Nu am putut sa îți scriu pâna acum. Nu m-ai lăsat. Ai întors fața de la mine, te-ai revoltat, ai plâns pe înfundate, ai uitat de tine. Îți scriu acum ca sa îți aduc aminte ce ți-am zis acum un an când am fost pentru ultima oară fizic lângă tine.
Poate nu mi-ai simțit prezența, dar am fost alături de tine clipă de clipă, te-am ținut în brațe , te-am mângaiat pe cap, m-am jucat în părul tău, ți-am șoptit la ureche, când m-ai chemat, cum e mai bine să faci în situațiile cu care te-ai confruntat.
Uneori m-ai ascultat, alteori nu, și ai căzut, ai suferit, dar am fost alături de tine și te-ai ridicat iar. Am plâns și eu de dorul tau.
Și mie mi-a fost greu să mă obișnuiesc, foarte greu, sa nu te mai văd, sa nu-l mai văd pe Vlăduț. Dar până la urmă am facut-o și mi-am dat seama ca e bine și așa. Mai ales ca am scăpat de toate durerile și de boală. M-am dezmeticit și mi-am dat seama ca vă văd zilnic, că pot să îi dau în fiecare seară câte un pupic lui Vlăduț. Îți aduci aminte cum te surprinde uneori cu ceea ce îți zice? Cine crezi că îi șoptește la ureche?

Sunt liber și mi-e tare bine. Mă bucur de fiecare clipă pe care o am.
Nu mai programez, dar mă plimb. Am văzut o grămadă de locuri. Ce e foarte fain e că pot fi în atâtea locuri în același timp.

Acum, de exemplu, stau pe un șezlong la soare, cu un cocktail în mână. Mă pregătesc să mă duc să înot. Trăiesc fiecare clipă la maxim.

Aș vrea să faci și tu același lucru. Înțeleg că uneori ți-e greu, dar aș vrea să știi ca sunt alături de tine și că voi fi și de acum încolo. Te-am ajutat și te voi ajuta în continuare. Doar deschide-ți mintea și sufletul și o să vezi lucrurile minunate care sunt și care vor veni.

Te sărut și te iubesc mult!

țopăim prin apă. la mal e caldă.
el pleacă să se tăvălească în nisip.
eu rămân cu picioarele în apă și cu gândurile mele.
respectul meu față de mine e undeva jos.
îmi aduc aminte de cuvintele preotului Dosoftei. contează pasul bun pe care îl faci astăzi, mai puțin ce a fost ieri.

se apropie Învierea.
știu deja că anul ăsta nu o să ajung la biserică să iau Lumină.
nu pot.
aș vrea totuși Lumină peste minte și suflet.

mă duc la vlăduț.
mă las în genunchi în fața lui și îi spun: “te iubesc mult, vlăduț!”
iar el îmi răspunde:”vlăduț are o steluță în frunte.”
știm amândoi că acea steluță e tatăl lui.
îl strâng tare în brațe.

plecăm spre casă.

Hristos a Înviat!

e o zi din aia in care parca nu-mi gasesc locul, iar oamenii de prin jur vorbesc in limbi straine si necunoscute si mie mi-e greu sa le mai invat.

Update: si totusi pe geam, undeva in zare, printre nori, vad putina lumina.

dar în dimineața asta nu mai port mască. nu vreau să vorbesc cu nimeni, nu vreau să văd pe nimeni, nu vreau să vizitez nimic. undeva după prânz mi se face foame. mă dau cu greu jos din pat și mă îmbrac. mănânc ceva și la un moment dat un părinte se apropie de mine. aflu că e părintele Dosoftei, cel care vroia să vorbim despre blog.
“aș vrea să vă spun că ar fi foarte bine dacă nu ați închide blogul.” îmi dau seama că nu mai e la curent cu decizia mea de a îl păstra, dar nu îl întrerup.
“va fi de ajutor și altor persoane care trec prin situații similare.”
îl simt foarte aproape sufletește, poate pentru că știe destule despre mine și despre tot ceea ce s-a întâmplat. este motivul pentru care reușesc, în sfârșit, să încep să vorbesc.
mă aud spunând:
“aș vrea să vă povestesc, doar că dacă o să stați cu lista de păcate și o să judecați tot ceea ce am făcut până acum, o să mă ridic și o să plec.”
las privirea în jos. îmi dau seama de lipsa mea de respect, însă e modul meu de a mă apăra. îl aud spunând:
“fiți liniștită, ușa rămâne descuiată, geamuri, pe care să puteți ieși, sunt. dacă o să simțiți nevoia de a pleca aveți multiple posibilități.”
zâmbesc. atmosfera se destinde.

