De vazut

Povestile de viata ale scriitorilor clasici romani

noreply@blogger.com (at) — Mon, 18 Oct 2010 08:35:00 +0000

Povestile de viata ale scriitorilor clasici romani. Se numesc Lucian Blaga, Marin Preda, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Dinu Pillat sau Vasile Voiculescu. Sunt scriitori clasici care au lasat in urma lor nu doar capodopere, ci si urmasi.

sursa: Pro TV

Mitul Peşterii

noreply@blogger.com (at) — Fri, 04 Jun 2010 10:56:00 +0000

Mitul Peşterii (Republica – cartea a VII – a ) – simboluri: peştera – lumea sensibilă (a realităţii aparente); întunericul peşterii – ignoranţa omului incult, limitat; lanţurile – prejudecăţile, simţurile care ne limitează; focul – lumina cunoaşterii; umbrele de pe peretele peşterii – imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei); corpurile purtate prin faţa focului – aparenţele adevărate, realitatea fizică, generază opiniile adevărate (orthe doxa), suişul greu spre ieşirea din peşteră – drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic; contemplarea nlumii din afara peşterii – cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cuoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune);

Soarele – Ideea Binelui (Perfecţiunea) - Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul (iubirea – are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purităţii primare); cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire (anamnesis) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului – închisoare este o reminiscenţă a orfismului); condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale.

-------------------------------------------------------

Mitul Peşterii
extras integral din Republica lui Platon, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
de PLATON [PLATON ]

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii (1). În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.

- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
- Ba da.
- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate? (2)
- Chiar aşa!
- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.
- Cum de nu.
- În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.
- Necesar.
- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră (3).
- E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de "înţelepciunea" de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?
- Cu totul.

- Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică (4) ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus "mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare" (5), consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?
- Aşa cred şi eu.

- Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?
- Ba da.
- Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide? (6)
- Ba chiar aşa.
- Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea - cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie (7).
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
- Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.
- Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
- E firesc.
- Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
- Nu este deloc de mirare.
- Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
- Foarte corect ceea ce spui.
- Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi (8).
- Da, ei susţin aşa ceva.
- Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu? (9)
- Da.
- Iată deci arta "răsucirii" (10). Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi "simţul văzului", ci de a-l face să "vadă" pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.
- Aşa se pare.
- Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului - de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare "răsucirii" ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
- Ba da.
- Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
- E verosimil.
- Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.
- Adevărat.
- Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte "supremă", anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
- Ce anume?
- Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi (11), nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
- Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?
- Iarăşi ai uitat prietene (12) că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.
- Adevărat, am uitat.
- Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. "Noi însă - vom zice - v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup (13). Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima" (14)
- Absolut.
- Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?
- E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.
- Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici - din domeniul public - le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
- Cu adevărat.
- Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?
- Nu, pe Zeus!
- Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
- Cum să nu?
- Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?
- Pe nimeni alţii.

sursa: www.agonia.ro

Nichita Stanescu : Poem - Tu plutesti...

noreply@blogger.com (at) — Fri, 26 Jun 2009 18:56:00 +0000

Nichita Stanescu : Poem - Tu plutesti...
Vezi mai multe video Diverse

ANDRE RIEU - Shostakovich\' second waltz

noreply@blogger.com (at) — Tue, 23 Jun 2009 11:08:00 +0000

ANDRE RIEU - Shostakovich' second waltz
Vezi mai multe video din Muzica

Dostoievski - critica

noreply@blogger.com (at) — Tue, 26 May 2009 11:19:00 +0000

Octavian Dărmănescu

Cine este Aleoşa Karamazov

Cu toate că noi nu, Dumnezeu îi iubeşte pe ruşi. Iar cine nu i-a înţeles pe ruşi o poate face în „Fraţii Karamazov”. Dostoievski a pictat aici cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox, cu toate că, utopic, viziunea lui a sfârşit într-una de posibil paradis terestru.

Viziunea serafică a lui Dostoievski despre o societate creştină posibilă o reprezintă în roman figura lui Aleoşa Karamazov. El este mezinul Karamazovilor, toţi o horă a contrariilor. Mama lui, furată de cinicul Feodor Pavlovici de la o generăleasă care o tiraniza din plictiseală, avea să moară la douăzeci şi patru de ani înnebunită de ateismul soţului, care-i scuipa-n icoane. De la ea a moştenit Aleoşa înclinaţia spre rugăciune şi firea sensibilă în contact cu o lume prea rea.

Când era copil, băieţii se strângeau buluc în jurul lui, silindu-l să-şi ia mâinile de la urechi şi strigându-i în faţă tot felul de obscenităţi. Când avea să crească, Aleoşa tot un copil rămase. „Însuşi instinctul erotic, una dintre laturile care-l caracterizează pe Dostoievski, trăieşte nealterat, în stare de puritate naturală în acest personaj” (Nichifor Crainic, „Dostoievski şi creştinismul rus”, Ed. Anastasia, 1998, p. 263). Chiar Liza, de care se îndrăgosteşte în felul lui, avea să-i spună: „Tu ai fi în stare să-mi duci biletul meu de dragoste la ibovnic şi poate să-mi aduci şi răspuns înapoi!”.

Aleoşa este omul lui Dumnezeu, discret până la autoanulare. Toţi îl iubesc şi ţin la el – bătrânul tată îi spunea adesea: „Pe tine te iubesc şi fără coniac”. În el autorul a turnat virtuţi pierdute: seriozitate, lipsă de orgoliu şi de răzbunare, curajul cel bun. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte care se numeşte karamazovism, Aleoşa, unul de-al lor, aplanează tensiunile şi aduce pacea. El este forţa binelui pe pământ. Necultivând antipatiile şi ripostele, reuşeşte să-i aducă la stareţul Zosima pe tatăl lui şi pe fratele Dmitri, pentru a-i împăca. Politeţea lui nativă rămâne chiar şi în disputele intelectuale pierdute în faţa fratelui Ivan, liber-cugetător de o inteligenţă demonică.

Pe Aleoşa îl întâlneşti în mai toate scenele romanului, fiind emisarul de pace al lui Dostoievski în infernul familiei Karamazov. „Sunt sigur că cititorii mei, la sfârşitul acestui roman, vor găsi că Aleoşa Karamazov nu e eroul principal. Şi, totuşi, eu stărui să le atrag atenţia că Aleoşa este eroul principal al romanului meu” (Dostoievski, apud Nichifor Crainic, op. cit., p. 254).

S-ar cuveni o paralelă între prinţul Mâşkin (Idiotul) şi Aleoşa. Într-adevăr, acest binom este binomul pozitiv prin excelenţă al întregului univers dostoievskian, numai că fiecare între coperţile lui. De douăzeci de ani, cu ochii cenuşii şi părul castaniu, Aleoşa Karamazov este Făt-Frumosul rusesc şi modelul mesianic în subsidiar, „un personaj sintetic şi simbolic în care Dostoievski a voit să vadă transfigurat, prin vraja artei, poporul rus din viitor, transformat total prin flacăra iubirii şi a desăvârşirii creştine” (Nichifor Crainic, op. cit, p. 255).

Respirând natural iubirea faţă de aproapele, Aleoşa reuşeşte în final de roman să se pună în lanţurile fratelui Dmitri, acuzat pe nedrept de moartea bătrânului. Judecat la rându-i, Aleoşa este găsit nevinovat şi este lăsat liber. Se pune întrebarea: Este Aleoşa Karamazov un personaj credibil? A creat Dostoievski un om real sau unul ideal? Este cu putinţă existenţa unui homo christianus? S-a spus că Aleoşa este cea mai mare speranţă a lui Dostoievski pentru viitorul creştinismului în lume, un tip de aşteptare mesianică pe care scriitorul îl profesa conştient. La aceste critici autorul – pentru care aşteptarea nu era o profesiune, ci un crez – a răspuns spre finalul vieţii: „Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepţional în el. N-are niciun defect fizic şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepţională. Este, după părerea mea, un realist” (Dostoievski, apud Nichifor Crainic, op. cit., p. 254). Subscriem, din moment ce Sfinţii Părinţi învaţă că realismul nu-l găseşti la omul obişnuit, ci la sfânt. Aleoşa Karamazov nu este deloc o redută a ridicolului, ci este realismul creştin pe două picioare. Poate fi posibil Aleoşa Karamazov? Poate, din punct de vedere creştin. Şi, după cum ştim, posibilul este una dintre provinciile adevărului.

Legenda Marelui Inchizitor

K. Leontiev l-a acuzat pe Dostoievski pentru „creştinismul lui trandafiriu”, un ecumenism în faşă, o manie a armoniilor. Avem motive solide să nu-i dăm dreptate lui Leontiev. Legenda Marelui Inchizitor, pusă în gura lui Ivan Karamazov, o probează convingător. Este cel mai dur atac la adresa catolicismului şi, totodată, pamfletul numărul unu al literaturii universale. Venind a doua oară pe pământ, Iisus Hristos descinde într-o Sevillie de secol şaisprezece. O Sevillie totalitară, dresată de Marele Inchizitor şi condusă dictatorial, o Sevillie în care Biserica Catolică arestase timpul evului mediu. Această venire „necanonică” a lui Iisus, fără surle, fără trâmbiţe, în haina umilinţei şi a dragostei pentru om, precum odinioară, surprinde cetatea: Fiul Omului face minuni la tot pasul, gloate întregi Îl urmează, rugurile Inchiziţiei încetează să mai ardă. Până când cardinalul Sevilliei, Marele Inchizitor, Îl arestează şi-L aruncă în beci.

Coborând singur în pântecele temniţei, Marele Inchizitor intră cu un opaiţ în hruba musafirului nepoftit. Având „aproape 90 de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi cu ochii adânciţi în orbite”, cardinalul expert în autodafeuri procedează cu sistemă: întâi se spovedeşte lui Iisus. Da, a fost şi el pustnic, a căutat şi el perfecţiunea sfântului, dar şi-a dat seama că Dumnezeu a lăsat lumea tocmită prost. Şi a revenit în ea ca să o repare. Faţă de oameni nutreşte un dispreţ înfăşat creştineşte într-o milă expusă, la vedere, pe amvon. Discursul creşte abil gradat şi ia toate semnalmentele unui rechizitoriu.

De ce a coborât din înălţimea cerului să-i strice turnul ridicat cu atâta trudă pe atâtea ruguri? Ce caută El în lumea lui? N-a refuzat El odată, în pustiu, cheile lumii? De ce n-a făcut pâini din pietre? Lumea toată L-ar fi urmat pentru totdeauna şi n-ar mai fi rămas doar Stăpânul celor puţini şi tari. De ce nu S-a aruncat de pe Templu, de ce n-a coborât de pe Cruce? Ar fi robit întreaga lume, i-ar fi hipnotizat real şi irevocabil pe toţi, ar fi fost Stăpânul tuturor! De ce preţuieşte El atât de mult libertatea omului, când nici măcar acesta nu ştie s-o folosească? „Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase”. Libertatea, acest „dar funest”, este cea mai insuportabilă obligaţie pentru om. Libertatea, pe care „singuri plocon” o aduc celor puternici. Da, hotărât lucru: Iisus a îndrăznit să vină în faţa oamenilor „cu mâinile goale”, pentru că ce le-a adus, libertatea, nu conferă fericirea.

Bătrânul cardinal copleşeşte printr-o sinceritate cinică. El vede viitorul în cel mai actual sens global şi consumist (Fraţii Karamazov a fost scris în 1879): atunci când cei „o sută de mii” de conducători vor stăpâni pământul vor asigura sclavilor ghiftuiţi „o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice”. „Nici vorbă că o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cântece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să şi păcătuiască, ştiindu-i slabi de înger şi bicisnici (…)”. De aceea pentru Marele Inchizitor, „Vino, Doamne Iisuse!” este atât de absurd, atât de inoportun.

