Denisa contra Franţei

Dupa dolmene

noreply@blogger.com (Esk) — Sat, 09 Oct 2010 14:12:00 +0000

În ultima zi de vacanţă, epuizaserăm toată lista de locuri de vizitat, dar perspectiva de a sta închişi în casă nu ne încânta pe nici unul. Uitându-mă pe harta regiunii, am văzut că se pomenea de existenţa unor menhiruri şi dolmene nu departe de noi. Existentă improbabilă pentru Dani, căci nu sudul Franţei e cunoscut pentru relicvele neolitice... M-am uitat totuşi pe net şi şi am văzut că erau vreo două la Bélesta şi vreo patru la Caixas, amândouă orăşelele nu departe de aici. Cum GPSul zicea că le putem vizita pe ambele într-o singură zi, fiind vreo 80 de kilometri cu totul, am pornit la drum.

Am trecut prin munţi, dar ăştia nu erau de cremene sur şi neted ca cei pe care i-am tot văzut timp de două săptămâni, ci dintr-o piatră gălbuie bătând uneori înspre culoarea lutului. Arătau a câmp de bătălie: stânci de toate mărimile ieşind din pământ fără nici o ordine, peste tot, înclinate, răsturnate, sparte, altele rostogolite pe deasupra, printre ele pietre de toate naţiile, să zici că s-a încreţit pământul deodată şi pe urmă a plouat cu bolovani. Peste toate astea încercase să crească o iarbă care pe alocuri era galbenă de sete şi pe unde s-a putut, s-au agăţat tufişuri. Erau sălbatici, neprimitori, zbuciumati, dar infinit mai interesanţi decât piatra seacă dinainte.

În Bélesta voiam să găsim un menhir numit, pe site, Pierre plantée. Fata de la ghişeul castelului ne-a explicat cum să ajungem, ba chiar ne-a dat şi o hartă. Era simplu, dar tot am bâjbâit un pic că na, fără GPS... Drumul pe care cică trebuia s-o luăm era drum de ţară, deşi fusese în tinereţea lui asfaltat, şi trecea prin nişte câmpuri şi nişte vii. Mă tot uitam în dreapta şi în stânga, să văd dolmenul -€“ în capul meu un chetroi din ăla înalt şi oval, daa€™ de fapt ăla e menhir... eh, detalii -€“ şi n-am văzut decât un nene şi o tanti care opriseră maşina lângă o vie şi furau struguri. Sigur nu erau proprietarii, că nenea s-a uitat la noi cu o mutră... urât era! ceva între „Fuck fuck fuck fuck” şi „daca se opresc, îi omor şi-i îngrop în vie, să nu afle nimeni ce făceam”. Din fericire, pentru noi sau pentru ei, nu ne-am oprit, că fata ne zisese de un panou galben şi nu văzusem nici unul încă, aşa că hoţii au scăpat cu strugurii-n sac. Am dat în sfârşit de el într-un vârv de deal, arătând spre o cărăruşă care se pierdea prin iarbă şi printre tufe de mure (care mi-au făcut mare poftă, dar al meu e convins că tot ce nu e în cutie de plastic, e otrăvitor). La capătul ei se vedea o grămadă de pietre, fază la care evident el a râs că „pentru asta am venit? N-o să ai decât două poze de făcut, una din faţă şi una din spate”, dar am ţinut să mă duc să văd.

Dolmenul nu era, într-adevăr, deloc mare. Închipuiţi-vă un fel de ... cilindru, nu-mi vine mai bine acuma, cu diametrul de vreo trei metri şi înalt de unul, zidit (cât se poate zidi când nu ştii ce-i aia mortar să ţină laolaltă) din rânduri-rânduri de pietre puse una peste alta.În partea opusă cărării se deschidea un fel de coridor spre mijloc, unde se afla dolmenul în sine, cu formă tipică, doi bolovani peste care era o lespede. Nici asta nu depăşea doi metri, aşa al meu nu mai putea de râs. Sunt convinsă însă că nu asta era pe net, unde zicea de o „Pierre plantée” de vreo patru metri, care s-a răsturnat şi s-a spart. Un menhir adică. De piticania asta nu scria nimic, nici măcar pe panouri. E evident interesul pe care şi-l dau locuitorii pentru el, nu? Că doar n-are vreo două mii de ani vechime, dar cum nu aduce vizitatori, cui îi pasă. Abia când ne-am întors în Paris m-am uitat mai atent pe net, că la hotel aveam doar pe telefon, şi cică Pierre plantée aia nu era chiar la Bélesta, numai un pic mai departe... la vreo sută de kilometri, aşa. Eh, o bagatelă. Dar măcar am aflat ce e cu dolmenul fără nume, pierdut printre tufe: se numeşte, în catalană, Moli del Vent, adică Moara de Vânt, şi de fapt cică are zece metri diametru. Ori înseamnă că nu ştiu eu cum arată zece metri, ori s-au încurcat aia la măsurat... Ca să nu mai spun că cică lespedea are zece tone, deşi are maxim, dar maxim doi metri lungime şi nici jumate de metru grosime, în capătul cel mai solid. Oricum, ne-am zis că la Caixas om găsi unele mai breze. Şi cică era la numai 17 km...

Prima bucată de drum a fost ok, deşi era prin munte, la înălţime, serpentine, chestii, ştiţi cum e, dar măcar pe marginea şoselei era bordură şi se putea circula la 50-60 km/h, chiar când trebuiau să treacă două maşini una lângă alta. Nu mult dup-aia însă, după ce am trecut de un ultim sătuc, am dat de un drum de munte cum îmi scoate mie peri albi, adică opusul celui de mai sus. Strâmt ca naiba, de te puteai gândi că noi suntem pe margine şi dacă trece altul venind din faţă... nu ştiu unde o să-i facem loc; serpentine în ac de păr una după alta, urcuş nu glumă, peisaj în jos de te lua cu ameţeală, totul făcând să nu poţi conduce cu mai mult de 20-30, decât să fii nebun. GPS-ului nu-i păsa că i-am zis că vrem drumul cel mai scurt spre Caixas, pentru el şoseaua era înregistrată cu limita de 70, el a calculat la 70 şi basta. Şi tot urcăm, şi tot luăm curbele şi tot nu se mai termină, când credeam că am făcut zece kilometri de fapt trecuseră doar cinci, şi timpul trecea, şi venea seara...

