dar eu unul am ajuns la capătul răbdării și cred că am trecut dincolo de el. Adică mă simt extrem de obosit, mai ales psihic, atât de obosit încât am intrat într-o stare de indiferență și vid emoțional, în care aproape nimic nu mă mai mișcă, nici în rău nici în bine. Nu mai am voință să mă gândesc la un viitor în care voi fi scăpat de boala asta. 
Ce faci într-un punct ca ăsta? Cum te ridici?

Cuvintele sunt ale Mariei Timuc, al cărei articol integral vă invit să-l parcurgeți aici.

șapte luni de suișuri și coborâșuri. Trăim într-o lume și tânjim după o alta. Lumea reală se desfașoară după două coordonate principale: boala și spitalul. Orice activitate am avea, oricât am vrea sa ne ocupăm mintea, cele două coordonate își cer drepturile și ne amintesc de ce suntem aici. Apoi este lumea de basm, minunată care se află în România, în care personajul principal este un băiețel care ca toți baiețeii, e plin de energie, de veselie, care râde, vorbește, se alintă. O lume de basm, pe care la fel ca pe o poveste frumoasa, o privim pe ecranul calculatorului. Ea se desfașoară sub ochii noștri fără ca noi să putem păși în ea. Uneori ne transformăm în clovni, dând din mâini și din picioare, zâmbind larg, în fața calculatorului, cerând o clipă de atenție din partea băiețelului care privindu-ne uimit și temeinic instruit de a sa bunică zice “Mama”, “Tata”. Apoi cu aceeași energie și veselie își continuă joaca, iar noi, clovni fiind, ascundem un gol imens în suflet și o lacrimă în colțul ochilor, așteptand să putem păși sănătoși în minunata lume de basm, în care “Mama” și “Tata” să nu mai fie doar două imagini pe un ecran. Și acest băiețel, din lumea lui de basm e cel care, prin râsul lui molipsitor, ne poartă mai departe, dându-ne putere.

Deseori, mai ales în ultima vreme, încercăm sentimente de singurătate, de izolare și de abandon. Atunci, lupta devine din ce în ce mai greu de dus. Uneori, nu mai găsim resursele interioare pentru a ne ridica, pentru a combate oboseala psihică și fizică, deprimarea, suferința profundă, gândurile negre. Însă, de cele mai multe ori, apar în ecuație, băiețelul din basm și gândurile voastre bune pe care le trimiteți spre Milano, ale voastre, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți. Aceste gânduri conteaza enorm în economia acestei lupte.

Iar când aceste gânduri se materializează în mesaje telefonice, în email-uri sau în mesaje pe acest blog, puteți influența nu numai fluxul de energie trimis spre destinatar, ci și starea de bine a acestuia. Îmi spunea o prietenă acum puțin timp că nu știe ce să-mi mai scrie și că îi e frică să nu mă deranjeze. I-am zis că poate să scrie ceva extrem de simplu: “Mă gândesc la tine. Te îmbrățișez cu drag.” sau “De-abia aștept să vă întoarceți sănătoși, să mergem la un ceai împreună.”. Doar să scrie. În foamea lui de basm și de prieteni, proiecția pe care o poate realiza destinatarul în mintea lui, ca urmare a acestor mesaje, poate contribui substanțial la diminuarea sentimentelor de singuratate, de izolare și de abandon.

Așa că dacă uneori va gândiți la cineva, aflat într-o situație dificilă sau nu neapărat, nu lăsați ca acel gând bun să treacă în fluxul universal de energie. Oricum o va face singur. Ci daca aveți la îndemână un mijloc de a materaliza gândul vostru, materializați-l! Nu lăsați sa treacă o săptămână, două, trei, o lună, jumatate de an… Nu vă fie frică să o faceți! De deranjat nu veți deranja, doar impactul asupra destinatarului poate fi mai mult sau mai puțin puternic. Lăsați-l pe el să experimenteze.

O să închei cu un cuvânt pe care, mai ales în ultimii doi ani, am învățat să-l folosesc foarte mult în conversațiile mele.

Mulțumesc!