Iisus se ridică din colţul Lui, vine la bătrân şi îl sărută. Luat prin surprindere, prelatul pleacă din celulă, anulând arderea pe rug a Domnului: „Du-Te şi să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată!”. Berdiaev l-a înţeles cel mai bine pe marele Inchizitor: el nu crede nici în Dumnezeu, nici în om. El este chiar antihrist. Acest atlet al ateismului ia apărarea lumii (Îi impută lui Hristos „că e prea exigent cu posibilităţile speţei umane”, vezi Valeriu Cristea, „Dicţionarul personajelor lui Dostoievski”, Cartea Românească, 1983, p. 241) nu din convingere, ci din dorinţa de a o avea el toată. Pe de altă parte, tăcerea desăvârşită a lui Hristos este „tăcerea omului care a înţeles totul” (ibidem). Creştinismul a luat-o alăturea cu drumul, frica a înlocuit curajul, mila a devenit industrie.

Legenda Marelui Inchizitor este cronica unui eşec anunţat: dacă Hristos ar mai veni încă o dată pe pământ, oamenii L-ar crucifica din nou. Nu şi dacă le-ar înmulţi în fiecare zi pâinile sau le-ar vindeca toţi bolnavii.

Pe prispă cu stareţul Zosima

La Dostoievski convertirile sunt spontane, năvălesc peste cititor şi-l copleşesc. Ofiţerul Zinovie se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie, când deschide fereastra şi dă peste verdele orbitor din grădină, un adevărat regal al fotosintezei. Cu toată bucuria de-afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare. Noaptea trecută îşi bătuse ordonanţa până obosise, fără niciun motiv. Omul stătuse drept, ca la apel, şi încasase, fără să pareze, toate loviturile maşinii de pumni.

În albul uniformei ţariste, Zinovie intră la căprarul său şi îi cere cu lacrimi iertare, îngenunchind, ca la vechii ruşi. Apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov (alias stareţul Ambrozie de la Optina, 1812-1891, cu toate rezervele lui K. N. Leontiev). În roman personajul intră doar pentru două zile, ultimele ale vieţii sale.

Zinovie ajunsese Zosima, cel mai respectat şi căutat stareţ al regiunii, în pofida reticenţei ruşilor vizavi de instituţia stăreţiei – aceasta până în secolul nouăsprezece. Dostoievski creează, pe lângă Aleoşa Karamazov, un al doilea soare în cartea sa, dorind să pună în Zosima tot ce nu era un călugăr rus acum două secole.

Zosima, stareţ peste două sute de călugări ai mănăstirii de lângă orăşelul Scotoprigonievsk, este un monah optimist, deloc bigot, un om luminos care proclamă iubirea ca imperativ categoric. El consideră că „oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi” şi că „viaţa (…) e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”. Deci raiul este posibil aici, pe pământ. Cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea aproapelui, şi să fie conştienţi că „fiecare în parte este vinovat pentru toţi (…) şi pentru fiecare dintre ei în parte”.

Autorul toarnă în Zosima toată teologia lui Isaac Sirul, teologia lui Dumnezeu-miluieşte: „Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine, m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”. Chinul iadului veşnic nu va fi fizic, ci, mai rău, spiritual, când cei care au dispreţuit iubirea lui Dumnezeu nu vor avea parte de ea.

Stareţul dorea cu tot dinadinsul expansiunea iubirii printre oameni. O cucoană îl întrebase cum să creadă. Răspunsul? „Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu”. De aici şi acel uluitor exerciţiu de gimnastică a smereniei, când Zosima se scoală de pe patul de moarte şi bate o metanie în faţa lui Ivan Karamazov pentru a-l ierta pe tatăl său, Feodor.

Dostoievski îşi dezumfla magistral eroii, pentru a-i face mai credibili. Nici Zosima n-a scăpat de acul autorului, care a hotărât să-i accelereze putrezirea. Toată mănăstirea se umpluse de mirosul greu al răposatului stareţ, motiv de smintire pentru Aleoşa, adevărat ucenic în haine civile şi personajul prim al romanului. Cum putea oare trupul unui sfânt să se strice atât de repede? Blestemul lui Dumnezeu sau mortul „se cam pripise”? Mănăstirea se împărţi în două tabere. Cârtitorii erau conduşi de pustnicul Ferapont, duşmanul vădit al stareţului, care-şi părăsi bârlogul pentru a-l căina pe mort. Da, stareţul „nu ţinea post, îi plăceau cofeturile, la ceai nu-i lipsea niciodată dulceaţa de vişine, că-l îndopa cu dulceaţă cuconetul din oraş. Se cade, oare, ca un schimnic să se desfete cu ceai?”. Mai mult, „nu credea în draci” şi „mai totdeauna era vesel când venea lumea să-l vadă”, apropiindu-se „cu tot sufletul tocmai de cei mai păcătoşi dintre oaspeţii săi”.

La final, un stop-cadru în tinereţea lui Zosima. Pe când peregrina prin Rusia pentru a strânge bani pentru mănăstire, călugărul Zosima îşi întâlneşte fosta ordonanţă într-un târg obscur. Se îmbrăţişează şi plâng. Omul era la casa lui şi avea doi copii. „De ce lăcrimezi, omule, l-am dojenit, să ştii că pururi am să te port în gândul meu; cuvine-se mai curând să te bucuri cu mine, dragul meu, căci luminoasă şi fericită este calea pe care am purces. (…) Căci tot ce a fost după aceea de la tine mi se trage”.

Hristos şi „Idiotul” lui Dostoievski

Homo sovieticus versus homo christianus. Neputând să nu-l publice, comuniştii glorificau în prefeţele „Idiotului” nu pe smeritul prinţ Mâşkin (lumea îl socotea idiot), ci pe personajele-satelit, roase de vicii, „care se luptau într-adevăr cu viaţa”. Evident, din moment ce Lenin îl socotea pe Dostoievski un „arhidetestabil”. Nu şi Europa, acel „cimitir al gloriilor omeneşti”, care-l descoperă pe enigmaticul scriitor rus de-abia în perioada interbelică. Şi-l adoptă definitiv.

De Crăciunul lui 1867 F.M. Dostoievski aruncă pe foc toate schiţele Idiotului în care prinţul Mâşkin era la început un munte de orgoliu. Îl smereşte într-atât încât „cine nu-l cunoaşte râde de el; cine îl cunoaşte începe să-l ştie de frică”. Vrea să facă din acest prinţ epileptic eroul eroilor pozitivi, vrea să-l readucă pe pământ pe Însuşi Prinţul Hristos, Omul Pâine. Fără trecut şi fără viitor, prinţul aterizează într-un Petersburg de secol nouăsprezece, venit dintr-un sanatoriu elveţian. Are douăzeci şi şase de ani, se comportă stângace la tot pasul şi chiar este pălmuit. Până când primeşte o moştenire faţă de care va rămâne indiferent. Cu o copilărie congelată în Alpi, timpul lui Mâşkin se dezgheaţă pe malurile Nevei, unde se îndrăgosteşte când de Nastasia Filipovna, când de Aglaia. De amândouă numai din milă. După ce o cere în căsătorie pe prima, aceasta fuge la Rogojin, care o ucide. Prinţul Mâşkin, în final de roman, cade iar în crunta lui boală.

Acesta este epicul telegrafiat al Idiotului. Idiotul nu este un idiot, vezi şi proba de exemplară caligrafie din biroul generalului Epancin. El este prototipul omului solar care descinde într-o lume grobiană. Are o inteligenţă primară, instinctuală, nu una secundară, de om comun. Chiar Lizaveta exclamă: „A mai existat undeva un astfel de om?”. Valeriu Cristea, criticul care l-a înţeles profund pe Dostoievski, vedea în prinţul Mâşkin „un cavaler trimis neînzăuat pe câmpul de luptă”. Lui Ippolit, puştiul genial care nu înţelegea defel idealismul creştin, prinţul îi replică fără niciun dram de satiră: „Treceţi prin faţa noastră şi iertaţi-ne fericirea”. Credea în Hristos cum numai un rus o poate face, cu faţa spre natură – exclamase odată: „Frumuseţea va salva lumea!”. Iar Domnul îi compensa crizele de nebunie cu acele unice clipe de percepţie pură a realităţii. Momentul premergător epilepsiei este „un formidabil elan de trăire. Senzaţia vieţii, a conştiinţei de sine căpătau o intensitate înzecită în clipele acelea cu intermitenţe de fulger. O claritate extraordinară îi lumina mintea şi inima. (…) În ce priveşte însă faptul că toate astea ar fi într-adevăr frumuseţe şi rugă, că ar fi chiar o sinteză sublimă a vieţii, nu putea să aibă nici cea mai mică îndoială”.

Departe de ideea abstractizării lui Mâşkin. Dostoievski s-a ferit de aceasta cel mai mult. Mâşkin nu este, cum zicea Paul Evdokimov, „o fiinţă venită de pe o altă planetă”, ci este om, cu toate cele omeneşti. Mâşkin are şi el cusururi, iar cel mai mare este că nu iubeşte lumea din dragoste, ci din milă. De aici şi apologia compasiunii, care este „principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate”. De aici şi constatarea Adelaidei că „prinţul nu că se sufoca, ci se îneca de prea plinul inimii sale generoase”.

Să fie oare cheia înţelegerii lui Mâşkin constatarea că „dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă faţă de tine însuţi”? Pot oare să se vitregească virtuţile între ele? Totuşi, în casa Epancinilor, prinţul va da o mărturie uluitoare: „E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele, dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva să tracă pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte? (…) Uitaţi-vă la copii, priviţi aurora – acest dar al Celui de Sus, priviţi iarba cum creşte, priviţi ochii care vă admiră şi vă iubesc…

Idiotul lui Dostoievski este antitetic celui al lui Goncearov, meschinul Oblomov. Detectivii literari au descoperit cum chipul definitiv al Idiotului a fost statornicit după cel al ţarului Ivan al VI-lea, ţinut de mic într-o fortăreaţă de către Ecaterina a II-a. Captivul nu văzuse oamenii şi nici lumina soarelui, dar era de o bunătate genuină. La douăzeci de ani el este învăţat de toate, inclusiv credinţa în Dumnezeu, în Care credea, dar pe Care nu ştia că-L cheamă Hristos. Manipulat de cei interesaţi într-un eventual puci, ţarul moare asasinat de ţarină.

Dostoievski a vrut să scrie o a cincea evanghelie. Să fi fost Idiotul repetiţia generală pentru evanghelia după Dostoievski? Mâşkin rămâne „un memento al lui Crist”, „un inestimabil unicat în monotona serie umană” (Valeriu Cristea, op. cit., p. 292).

(Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Apologet, 2007)

sursa: http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/10/10/dostoievski-si-fotografia-interioara-critica/

Despre Omul Frumos

noreply@blogger.com (at) — Wed, 01 Apr 2009 17:16:00 +0000

de Dan Puric

„A vorbi despre Omul Frumos in contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuya, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara!

Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva. Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine.

Omul Frumos nu mai este la moda. La moda este omul util, la moda este omul eficient.”

Omul Frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste , in aparenta, intr-un gest mic.

……………………….

Si tot despre Frumos:

“Frumosul cazuse pe pamant prin femeie. Dar grecul care a furat focul de la zei, prin Prometeu, a stiut ca-i mai lipseste sa fure si frumosul din Olimp; si atunci s-a apucat sa-l aduca printre muritori, prin “masura”.