În sfârşit, urcând o culme împădurită, ne sare-n drum un panou cât se poate de regulamentar, nu cât o foaie de agendă ca celălalt, cu simbolul codului rutier cu tot, zicând „Dolmen”. Al meu a ezitat, s-a gândit, s-a răzgândit, s-a frecat, până la urmă am zis să mergem să vedem. Numai că drumul care ducea acolo nu i-a plăcut; era larg într-adevăr, cât să treacă trei maşini şi să mai fie şi parcate, dar nu era terminat, adică asfaltat. Lui i se părea şi abrupt, deci nu voia să se bage cu maşina. Până la urmă, am propus să urcăm pe jos până pe vârful dealului, şi dacă de acolo nu se vede dolmenul, să ne întoarcem. La jumatea drumului, a început să spună că poate mai bine încercam cu maşina, că nu e aşa abrupt şi că totuşi pare departe; dup-aia că nu, că e târziu şi suntem în munţi şi acuş se lasă seara, aşa că mai bine să ne vedem ajunşi jos cât mai repede; da'€™ parcă mai bine să luăm maşina; da'€™ lasă că vedem dolmenuri în Caixas. Până la urmă am zis şi eu ca el, lasă că mai sunt altele, hai să mergem. Că nu îmi surâdea ideea să mă trambalez prin serpentinele alea la lăsatul întunericului, că mă stresau destul şi aşa. Decizie proastă, după cum o să vedeţi...

Şi am plecat iar, şi am şerpuit, şi am urcat, şi am coborât, şi nu se mă termina... în sfârşit, vedem un panou zicând Caixas, ne bucurăm, pe urmă vedem că orăşelul e de fapt sătuc, ba chiar aşezare, adică o mână de case împrăştiate pe munte. S-a dovedit că are o sută şi ceva de locuitori, în medie patru pe kilometru pătrat. GPS-ul ne-a dus pe o uliţă fără ieşire, unde era primăria, şi restul satului tocma peste hău, în partea cealaltă. Cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea nici urmă de dolmen, menhir sau orice altceva mai vechi de douăzeci de ani. Şi la cât de prăpădit arăta cătunul, cu siguranţă nu era nici un oficiu turistic să ne îndrume spre afurisitele de pietroaie. M-a lovit o dezamăgire... Umblaserăm toată ziua pe coclauri şi degeaba, că dolmenele erau sigur prin pădure şi nu aveam de gând să mă întorc pe munte. Aş fi întrebat prin sat, dar pe cine să întrebi, că era mai pustiu ca la bunica după ce se întorc vacile. Nici nu mai avem chef, mă simţeam descurajată. Al meu, să mă mai îmbuneze, mi-a zis că măcar am vizitat locurile, şi dreptu-i că era pitoresc, dar pentru altceva venisem eu...

Şi aşa s-a terminat marea aventură, dacă m-am trezit şi eu la lăsata secului să umblu după resturi de celţi pe coclauri. Dar simt o nouă pasiune care se trezeşte, sau mai bine zis de care îmi amintesc, că pe când eram mică am vrut să mă fac arheolog. Printre altele.

Sorbona sau seminariile ninja

noreply@blogger.com (Esk) — Tue, 05 Oct 2010 23:13:00 +0000

Dacă mă simţeam privilegiată faţă de studenţii altor facultăţi, victime ale secretarelor, de ieri până azi mi-a trecut cu totul.

Când am primit orarele în septembrie, am crezut că micile discrepanţe între ce aveam eu pe foaie şi ce era afişat sunt doar greşeli de tastare. Pentru că aveam încredere în inteligenţa celor care le fac. Dar, ca de atâtea ori de la o vreme încoace, m-am învăţat să nu mai fiu aşa optimistă. Să vă explic mai întâi cum e treaba cu orarele aici, că e mai ciudăţel şi nu mai ştiu ce v-am povestit anul trecut.

Întâi, trebuie să găseşti sala în care ţi se dau, pentru că nu-ţi spune nimeni pe siteul facultăţii. De email ce să mai zic, e un progres tehnologic de nedepăşit pentru dragele noastre secretare. Bâjbâi pe culoare sperând să găseşti un coleg mai norocos sau să te vadă un membru al personalului şi să i se facă milă de tine, cum mi s-a întâmplat mie, şi să te îndrume. În clasa unde se dădeau, altă zăpăceală: cinci oameni, studenţi şi ei, în trei bănci, toţi cu foi şi dosare în faţă. La care să te duci? Dă cu banul şi află, pentru că e prea greu să lipeşti un anunţ pe bancă sau să scrii pe un carton pe care-l îndoi că să stea. Treabă grea, monşer! Deci am mers la nimereală la unul dintre ei şi am avut noroc să fie cine trebuia. Băiatul m-a întrebat în ce grup sunt, i-am spus că în T, fată de lângă el îmi spune că nu există grupul ăsta. Pauză de surpriză, cum adică nu există? Mă trimit afară pe hol, unde-s lipite cu scotch vreo doi metri de hârtii cu nume, să-mi găsesc noul grup. După trei sferturi din listă - care, evident!, nu era făcută în ordine alfabetică, la ce ar servi? - şi un început de panică, îmi găsesc şi eu numele în ultimul grup, printre nişte oameni absolut necunoscuţi. Ce bucurie, o iau de la capăt cu făcutul de prieteni.