picioarele îmi sunt grele. de-abia mă mișc. în jur e aproape pustiu, trei femei și doi bărbați, cu haine cernite și adunate. eu sunt în bocanci, cu parul vâlvoi și geacă colorată. le privesc chipurile liniștite, cum le-o fi sufletul? al meu e…
intru pe poarta mănăstirii, sunt stingheră. e atât de frig. aș întreba de el pe cel care e la poartă, dar am dinții încleștați. merg mai departe și pătrund în biserică. număr pe degetele de la o mână dățile în care am intrat într-o biserică de la înmormântare. nu simt nicio emoție. scot telefonul și scriu “am ajuns. sunt în biserică.” și mă așez într-o strană. “ce caut eu aici?”
la un moment dat, se deschide ușa bisericii și apare el, fostul nostru coleg de facultate, al meu si al lui mădălin. la fel de înalt, la fel de slab, cu barbă și cu haine negre de calugăr. îmi zâmbește larg, iar eu am un nod în gât. se așază lângă mine.
“ce caut eu aici?” “și eu care credeam că mă cauți pe mine.”

râdem amândoi. a rămas la fel de glumeț cum îl știam, ce dacă acum e călugăr, absolvent de calculatoare.

mă uit în ochii lui, e liniște și căldură. vorbim vrute și nevrute, mă feresc să povestesc despre mine.
“de ce ai fugit din lume?”
“am fugit către Dumnezeu.” “ieri m-am întors acasă de la Iași, gata sunt ultimul an la teologie, a doua facultate la 31 de ani și am chiar și restanțe.”
uit că sunt într-o biserică și râd zgomotos. mă opresc brusc și întreb:
“acasă? simți că aici e casa ta, acasă?”
“da”

ochii mi se umezesc. eu nu mai simt demult niciun loc acasă, în felul acesta, liniștit și așezat, dar hotărât cu care mi-a răspuns.

“de ce vin oamenii la mănăstire? caută răspunsuri?”
“da, uneori da.”
“eu nu caut nimic. poate doar puțină liniște, dar cred că asta ține doar de noi să o găsim la bucurești sau la putna sau oriunde, de noi și de sufletul nostru.”
“una dintre cele mai mari lupte ale unui călugăr este să se smereasca. ajuns la mănăstire și întrebând cum poate face asta, i se răspunde să stea pe lângă un călugăr cu adevărat smerit, să observe și să învețe de la el. în felul acesta, măcar o părticică din smerenia calugarului se va transfera și asupra sa. așa și tu cu liniștea. poate ca o poți găsi oriunde, dar aici, pătrunzând într-un spațiu liniștit cu oameni liniștiți, este foarte probabil ca această stare sa te pătrundă și pe tine fără măcar să gândești.”

încep să-i povestesc de mine, de anii aceștia, deși știe foarte bine și el. îmi dau lacrimile. brusc, mă îndrept de spate și-i spun “să știi că eu sunt bine, eu nu plâng.”
“tu plângi tot timpul, măi fată! ai sufletul spart în zeci de bucățele, cum e geaca asta a ta spartă în zeci de culori, și nici nu îți dai seama.”

las privirea în pământ și tac. pe cine mint eu? azi sunt fără mască.

nu vroiam sa-l vad neaparat. mi s-a parut plictisitor si totusi, a fost un dialog, singurul, care m-a facut sa nu regret ca am intrat.