Plictisiti apoi de “proportii”, ei il roaga pe Socrate sa-i gaseasca frumosului acel ceva de care zeii nu le spusesera ca ar face parte din frumos – sufletul.

Cat de greu i-a fost lui Socrate sa smulga frumosul din bratele lui Pitagora, care-l inchisese in “masura”, “proportie” si “armonie”, apoi sa-l scoata din malul placerilor vazului si auzului, in care il impotmolisera sofistii, si sa-l aduca acolo unde-i era locul: adica in suflet.

De aici, din poarta sufletului, Frumosul, prin mana lui Platon, s-a-mprietenit cu Binele si Adevarul.

……………………..

„Se obisnuieste sa se vorbeasca despre „delirul dragostei”, acel „ceva” ce te orbeste si te face sa nu mai vezi realitatea. Dar nimeni nu vorbeste despre delirul mediocritatii, acea „betie a lucrurilor meschine” (marunte), care-si cer dreptul la suveranitatea fiintei tale, doar prin majoritatea lor covarsitoare, sabotand in permanenta visul de a fi om, si a carui urmare este uratirea continua a vietii.

Frumosul ranit de sabia realului isi lasa sangele ca jertfa (asupra acestuia), dar, ce ciudat, numai asa, ranit, frumosul infrumuseteaza!

Iar realul, astfel infrumusetat, pleaca la drum cu o alta inima.

.........................

Dar tocmai acest sacrificiu al frumosului face ca realitatea sa devina o alta realitate.

Mai spune, Dan Puric, despre frumos:

„libertatea omului fara Dumnezeu este scara inversa, pusa special de catre diavol, pentru re-coborarea omului in pacat.

„Omul Frumos este cel ce urca astazi invers pe aceasta scara, infruntand nu numai turma care coboara, dar si insultele ei”.

Si mai spune, Dan Puric, despre recunoasterea frumosului:

„Socrate este primul care vorbeste de recunoastere. Noi avem, ontologic, in noi, existential, capacitatea de a recunoaste frumosul”!.

________________________________________________

Aceste ganduri-idei ale cartii „Despre Omul Frumos” mi-au placut, m-au bucurat si m-au dus cu gandul la ce a spus Papa Paul al II-lea , citandu-l pe Dostoievski in „Scrisoare catre artisti”: „Frumusetea va salva lumea”.

Mircea Eliade - personalitate complexă a culturii române

noreply@blogger.com (at) — Sat, 08 Nov 2008 12:44:00 +0000

Cunoscut şi apreciat pe toate meridianele, Mircea Eliade - savantul şi scriitorul - a creat o operă caracteristică printr-un profund umanism. Personalitate enciclopedică de tip renascentist, el face parte din familia spirituală a lui Dimitrie Cantemir, B. P. Hasdeu, N. Iorga. Istoric al religiilor, orientalist , etnolog, sociolog, folclorist, eseist, nuvelist, romancier, dramaturg, memorialist - iată câteva dintre multiplele laturi ale activităţii sale.

Istoric al religiilor Primele preocupări de istorie a religiilor datează din 1925-1926, când Eliade publică recenzii şi articole în revistele vremii. Budismul, orfismul, taoismul, tantrismul, ortodoxia sunt dezbătute sub diferite aspecte înainte de plecarea în India (noiembrie 1928). Aprofundarea şi sistematizarea problemelor de specialitate au devenit posibile şi necesare începând cu toamna anului 1933, după ce a fost numit suplinitor al catedrei de logică şi metafizică a Universităţii din Bucureşti.

Tratatul de istoria religiilor, apărut la Paris în 1949, este o operă de “morfologie”, în care faptele sunt studiate la propria lor scară. Eliade considera istoria religiilor o disciplinătotală , având tangenţe cu istoria, fenomenologia, psihologia, sociologia, etnologia, antropologia, filozofia istoriei, estetica, lingvistica, etimologia, literatura. Printre cuvintele-cheie din studiile ştiinţifice ale lui Mircea Eliade se află, alături demituri, rituri, simboluri şi expresia sacrul şi profanul . Acestea sunt două modalităţi de existenţă a omului în istorie, cărora le-a şi consacrat o monografie. Sacralitatea se manifestă peste tot, atât în lumea animală, cât şi în cea vegetală, fiind camuflată în profan. Formele şi mijloacele acestei manifestări diferă de la popor la popor şi de la epocă la epocă.Tratatul de istoria religiilor este o operă de profundă erudiţie, cu sute de trimiteri, cu o bibliografie exhaustivă. Oricine a parcurs paginile acestei cărţi şi-a dat seama că are în faţă o scriere în care viziunea personală a autorului domină uriaşul material documentar.

Orientalistul Orientalistica, alături de istoria religiilor, a fascinat adolescenţa şi tinereţea lui Mircea Eliade. Lupta împotriva somnului şi exerciţiile de educare a voinţei din ultimii ani de liceu şi primii ani de studenţie, dorinţa de a-şi depăşi condiţia reprezintă punctul de plecare al interesului pentru tehnicile yoga. Cartea care-i aduce notorietate în lumea ştiinţifică europeană şi americană e Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne(1936). În acest tratat, Eliade a insistat asupra a ceea ce îl atrăgea în mod deosebit: tantrismul şi diferitele forme de yoga populară, aşa cum le întâlnea în legende şi folclor. Aceste aspecte fuseseră neglijate atât de savanţii occidentali, cât şi de cei autohtoni. “Descopeream în textele tantrice că India nu era pe de-a-ntregul ascetică, idealistă şi pesimistă. Exista o tradiţie întreagă care accepta viaţa şi timpul; nu le considera nici iluzii, nici izvor de suferinţă încarnată ca singur fel de a fi în lume, în care libertatea absolută poate fi cucerită. De pe atunci înţelesesem deja că India nu cunoscuse numai dorinţa de libertate, ci şi setea de libertate; crezuse în existenţa unei prezenţe beatifice şi autohtone, aici pe pământ şi în Timp.”(Memorii)

Folcloristul Lucrările majore de folcloristică a lui Eliade sunt: Folclorul ca instrument de cunoaştere (1937), Comentarii la legenda Meşterului Manole (1943) şi De la Zalmoxis la Gengis-Han (1970). În cea din urmă prezintă cele mai importante tradiţii mitologice şi creaţii folclorice ale românilor. Strălucitelor interpretări aleMioriţei şi Meşterului Manole li se adaugă analiza mitului cosmogonic popular românesc, cel al descălecatului şi cultului mătrăgunei. Studiile de sinteză au fost anticipate de ample analize, urmărind variate aspecte ale folcloristicii: origini, istoric, interpretare, culegeri, traduceri, studii comparate, surse de inspiraţie pentru literatura cultă. Articolele şi tratatele lui Mircea Eliade condamnă diletantismul şi impostura, îmbină armonios sinteza, erudiţia cu accesibilitatea. Deşi nu-i displace eseul, improvizaţia spumoasă, fără plan, contactul direct cu textul constituie o cerinţă de bază a hermeneuticii * sale. Este evidenţiată şi demonstrată genialitatea folclorului românesc, în comparaţie cu manifestările similare ale altor popoare, în strălucite pagini de analiză pe text. Erudiţia, temeinica documentare, precizia, rigoarea şi originalitatea caracterizează contribuţiile lui Mircea Eliade prin care folclorul românesc se integrează în mod firesc în universalitate.

Eseist Eliade a selectat o mică parte din cele peste o mie de eseuri ale sale, publicându-le în trei volume: Oceanografie(1934), Fragmentariu(1939) şi Insula lui Euthanasius(1943). Remarcăm varietatea tematică a problemelor dezbătute: filozofie a culturii, sociologie, etnologie, lingvistică, etimologie, teorie a literaturii. Sunt prezentaţi scriitori şi filosofi, discutându-se opere din literatura spaniolă, italiană, engleză, franceză şi română. Cele mai des întâlnite nume din spiritualitatea românească sunt: Eminescu, Hasdeu, Iorga, Pârvan şi Blaga. Una dintre ideile obsedante ale esteticii interbelice a lui Mircea Eliade este încrederea nestrămutată în destinul excepţional al României, în fertilitatea sa spirituală. Efervescenţa noastră culturală este comparată cu sterilitatea din Franţa, Italia sau Spania. Aceste contestări nu sunt făcute de un diletant demagog, ci de unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai literaturii universale, autor, încă de pe atunci, al câtorva pătrunzătoare analize asupra spiritualităţii occidentale, clasice şi moderne.

O dominantă a spiritualităţii româneşti asupra căreia atrage atenţia Mircea Eliade este prezenţa vie, permanentă a istoriei. Această dominantă culturală românească încă de la începuturile ei, de la Dimitrie Cantemir. Îngemănarea dintre specificul naţional, şi cel universal, continuitatea filonului românesc de-a lungul veacurilor şi creaţia populară ca permanent izvor al culturii noastre în muzică, plastică, literatură - iată dominantele spiritualităţii româneşti în viziunea lui Mircea Eliade.

Romancier, nuvelist Primul roman, Isabel şi apele diavolului(1930) apare în timp ce autorul se alfa în India. Celebritatea scriitorului se datorează romanului autobiografic Maitreyi(1933). Romanul imediat următor, Întoarcerea din rai (1934) îi prezintă pe tinerii propriei generaţii - fără ideal şi fără certitudini - în miezul evenimentelor sociale din 1932-1933. Folosind tehnica monologului interior, autorul plasează acţiunea la cafeneaua Corso, în redacţia unui ziar şi la uzinele Griviţa, în timpul grevei. Romanul se încheie cu sinuciderea personajului principal, Paul Anicet, care-şi pusese întrebarea dacă un bărbat poate iubi, în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate, două femei. Aparent o continuare a romanului Huliganii, frescă socială de o deosebită autenticitate şi complexitate, care-şi are propria sa autonomie. Scriitorul renunţă la tehnica monologului interior, deşi e convins că noua modalitate e infinit mai facilă. Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, mai ales în Bucureştii anilor 1931-1934. Personajele sunt, în marea majoritate, tineri între 18 şi 25 de ani, având în ei ceva din nihilismul eroilor lui Dostoevski. Nonconformişti, cu o uriaşă încredere în ei, considerând problemele de sexologie esenţiale, cred că lumea începe cu ei. Plini de contradicţii, nu le pasă de prieteni sau de propria familie, nu-şi respectă cuvântul dat, nu au nici milă, nici complexe. Cartea pune în discuţie problema conflictului dintre generaţii şi a destrămării familiei. Crearea unor personaje viabile, care se comportă şi discută dezinvolt într-o societate zugrăvită cu fervoare - iată unul dintre meritele principale ale cărţii.

În Domnişoara Christina(1936) şi Şarpele(1937) fantasticul are profunde rădăcini în folclorul românesc. Nuntă în cer(1938) e o fascinantă poveste de dragoste, considerată după aproape un jumătate de veac de la apariţie (1984) cel mai bun roman străin publicat în Italia. Scrisă în limba română între 1949 şi 1954,Noaptea de Sânziene a apărut în traducere franceză în 1955 sub titlul Forêt interdite. Ulterior, a fost tipărită şi în româneşte, într-un tiraj redus, la Paris, în 1971. În ţară cartea nu a putut să apară decât după decembrie 1989. Amplă frescă social-istorică, cu numeroase personaje,Noaptea de Sânziene a fost socotită de autor drept capodoperă a sa. Acţiunea se petrece în 1936 şi 1948, cu întoarceri fireşti în timp. Cadrul romanului e cel românesc. Apar fugar şi peisaje din Anglia, Portugalia şi Franţa. Prezenţa ţării noastre e însă obsedantă, iar atmosfera epocii e de o autenticitate unică. Romanul prezintă magistral teroarea rebeliunii legionare şi vremurile tulburi postbelice. Lichelismul, oportunismul şi cameleonismul câtorva personaje apar în aqua forte, iar grotescul şi insolitul nu lipsesc. Noaptea de Sânziene conţine şi elemente fantastice, stranii, introduse în mod firesc în ţesătura realistă. Romanul pune problema “ieşirii din timp”. Eroul ar fi vrut ca, pentru el, timpul să se oprească în loc.