La birou, tipul se bucură şi el că îi anunţ un grup care există, scotoceşte printre foi, îmi găseşte orarul, pierde câteva minute căutându-mi numele pe lista - făcută, pentru ei, în ordine alfabetică -, i-l arată fata, îl bifează şi mă trimite cu un gest vag "în spate, la tipul ăla de la masă, pentru orarul seminariilor". Îi mulţumesc şi mă încerc să reperez la cine se referea, numai că printre colegii mei şi colegii lui care umplu sala e mai greu să mă lămuresc. Mă duc, tot la nimereală, la un alt birou improvizat care se află mai mult sau mai puţin "în spate", din spatele căruia să uită la mine o masterandă slabă, pleoştită şi dezorientată. Privirea i-a devenit şi mai confuză când i-am zis pentru ce vin şi a bâlbâit că habar n-are ce vreau şi nici la cine ar trebui să mă duc. Mi s-a părut caraghios de absurd, cum adică să nu ştii? Sunteţi şase într-o sală destul de mică încât să comunici fără să strigi, în plus toţi colegi, şi habar n-ai ce face fiecare aici? Da' ăia care lucrează în vreo corporaţie cu sute de oameni ce să mai zică? Dar degeaba am argumentat, fata s-a bâlbâit în continuare că nu ştie, nu e la ea, nu ea se ocupă, n-a făcut nimic, nu ştie nimic, să o las în pace, şi a arătat uşurată când i-am zis că mă duc să întreb pe altcineva. A fost un moment tare ciudat...

Mă rog, din una în alta, până la urmă am dat şi de băietul cu pricina, care era fix lângă primul birou şi arăta mai puţin breaz ca o mămăligă. Ăăăă, ce opţiuni aţi ales... ăăăă... îîîîî... daaa.... deci ăăă, îîîîîh, aveţi seminar miercuri seara, îîîîîîh nu, marţi, şi ăstălalt joi, ăăăă, nu, ăsta miercuri dimineaţă şi ăla seara, ăăă, dă-mi cardu' de student (da, am fost la păscut vaca împreună), stai vro cinci minute să-ţi scriu numărul (foarte lung, opt cifre, 'z dai sama), îîîîîî, nu, m-am încurcat, hă hă, aşa, gata, na-l. Eu mersi, el mormăie, eu la revedere, el mormăie. Îl întreb în glumă dacă e sigur că nu s-a încurcat la ore, ridică spre mine o privire tâmpă şi confuză, mi-e milă de el şi-i dau pace.

Am trecut deci prima etapă: am o foaie cu orele de curs şi seminar, fără să ştiu care ce e pentru că numele sunt codate că anul trecut, gen L3LM27FR şi L4LA02CL. A doua etapă: să urc la secretariat să descopăr, în funcţie de cod, de oră şi de numărul grupului de seminar în ce sală trebuie să mă duc pentru fiecare. Pe afişe, cursurile de la LM (litere moderne) şi LMA (litere moderne aplicate) sunt puse împreună.... Zăpăceală, îmi lipseşte L3LM21FR dar am L3LA02LF care nu e pe orar. Literatura clasică e trecută ca L3LM22FR, eu am doar cu 02, nu-mi mai amintesc dacă aveam şi eu curs de franceză veche sau doar cei de la LM. Grupul de seminar (numărul 9) care pe orarul meu e vineri de la 4 la 6, pe afiş e de la 2 la 4, când cică am seminar de literatură. Corectez pe orarul meu: grupul 8, nu 9. Următorul, la gramatică sunt în grupul 14, care... nu există pe afiş. Trecem grupul 12 şi sperăm să ne primească proful. După jumătate de oră de chin în căldură şi împins din coate de către dragii colegi, reuşesc să-mi limpezesc orarul în sfârşit şi să plec...

Pe 4 octombrie, încep cursurile. După cum zice foaia mea, primul e într-adevăr stilistica în amfiteatrul mare, următorul istoria cărţii în 117. Mă simt încrezătoare, am notat bine până la urmă, am descifrat cum trebuie. Îmi ajut chiar colegii să se lămurească. Seară, mă duc cu noua mea amică spre 125, la ultimul seminar înainte de plecare. În faţa clasei, numai vreo trei mai aşteptau. Intrăm la bănuieli. La cinci şi zece, intrăm în clasă, tot numai noi. La şi un sfert, încă nu apare nimeni, mă apuc să joc Worms world party cu Anais, întrebându-ne pe unde e proful. La şi douăzeci, hotărâm toţi cinci câţi ne adunaserăm să ne uităm la afişe, ca sigur e ceva putred în Danemarca. Stupiză stupiză! Seminarul era tot de la cinci la şapte, tot în sala 125, numai că s-a mutat pe nevăzutelea, neştiutelea ...marţi. Nervi, panică, Anais nu poate marţi pentru că are seminar de spaniolă, mie nu-m convine pentru că aş termina la şapte în loc de trei.

Cu ceva bănuieli, mă apuc să verific şi celelalte seminare şi când termin, îmi doresc doar un zid să mă dau cu capul de el. Vineri, grupul 6 de literatură, adică al meu, nu mai există. Singurul care mai e vineri e de la zece la unu, numai un picuţ suprapus peste cel de gramatică, de la zece la doişpe. Şi nu pot să mă duc doar la unul, pentru că amândouă-s un picuţ principale pentru profilul meu. În plus, cel de engleză ar veni cam unde fusese cel de literatură. Îmi vine să urlu la cineva, dar secretariatul e închis de mult. Plecăm acasă, plângându-ne fiecare de schimbările de seminarii care, cam în toate cazurile, sunt în acelaşi timp cu alte seminarii sau cursuri.

Azi mă duc la secretariat să mă lămuresc cât se mai poate. Tanti mă expediază în cinci minute: grupul 6 există, dar pe altă pagină, în plus eu m-am uitat la LM, că literatura lor e prima pe pagină şi a noastră pierdută la naiba-n praznic. Că de ce nu m-am uitat la coduri să mă lămuresc. Uh, pentru că nu există o singură persoană în facultatea asta care să le ştie pe de rost pe toate, deşteapto. Grupul de engleză nu e 9, e 8, dar nu de la două la patru, ci de la patru la şase. Da, ştie ca orarele sunt pline de greşeli (!!!), bine că am venit să o întreb pe ea. De ce naiba nu afişează ceva, să ştie toată lumea, mă depăşeşte. Las' să ne încurcăm noi şi să ne pierdem vremea făcând coada la uşă ei, că doar ce alceva avem de făcut. În fine, plec bucurându-mă că am rezolvat aşa repede.