Medicii m-au anunțat săptămâna asta că urmează ceea ce eu sper a fi ultima cură de chimioterapie: o cură de “consolidare”, identică cu ultima. Adică vor fi citostatice în doze (foarte) mari, urmate de o recuperare lentă a măduvei și de încă o transfuzie de celule stem, ultima doză rămasă de la transplantul de anul trecut, transfuzie făcută în scopul de a accelera recuperarea măduvei. Sper ca de data asta să nu am absolut nici o complicație serioasă, în comparație cu ultima cură, când am avut o infecție care m-a ținut cu febră vreo 10 zile. Și în consecință să mă recuperez mai repede și mai bine.

Veștile bune sunt că această cură a avut efect, adică sunt în remisiune completă atât în măduvă, cât și în sistemul nervos central și că măduva, deși lent, și-a revenit bine și acum valorile sângelui sunt normale. Probabil voi mai avea de suferit din cauza nervilor iritați de chimioterapia care  a acționat și la nivelul sistemului nervos, dar sper ca durerile să nu fie prea mari. 

Nu-mi rămâne decât să încerc să ma recuperez și ma detoxific, pentru că se pare că va mai urma o cură de consolidare, identică cu cea care s-a terminat și organismul meu va avea nevoie de multe resurse pentru a rezista. Și bineînțeles să încerc în continuare să gândesc pozitiv, pentru că am de luptat în continuare cu incertitudinea de neevitat în cazul situației mele (și a leucemiei acute în general): cât va ține remisia? Nimeni nu știe să răspundă la întrebarea asta, dar medicii de aici sunt mai degrabă optimiști, având în vedere efectele acestei ultimei cure (în care a fost introdus un medicament disponibil pentru tratament de doar 6 luni).

În altă ordine de idei, trebuie să vă mai spun despre pizza din Italia, pentru ca de multe zile de-abia aștept să mănânc una. Asta și pentru că pizza din Italia e delicioasă dar și pentru că mâncare din spital nu face absolut deloc cinste bucătăriei italiene. Nu o putem compara totuși cu mâncare din spitalele de la noi (măcar aici e suficientă și cu oarecare gust și consistență) dar nu se ridică nici pe departe la înălțimea condițiilor de aici și a profesionalismul personalului. Așadar … pizza: o margherita de 4€, luată de la orice restuarant normal de aici e mult mai bună decât orice pizza din restaurantele de la noi (ce-i drept n-am mâncat în cele “cu pretenții”). Pentru că o fac … altfel. Și, paradoxal la prima vedere, deși mănâncă pizza și paste și la prânz și seara, italienii au fost desemnați cei mai slabi europeni într-un clasament recent; lucru observabil de altfel cu ochiul liber când te plimbi pe stradă. Eu cred că asta se întâmpla și pentru că felurile de mâncare sunt per total rezonabile ca și cantitate și nu te scoli de masă cu senzația de “burtă cât se poate de plină”.

Între patru pereți … pentru încă o perioadă lungă de acum încolo. Între patru pereți … din aprilie, de când m-am reîntors la Milano nu de plăcere ci ca să reiau o luptă pe care o credeam încheiată și care a devenit mult mai grea. Izolat mă simt într-o altă lume, ruptă de cea reală, în care oamenii din mijlocul cărora și eu făceam parte odată se trezesc în fiecare dimineață cu gânduri, planuri și griji obișnuite, se duc la serviciu, se văd cu vecinii, prietenii, zăbovesc la câte o discuție amicală vorbind despre câte și mai câte din nimicurile care dau savoare vieții de zi cu zi … și unii dintre ei au copii, îi sărută la plecare la serviciu și seara se întorc cu gândul la hârjoneala care va urma. Izolat într-o lume guvernată de boală și incertitudini.

Încep să-mi dau seama însă că ar trebui să mulțumesc Cerului și oamenilor extraordinari din jurul meu care m-au ajutat nespus, pentru că dispun de toată susținerea necesară în situația mea și că eu și familia mea nu suntem nevoiți să ne mai facem alte griji în afară de lupta asta. Medicii îmi spun să mă consider norocos că după atâta tratament și două reveniri ale bolii în sistemul nervos central, n-am suferit efecte adverse serioase și ireversibile.
Da, am început să fiu recunoscător pentru toate astea și încet-încet găsesc resurse psihice de a continua lupta.

Dar rămân de multe ori cu cei patru pereți, o lume ireală câteodată, care parcă nu-i a mea …