Nuvelistica fantastică reprezintă un alt fascinant capitol, începând cu lucrările scrise în 1940 (Nopţile la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger) şi sfârşind cu proza ultimelor patru decenii de viaţă, când au apărut capodoperele La ţigănci(1959) şi Pe strada Mântuleasa(1967).

În memorialistică, Mircea Eliade sintetizează drumul propriei sale vieţi: “Traiectoria mea biografică şi culturală: Bucureşti, Calcutta, Lisabona, Paris, Chicago. Numai după epoca de activitate intensă şi frenetică de la 1933 la 1940, aveam dreptul să mă «detaşez» de momentul românesc şi să încep să mă gândesc să scriu pentru un public mai vast şi dintr-o perspectivă universală”.

* Hermeneutică - arta sau ştiinţa de a interpreta textele vechi, în special textele biblice; ştiinţa exegezei

SURSA

Fantasticul in proza lui Mircea Eliade

noreply@blogger.com (at) — Sat, 08 Nov 2008 12:24:00 +0000

Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă, caracterizat prin mister, suspans, incertitudine. Ca specie literară aparte este recunoscută în sec. al XIX-lea.

Enumerăm ca trăsături caracteristice ale literaturii fantastice:

- apariţia unui element misterios, care perturbă ordinea firească a realităţii; el aduce nelinişte sau spaimă personajelor, care se straduiesc să înţeleagă ce se întâmplă de fapt, să găsească o justificare a evenimentelor fără precedent în care sunt angrenate. În final, nici o explicaţie nu se dovedeste pe deplin satisfacătoare.
- existenţa celor două planuri: real-ireal (două universuri paralele), sacru şi profan;
- dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu;
- compoziţia gradată a naraţiunii

ce intreţine tensiunea epică şi finalul ambiguu;
- ezitarea eroului de a opta pentru o explicaţie şi relatarea întâmplărilor la
persoana I, scrierea căpătând astfel mai multă credibilitate.
Există două mari etape în proza literară a lui Mircea Eliade :
A. Etapa interbelică cuprinde adolescenţa şi tinereţea creatorului (cca. 1920 – 1945), în care ficţiunea este cu precădere realistă.

- Primul roman de acest tip, Domnişoara Christina (1936), preia formula romanului de serie neagră, în vogă atunci în literaturile occidentale. Scrierea se conformează tiparului vremii : motivul central este acela al strigoiului; erou narativ este tânarul Egor; se trece de la evenimentul cotidian (vizita la conacul familiei Moscu) la acela pur fantastic (actul erotic cu un strigoi, Christina), treptat; se produc evenimente fantastice şi terifiante (manuşa care se face pulbere la atingere, moartea Sandei, explicabilă doar prin sugestie demonică); interesul narativ constă în descrierea inexplicabilului malefic.
- Un an mai târziu, romanul Şarpele (1937) conturează limpede tendinţele proprii. Punctul de interes profan este urmărirea unei istorii erotice, în care apar procedee ale epicii fantastice- metamorfoza, anticipaţia, confuzia om-animal etc.. La acest nivel se recunosc scenarii mitice: cel al labirintului, al epifaniei, al cuplului primordial.
- Următoarele doua proze, Secretul doctorului Honigberger (1940) şi Nopţi
la Serampore (1940), reprezinta o deplasare de pe teritoriul mitic autohton catre acela indian. Întâlnim clişee narative ca: dispariţia inexplicabilă, detectivul, ancheta, cadrul exotic, experienţa magică.
- Romanul Noaptea de Sânziene, elaborat între anii 1948 – 1954, este cea mai amplă creaţie epica a autorului. Un întreg roman, cuprinzând doisprezece ani de istorie, personajeşi situaţii complexe, a fost scris pentru a detalia narativ premoniţia că o maşina, absentă la o prima întâlnire de dragoste, va apărea la o altă întâlnire şi se va face nevăzută “exact la miezul nopţii”.

B. Etapa postbelică se întinde pe patru decenii, în ea dominând naraţiunile mitico-fantastice, elaborate dupa o formulă proprie.

Naraţiunile din primii ani postbelici (Un om mare, 1945, Douasprezece mii de capete de vite, 1952; Fata capitanului, 1955; Ghicitor în pietre, 1959; O fotografie veche de paisprezece ani, 1959; La ţiganci, 1959), adunate în volumul Nuvele, publicat la Madrid în 1963, afirmă formula narativă originală. Fiecare prezintă impunerea în cotidian a unor forţe obscure, de o natură necunoscută, sugerată prin raportare la stratul cultural mitologic. Manifestarea acestor forţe este urmărită prin următoarele situaţii narative fantastice: macantropia, întoarcerea în timp, închiderea într-un cerc mitologic, divinaţia, vindecarea magică, trecerea într-un alt tip de existenţă. Cele mai multe naraţiuni contin o istorie lineară, cu fapte inexplicabile care capătă sens prin raportare la scenarii mitice.

În deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut, Eliade continuă să producă fictiuni Pelerina (1975), Les trois grâces (1976), Tinereţe fără de tinerete (1976), În curte la Dionis (1977), Noăasprezece trandafiri (1979), Dayan (1980), La umbra unui crin (1982) în care se manifestă acelaşi mecanism epic mitico-fantastic.

Se poate vorbi şi de mitizarea unui spaţiu, acela bucureştean, pe care scriitorul nu a renunţat să îl transfigureze artistic, nici după trei sau patru decenii de exil.
Reprezentant al mitului Orfeu şi Euridice, cuplul Adrian şi Leana fusese prezentat încă în nuvela Pe strada Mântuleasa, pentru a deveni subiect central în nuvela În curte la Dionis. Ieronim Thanase este preluat în romanul Nouăsprezece trandafiri din povestirea Uniforme de general. Detectivul Albini acţionează în romanul Nouăsprezece trandafiri, ca şi în Les trois grâces sau în Pelerina, ultima nuvelă a lui Eliade.

Perspectiva sacră se opune cotidianulu, iar evenimentul fantastic, profan, este izolat în simpla sa fenomenalitate. Discursul fantastic rezolvă, în proza lui Eliade, contradicţia dintre sacru şi profan .
_{Referinte :}
_{1. Culianu, Ioan Petru, Mircea Eliade, , ed. a II-a, Ed. Polirom, Iaşi 2004}
_{2. Raducea, Ioan, drd., Formule ale prozei fantastice eliadesti, Revista ROST, nr. 2, aprilie 2003}

_SURSA

noreply@blogger.com (at) — Wed, 17 Sep 2008 21:46:00 +0000

http://tanarul-scriitor.com/cuvinte-catre-tineri/cuvinte-catre-tineri-zoe-dumitrescu-busulenga/

noreply@blogger.com (at) — Wed, 23 Jul 2008 05:47:00 +0000

"Calomnii mitologice" de Octavian Paler

noreply@blogger.com (at) — Tue, 10 Jun 2008 11:13:00 +0000

Am terminat de curand "Calomnii mitologice" de Octavian Paler. Cartea porneste de la ideea ca lumea moderna nu mai poate crea mituri ca in antichitate. Singurele mituri moderne, care le pot egala pe cele antice, sunt produse de o capodopera literara. In jurul acestei idei sunt tesute conferinte filosofice nerostite care vorbesc despre dragoste, batranete si viata.
Intalnim ganduri despre idealism: "Azi, oamenii lucizi nu-si pot permite prea multe iluzii. Ei stiu ca idealismul e anacronic, e nerentabil." Despre sensul vietii: "ca nu poti obtine nimic esential in viata fara a avea o convingere". Unul dintre discursuri ne vorbeste despre Don Quijote care a rezolvat cea mai incalcita problema a filosofiei, si anume rostul vietii. Pentru cei mai multi dintre noi, viata reprezinta un drum intre o nastere si o moarte. Un drum presarat cu vanitati, ambitii, alergand dupa bani, succes si glorie. Apoi ne intrebam daca viata nu este absurda totusi. Pentru Don Quijote dragostea este un motiv suficient pentru a trai. O alta conferinta aduce in discutie indemnul grecilor antici pentru masura. Octavian Paler fiind de parere ca pentru a da adevarata ta masura in viata, trebuie sa fii fara masura: sa doresti, sa crezi, sa visezi cu toata puterea fiintei.
Octavian Paler ne duce pas cu pas in lumea vechii Grecii, al[turi de marile mituri. Dar ce-ar fi fost Olimpul fara acestea? Ajuns pe urmele legenderlor, scriitorul n-a gasit decat o stanca arida, unde nici caprele nu urcau. Olimpul este altceva decat un munte innobilat de aura povestilor, fara zeii grecilor care nu tineau deloc sa se ridice deasupra slabiciunilor omenesti. Iluzia poate avea, uneori, mai multa grandoare decat realitatea. Aceasta realitate este intarita de cuvintele lui Nietzsche, care spunea ca intreaga conceptie a grecilor despre frumusete a iesit din durere. Ca grecii si-au creat anume niste zei senini, care sa-i ajute sa iasa din starea lor persimista.
Acestea sunt doar cateva dintre ideile acestor conferinte imaginare.
La finalul cartii, scriitorul ne duce incet, dar sigur, la concluzia ca anticii apelau la mituri pentru a spune cu ajutorul lor cum intelegeau lumea.

Un veac de singuratate

noreply@blogger.com (at) — Mon, 05 May 2008 17:04:00 +0000

Un veac de singuratate este una dintre capodoperele mondiale ale genului epic. Este uimitoare lumea imaginara creata de Gabiel Garcia Marquez, cu atat mai mult cu cat, cititorii raman marcati, si asta datorita unei tehnici care face ca si cele mai stranii idei sa devina extrem de familiare.

Actiunea, derulata pe o perioada de peste o suta de ani se petrece, in intregime, intr-o asezare numita Macondo. La inceputul romanului cuprindea doar cateva case pentru ca in decursul anului sa se dezvolte, dar concentrat mereu in jurul locuintei familiei Buendia. Membrii ei sunt primii locatari si intemeietorii oraselului, nucleul tuturor evenimentelor si de multe ori cauza lor.

Axul in jurul caruia se rotesc personajele este Ursula, mama care conduce gospodaria. Este personajul prin ochii caruia vedem felul in care se transforma sotul, copiii, nepotii si stranepotii dupa ce trec prin nenumarate intamplari. Ursula se ghideaza in viata dupa vorbele batranilor care o calauzesc si o ajuta sa supravietuiasca peste o suta de ani. Isi pastreaza increderea in ordinea lucrurilor, si ea este cea care va veghea asupra conduitei fetelor din familie, ea le va invata cum sa intretina gospodaria. De asemenea, le va dezvalui fetelor secrete ale leacurilor din strabuni care ar putea sa vindece si cele mai cumplite boli. Atunci cand simte ca nu mai poate controla anumite lucruri, cu calm le lasa in voia destinului.

Celelalte personaje feminine, Pilar Ternera-ghicitoarea, Rebeca, Remedios, Amaranta, se lasa stapanite de simturi, sunt pasionate fie in iubire, fie in ura lor, au o evolutie meteorica in roman si poate numai Fernanda reuseste sa pastreze intr-un fel traditiile in casa coplesita de sosirea neincetata a familiei si prietenilor care pleaca si se intorc, mereu mai multi si tulburatori.