Seara, vine ora seminarului care se mutase de ieri. Suntem în faţa sălii 125, este lume, suntem liniştite. O fată ne întreabă ce avem, îi spunem că istoria cărţii. Ea are cultură latină. În ce sală? 125. Şi noi tot în 125... Respir adânc, mă uit la Anais, ea se ia cu mâinile de cap. Fata habar n-are ce se întâmplă. Aşteptăm proful să ne lămurească, vedem un domn cărunt, în costum, cu servietă, sărim pe el. Sunteţi profesorul cutare? Da. Păi în sala noastră e alt curs, domnul e confuz, fata se dovedeşte a fi profa de cultură latină, şi ea e confuză. Anais încearcă să-i spună profului ca nu poate veni la seminar că are spaniolă, şi că la cel de luni nu poate că are franceză veche. El se uită ridicând din sprâncene la ea, ce seminar luni? că el predă numai marţi şi în plus nu e seminar, e curs. Ne uităm unii la alţii dând din umeri, profesorul dă ochii peste cap că organizarea e aşa şi pe dincolo, mie nu-mi vine să cred, Anais începe să râdă nervos. Mergem toţi la orarele afişate, îi arătăm că are seminar luni şi marţi, profului îi pică fisa cu întârziere: voi sunteţi din LMA? Păi da. Păi eu îs la litere clasice, nu predau la voi. O...k. Deci avem doi profesori la 125, plus al nostru care nu apare. Nimeni nu ştie nimic, nu înţelege nimic, situaţia pare suprarealistă, râdem nervos ca să nu cedăm tot nervos. Cei doi urcă la secretariat şi se întorc după câteva minute lămuriţi, domnul cărunt are de fapt curs în 208 bis, dar nu i-a zis nimeni.

Şi noi? Nu se ştie. Urcăm şi noi. Secretariatul închis, la cancelarie n-a auzit nimeni de domnul Jalabert, pe orar scrie ca ieri, în 125 de la 5 la 7. Ne învârtim prin holuri, căutând idei, că oricum nu ştie nimeni cum arată musiu Jalabert ca să ne uităm după el. Cineva propune să întrebăm la recepţie la parter, unde dăm peste încă o mână de pierduţi. Se dovedeşte că umblăm toţi după acelaşi prof, cei doi tipi de la recepţie găsesc în sfârşit informaţia mult dorită: seminarul nostru s-a deplasat iar, tot pe furiş tip ninja, şi începe la 5 jumate în sala 126. Şi de data asta e cu noroc, proful chiar vine la 5 jumate. Culmea zilei, aflăm că deşi nouă ni s-a spus tuturor că afurisitul de seminar e luni, proful a ştiut de la bun început că e marţi, şi încă la ora şi în sala bună. Ceea ce dovedeşte încă o dată că pe secretare le doare în, pardon, chiur de noi. Să ne descurcăm, că doar timp avem, s'tem studenţi, ce naiba am avea de făcut altceva?!

The show must go on

noreply@blogger.com (Esk) — Tue, 05 Oct 2010 21:08:00 +0000

M-am întors.

Din buricul civilizatiei

noreply@blogger.com (Esk) — Wed, 21 Apr 2010 18:10:00 +0000

Mă dusei zilele trecute la Fnac, mare librărie de p-aici, că-mi trebuia altă ediţie de Goethe decât ce aveam. Cum băieţii n-au avut ce face şi şi-au găsit ocupaţie mutând toate raioanele de-a-ndoaselea, nu l-am găsit pe Goethe nicăieri, aşa că a trebuit să-l întreb pe un flăcău care se preumbla pe acolo în uniformă.
- Bună ziua, caut o ediţie bilingvă a lui Faust, Goethe, mă puteţi ajuta?
- Sigur, veniţi să caut pe calculator. Aşa... puteţi repeta?
- Goethe.
- Ăăăă... puteţi spune pe litere?
- ...bineînţeles: G-o-e-t-...
- G-e-t-...
- Nu, e cu "o": G-o-e-...
- G-o-e-t-h-e. Goethe. Deci ăsta e titlul?
...
...
...
Cultură franţuzească, da.

Un răspuns

noreply@blogger.com (Esk) — Sat, 17 Apr 2010 19:07:00 +0000

Dragii mei, şi cei mai puţini dragi,

Văd că v-aţi unit atâţia să îmi daţi sfaturi, să mă ironizaţi sau să mă înjuraţi, aici sau pe siteul Evz. Multe din comentarii nu reflectă decât faptul că n-aţi citit nimic (cu 8 clase, eu? Am terminat liceul cu 9,85, am doi ani de Ştiinţe Politice făcuţi la Iaşi şi acum am luat-o de la capăt cu facultatea. Insultele de genul asta nu mă fac decât să râd.) Să vă explic, totuşi, nişte lucruri care sunt doar umila mea părere; vă place sau nu, şi Franţa şi România sunt ţări democratice, în care am dreptul să spun ce gândesc şi, din fericire, nici unul dintre iluminaţii care mi-au dorit de bine nu pot să mă împiedice.

Ce am primit? "- Ah, sunteţi româncă... Păi nu ştiu dacă aveţi drept de muncă. - Am. - Aha, bine... vă sunăm noi". "- Ah, sunteţi româncă... Păi nu ştim ce acte vă trebuie ca să vă căsătoriţi. - sau - vă trebuie tot ce e pe lista asta de 240219 de rânduri". "- Ne trebuie cineva care să aibă măcar bacul şi să vorbească engleză. - Am bacul plus doi ani de facultate, vorbesc engleză, română, şi ceva spaniolă. - Ah, perfect. Când puteţi începe? - Oricând. - Extraordinar. Vă sunăm noi în curând, dar e că şi făcut. Ah, o ultimă întrebare: sunteţi frantuzoiaca? - Nu, româncă." A doua zi, email: "Profilul dumneavoastră nu corespunde cu cerinţele pentru acest post. Mult succes în continuare." "- Ah, sunteţi româncă... din păcate, reputaţia ţării dumneavoastră nu ne permite să..." Şi pentru asta să le mulţumesc, să-mi schimb numele blogului în "Denisa pentru Franţa" şi să-i pup umil în dos? Ha, să le-o ziceţi altora, nu mie.

