Când, în ultimul război, înfrângerea Germaniei devenea treptat o certitudine şi instalarea comunismului la noi doar o problemă de timp, fostul deputat Iancu Duzinschi, în primăvara anului 1944, părăsea Darabaniul, refugiindu-se în zona Timişoarei, mai exact la castelul din Banloc al Principesei Elisabeta, fiica regelui nostru Ferdinand Loialul, şi fostă regină a Greciei, timp de 12 ani, ca soţie a lui George al II-lea, cel asasinat în Franţa, la Marsilia (1936), unde se afla în vizită oficială. La Banloc, Iancu Duzinschi a rămas alături de regina Greciei, ca sfetnic de mare încredere, până la sfârşitul anului 1947, când după abdicarea forţată a lui Mihai I, întreaga familie regală, câtă era în ţară, inclusiv unchii şi mătuşile dinspre tată, între care şi Regina Elisabeta, pleacă în exil. Lua sfârşit una din etapele faste ale biografiei lui Iancu Duzinschi, ca sfetnic al Reginei Elisabeta a Greciei, la Banloc, timp de aproape patru ani.

Probabil se cunoşteau dinainte de primăvara anului 1944, iar întâlnirea cu regina şi şederea fostului deputat la Banloc n-au fost, totuşi, întâmplătoare.

Articol semnat de Victor Teişanu în Mesagerul de Darabani.

Articol publicat în ziarul Mesager de Darabani, nr. 9 – noiembrie 2014

Otilia Bălinișteanu, născută la Concești și absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (Iași, Universitatea „Al.I.Cuza”), practică gazetăria de peste un deceniu. Ca ziaristă a parcurs și un curs de specializare în Franța, iar în țară a lucrat deja în câteva redacții importante.

Din 2005, încă de la primul număr, realizează la Iași, împreună cu ceilalți redactori, Ziarul Lumina, ediția pentru Moldova. Nu e o publicație oarecare: prin Centrul de Presă Basilica, acest ziar, devenit primul nostru cotidian creștin, este păstorit de însăși Patriarhia Română. După zece ani de trudă gazetărească, iat-o pe Otilia Bălinișteanu în centrul atenției publice. Într-o frumoasă seară de octombrie, sub cupola Teatrului Național din Iași, pe o scenă pe care trec rând pe rând academicieni și universitari, oameni de știință și de cultură, scriitori și artiști, dar și reprezentanți ai clerului, în frunte cu Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Otilia primește cel mai râvnit trofeu al breslei gazetărești: Premiul de Excelență în Jurnalism. Înmânându-i premiul, Prof. univ. dr. Daniel Condurache rostește, între altele, ceva memorabil: că de-a lungul anilor articolele Otiliei s-au aglutinat într-o veritabilă Operă, din care „putem reconstitui oglinda Iașiului cultural de ieri și de astăzi”.

Pentru că Otilia Bălinișteanu ilustrează genul ziaristului de valoare, hărăzit cu sensibilitate artistică și capabil, în veșnica goană a timpului, să decanteze esențe, încrustându-și cuvintele direct în pagina de istorie. Un ziarist care, între sutele de confrați ieșeni, chiar contează și are ceva de comunicat semenilor. Nu întâmplător Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și-a dat înalta-i binecuvântare pentru ca 16 interviuri de colecție realizate, în timp, de Otilia, să fie tipărite într-un volum, intitulat „Taifasuri cu tâlc” și apărut anul acesta sub egida editurii Trinitas.

Sunt interviuri cu diverse personalități contemporane, exponențiale pentru spațiul moldav, de la cadre universitare, savanți și scriitori, până la etnologi, medici, jurnaliști sau fețe bisericești. Se știe, interviul este o specie jurnalistică dificilă, presupunând minuțioasă documentare prealabilă și o adevărată artă a întrebărilor. În așa fel încât interlocutorul să-ți ofere răspunsurile așteptate, care să-l definească nu doar pe el, ci și subiectul abordat. Contează enorm naturalețea dialogului, eliminarea senzației de artificial și contrafăcut, vizibile adesea în interviurile neinspirate. La Otilia Bălinișteanu conversația decurge firesc, fără sforțări și sincope. În final cititorul trebuie să se declare încântat și chiar recunoscător celor implicați în dialog, care și ei pot fi mulțumiți că au mizat doar pe sinceritate.

