M-am întors acasă de la Arsenal Park şi sufăr. A fost pentru prima dată după foarte mult timp când pur şi simplu nu mai vroiam să plec, aşa cum, în copilărie, sufeream când trebuia să plec acasă din vacanţă sau când ne plecau musafirii [le ascundeam papucii, dar asta-i altă poveste]. Pot spune cu mâna pe inimă că Arsenal Park din Orăştie este un loc superb. Dar să explic pe larg de ce.
Am ajuns la AP cu o oră şi ceva înaintea celorlaţi bloggeri invitaţi, toţi din Timişoara. Ne-a întâmpinat un domn cumsecade, cu foarte mult bun simţ, care s-a prezentat, dar cum sunt o aiurită, nu i-am reţinut numele. Până să apară şi restul grupului, domnul ne-a făcut turul parcului într-un golf cart şi ne-a prezentat fiecare loc în parte. Locul este mare, da’ mare de tot: 80 de hectare de teren, buncăre, tunuri, TAB-uri şi alte maşinării militare, vile, paturi amenajate pe afeturile tancurilor, paturi amenajate în TAB-uri, teren de tenis, teren de minigolf, airsoft, buggies, personalul îmbrăcat în echipament de camuflaj – în ton cu parcul tematic şi nu ca să fie greu de găsit, totul vopsit în kaki şi cu “model de camuflaj” şi, nu în ultimul rând, biciclete la discreţie. Dar la biciclete ne întoarcem acuş…
Din toate nebuniile prezentate mai sus, trebuie să alegi cu atenţie cum vrei să-ţi petreci timpul, mai ales când ai la dispoziţie doar două sau trei zile. Programul pe care l-am primit tipărit pe hârtie ne oferea mai multe variante, dar până la urmă am ajuns să trecem Mureşul cu bicicletele, Dumnezeu ştie cum! După ce au venit bloggerii şi ceilalţi invitaţi şi după ce ne-am cazat în camera cu tun, s-a pornit o ploaie supărată, de vară, care ne-a făcut să stăm în interiorul restaurantului, lucru nu tocmai rău. Pe când mă gândeam să mă culc, lui Sebi i-a venit ideea să “călărim” buggies-şii, sau cum le-o zice pe româneşte la maşinuţele “buggy”. Ovi Sîrb ni s-a alăturat şi mie mi-a trebuit să conduc. Ne-am băgat prin toate bălţile şi ne-am umplut de noroi, dar senzaţia pe care o ai când conduci jucăriile alea e bestială.
Spre seară, lângă un foc de tabără uriaş, am ascultat muzica interpretată de Gina Pop şi trupa ei; n-am auzit de tipa asta până acum, da’ are o voce foarte faină. Cu grătare şi muzică merge bine şi beutura, aşa că ne-am făcut de cap cu toţii, până… devreme în noapte [ideea că trezirea se face la 8 m-a speriat, aşa că m-am culcat pe la 1 noaptea].
De trezit nu ne-am trezit la 8, ci abia pe la 11, iar după un mic dejun sănătos [adică mult, mare etc], cineva, cumva, a hotărât ca noi, bloggerii, să luăm bicicletele şi să trecem Mureşul cu brudina. Pfoai, ce frumos suna ideea asta după o jumate de cafea băută şi altă jumate vărsată pe mine! Am cugetat eu puţin şi am ajuns la concluzia că Mureşul nu tre’ să fie foarte departe de noi, aşa că am ales o bicicletă şi-am pornit la drum. În total, 10 oameni: eu, Sebi, Tomata, Nebuloasa, Lucian şi soţia lui, Ovi şi Corina lui, domnul amabil şi Cristi, singurul ciclist echipat corespunzător [am înţeles care era rostul mânecilor lungi doar atunci când braţele au început să mi se înroşească, apoi să mă usture]. Şi am pornit la drum. Am zis drum? Nu, am pornit la deal, am “dat în gropi” – la propriu – şi am pedalat de mi-a ieşit pe urechi. În total, aveam să aflu la sfârşit, traseul parcurs de noi a avut 20 de kilometri, aşa că nu-i de mirare că la întoarcere, ultimii doi kilometri – sau poate chiar mai mult – i-am parcurs pe lângă bicicletă. Noroc cu Cristi, că m-a aşteptat, altfel cred că şi acum zăceam printr-un şanţ.
Am ajuns la “baza militară” pe jumătate leşinată, iar după un duş, un pliculeţ de zahăr şi o ciorbă bună, am “dat” o ultimă tură, cu aparatul foto după mine. În piscina cu apă curată ca lacrima n-am mai apucat să intru, şi nici costum de baie nu aveam la mine. Şi uite-aşa s-a terminat cel mai fain weekend din vara asta. Mai vreau!
Tot azi am aflat şi cine era domnul acela cumsecade: Emil Cristescu. Arsenal Park este… “tarlaua” lui, la propriu.
- duminică, DeCe-ul a dormit până înainte de plecare
- săptămâna asta, atât eu, cât şi Sebi, o să avem febră musculară cum n-am avut niciodată
- tarifele de cazare la Arsenal Park le găsiţi aici
Şi acum, poze!
Golf cart:
Scări colorate:
Alte “maşinuţe”:
Biciclete la discreţie [sau Verde pentru biciclete]:
Transportor cu şenile:
La bulivar, birjar, la bulivar!
Avion:
Aia nu ştiu ce face:
O bere pentru calul meu:
Poză pentru haifaiv:
În viteză, pe buggy:
În curând, şi pe şoselele patriei:
Tomata… roşie:
Nebuloasa, furându-i pălăria lui’ Sîrb:
DeCe-ul, treaz:
Tomata veselă. Nu e părul ei, e o iluzie optică:
A plouat bine:
Cuier şi oglindă “camuflate”:
Focu’ de tabără:
Prăbuşiţi, lângă Mureş:
Update 1
Încă trei poze, de la Cezar:
Update 2
Iată şi tarifele de la Arsenal Park, aşa cum am promis [click pentru mărire].
Copyright 2006-2009 Denisa Bargau | www.denisuca.com
Un weekend la Arsenal Park
]]>
Cea mai nedreaptă parte a vieţii este felul în care se sfârşeşte. Viaţa e grea; îţi ocupă o grămadă din timp şi ce primeşti la sfârşitul ei? O moarte. Ce-i asta, un bonus?
Încălzirea globală nu mai este doar un termen pe care-l auzim la ştiri sau prin documentare, este o realitate pe care o trăim pe propria piele. Gheţarii se topesc, în câţiva ani, nivelul mării va creşte, iar apa va acoperi oraşe întregi, soarele arde mai tare ca niciodată şi toate astea se întâmplă din cauză că noi exploatăm greşit resursele planetei. Consumăm mai mult decât ne trebuie, folosim combustibil fosil când energia solară “zace” neutilizată, poluăm şi nici că ne pasă de consecinţele acţiunilor noastre.