Evenimentele lumii se rasfrang si in lumea satului Macondo ca intr-o oglinda, trecerea periodica a unor tigani condusi de Melchiade aduce noutatile din lume: o lupa, o oglinda, proteza dentara, un covor zburator, alambic pentru a face aur, sau harti.

De fiecare data Jose Arcadio Buendia e cuprins de febra noului, are planuri si se inchide in camera lui, lucrand cu tenacitate si meticulozitate pana reuseste sa realizeze ceea ce isi pune in gand. Dintre barbatii familiei al doilea Aureliano are o traiectorie fantastica, devine un luptator curajos si apreciat, va fi desemnat erou national, e aclamat si urmat pretuntindeni,

Viata satului se schimba in urma evenimentelor majore, se introduce calea ferata, incep apoi ploile care dureaza patru ani, unsprezece luni si doua zile si transforma totul in canale pline de apa murdara si mult noroi

Iar dupa ploaie urmeaza o perioada nesfarsita de seceta si oamenii incep sa moara in numar tot mai mare si satul, dupa ani dupa o uimitoare ascensiune, devine din nou aproape pustiu, lipsit de culoare si rupt total de restul lumii.

Familia Buendias
Personajele masculine sunt caracterizate de o rutina obsesiva. Sunt plini de energie si inteligenta, ce le genereaza sete pentru proiecte ambitioase sau sexualitate pasionala. Nu sunt capabili sa obtina realizari de termen lung, iar vietile lor sunt dominate de o violenta irationala.

Personajele feminine din roman sunt caracterizate de aceeasi energie debordanta. Sunt ferm ancorate in in realitatea de zi cu zi, sunt la fel de obsesive ca si barbatii.

O alta caracteristica a personajelor din roman este redundanta numelor, nucleul fiind si de aceasta data, prenumele purtate de membrii familiei Buendia.

recenzie a cartii "Un veac de singuratate" de Gabiel Garcia Marquez preluata de pe site-ul: www.studentie.ro

Variatiuni enigmatice

noreply@blogger.com (at) — Sun, 20 Apr 2008 16:22:00 +0000

VARIATIUNI ENIGMATICE este o piesa despre dragoste si moarte, despre dragoste dincolo de moarte. Este povestea unui triunghi amoros ce-i reuneste pe cei doi protagonisti. Amandoi au iubit aceeasi femeie, dar fiecare in felul sau.

Un mare scriitor, laureat al premiului Nobel, o cunoaste in tinerete pe femeia visurilor sale, dar nu se casatoreste cu ea. Pleaca departe de aceasta persoana, se izoleaza de oameni, devine un singuratic. Parca sufletul i se opreste in loc, in timpul in care a trait clipe sublime cu femeia iubita. El o pastreaza in memorie multi ani pentru a putea sa-i scrie si sa-i dedice volume.

Un barbat obisnuit, profesor de muzica, se casatoreste cu ea, o iubeste si ii dedica intreaga viata. Dupa doi ani de convietuire, sotia moare si acesta ii descopera corespondenta cu scriitorul. Sotul continua sa-i scrie multi ani in numele ei. Pentru el, era ca si cum sotia lui n-ar fi murit.

Dupa 15 ani are loc o intalnire dramatica intre cei doi barbati, care-si disputa iubirea cu infrigurare.

Cei doi mari actori dau viata, cu infinita caldura, unei povesti zguduitoare.

Alexandru Repan si Mircea Diaconu, doua recitaluri de amploare emotionala se reunesc intr-un ansamblu tensionat. Spectacolul este inzestrat cu dinamism psihologic in care domina prin stabilitate actorul Mircea Diaconu, iar adancimea abisala ii revine actorului Alexandru Repan. Jocul cu efecte dramatice se incheie cu succes.

David Lodge si lumea contemporana

noreply@blogger.com (at) — Sat, 05 Apr 2008 12:17:00 +0000

de Stancuta Ramona Lazea

In lucrarea de fata mi-am propus sa demonstrez ca scriitorul britanic este indiscutabil, un romancier de exceptie, de prim rang. El parodiaza tipologia umana si conventiile sociale. Crede in puterea comediei, care este atat de utila astazi, cand totul pare intunecat, posomorat si patruns de mirosul saraciei. Oamenii sunt ingrijorati iar fetele le sunt ridate. Exista o mare nevoie de fericire.

In consecinta, am decis sa analizez romanul de campus, discutand trilogia care i-a adus notorietate lui David Lodge, care a intrigat, a entuziasmat si a amuzat cititori din intreaga lume. Sunt prezentati oameni moderni, probleme si idei in voga. A rade este sanatos. Si dupa ce a ras din toata inima pe parcursul lecturarii celor 900 de pagini ale trilogiei care atinge subiecte precum casatorii, aventuri amoroase si in special viata academica, cititorul este provocat sa citeasca mai mult. Prin intermediul acestei lucrari, intentionez sa ajut cititorul sa se relaxeze si sa savureze dulcele gust al comediei in viziunea lui David Lodge, in acelasi mod in care am facut-o eu in timp ce am scris-o.

Pe de alta parte, decizia mea de a alege ca subiect de analiza pentru teza pe David Lodge, s-a bazat si pe alte elemente. Am avut o curiozitate legata de invatamintele Bisericii Catolice, lucruri pe care putini oameni le cunosc in detaliu. Din moment ce unele dintre romanele lui David Lodge pot fi considerate exemple in acest sens, am decis sa le folosesc pentru a furniza o noua perspectiva asupra vietii in spatele acestor ziduri. Procesul de cercetare s-a dovedit a fi foarte interesant, instructiv, atractiv, cu valori educative si morale – si sper eu, va avea acelasi impact asupra cititorului. Analiza mea se bazeaza si pe produsul critic al autorului, reflectat de atmosfera istorica din perioada cand a creat aceste opere. Voi incerca sa scot in evidenta distinctia dintre fapt si fictiune, explicand abordarea personala a autorului. In ce masura a reusit David Lodge sa-si demonstreze abilitatile de profesor ce scrie romane?

continuare aici

Recviem pentru un vis

noreply@blogger.com (at) — Sun, 16 Mar 2008 16:55:00 +0000

de Hubert Selby Jr.

Tema cartii este escaladarea unei obsesii. Dependenta=distrugere.

Povestea arata legatura dintre diferitele forme de dependente: televizorul, cafeaua, drogurile. Rezultatul afecteaza corpul si mentine treaz visul.

Povestea este un recviem pentru un vis ce a murit, un cântec despre spulberarea acelui vis si despre abisurile mortii sale.

Personajele din Requiem se distrug tocmai pentru ca nu izbutesc sa discearna esentialul de ceea ce este derizoriu.

Cartea se refera in mod special la consumism. Oamenii sunt amagiti de iluzia unei vieti mai bune prin consumism. Asa cum este America, o societate de consum.

Patru personaje din Brooklyn îsi traiesc drama dependentei lor de heroina, cocaina sau pilule de slabire. Destinele lor sunt urmarite in paralel. O vaduva care este dependenta de TV si de mancare si care se hotaraste sa ia pastile de slabit pe baza de amfetamine pentru a putea participa la o emisiune Tv, la care, in realitate nu va ajunge niciodata. Si celelalte 3 personaje dependente de droguri intre care si fiul acestei vaduve.

In prima parte a cartii toate personajele au planuri de viitor pentru ca inca dependentele nu le controleaza viata in mare masura. Vaduva planuieste sa slabeasca, iar cei trei planuiesc sa faca trafic de droguri, iar cu banii obtinuti sa deschida o cafenea.

(interesant este ca la un moment dat, vaduva parca intrezareste realitatea, ca stie ca nu va fi chemata niciodata la emisiunea TV, dar ca toate actiunile pe care le facea, de a slabi, de a astepta scrisoarea postasului in fiecare zi, ii dadeau un motiv sa traiasca. Se simtea singura si era un impuls pentru viata, pentru un vis, era o iluzie, era un motiv sa se scoale dimineata, sa se aranjeze, sa iasa in curte, sa fie admirata de prietenele-vecine din Brooklyn).

In a doua parte a cartii, toate personajele decad total, ajung pe cea mai de jos treapta a societatii. Vaduva ajunge la o casa de nebuni din cauza unui diagnostic pus gresit de catre un medic, fiul ei ajunge in spital si i se amputeaza un brat din cauza unei infectii de la o injectie, prietenul lui ajunge in inchisoare si este abuzat sexual, iar prietena lui, de asemenea, toxicomana se prostitueaza pentru a-si face rost de doza zilnica de drog.

Ce este mai rau, ca niciunul dintre ei nu constientizeaza dependenta lor. Niciunul nu se considera toxicoman.

Ideea cartii a fost foarte interesanta, dar din punct de vedere literar, are un stil foarte aliterar. Are o fraza de vreo jumatate de pagina lungime, nu foloseste dialoguri, ci dialogurile sunt scrise in rand obisnuit, de la un moment dat, nu stii cine a continuat distutia, nu-ti da nici un indiciu.

Este o carte suprarealista, descrie cu lux de amanunte chinurile si crizele prin care trec si limbajul toxicomanilor, la nivelul cel mai de jos.

Insusi scriitorul a fost dependent de heroina si internat de multe ori. Nascut in 1928, a murit acum 4 ani.

Venetia

noreply@blogger.com (at) — Mon, 21 Jan 2008 21:48:00 +0000

Venezia di notte

From: Nicolai, 4 weeks ago

| View | Upload your own

Questo PPS vi offre la possibilità di scoprire il fascino di Venezia di notte. È una raccolta di immagini e scorci panoramici di una delle città più belle del Mondo

SlideShare Link

Punctul central insingurat

noreply@blogger.com (at) — Tue, 15 Jan 2008 22:29:00 +0000

"Am terminat de citit Hesse “Jocul cu margele de sticla”, carte imprumutata de la Agni acum doua saptamani. Nu doresc sa va « plicitsesc » cu comentarii interminabile despre spiritul Castalian si despre ideea unei aristocratii inchinate culturii dar, un comentariu dedicat contributiei spiritului la istoria universala este absolut necesar.
Viata culturala, re-evaluarea tuturor adevarurilor « caldute » de pana acum, nesfarsitele zile petrecute doar in compania aproape divina a unei carti, noptile pline de farmec in care facem primele incercari de proza sau de poezie – acest mod de viata poate fi intruchiparea fericirii iar, nu rar, in momentele noastre de aroganta, nu am afirmat « Aceasta este fericirea, noi am gasit solutia, compromisul divin ! ». Dar, de cele mai multe ori, spiritul zguduie intreg pachetul de mituri pe care le-ai primit inca din leagan, distruge un mecanism foarte eficient de protejare a individului prin naivitate, prin lipsa unor mari nesigurante sau a unor crize de proportii. Pierzi, adevarat, dar castigi ceva etern – castigi Ideea.

Parcurgand acest drum initiatic, prima noastra tendinta este sa ne distantam de cei care nu impartasesc noile noastre adevaruri, de cei care nu au iesit din « pestera » imbratisand naivitatea. Devenind aroganti, devenim o aristocratie bazata doar pe invidie, ura impotriva umanului, dorindu-ne propriul turn de fildes.

Aici intervine admiratia mea pentru Castalia si pentru magister-ludi Knecht (taram si personaj, ce-i drept, imaginare). Castalia era o provincie, asemanatoare unei republici independente, in care toate spiritele libere, in care intreaga elita a tarii, beneficia de sprijin in studiile lor ; era ceva minunat, aproape desavarsit. Dar, ca si toate lucrurile de pe lume, pana si aceste institutii trebuiau sa piara candva, victime ale intereselor “profane”. Knecht a fost cel care a constientizat ca intreg spiritul Castalia s-a imbolnavit, aflandu-se in primejdie, datoriata distantarii lor de ceilalti, de societatea profanilor. Acesta a inteles ca tot ce-i era drag, ceea ce el considera cel mai de pret comoara a umanitatii, era doar o mica parte a lumii - un adevar pe care nu l-a uitat niciodata.