Până una-alta, n-am zis niciodată că mi-am ratat viaţa, integrarea aici sau orice altceva, dimpotrivă, încep să înaintez pe drumul cel bun. De ce nu mă întorc acasă? M-aş întoarce şi mâine, dar ar însemna să-l părăsesc pe cel pe care-l iubesc, şi pentru el trec prin orice, fie şi printr-o mie de birouri cu funcţionari francezi. Asta e singurul lucru care m-a adus şi care mă ţine aici, nu banii, nu şcoala. Loc de muncă aveam şi în România, la facultate mergeam şi în România. Franţa nu mi-a dat nimic în plus, ba mi-a luat: familia, prietenii, locurile dragi şi atâtea şi atâtea lucruri de care v-aş fi spus pe vremea când mai credeam în voi Din păcate, pietrele cu care m-aţi lovit - de ce? habar n-am - m-au făcut şi pe mine să-mi pierd speranţa în români şi să mă întreb dacă aş avea măcar la ce mă întoarce.

De ce am răspuns interviului? Am avut naivitatea de a crede că v-ar interesa să vedeţi că nici în auritul Occident nu umblă câinii cu croisante în coadă, nici iarba nu-i mai verde, că poate v-aş face să vedeţi, ca mine, că acasă nu-i mai rău ca în altă parte. Chiar iubesc România, nu mi-e ruşine că sunt româncă - nici măcar n-o să cer cetăţenie franceză -, nici de Moldova mea nu mi-e ruşine, după cum mi se sugerează că ar trebui să-mi fie. Şi, în ultimul rând, nu mi-e în nici un caz ruşine cu ce sunt. O să continui să mă zbat să obţin bursa de merit la Sorbona, să nu mai fiu doar printre primii zece pe an, ci printre primii trei, o să continui să mă pregătesc să devin traducătoare, o să continui să mânuiesc româna şi franceza cu aceeaşi uşurinţă, o să continui să citesc cărţile mele de "mahalagioaică" (e o listă în stânga jos, dacă vă arde curiozitatea să vedeţi ce poate citi o biată ţărăncuţă ca mine), să scriu şi în general să trăiesc la fel că înainte, căutând să înaintez mereu.

Şi din toate motivele astea, n-o dau anonimă:

Denisa Ispas

Salomeea

noreply@blogger.com (Esk) — Wed, 20 Jan 2010 13:10:00 +0000

[text irelevant, comentariile n-au nici o legatura cu el, oricum]

Daca e marti, e 13

noreply@blogger.com (Esk) — Tue, 01 Dec 2009 21:53:00 +0000

De câteva marţi încoace, numa boroboaţe mi se întâmplă. În general doar mă trezesc târziu şi plec cu capu-n traistă spre şcoală - la sensul propriu, ca să nu mă vadă vreun cunoscut machiată cu rujul pe la ochi şi cu rimelul pe urechi, deh, ca la ore indecent de devreme - sau ajung la curs cu un sfert de oră după ce sună clopoţelul. De exemplu, săptămâna trecută, marţi, a sunat alarma, am închis-o, m-am culcat înapoi, am sărit din pat jumate de oră mai târziu şi m-am repezit spre gară. Am ajuns la şcoală la fără un sfert, am respirat uşurată, m-am mai uitat o dată la telefon şi mi-am tras una peste cap când mi-am dat seama că n-am dormit doar o jumătate de oră în plus, ci o oră jumătate...

Azi am început iar cu dreptul. Mă şi culcasem târziu, ca să dorm numai vreo cinci ore şi să fiu în formă pentru ziua de 11 ore care mă aştepta. Când a răsărit soarele, bărbatu-meu a sărit în sus şi m-a zgâlţânat că nu trebuia să fiu la şcoală?? Am crăpat cu greu un ochi şi m-am uitat la telefon: era deja 8! Oră la care trebuia să fiu în curs, lucru imposibil de înfăptuit când ai nevoie de măcar juma de oră ca să te pregăteşti plus pe puţin cinj' de minute de tren şi metrou. Am luat-o deci cătinel, ca să ajung numa bine la cursul următor, am ieşit din casă la timp şi am ajuns la gară la timp... ca să pierd trenul la diferenţă de un minut.

P-ormă, cât aşteptam, am zis să văd ce face cutia mea cu salată orientală pregătită cu drag de cu seară (fără ceapă, să nu mă linşeze colegii) şi dacă folia de celofan cu care am învelit-o, preventiv, să nu curgă uleiul şi-a îndeplinit rolul. Am băgat deci mână-n traistă şi, la fund... baltă, taică! Am înşfăcat şerveţelele, am şters ce-am putut până mi-au mai rămas numa două, în caz că, şi am poziţionat cutia mai strategic (adică pe orizontală, că încrezătoare cum îs, o pusesem în picioare cu gândul că-i închisă bine şi îi şi învelită în celofan).

Cât mă chinuiam să curăţ beleaua, mi-a picat fisa că trenul trebuia să ajungă cam de câteva minute şi nu-mi aduceam aminte să fi avut timpanele sparte şi tâmplele racorite de dulcea adiere a trecerii lui, aşa că-mi scot căştile din urechi numa bine să aud că "pe motiv de nustiuce şi nustiucum, tot traficul pe această linie e întârziat cu 15-20 de minute. Ne scuzăm bla bla bla". Pfoaaaai!! Da' e deja 13 sau ce beletul meu?! Şi mă înfurii şi îmi vine să mă pun în poponeţ pe peron şi să încep să urlu ca domnu' Goe "Trenuuuuuuu' de ce nu vine trenuuuuuuu', eu vreau să vie!!!" Dar n-apuc să-mi pun ideea în practică fiindcă se îndură cerul şi răsună suavul duduit pe şine; până la urmă văd că n-o mai fost problemele celea. Începeam numa bine să mă bucur că poate s-o fi terminat ceasurile rele, când, după ce mi-am luat cartea, am pus ghiozdanul jos şi... inc-o bucurie, de mi-a venit să mă iau cu mâinile de cap. Trecuse uleiul prin materialul "impermeabil" şi-mi lăsase două pete de mai mare frumuseţea pe blugi, de ziceai că-s adunată de pe maidan. Iarăşi dă-i, şterge, freacă, poate s-o mai duce. Ţi-ai găsit.