Premiul de Excelență în Jurnalism, obținut anul acesta la Iași de tânăra ziaristă Otilia Bălinișteanu, născută la Concești, consfințește nu doar o carieră de succes, ci și celebra constatare a cronicarului, precum că „nasc și la Moldova oameni”. Iar pentru o mai exactă identificare, ne-am permite să adăugăm că plăcuta concluzie cronicărească avea cu siguranță în vedere și zona nordică a Prutului, unde se află sate ca Miorcani și Concești, sau târguri ca venerabilul Darabani.

Victor Teișanu

„Condei de junior” este o rubrică semnată de elevii Școlii Generale „Leon Dănăilă” din Darabani, pasionați de istorie locală, interesați de a învăța secretele scrisului și dornici să facă și altora cunoscute poveștile pe care ei le descoperă.

La înființare se numea „Filatura de Fire Cardate și Pieptănate, din bumbac și poliester” și era dependentă de întreprinderea „Textila” din Botoșani.

Propunerea pentru înființarea Filaturii Darabani a venit încă din anii 1975-1977, în acea perioadă primar la Darabani fiind Constantin Bobu. Construcția Filaturii Darabani a început în 1978, diriginte de șantier fiind maistrul Dumitru Hrițcu din Bajura, iar conducerea lucrărilor efective era făcută de un maistru constructor pe nume Bancu, din Botoșani. Primele secții de producție au fost date în folosință începând cu 1980, primul director al filaturii fiind inginerul mecanic Victor Stoian din Darabani. Următoarele cadre de specialitate care au venit la Filatura Darabani după anul 1980 au fost Nelu Pujină, inginer texilist și Constantin Crăciunescu, inginer electrician.

Utilajele principale folosite erau cardele, flaierele, mașinile de filat și utilaje din atelierul mecanic folosite pentru întreținere. Materia primă, bumbacul, era adusă din Egipt, India și din alte țări producătoare cu care România avea relații comerciale în acele vremuri. Poliesterul era adus de la Săvinești și Tîrgu Mureș .

La scurt timp după venirea inginerului textilist Nelu Pujină, acesta a fost numit directorul întreprinderii, inginerul mecanic Victor Stoian plecând la S.M.A Darabani, de unde provenise.

Numărul maxim de angajați în istoria fabricii a fost de circa 1300, aici intrând: muncitoarele de la mașini, inginerii, maiștrii, ajutorii de maistru, contabilii, pompierii, oamenii de serviciu, paznicii, oamenii de la atelierul de întreținere etc.

După inginerul Nelu Pujină, la conducerea Filaturii Darabani a venit inginerul Constantin Crăciunescu, cel care a fost contestat după 1989, anul revoluției române împotriva comunismului. După 1990, în condițiile noilor reorganizări post-revoluționare, mulți dintre muncitori și maiștri au plecat de bună voie, în timp ce alții au fost disponibilizați și trimiși în șomaj în cadrul programului de reducere a personalului.

Începând cu anul 1992 unitatea a contractat mai multe credite bancare pe care, începând cu 1994, nu a mai putut să le ramburseze la scadență, așa că Banca a trecut la executare silită, adică la vânzarea unor utilaje și bunuri ale filaturii din care să-și recupereze creditul. Practic, începând din octombrie 1994, Filatura Darabani și-a încetat activitatea. Majoritatea personalului a fost trimisă în șomaj, în afară de câteva persoane care urmau să-i facă lichidarea.

Unitatea este lichidată integral până în anul 2000, multe dintre utilaje fiind vândute la fier vechi.

FPS (Fondul Proprietății de Stat) vinde ulterior unei unități numite Formens, din Botoșani, clădirea și terenul. Compania cumpărătoare era patronată și de un francez pe nume Gerrard Justine Joseph, care înființează în vechea Filatură din Darabani o croitorie. În jurul anului 2010 croitoria este închisă, afacerea fiind mutată în Republica Moldova.