Hesse a incercat sa prezinte grava greseala in care se afla majoritatea spritelor, distrugand inca o iluzie – spiritul, este si el, profan. Istoria spiritului si istoria umanitatii, nu vor putea fi, niciodata, sperate ! "

Sursa:

http://unzvon.weblog.ro/2007-10-21/202834/Punctul-central-insingurat.html

Ce au citit englezii in 2007

noreply@blogger.com (at) — Fri, 11 Jan 2008 07:22:00 +0000

* Intr-un top 100 al vanzarilor pe 2007, reprodus de "The Guardian", cumuland toate categoriile si genurile, primul loc il ocupa ultimul volum din "Harry Potter

Se pare ca englezii citesc mult policier si thriller: John Grisham, Ian Rankin sau Stephen King nu lipsesc din acest top.
Un clasic in viata ca Ian McEwan figureaza cu doua titluri, in vreme ce o traducere ca "Suita franceza" atinge pozitia 20 in vanzari.
"The God Delusion", controversatul volum non-fiction al lui Richard Dawkins despre "moartea" lui Dumnezeu, ajunge si el in top 20, semn ca fascinatia publicului pentru genul Dan Brown e inca la mare cinste.
chick-lit, povesti de dragoste, drame, retete de bucatarie, romane politiste, thrillere politico-religioase.

Un rol important in vanzari il au numeroasele cluburi de cititori (virtuale), unde se discuta carti, un reper pretios pentru cineva care intra rar intr-o librarie, dar vrea sa citeasca o carte buna.

Prelucrare dupa Florina Pirjol - critic literar

Philippe Jaroussky

noreply@blogger.com (at) — Sat, 15 Dec 2007 16:04:00 +0000

Philippe Jaroussky
cel mai bun cantaret de opera al Frantei in anul 2007

"Sibiu – Dragostea mea"

noreply@blogger.com (at) — Thu, 06 Dec 2007 18:35:00 +0000

Ion Besoiu a facut un documentar "de dragoste" pentru orasul in care s-a nascut

"Sibiu nu e Capitala Culturala Europeana doar in 2007"

Iulia Blaga
Miercuri, 05 Decembrie 2007

» Plecat din Sibiu pe cand avea 34 de ani, Ion Besoiu se reintoarce cu un film documentar inchinat orasului, film pe care il va lansa pe 15 decembrie.
» In tineretea sibiana, actorul scria versuri si era bun la istorie, dar cel care i-a cultivat pasiunea pentru teatru a fost Radu Stanca.
» Actorul e foarte surprins ca "Toate panzele sus" – lansat pe DVD intr-o stare tehnica foarte buna – are atat de multi fani din toate generatiile.

» Cum ati ajuns sa faceti "Sibiu– Dragostea mea"?

E o idee mai veche. Ca si Tudor Arghezi in "Cu bastonul prin Bucuresti", m-am gandit la o plimbare prin Sibiu in care sa vorbesc despre oras, despre oamenii care au trait sau care traiesc acum acolo. Acest film e si un argument (de ce a fost ales orasul Capitala Culturala Europeana?), e si o amintire duioasa, e si o aplecare peste trecutul meu ingemanat cu orasul, si – cum sa spun – si o lacrima peste mormintele celor care nu mai sunt. Am aproape 77 de ani si am cunoscut orasul de dinainte de razboi. Am fost indragostit de el. (continuare)

surs: www.romanialibera.ro

Selectii de stiri

noreply@blogger.com (at) — Sat, 24 Nov 2007 14:19:00 +0000

· Turneu Ştefan Hruşcă

Ştefan Hruşcă se află in plin turneu de promovare a celui mai recent album, "Balade speciale" . Deşi locuieşte in Canada, la Toronto, simbolul colindelor romaneşti revine in fiecare an in Romania pentru a oferi publicului cele mai frumoase melodii. Pe 3 decembrie, bucureştenii sunt aşteptaţi la Sala Palatului, la un concert care va conţine atat balade, cat şi colinde.

"Şansa" lui Mălaimare

Actorul Mihai Mălaimare şi-a lansat ieri, la Teatrul ACT, al treilea volum, 'Şansa', o carte autobiografică despre culisele teatrului romanesc. Mihai Mălaimare povesteşte in cartea sa despre intalnirile unice cu personalităţi precum Peter Brook, Jean-Louis Barrault sau Ladislav Fialka, dar şi despre 'galeria celor care intreţin iluzia numită teatru'. Marin Moraru, Dem Rădulescu, Draga Olteanu, Octavian Cotescu, Radu Beligan şi alţi mari actori apar in această carte nu numai in postura de 'monştri sacri', ci şi in cea de personaje uluitoare şi neconvenţionale, ca oameni simpli, amatori de farse şi şicane, după cum a spus regizorul Cornel Todea. Lansarea volumului 'Şansa', a avut loc in cadrul Festivalului Naţional de Teatru, eveniment care se va incheia maine.

Stiri de la Radio Romania Cultural

http://cultural.srr.ro/

"Exista o legatura intre literatura si arta?"

noreply@blogger.com (at) — Sat, 24 Nov 2007 13:52:00 +0000

Formele artei (prin muzica, cuvant si imagine ) au coincis inca de la originea lor.
Din timpuri imemoriale oamenii au cautat sa-si contureze o viziune proprie asupra lumii.Astfel, putem afirma ca originea artei e sacra,exprimarea sentimentului religios pastrandu-se pana in secolul XVII.Un exemplu convingator in acest sens il putem observa in piramide, unde putem releva convietuirea simultana a formelor de arta, respectiv texte, sculptura si pictura.Piramida este adevarul intreg al artei,obtinandu-se un mesaj estetic de ansamblu.Intram chiar in inima artei.Suntem misterul cosmic,ordinea secreta a universului.

Din punct de vedere estetic, simultaneitatea originea formelor artei si permanenta lor conlucrare in crearea mesajului estetic a fost afirmata simultan de celebrul Hegel in ‘’Estetica”si de fondatorul istoriei artei Winhelman in “Istoria artei antice”, pentru a fi reluata de Goethe, Benedeto Croce, Blaga,Baudelaire.
Au fost incercari ale unor ganditori de a proclama literatura “regina artelor”, singura forma de expresie fiind cuvantul.O asemenea incercare de hiperbolizare a rolului literaturii o intalnim la Borges, care proclama ca “universul insasi e o carte din care trebuie sa citim”. Lectura ar fi,dupa aprecierea sa, chiar esenta existentei umane.Aceasta conceptie e preluata de la scolasticii din evul mediu.

Biblia a cautat un raspuns la toate problemele umane,fenomen care, corelat cu faptul ca unele capitole au forma literara, au intarit ideea gresita de a rupe literatura de restul artei, de a-i acorda prioritate.

Foarte multi pictori au redus pictura la conditia muzicii, spunand ca pictorul realizeaza o simfonie de culori.La fel sculptorul realizeaza o simfoniee de linii si volume, iar unii critici literari afirma ca orice bucata litereara buna poate constitui un poem muzical.Daca e adevarat ca toata arta e simfonica,(cascada de armonii),atunci putem explica mai bine aceasta infratire inca din geneza intre literatura, sculptura, pictura, muzica.Aceste forme ale artei fiind gemene, fenomenul de cofunctionare a lor l-am putea numi congeneritate.Multe capodopere muzicale, cum sunt Tosca, Traviata,Rigoleto,Paiate,Oedip de Enescu au fost realizate dupa librete de slaba valoare literara, dar transformate prin forta creatorului.

continuare:

http://www.fanart.ro

Intermezzo cu Dan Puric

noreply@blogger.com (at) — Fri, 16 Nov 2007 22:18:00 +0000

Înainte de a prezenta convorbirea mea cu el, am să vă spun doar că e un mare câştig să te numeri printre prietenii lui Dan Puric.

Motto: „Port îngerul în mijlocul cerului”
Nichita Stănescu – Ridicare de cuvinte –