“Galadriel: Why the Halfling?
Gandalf: Saruman believes it is only great power that can hold evil in check, but that is not what I have found. I found it is the small everyday deeds of ordinary folk that keep the darkness at bay… small acts of kindness and love. Why Bilbo Baggins? That’s because I am afraid and he gives me courage. “

tot timpul am incercat sa gasesc invataminte intre filmele vazute, cartile citite intr-o anumita perioada si viata mea din perioada respectiva.
acum este vorba de putere. pentru mine, insa, este vorba de puterea interioara, pe care o am. stiu asta.
doar ca, de multe ori, forta aceasta interioara ma agreseaza pentru ca incearca sa reduca suferinta, durerea, lacrimile si imi zice: “asta e. mergi mai departe. esti un stalp in calea oricarei furtuni.”
si sunt, de cele mai multe ori. alteori, nu sunt. si atunci mi-e greu sa ma asez, macar pentru scurt timp, si sa las loc si suferintei si durerii si lacrimilor. inca invat, prin gesturi mici de bunatate si iubire fata de mine.

ascult Brian Crain. tare ma linisteste. as vrea sa fiu fata aia din acest videoclip.

Este dialogul nostru din vis, de acum cateva zile. Il visez foarte rar pe Madalin si, de obicei, in momente grele.

Sunt foarte obosita. S-au strans zi dupa zi tot felul de probleme, frustrari, nelinisti. Energia mea e undeva jos. Dorm mult si ma trezesc la fel de obosita.
Hehe, nu duc lipsa de provocari.

In tot acest gri pe care-l vad in jur, imi razbate in minte un mesaj pe care l-am primit de ziua mea. Mi s-a parut cel mai frumos lucru care mi s-a spus atunci si care mi se potriveste foarte bine:

“Fuck it, go wild!” (Silviu, daca citesti asta, multumesc din nou)

Astept momentul acela si pas cu pas sa ma ridic iar. Clar, dupa cum ma simt, nu ma grabesc nicaieri.

doar astazi nu o sa mai fiu nici puternica, nici optimista, nici pregatita oricand sa spun ca sunt ok. doar astazi o sa FIU si atat. o sa imi asez fata in palme si o sa las lacrimile. doar astazi.
doar astazi, ti-as zice, Doamne, orice manifestare ai avea in univers, ca as purta un dialog cu tine. nu te-as intreba de ce, ci te-as ruga sa te uiti in ochii mei cand iti spun ca mi-e dor de el si te-as intreba unde ti-a fost capul cand ai hotarat ceea ce ai hotarat.
doar astazi o sa fac ceea ce nu imi dau voie nicio secunda sa fac: sa recunosc ca mi-e greu, al naibii de greu mai ales azi, sa plang si sa ma plang.

este cadoul meu pentru mine, dar doar astazi.

cum te-ai fi descurcat cu vladut? ce i-ai fi citit? cat timp ti-ai fi petrecut cu el? cata rabdare ai fi avut? ai fi fost ferm, dar si cald si iubitor? cat timp l-ai fi lasat la desene (aici cred ca stiu deja raspunsul; v-ati fi uitat amandoi la tom si jerry ore intregi si ati fi ras tinandu-va cu mainile de burta)? si la ce gradinita l-ai fi trimis? si cat timp pe zi l-ai fi lasat acolo? sunt doar 1% din intrebarile pe care le am.

poate deja mi-ai dat raspunsul azi dimineata cand citeam urmatorul paragraf:

“One mother, for example, asked me, with a tinge of hostility, “How do you break a promise to a child?” [...] As I talked to her later it turned out that my analysis was correct. She was in the bind of having to be perfect, not to make mistakes, and above all not appear dumb to the other people. [...] In trying to be perfect and a supermom to her daughter, she was an odds-on favorite to lose. If she could drop her need to be perfect and her pretense that she was, she could break a promise to her daughter in an assertive way that would minimize both their uncomfortable feelings. “

(“When I say no, I feel guilty” – Manuel J. Smith)

imi repet foarte des ca fac tot ceea ce pot in acest moment.
dar sunt intrebarile mele in care se concentreaza toate temerile si frustrarile si la care trebuie sa gasesc raspuns singura.

tu cum ai fi procedat oare?