Articol semnat de Gabriel Rotariu, elev în clasa a VIII-a A, Școala Generală „Leon Dănăilă”

Theodor C. Balș a murit la 4 martie 1867 și este înmormântat la Iași, în biserica Sf. Dimitrie Balș, ctitorită de stră-străbunicul său Ioan, fost vornic al Moldovei. Din arhivele păstrate de avocatul Emil Costeanu aflăm că „extrasul de moarte al lui Theodor C. Balș – nr. 205, obținut dela Of. St. Civile al Municipiului Iași pentru uz oficial, s-a pierdut din Expoziția Centenarului (1937), unde fusese expus”.

Despre Theodor Balș unii contemporani au spus că ar fi fost vanitos, egoist sau lipsit de abilități de conducere. Alții au afirmat că tocmai aceste însușiri l-ar fi păstrat atâția ani în fruntea Moldovei, fiindcă au făcut din el un om pe placul rușilor, deloc incomod puterii de la est.

Căsătoria sa cu Maria se poate să nu fi fost una model. N-au avut descendenți direcți pe linie masculină, iar celor două fete le-au lăsat moștenire proprietăți fărâmițate, încărcate de datorii. Urmașii Anei și ai Smarandei au dispărut în praful istoriei și, odată cu ei, s-a stins și urma genetică a lui Theodor Balș.

Cât de aproape sau de departe de adevăr or fi toate cele de mai sus e greu de spus acum, la un secol și jumătate după ce s-au întâmplat. Un lucru e sigur însă: Theodor Balș a schimbat definitiv și în bine soarta micului târg nordic al Darabanilor.

Copiii contemporanilor lui Balș își mai aminteau poate cum părinții lor îi ieșeau în cale boierului pe culmile Milencii când el venea la Darabani de la Iași, în trăsura lui trasă de patru cai cu hamuri de argint. Își scoteau cușmele și se ploconeau în genunchi în fața „generalului”, povestindu-și fiecare pricinele. Balș îi asculta pe toți, fără să coboare din caleașcă, apoi îi chema la „castel” pentru a-i pune față-n față cu învinovățiții.

Mai apoi, cu fiecare generație, poveștile despre Balș s-au șters, bătând în legendă. Din 1900 încoace ni s-a povestit că o rețea imensă de tuneluri ar împânzi vechiul târg, legând conacul Balș de biserica Sf. Nicolae. Apoi că la vechea poartă „numărul 4” a conacului ar sta îngropată o oală plină cu galbeni, ascunsă de bucătarul generalului, pe nume Forcaș, care nu avea ce face cu atâta bănet. Mai spre anul 2000 am auzit că în noaptea de Înviere clopotele vechii biserici îngână „Balș, Balș” atunci când bat.

De la Balș ne-au rămas trei monumente neprețuite, vertebre în șira spinării Darabanilor. Biserica veche, la fel de frumoasă ca în 1840. Conacul Balș, cu misterele lui, adăpostind azi aproape 50.000 de volume de cărți în biblioteca orașului. Prima școală sătească de stat din istoria țării Moldovei.

Ne-a rămas un oraș încărcat de istorie și de legendă, lăudat în epocă și vizitat de nume mari ale culturii românești. Departe încă de epoca automobilului, Balș ne-a pornit motoarele și ne-a dus departe, lăsându-ne un târg cu cheile în contact. Am știut sau nu să-l conducem cu bine până azi, o vor spune alții, după noi.

Vă las cum am și început, cu vorbele avocatului dărăbănean Emil Costeanu, păstrate în manuscrisele sale din 1937.

Rămâne viitorului și deplinei înțelegeri a fiilor Darabanilor de a se pătrunde de faptele grăitoare ce au purtat gândul lui Balș de a întemeia un oraș pe malul Prutului, așezare vredincă de strălucirea numelui său ce a ilustrat istoria țării Moldovei.”

Numele lui Balș e trecut pe clopotele bisericii vechi din centrul târgului. Înăuntru, pe Evanghelia dăruită bisericii în 1848, și-a lăsat semnătura. Peste drum, urmașii i-au ridicat o statuie, iar de partea cealaltă au numit o stradă cu numele Theodor Balș.