Şi iac-aşa am ajuns la şcoală chitită că tre' să mă-ngrijesc cât pot, că la cum începuse ziua, nu m-ar fi mirat să-mi pice o ţiglă-n cap de pe acoperişul nostru de tablă sau să se răstoarne catedra şi să se rostogolească-n susul amfiteatrului până la mine sau să deraieze un tren în subteran şi să ajungă până la noi, c-am curs la subsol (se vede că m-am uitat prea mult la Final Destination?). Primul curs, adică al doilea pentru oamenii harnici care s-or trezit la ora care trebuia, a trecut cu bine şi nu mi s-a întâmplat nimic, decât că m-am mânjit pe mână cu roz de la o sacoşă de pânză de plastec pe care o tot ţin în ghiozdan şi care pare-se nu rezistă la ulei. A, şi mi-am uns cursul cu ulei, că era pe fundul penarului şi n-am văzut. Acuma când mă gândesc, lăsasem şi pe podeaua trenului o dâră, sper că nu şi-o rupt vreunul gâtul pe-acolo, să m-ajungă blestemul neamurilor până-ntr-a şaptea marţi.

După curs aveam fereastră de trei ore (cine-o mai fi şi calu' breaz care mi-o făcut orarele, nu ştiu), aşa că m-am dus ca o elevă cuminte să-mi cumpăr caiete. La întoarcere, imediat după trecerea de pietoni era oprit un troleu cât toate zilele, care cam ascundea jumate de zebră cui voia să treacă pe stradă în sensul celălalt. Eu mă lansez cu voioşie să traversez, cu gândul că şoferilor le-o fi trecând prin cap să meargă molcum, că nu ştii când sare iepurele sau băbuţa de după autobuz; noroc că instinctul de conservare sau îngerul păzitor mă trage de mânuţă şi mă-mpinge să scot numa puţin capul de după troleu să văz dacă totuşi nu vine vrun nebun. Şi VLAN! trece vâjâind ca vijelia un jeepan cu geamuri negre, de mi-au fluturat şi genele, nu numa pletele în urma lui. Nu ştiu dacă voia să bată scorul la băbuţe şi copii luaţi în bot, că pe strada aia în cinj' de metri îs trei treceri de pietoni şi-s vreo trei şcoli prin zonă, plus magazine şi locuri cu de-ale gurii pentru elevi hămesiţi, da-n orice caz eu am rămas înţepenită în spatele autobuzului că-mi bătea inima ca la iepuri de spărietă ce eram.

Şi m-am gândit în căpuşorul meu că dacă am scăpat de la moarte aşa, la un pas depărtare, s-o fi terminat cele ceasuri rele. Şi chiar aşa o şi fost!

Razbunarea managerului

noreply@blogger.com (Esk) — Fri, 13 Nov 2009 20:00:00 +0000

Azi:
- Un meniu Best Of cu Big Mac cu pâine integrală vă rog.
Notez, pregătesc pungile, comand BMCul (de la Big Mac au pain Complet), surpriză:
- Da' nu mai avem pâine specială pentru BMC azi!
Brava, şi eu trebuia să ghicesc de cum am ajuns la munci, bănuiesc, poate am faţă de adevărata nepoată de la o soră a verişoarei mamei Omida. Mă rog, îi spun omului, îi schimb comanda cu BigMac normal, totul se petrece fără pagube. Câteva minute mai încolo, altcineva cere Big Tasty. Încasez, mă duc să iau produsele, în bin ("vitrina" cu sandvişuri) nu mai era, aşa că-l comand.
- Da' nu ţi s-a zis că nu mai avem Big Tasty?
Fierb. Anunţ clientul, îmi spune că nu-i bai, să-i dau un Chicken Mythic, că e la acelaşi preţ. Îl cer la bucătărie, mi se răspunde agasat că de ce tot cer produse care ştiu bine că nu sunt?! Fierb, îmi vine să pocnesc pe cineva - ştiţi voi cine, persoană importantă - respir adânc şi mă duc să caut un manager, că trebuia rambursat sandvişul omului. Pierdem câteva minute cu asta şi pe urmă întreb:
- Îmi zice şi mie cineva ce nu avem azi, ca să ştiu şi eu?!
- A, păi nu mai avem pâine integrală, Big Tasty, Chicken Mythic, madlene şi salate cu pui pe grill.
Suuuuper. Vând deci salatele numai cu pui pane, până când, la o comandă de salată Caesar... ghiciţi şi singuri, că sunteţi copii destepţi.
- Ăăăă fetelor, nu mai vindeţi Caesar că nu mai avem!
Şi acuma, concurs: un Big Tasty cu pâine integrală cui răspunde corect la întrebarea: ce manager era prezent azi?

Fragment de ieri

noreply@blogger.com (Esk) — Mon, 09 Nov 2009 21:01:00 +0000

- Bună dimineaţa, am vrea două mic-dejunuri cu brioşe şi cafea, vă rog.
- Îmi pare rău, nu mai avem brioşe.
- Cu clătite atunci?
- Ok, dar ne rămâne numai o porţie.
- Iau eu, şi aş vrea nutela pentru ele.
- Nu mai avem.
- Sirop de arţar?
- Nici.
- Atunci luăm cornuri.
- O să trebuiască să aşteptaţi 20 de minute...
- Atunci ce aveţi?
- Egg muffins (pâiniţe cu ou ochi şi şuncă).
- Bine, iau din alea şi un iaurt cu fructe în plus.
- Nu mai avem iaurturi...

...şi aşa am dus-o toată dimineaţa. Mi-a fost aşa ruşine ieri din cauza incompetenţei unui manager că ar trebui să mi se dea o primă.

Viva la revolucion! Pana si-n baie

noreply@blogger.com (Esk) — Sat, 17 Oct 2009 08:18:00 +0000

Autocolant revoluţionar roşu lipit pe o uşă în baia fetelor:

şi într-un colţ, comentariul scris cu pixul al uneia mai cu picioarele pe pământ: "...până şi la veceu".

Nu mai am nimic de adăugat, încă râd.