Dan Puric stabileşte, de la bun început, identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi printr-o cunoaştere absolută. Anticipează, aş spune, esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate, surprinzând, în acelaşi timp, prin structura raţională a ideilor creat chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă este aceea a unei realităţi de natură spirituală, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor această revelaţie încercată de el însuşi, prin ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul soarbe această sevă din cupa pe care o primeşte cu caldă generozitate din mâna artistului, devenind una cu el, transformând secunda în eternitate.
Reporter: Ce mai faceţi, domnule Dan Puric?
Dan Puric: Supravieţuiesc curentului acesta – mă refer la cel artistic – curent majoritar care tinde să către compromis şi vulgaritate. Deci, supravieţuiesc. Până când, nu ştiu.
Rep.: Ce a fost mai întâi, dansul sau teatrul?
D.P.: Undeva, ascunse în negura vremurilor, teatrul şi dansul sunt la frontieră. Amândouă au origine sacră. Am citit într-un dicţionar, britanic cred, că pantomima a apărut cu 80 de ani înainte de Hristos. Ceea ce este interesant la începutul acestui secol şi la sfârşitul celuilalt este că lumea tinde către o sinteză, către o reîntoarcere la această unire. Pentru mine, la început a fost teatrul, după care a venit pantomima. Dansul a venit după aceea, ca o nevoie de comunicare dincolo de cuvânt, ca o nevoie disperată de a desfiinţa prăpastia asta dintre mine şi spectator, care la vremea aceea, când eram student, era destul de bine fixată prin ideologie, o cenzură puternică ce crea această prăpastie de comunicare a adevărului. Acum vedem această prăpastie din ce în ce mai manifestă într-o epocă a informaţiei. Este creată de mentalităţi, de hărţi politice. Şi atunci, dansul nu numai că s-a impus, dar se şi hrăneşte din această foame absolută a omului de pretutindeni de a comunica cu semenii săi, iar dansul, pantomima au această calitate fantastică, precum muzica, de a depăşi frontierele.
Rep.: Creându-se această legătură, simţiţi de acolo, de pe scenă, această emoţie care formează o punte spirituală între dvs. şi public?
D.P.: Da. Ea există şi pesemne că în asta constă unicitatea teatrului de la seară la seară. Acum, de exemplu, păşesc din nou cu emoţie, chiar după patru ani de când joc „Toujours l’amour”, pentru că publicul are o unicitate în fiecare seară. Sacha Guitri spunea că „şi publicul trebuie să aibă talent”. Sunt momente când tu nu eşti într-o pasă bună, dar dai de un public inteligent şi predispus care te ajută. Mai sunt momente când tu eşti într-o pasă foarte bună, dar publicul este inert şi atunci lupţi. Aici este emoţia extraordinară. Aici este partea sacră. Desigur, cu instinctul profesiei, simţi dacă ai comunicat într-adevăr sau încă te mai lupţi sau simţi cum se aşează, dincolo de efort, acea familiaritate care nu are nici o legătură cu termenul ”civil” ci este o familiaritate cu sensul de catarsis.
Rep.: Plecând de la această situaţie, aţi avut vreodată tendinţa să treceţi peste cerinţele obişnuite ale publicului şi să-l purtaţi cu dvs., de mână, undeva, pe o treaptă superioară de spirit şi cultură?
D.P.: Întotdeauna mi-am propus asta. Face parte din programul meu estetic. Mi-am dat seama că face parte din natura mea. Nu am putut, organic, să fac concesii unui public. Şi am jucat peste tot, şi la Polivalentă şi în baruri de noapte, adică nu sunt venit de la Gratowski, fără a denigra experimentul Gratowski. Arta îmblânzeşte spiritul, iar în om există acel „ceva” neîntinat, la care, dacă apelezi, nu faci nici un fel de concesii. Chaplin spunea: „Publicul trebuie să râdă când vreau eu”. Iar el ştia când. Este o educaţie nu explicită ci implicită a publicului. Nu forţezi. Există şi un public de calitate care îşi poate educa actorii. În câmpul teatrului românesc, publicul este segmentat. La Polivalentă, unde am jucat, cerinţele sunt ceva mai primitive: dacă le dai ceea ce trebuie, merg extraordinar, De fapt, este adevărat ce spunea Dante, că „opera de artă este ca o pâine din care toţi mâncăm”. Unii mănâncă coaja, alţii miezul. Trebuie să ai o strategie ca să ştii unde şi pentru ce te duci. Şi cum ataci genul respectiv de public.
Eu nu am desconsiderat nici un gen de spectacol. Am desconsiderat actorii care se pretează şi, în loc să-şi facă meseria, joacă genul. Există şuşe, şi am văzut actori care au făcut din asta un gen aparte, mai ales în America. Spectacole imense, dar acolo era vorba de o profesionalitate extraordinară. Este important să nu te dezici, să nu joci ce ţi se cere, ci ceea ce vrei tu să dai, aducând, cu gesturi infinitezimale, publicul acolo unde vrei tu. Nu e vorba de a forţa, nici de a fi moralizator. Am zis „implicit”. Trebuie găsită acea parte interioară neîntinată care, de fapt, pe toţi ne uneşte.
Rep.: Care credeţi că este punctul dvs. sensibil?*
D.P.: Este alergia mea la creditarea imposturii. Devin alergic, devin nervos, îmi pierd echilibrul când văd aşa ceva. Speranţa mea mare a fost că după ’89 se vor deschide nişte canale pentru competenţă, pentru performanţă, pentru ceea ce are România mai bun. Şi, de fapt, s-au deschis nişte canale, dar erau de „canalizare”. Adică a fost efectul a ceea ce s-a însămânţat la „Cântarea României”. A fost, de altfel, o iniţiativă bună, dar a ajuns un prăpăd. Amatorismul ăsta de cea mai proastă calitate, diletantismul, pe toate posturile de televiziune. Artişti, colegi cu mine de breaslă, se pretează la această erodare a deontologiei profesionale, erodare care vine din interior. Acestor grupuri care apar pe la televizor şi chiar actori care fac emisiuni jalnice, le citeşti radiografia, nivelul scăzut de cultură. Ei confundă dezinhibiţia cu tupeul. Când văd că publicul românesc este hrănit astfel, cu un singur fel de mâncare, devin alergic, nervos, devin trist, nu pot rămâne calm. Poate că ăsta e punctul meu slab, că, în esenţă, mă doare poporul român. Am senzaţia că merităm o soartă mai bună şi că de fapt omorâm ceea ce avem mai bun în noi. Ne consumăm tragic valorile, pe undeva colateral. De unde atâta vulgaritate în ţara asta? De unde atâta încurajare a ei? De unde atâta prost gust, atâta egoism? De unde atâta instituţionalizare a prostului gust? Nu avem bani să plătim marii maeştri, nu avem bani pentru Teatrul Naţional şi alte teatre, dar avem bani să băgăm în emisiuni TV care nu fac altceva decât să ne degradeze zilnic, cu doze homeopatice, sistemul nervos... Avem bani pentru imposturi. Şi în teatru, oameni care doar mimează o elită... Sunt spectacole care se joacă doar de 5-10 ori, dar consumă miliarde...
Nu există o responsabilitate a actului artistic. S-a creat o piaţă artificială cu false valori şi cu valori de mâna a treia, care merg din plin. Baudelaire, care vedea perfect acest virus ce mimează virtuţile unui artist, spune că „între artistul autentic şi popor s-a băgat artistul burghez”. Şi ai senzaţia că lumea nu mai vrea altceva, din moment ce i se dă acelaşi lucru. Acesta este punctul meu sensibil, să-mi văd poporul jignit de oameni care sunt din acelaşi popor cu mine, care au destinele unor televiziuni, ale unor instituţii culturale în mâini, şi care nu au făcut nimic.
Rep.: În acest context, ce vă fascinează şi ce vă nemulţumeşte la lumea de azi?
D.P.: Mă fascinează în mod negativ, aşa cum mă şi nemulţumeşte. Mă fascinează graba cu care coboară. Mă tulbură cât de repede se dezice de toate achiziţiile de civilizaţie şi cultură, de dragul economicului, eficientului, neştiind că eficienţa pe moment înseamnă catastrofă în timp. Mă descumpăneşte în temeiurile fiinţei faptul că, din civilizaţia occidentală, vin spre noi nu lucruri care să aducă echilibru, ci care ne dezechilibrează. Cultură şi civilizaţie înseamnă ceva, spirit înseamnă altceva. Am văzut culturi şi civilizaţii mari , care au produs măceluri internaţionale. Nimeni nu-şi cere iertare, de exemplu, în faţa poporului român pentru că l-a condamnat. Nimeni nu-şi pune problema. Este o dovadă de decerebrare, de lobotomie, de distrugere a fundamentelor morale. Nimeni nu şi-a pus problema că s-a format un lagăr în Est, nici o forţă occidentală care are pecetea civilizaţie şi culturii; deci, nu se leagă cu spiritul. Cred, mai degrabă, în spiritul unuia care a suferit, el, spiritul fiind singurul colac de salvare. Văd proliferat cinismul, schimbată ideologia politică în ideologie economic, amândouă fiind la fel de imbecile, fiindcă îl taie pe om de la legătura sa cu miracolul existenţei şi îl reduc la starea de obiect. Şi asta mă descumpăneşte, acest jogging cultural... zicea bine Celibidache: „Sunt civilizaţi care nu ştiu cuvântul adagio”. Noi trebuie să rezistăm ca popor, ca spirit, prin ceea ce avem.
Rep.: Credeţi că unii dintre oameni, cei care încearcă să evadeze undeva, în infinit, rupând barierele finitului în care au trăit până acum, se depărtează de realitate?
D.P.: Este un soi de evadare legitimă, pentru că nu-şi mai găsesc aici identitatea. Să nu considerăm toată populaţia globului retardată, adică să se recunoască în „jocuri şi concursuri” sau alte emisiuni imbecile, făcute să manipuleze un cortex redus. Sunt şi fiinţe cu alte necesităţi, fiinţe mai dotate. Sigur că unii au o anumită fragilitate şi nu pot rezista acestui marş social. Nu poţi cere tuturor să fie nişte luptători. Însă nu este o soluţie. Da, într-un fel e legitim, dar nu este o soluţie. Este un act de criză.
Rep.: Credeţi că există o criză spirituală?
D.P.: Da, există şi ea a fost detectată nu numai de mine, dar şi de alţii înainte. Hegel, de exemplu, care spunea că „arta secolului al XX-lea va muri sub suflul rece al conceptului”. Şi uite că ea, arta, s-a automatizat, s-a comercializat, s-a răcit. S-a despiritualizat. Este un vid spiritual. Pe de altă parte, ea moare şi sub vâlvătăile pornografiei şi visceralităţii.
Rep.: Deciziile le luaţi cu mintea sau cu sufletul?
D.P.: Am momente de mare îndoială, dar cred că în ultimă instanţă decide acea inteligenţă a instinctului. Nu sunt un om calculat, nu sunt nici un pătimaş.
Rep.: Sunteţi un sentimental?
D.P.: Bănuiesc că da, sigur.
Rep.: Credeţi că iubirea este importantă în viaţa omului?
D.P.: Da, este singura sursă care ne defineşte. Nu trebuie redusă doar la instinct. Oamenii trebuie să-şi exerseze iubirea, nu să o mimeze. Trebuie să-ţi cunoşti propriile limite şi pe ale celorlalţi.
Rep.: Aveţi nişte criterii după care daţi valoare omului?
D.P.: În primul rând morale. Leonardo da Vinci spunea că „ultima pecete care se pune în artă este cea morală”, oricât de mare ar fi artistul. Este o moralitate care se respiră ca parfumul de la floare.
Rep.: Dacă, la modul ideal, ar exista un monument al omului, ce aţi fi tentat să scrieţi la baza lui?
D.P.: Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă ar trebui să spunem ceva, în gând, ar trebui spus: „Omule, copil al lui Dumnezeu”. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine şi nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interes economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim, căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi atunci, este un monument al Omului, închinat în permanenţă lui Dumnezeu, pentru că El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.

din cartea: "Post scriptum la prima iubire" de Mihaela Dordea (o carte exceptionala)

sursa: http://www.cetatea.gnomes.ro/pag052.htm

„Trebuie să crezi în ceva!

noreply@blogger.com (at) — Thu, 15 Nov 2007 18:14:00 +0000

- interviu cu actorul Ştefan Iordache –

Motto: „Stele, constelaţii, universuri –

cămăşi ale singurătăţii unui zeu”.

Nichita Stănescu – Frig

S-a spus despre Eminescu că, dacă n-ar fi scris decât poemul „Luceafărul”, tot ar fi fost cel mai mare poet român. Parafrazând, aş spune că este de ajuns să-l vezi pe Ştefan Iordache în „Barrymore” ca să-i recunoşti valoarea.

Înainte de orice, însă, Ştefan Iordache este o alchimie în plină combustie, care se cristalizează după o formulă strict personală, adâncă şi secretă.

Înclin să cred că formele de exprimare a personalităţii artistului sunt sesizabile numai în momentul în care ai şansa să prinzi concretul şi abstractul gândurilor sale într-o imagine absolută a unui univers unic, care se lasă greu dezvăluit. Şi totuşi...

Reporter: Ce mai faceţi, domnule Ştefan Iordache?

Ştefan Iordache: Cum vedeţi, stau de vorbă cu dumneavoastră. Am avut o repetiţie de memorie pentru spectacolul de mâine seară cu Barrymore, care ar fi al treilea. În rest, încerc să mă odihnesc. E cam greu cu zvonurile astea cu cutremurul, dar trecem şi peste asta.

Rep.: Credeţi în astfel de predicţii? (interviul a avut loc pe 14 iunie – n.a.)

Ş.I.: Nu. În asta nu cred. Nu cred că se poate stabili ziua şi ora.

Rep.: În acest context, credeţi în Dumnezeu?

Ş.I.: Da. Foarte tare. Nu sunt habotnic. Deci nu merg în biserici să fac mătănii, dar cred în Dumnezeu. Cred că există în fiecare dintre noi.

Rep.: Plecând de la credinţă, credeţi că omul de azi, care încearcă să rupă barierele finitului şi tinde către infinit, către evadarea din el însuşi, se depărtează de realitate?

Ş.I.: Depinde cât de mult este cu picioarele pe pământ. Eu încerc să fiu cât mai mult cu picioarele pe pământ.

Rep.: Când aveţi de luat o hotărâre, decideţi cu sufletul sau cu raţiunea?

Ş.I.: Din moment ce iau o hotărâre, înseamnă că o iau cu capul. Nu o iau cu inima sau, mă rog, să zicem că, în cel mai fericit caz, se împleteşte capul cu inima. Aşa ar trebui. Dar, de obicei, sunt un om raţional.

Rep.: În relaţia dvs. cu publicul, simţiţi acolo, pe scenă, că se creează o punte spirituală între dvs., ca actor şi publicul spectator?