Citește și:

Partea I: Întemeietorul

Partea a II-a: Viața de familie

Partea a III-a: Portretul

Partea a IV-a: Moștenirea

Poetul, recunoscut ca unul de modă veche și viță nobilă și apreciat mai ales pentru volumul „Pe Argeș în sus” din 1923, și-a petrecut copilăria în vecinătatea Darabaniului. Ani mai târziu s-a mutat cu totul la Miorcani, de unde administra treburile județului Dorohoi, al cărui președinte de consiliu era. E consemnată în arhive întâmplarea din 1937 când, din această calitate, Ion Pillat a cerut și obținut fonduri de la Guvernul României pentru sinistrații din Darabani ale căror case au fost mistuite în incediul din același an.

Cu acel prilej, dar și cu multe altele – fără îndoială, omul de cultură și de stat s-a oprit de-a lungul vremii în Darabani, ba cu treburi administrative pe la Primărie, ba cu unele mai de rând pe la hanurile târgului. De multe ori în aceste popasuri dărăbănene îl însoțeau poeții Horia Furtună și Vasile Voiculescu, dar și fiul lui – Dinu Pillat, scriitor și el.

Ion Pillat a fost un om politic important al vremii sale, dar și un valoros om de cultură. Astfel, Pillat a deținut funcții importante în stat (deputat liberal în două mandate, secretar al delegații române la Conferința de Pace de la Paris etc.), dar a avut și timp să publice aproape 20 de volume de poezie și să editeze altele (pentru Macedonski și Bacovia, de exemplu). A condus câteva reviste literare și în 1936 a primit premiul național pentru literatură, fiind ales membru corespondent al Academiei Române. În 1945 Ion Pillat se stinge din viață la București, afectat fără doar și poate de acțiunile întreprinse de noul regim comunist împotriva sa și a familiei sale: i-au fost confiscate proprietățile, iar poezia asta a fost îndepărtată din toate manualele și cărțile oficiale.

La Miorcani Ion Pillat și-a petrecut veri multe, încă din copilărie, dar și ani întregi de deplină maturitate. Aici a scris, inspirat de meandrele Prutului, versuri care îl mai leagă și astăzi de nordul Moldovei. De altfel, dacă din partea mamei Ion Pillat se trăgea din marea familie a Brătienilor (bunicul său a fost însuși fostul prim-ministru Ion Brătianu), dinspre tată poetul era de-al locului. Bunicul său, Nicu Vizitiu-Pillat, a fost arendaș și mai târziu proprietar al moșiei Miorcanilor, pe care a lăsat-o moștenire celor doi fii ai săi (Gheorghe Pillat și Ion N. Pillat – tatăl poetului). În memoria tatălui lor aceștia au ctitorit pe la 1870 Biserica din Rădăuți, unde au și strămutat mormintele părinților lor ani mai târziu (bunicii poetului sunt deci înmormântați în Rădăuți-Prut, lângă vechea lor moșie din Miorcani).

Mai jos, fotografii de la vechea moșie a familiei Pillat (Miorcani, 30 aprilie 2012).

La casa amintirii cu-obloane și pridvor,
Paianjeni zăbreliră și poartă și zăvor.

(Aci sosi pe vremuri, vol. Pe Argeș în sus, 1923)

Foarte important: cu acest prilej Asachi elaborează un „plan lămuritor” privind funcționarea învățământului sătesc. Cele cinci articole ale planului lămuritor se refereau la vârsta elevilor (8-14 ani), durata lecțiilor zilnice (4 ore vara, cu pauză de masă, și 3 ore iarna), durata școlarizării (2 ani), programa pentru anul începător și pentru anul II.

Planul lămuritor conținea instrucțiuni speciale privind munca practică în grădina școlară, unde fiecare elev avea o „porție” de pământ cuprinzând și pomi fructiferi. Un absolvent urma să posede și cunoștințe de gramatică, citire și aritmetică, istorie sfântă, scriere, rugăciuni, istorisiri morale, lucrarea pământului, caligrafie și cântări bisericești.

Cum se vede, programa de învățământ gândită de Gheorghe Asachi avea un caracter enciclopedic, urmărind instruirea multilaterală a școlarilor, care trebuiau să se aleagă și cu niște deprinderi practice de muncă.