Fiţuici

noreply@blogger.com (Esk) — Fri, 16 Oct 2009 07:08:00 +0000

Inaugurez o nouă categorie cu ce mă amuză prin ore, din seria comentariilor cu juma' de glas.

Azi, la literatură, era vorba de siteul unor călugări care s-au amuzat să scaneze Vieţile Sfinţilor în întregime şi să le pună pe net. Eu, către Jean-Christophe:

- Ce chestie, călugării ştiu să tragă foloase de pe urma internetului, dar nu şi secretarele facultăţii...

Trist, dar adevărat.

E grele scoalele

noreply@blogger.com (Esk) — Fri, 09 Oct 2009 22:06:00 +0000

A trecut prima săptămână de trambalat prin cele şcoli franţuzăşti. Cum fu? Bine, oareşcum, dar m-a şi zăpăcit de nu mai ştiu ce-i cu mine, că am intrat în pâine tare de tot.

Încă dinainte de a începe, adică de vineri-sâmbătă, eram deja stresată. Pe orar, după ce că-mi notaseră coduri fără logică - unde eşti tu, James Bond Doamne, ca să vii să îmi traduci? - nici nu s-au obosit să-mi spună în ce clasă sau amfiteatru să merg. Că dacă tot nu ştiu la ce mă duc, măcar să ştiu unde, că de restul mă dumiresc pe urmă. Pe siteul lor, nici atât, ce, mă aştept să folosească la ceva?! Eeee, că doar n-or fi plătite pentru asta secretarele, să facă orare clare şi să ţină siteul updatat, nu? Ce pretenţii mai am şi eu. Mai ales că biroul e şi deschis de la două jumate la cinci, chestie care, recunosc, trebuie că le epuizează complet.

M-am dus deci mai devreme cu jumătate de oră ca să mă orientez la faţa locului, după soare şi poziţia muşchiului pe stâlpii din hol, că nici nu ştiam pe cine să întreb, având curs de la unu şi nu după ora de deschidere a secretariatului. La facultate am dat peste o altă pierdută ca şi mine şi un tip zâmbareţ foarte de la recepţie ne-a trimis la etajul trei, "sunt afişate la secretariat". Acolo, evident, se adunaseră în turmă toţi mieii rătăciţi, mai ales behăitorii tineri care se înghesuiau ca disperaţii în faţa orarului şi notau pentru toată gaşca, blocând orice şansă de a vedea celor din spate. De vorbesc aşa urât? Fiindcă mă enervează când ştii că nu eşti singurul care are nevoie să noteze şi totuşi pui copita pe orar ca să urmăreşti un rând până la capăt, fiindcă eşti prea oaie ca s-o faci din priviri, şi mai şi citeşti încet. Că doar nu blochezi toată partea de jos a orarului, nuuuuu. Mă rog, m-am încrustat şi eu ca o căpuşă pe vacă, ce, doar şi eu pot! mi-am notat frumos ce mi-a trebuit şi m-am dus în Amfiteatrul Mare, unde se făcuseră şi înscrierile şi deci ştiam unde se află.

Cursul, istoria culturii occidentale, a început cu mitologia greacă şi crearea lumii, ceea ce cunoşteam de mult şi în detaliu, că mi-a plăcut de Herakles de mică şi am sfârşit prin a citi tot ce avea legătură cu Grecia Antică. La seminarul care a urmat m-am distrat destul de mult - în universul meu, bineînţeles, că mă ştiţi autizată doar - datorită (sau pe seama? nu pot zice, că nu era cu răutate) tipei care avea rol de profă. Studentă, dac-am înţeles eu bine, la Master, rusoaică letonă sau lituaniană, s-a scuzat de la început pentru eventualele greşeli de franceză pe care le-ar putea face - şi face cam prea multe pentru cât timp a petrecut la Litere... - şi ne-am apucat de Hesiod şi mitul Pandorei. Domnişoara se încurca mult, se înroşea şi-şi tot căuta cuvintele şi iar zâmbea, că să ascundă stânjeneala, închidea ochii să traducă în minte, şi mi-a devenit, prin asta, simpatică; poate pentru că mi-a arătat că se poate şi mai rău decât cum sunt eu şi-mi venea s-o ajut. Poate şi faptul, insignifiant, vă asigur, că i-am răspuns la o întrebare şi a scăpat un "Ô”, foarte inteligent gândit!" care mi-a gâdilat orgoliul, fapt, zic, care m-a făcut să-mi placă de ea.

Următorul curs avea un nume foarte promiţător şi a fost unul pe care l-am avut de ales dintre opţionale: "Meserii ale scrisului". Cu atât mai mare mi-a fost dezamăgirea să-mi dau seama, după primele minute, că profesoara s-a gândit nu ca mine, la a fi scriitor adică, ci de fapt la jurnalism, care pe mine nu mă interesează deloc, dar chiar deloc! Şi uite aşa, două ore jumate pe săptămână pierdute aiurea cu o materie care mi-e deja antipatică şi pentru care m-am procopsit deja cu expozeu, peste două săptămâni, despre un personaj jurnalist de-al lui Balzac. Din fericire, ăsta şi gramatica sunt singurile cursuri plictisitoare pe care le am.

Marţea a fost cruntă: primul curs la 8, trezirea la 6, cafea pe fugă, o altă cafea - infectă - la cantină, civilizaţie şi cultură romană cu Eneas şi cu un prof cărunt, cu părul creţ şi mare şi cu un fel de a vorbi caraghios: "Prima etapă, a? a fost să stabilească, a, o tabără, a? lângă Latium, a"; "a"-ul pronunţat ca un fel de "hein?" cu intonaţie de "da?". A urmat literatura franceză, la care semestrul ăsta îi studiem pe Flaubert şi pe Marguerite Yourcenar (nici eu n-am auzit de ea înainte) şi care mi se pare până acum interesantă, atât la curs cât şi la seminarii (la care li se zice aici TD-uri, de la "travaux dirigés", studii sub îndrumare dacă-i să traduc aşa, la botul calului). După o pauză prea scurtă ca să merg să trag un pui de somn şi prea lungă ca să stau la şcoală sub vreo scară, a venit cursul de gramatică, care a fost lovitura de graţie ce m-a lăsat cu creierul piure.