Ş.I.: Da. După părerea mea, publicul este unul dintre parteneri, dacă nu chiar cel mai important dintre ei, pentru că jucăm pentru public, pentru el ne străduim să facem un spectacol, să creăm viaţă. Sigur că se creează o relaţie superbă între actor şi public şi, atunci când se creează un moment bun pe scenă, publicul reacţionează ca atare. Atunci când nu reacţionează, înseamnă că ceva scârţâie. Se întâmplă la toată lumea.

Rep.: Aţi avut vreodată tendinţa să treceţi peste cerinţele obişnuite ale publicului şi să-l luaţi cu dvs. undeva, pe o treaptă superioară de spirit şi gândire?

Ş.I.: Nu mi-am propus asta. E prea mult spus. Nu sunt dintre cei care inventează situaţii noi, pe lângă cele stabilite la repetiţii. Dar, în interiorul spectacolului, sunt momente când simţi că publicul este lângă tine şi atunci, nu că ar trebui să-l tragi mai sus, pentru că publicul nostru este destul de avizat, după părerea mea, dar să-l captezi, să meargă cu tine şi să trăiască împreună cu tine clipele acelea minunate din scenă.

Rep.: Care credeţi că ar fi punctul dvs. sensibil, ce vă impresionează cel mai tare?

Ş.I.: Cel mai mult mă impresionează, plăcându-mi, adorând acest lucru care este viaţa. Asta mă impresionează. Faptul că existăm, că ne mişcăm, gândim, că încă mai respirăm.

Rep.: Care parte a laturii umane credeţi că v-a dezvăluit-o arta?

Ş.I.: Nu ştiu ce să spun. M-am pomenit pe scenă fără să vreau. Nu mi-am dorit niciodată să fiu actor. Întâmplarea a făcut-o. Deci, tot viaţa m-a adus aici şi-i mulţumesc pentru asta. Dar ce anume, special din mine, m-a împins aici, nu ştiu.

Rep.: Poate talentul?

Ş.I.: Probabil.

Rep.: Cum suportaţi celebritatea?

Ş.I.: Nu o observ.

Rep.: Treceţi pe lângă ea?

Ş.I.: Nu că aş trece pe lângă ea, dar nici nu mă deranjează, nici nu mă încântă. O iau ca un dat şi nu e lipsă de modestie ce spun acum, ci este faptul că nici nu-mi dau seama că este aşa cum spuneţi dvs. Mă salută lumea pe stradă, cineva pe care eu nu-l cunosc, mă opreşte şi mă întreabă ce mai fac şi aşa mai departe. Sigur că mă bucur.

Rep.: Oamenilor le face plăcere să vă întâlnească. Dovadă că vă consideră unul dintre cei mai buni actori fiind aplauzele din fiecare seară.

Ş.I.: Nu-mi plac clasamentele, mai ales în artă. Şcoala românească de teatru este foarte puternică şi sunt mulţi actori, nu numai de vârsta mea, ci şi cei care vin după noi, cei tineri, care sigur se vor exprima, au talent şi sigur vor deveni celebrităţi. Pentru că în România este filon de teatru.

Rep.: Aţi avut vreodată impresia că vă stă ceva în cale?

Ş.I.: De cele mai multe ori, eu mi-am stat în cale, am fost propriul meu obstacol. Asta, să zicem că ar fi o neputinţă a mea, pe care încerc să o depăşesc. A trebuit să trec peste anumite momente din viaţa mea ca să pot urca pe scenă, a trebuit să înlătur o anumită stare care nu concorda cu piesa la care repetam. Obstacole de genul acesta. Altele nu. Pentru că sunt un om care a muncit foarte mult, care adoră munca. Oi avea talent, n-oi avea talent, dar de muncit ştiu că muncesc.

Rep.: Rezultatele se văd şi, cu ocazia asta, spuneţi-mi, cum vă simţiţi în pielea lui Caţavencu?

Ş.I.: Încă nu mă dumiresc ce-i cu mine în personajul ăsta. Pentru că şi eu am rămas surprins când m-a distribuit Toca (regizorul Alexandru Tocilescu – n.a.) în acest rol. Aveam o altă imagine despre Caţavencu. Nu mi-a fost uşor, nici nu-mi este încă uşor, îl caut încă, după atâtea spectacole şi probabil că undeva, pe la spectacolul treizeci, o să ne şi întâlnim.

Rep.: Îmi spuneţi un lucru care mă miră. Din sală, sunteţi Caţavencu.

Ş.I.: Dar nu mi se întâmplă numai cu Caţavencu. Cu toate personajele mă întâlnesc destul de târziu. Nu sunt actor de premieră.

Rep.: Este reală impresia pe care o lăsaţi, cum că nu aţi avea disponibilitate prea mare pentru comunicare, că v-aţi autoizola?

Ş.I.: Ştiu ce vreţi să spuneţi. Dar mi-e foarte greu să vorbesc despre mine. Cu atât mai mult cu cât la majoritatea interviurilor se pun întrebări de genul „Cum îţi faci meseria?”. Ei bine, nu ştiu. Dacă ştiam, editam un manual de „Cum se face teatrul” şi ieşeau actori pe bandă. Ştiu că această senzaţie o creez, mi-a spus-o mai multă lume, dar mi-e greu să vorbesc despre mine şi cu atât mai mult despre meserie, pentru că încă o învăţ.

Rep.: Ce vă fascinează şi ce vă nemulţumeşte la omul de azi?

Ş.I.: Pe mine mă fascinează omul indiferent de vremuri. Că trăim, ce trăim, că ne chinuim de pe o zi pe alta, astea sunt lucruri spuse şi răspuse. Apropo de om, mă impresionează în orice condiţii. Este cea mai splendidă şi perfectă creaţie, ca să ajung la Shakespeare, pe care a făcut-o Dumnezeu. Ne minunăm că există. Atât.

Rep.: Dacă, la modul ideal, ar exista un monument al „Omului”, ce aţi fi tentat să scrieţi la baza lui?

Ş.I.: Mai mult decât „Om” ce să scriu?

Rep.: Deci credeţi în om?

Ş.I.: Cred foarte tare în om. Cu oamenii ne mişcăm, cu ei trăim. Ce este omul, decât o parte a naturii, dar partea ei cea mai important. Sunt oameni buni sau răi, fiecare cum l-a lăsat Dumnezeu. El ca atare, omul, şi mă refer la cel care înseamnă ceva pentru mine, pentru dvs., pentru cititorii dvs., este o minune. O minune că există. O fi poate şi un blestem că am fost aruncaţi pe acest pământ fără să ne întrebe nimeni.

Rep.: Credeţi în destin?

Ş.I.: Da, dacă îl asimilez, din punctul meu de vedere, şansei, da. Există, sigur. De când te naşti, ai un destin oarecare, dar de care nu-ţi dai seama decât în momentul morţii. Până atunci te zbaţi, exişti.

Rep.: Sunteţi Vărsător. Sunteţi un romantic?

Ş.I.: Romantic? Cine nu-i romantic? Cine spune că nu e, minte. Fiecare om visează în patul lui, în baie, într-un spaţiu în care se mişcă, închis, să nu se arate lumii, dar toţi visează şi doresc mai bun, mai frumos. Numai nebunii doar să vrea să distrugă. Omul este un creator. Pentru asta l-a lăsat Dumnezeu. În ceea ce mă priveşte, da, sunt romantic, deşi nu par.

Rep.: Credeţi că iubirea ocupă un loc important în viaţa omului?

Ş.I.: Cel mai important. Şi un obiect pe care îl iubeşti se însufleţeşte imediat, dar omul?! Prietenia e prietenie, dar iubirea e cu totul altceva şi funcţionează cel puţin din punctul meu de vedere.

Rep.: Ar trebui să existe un ideal uman?

Ş.I.: Nu. Nu mă pricep să dau o imagine ideală a omului, pentru că nu-mi plac modelele.

Rep.: Daţi o semnificaţie deosebită pasului către mileniul trei?

Ş.I.: Sigur că civilizaţia se schimbă, tehnologia se schimbă. Apar alte mijloace de comunicare, dar omul rămâne acelaşi. Când Dumnezeu i-a pus prima oară piatra în mână, nu s-a gândit că va ajunge la computer. Sau s-a gândit... Cine ştie... Toate sunt unelte şi omul le mânuieşte. Nimic nu scapă controlului său, decât supercontrolul, cum este Dumnezeu.

Rep.: Credeţi că secolul acesta va fi al credinţei sau nu va fi deloc?

Ş.I.: Cred că dacă nu există credinţă în ceva, nu e bine. Nu mă refer numai la religie, dar trebuie să crezi în ceva, că este Dumnezeu, că este Isus, că este alt om, că este un vis, trebuie să crezi în ceva, în orice, dar mai presus de toate, să crezi că există Dumnezeu. El ne îndreaptă paşii, fără El nu am exista.

O altă lume se iveşte feeric la ridicarea cortinei. Este una dintre cele mia frumoase ispitiri către vis şi poezie. Înger sau demon sau pasăre Phoenix, de ani în şir, în sălile de spectacol se revarsă aplauze pentru Ştefan Iordache, care, prin prezenţa sa le înnobilează şi le înfrumuseţează.

Cam atât despre Ştefan Iordache. Distinsul meu interlocutor nu vrea să împartă cu alţii toate misterele care îl definesc. O pudoare aparte, pe care o apreciez ca atare.

din cartea: "Post scriptum la prima iubire" de Mihaela Dordea (o carte exceptionala)

sursa: http://www.cetatea.gnomes.ro/pag052.htm

Post scriptum la prima iubire

noreply@blogger.com (at) — Tue, 13 Nov 2007 23:13:00 +0000

– ACTORII DE LA NAŢIONAL – Cuvant inainte catre cititor

"Fiecare dintre noi are o primă iubire la care se întoarce din când în când.

Mi s-a întâmplat şi mie.

Se numeşte TEATRU.

Am iubit înainte de orice Teatrul Naţional cu frumoasa sa istorie zbuciumată.

Am iubit corifeii marilor începuturi: Pascally, Millo, Caragiale, Nottara.

Aici, Eminescu a fost actor pentru o seară şi tot aici a iubit prima oară.

Apoi, l-am iubit pe superbul Tony Bulandra şi pe divina Ventura, Iancu Brezeanu, Puiu Iancovescu, Romaneasca, Mihai Popescu, Ion Manolescu...

Au urmat Vraca, Emil Botta, Cozorici şi Amza şi Poldi şi Silvia Popovici...

Îi iubesc astăzi pe cei care fac gloria Naţionalului şi gloria naţională.

Îi veţi întâlni în paginile următoare şi îi veţi cunoaşte şi altfel decât în luminile rampei.

Vor fi prezenţi aşa cum i-am cunoscut eu, dincolo de cortină, în spatele scenei.

Sunt clipe de viaţă adevărată, petrecute în acest templu de cultură care este Teatrul Naţional.

Sunt întâmplări reale dintr-un loc în care aerul are alt gust. Este un aer pe care, dacă l-ai respirat o dată, nu mai poţi trăi fără el.

Am respirat şi eu aer de teatru şi iată că astăzi vă aduc şi dumneavoastră o porţie de vis şi frumuseţe.

Eu mă întorc mereu, iar şi iar, la prima mea iubire, ca un post scriptum perpetuu la fascinaţia de odinioară."

Mihaela Dordea

Cuvinte despre scriitoare: " Dupa mii de versuri, eseuri si povesti, intra in publicistica profesionista, redactor la publicatii periodice de cultura. In prezent, redacteaza paginile culturale ale publicatiilor trustului de presa "Nine O' Clock".

sursa: http://www.cetatea.gnomes.ro/pag052.htm