Acest plan lămuritor este de fapt un regulament de organizare a învățământului sătesc, primul de acest gen în Moldova. Așa cum școala înființată la Darabani în 1841, cu învățător plătit de stat și funcționând după normele ferme ale unui regulament de organizare, trebuie considerată că întâia școală sătească de stat din Moldova.

Articol semnat de Victor Teișanu în Clopotul de Botoșani în 1986.

În vremea lui Balș funcțiile în stat („dregătoriile”) se moșteneau din tată în fiu sau puteau fi câștigate sau pierdute, după merite.

Se pare că Theodor Balș a apărut pe scena politică a Moldovei în jurul anului 1815, pe când ar fi avut 25 de ani. A primit mai întâi responsabilități mai puțin importante în stat și, pe măsură ce a acumulat experiență în politică și în administrație, a fost pus în fruntea marilor dregătorii.

În 1830 îl găsim în rolul de Șef de Stat Major al Armatei Moldovei, cu titlul de Agă. La acea vreme armata Moldovei avea însă un rol mai mult decorativ, țara supunându-se unor interdicții militare drastice din partea puterilor vremii, Rusia și Turcia. De pildă, artileria Moldovei consta pe atunci într-un singur tun, tras de un cal.

În februarie 1835 Adunarea Obștească a Moldovei îi aduce lui Theodor Balș, pe atunci șef al miliției țării, mulțumiri pentru lichidarea unui incident petrecut loc la Târgu Ocna, unde s-a încercat „scoaterea și eliberarea vinovaților din gropile ocnelor”.

Theodor a purtat în epocă patru mari titluri nobiliare: mare logofăt (al treilea rang în stat după domnitor și mitropolit; echivalentul primului-ministru de astăzi), mare hatman al miliției, general al armatei și cavaler al mai multor ordine împărătești.

Schiță de portret

În contradicție cu impactul său pozitiv asupra târgului Darabanilor, despre Theodor Balș s-ar putea spune că a fost privit de contemporanii săi ca un om mai degrabă vanitos, egoist și lipsit de mari capacități de conducere.

La conacul din Darabani, povestește Dumitru Moruzzi în memoriile sale, Balș ținea frecvent mese bogate pentru invitați numeroși: „niciodată mai puțin de doupsprezece feluri de mâncare, afară de mezeluri, și să te fi încumetat să guști din toate…”. În aceleași memorii găsim un episod aparent reprezentativ pentru personalitatea „conului Toderaș”:

„Baluri nu da decât unul pe an, de ziua dumisale onomastică. Fiindcă însă acea zi cădea întotdeauna în postul cel mare, Înalt Prea Sfinția Sa trimitea cioclii Mitropoliei să alunge lăutarii și să strice petrecerea. Oștii mitropoliei i se opunea întotdeauna cu îndârjire și succes oastea hătmăniei sau, în lipsă, țigănimea din curte. A doua zi cuconul Toderaș se suia măreț în careta cea de gală trasă de patru telegari rusești cu hamuri numai de argint și în astfel de alai se ducea smerit să cadă la picioarele mitropolitului ca să-i sărute mâna, rugându-l să-l dezlege de groaznicul păcat pe care-l săvârșise în ajun și pe care era bine hotărât că avea să-l săvârșească și la anul…”

O altă descriere a lui Theodor Balș îi aparține lui Radu Rosetti: „Îmbrăcat în pașă turcesc cu două tuiuri, nu l-am apucat pe conu’ Toderaș. În strălucitul său mundir de mare hatman îl țin însă minte foarte bine, și, ‘nalt cum era, îi ședea chiar frumos; cine însă nu l-a văzut în timpul domniei lui Cuza, îmbrăcat în uniformă de general de divizie franțuzesc, cu pană de bâtlan zbârlită pe vârful chipiului împodobit cu frunze de stejar de aur, acela poate spune apoi cu dreptate că n-a văzut nimica.”

Citește și:

Partea I: Întemeietorul

Partea a II-a: Viața de familie

Partea a III-a: Portretul

Partea a IV-a: Moștenirea