Profesoara e genul ăla care ar fi trebuit să iasă de mult la pensie, mică, scofâlcită, cu părul alb, care şi-a dedicat viaţa studiului şi predării acestei materii pasionante care e gramatica, genul care debitează cursul fără să se întrebe dacă notăm, dacă apucăm să notăm sau dacă e suficient de coerentă ca să notăm ceva şi care are impresia că microfonul de pe catedră e de jucărie şi nu foloseşte la nimic. Faptul ăsta a dus la câteva glume schimbate cu colegii cu care m-am şi împrietenit cu aceeaşi ocazie, Jean-Christophe şi Kevin, copiluţi tineri, blonzi şi puşi pe râs (mda, mă simt încă şi mai babă printre bobocii ăştia...). Singurul moment oarecum amuzant a fost când a întrebat cineva ce carte de teorie din bibliografie ne sugerează să cumpărăm, iar ea a răspuns foarte senină "pe a mea". Consternare totală în amfiteatru, râsete jenate pe ici pe colo, explicaţiile ei cum că, vezi Doamne, aşa nu o să fie contradicţii între ce citim şi ce ni se predă la curs. Aha, o fi vreo alfa şi omega a gramaticii, de nu ne mai trebuie să ştim nimic în afară de ce ne spune ea, mai ştii? O fi neam cu papa cel infailibil.

Deocamdată engleza e singurul curs pe care îl aştept cu plăcere, fiindcă profa e tânără, simpatică şi pusă pe glume. Ne-a prevenit că suntem lângă aripa muzicologilor (şi la cum a spus-o, ai fi crezut că zice OZNologi) şi să nu ne speriem dacă auzim cântece de beţie sau ode a cappela, că muzicologii par nebuni şi satanişti, dar sunt băieţi de treabă, deşi cam beţivi. Cursul de engleză a trecut deci repede, am început undeva la nivelul meu, deci nu mă plâng.

Singura greutate acum mai e că în două zile am cursuri de la prima oră, iar în celelalte lucrez şi-mi cam termină rezervele de energie, dar aştept să văd dacă mă adaptez cum am făcut-o şi după prima săptămână de muncă sau dacă e nevoie să cer să lucrez doar trei zile, să am când mă odihni. Cert e că nu prea mai am când să postez şi-mi pare rău... Încerc să scriu printre cursuri şi în ferestrele dintre ore, dar am o groază de cărţi deja şi ăştia-s nebuni, vor fişe la fiecare, şi cum eu îs şi certată cu organizarea, e mai greu.

Eh, om trăi şi om vedea, că am trecut eu şi prin altele şi mai şi. Deocamdată, tot înainte, allez enfants de la patriiiiieeeee!...

Clar, încep s-o iau deja pe arătură.

Din nou la reinscrieri, iar

noreply@blogger.com (Esk) — Wed, 30 Sep 2009 08:02:00 +0000

Păi ce, numai ăştia pot să se repete? Ce pisici, îs la a treia "înscriere" deja...

Fusai săptămâna trecută la înscrieri, pedagogice de data asta, că alea de tura trecută fură "administrative". Eram mai stresata ca înainte, că nu aveam să merg în anonimatul sediului central, ci la facultatea mea, adică la Litere şi Muzicologie, într-un amfiteatru, laolaltă cu viitorii mei colegi. Cum sunt mai sălbatică de felul meu, ideea de a fi printre atâţia oameni şi de a trebui probabil să fac cunoştinţă cu ei m-a făcut să dorm prost câteva nopţi. Asta şi eterna problemă cunoscută în general sub numele "cu ce naiba mă îmbrac?". Clişeu, ştiu, ştiu, dar nu mai puţin sâcâitor.

Am ajuns cu ceva emoţii deci la facultate, mă temeam că o să fie ca sediul principal la care mă duceam înainte, plină de holuri în toate direcţiile şi fără panouri indicatoare (îmi amintesc şi acuma cât am căutat biroul de înscriere pentru examenul de franceză, pentru care trebuia să părăsesc galeria principală, s-o iau pe un culoar la stânga, dup-aia pe o uşă greu de remarcat care dădea într-o curte, la capătul căreia era o uşă spre o scară, care la etajul al treilea se deschidea spre o pasarelă deasupra curţii, la capătul căreia era biroul. Sunteţi pierduţi? Şi eu am fost.)

Din fericire, clădirea Facultăţii de Litere arată destul de modern, am văzut panouri peste tot, iar cineva a avut amabilitatea să afişeze, pentru boboci, anunţuri cu locul şi ora reuniunii de informare, subliniate cu marker roz, cu săgeţi şi tot tacâmul. Am găsit deci amfiteatrul destul de uşor, am primit o mână de broşuri la intrare, alte foi de completat înăuntru (au ăştia o pasiune pentru verde: fişele pentru Litere Moderne Aplicate erau culoarea prazului, iar cele pentru Litere Moderne verde turbat) şi m-am aşezat cuminte, cu urechile ciulite.

Discursurile profilor au fost însă atât de interesante, încât m-am apucat să scriu postul ăsta ca să mă ocup cu ceva. Proful de sport ne-a îndemnat să ne înscriem la cursul lui, care e opţional, şi să venim în echipa de rugby feminin. Haha, mă şi văd, mititică şi vai de capul meu cum sunt, în echipa de rugby, aruncându-mă pe celelalte jucătoare şi trântindu-le la pământ... Doar imaginându-mi, îmi vine să râd singură. După el a urmă o domnişoară puţin panicată, care ne-a explicat cu emoţie în glas cum se foloseşte siteul universităţii, s-a bâlbâit destul de des şi m-a amuzat. Nu ştiu ceilalţi cum sunt, dar eu n-am nevoie de un sfert de oră de explicaţii ca să folosesc un site: "Pe portalul Student, este un buton SorbonID, acolo vă creaţi o adresă de mail cu numărul de student de pe card, e foarte utilă ca să primiţi informaţii diverse şi variate (sic! la Litere! Doamne trăsneşte-i) din partea facultăţii, ca şi anunturile oficiale." Noooo, pe bune? Oare la ce ar putea folosi o adresă de email, mai ales pe siteul unei instituţii, dacă nu ca să primeşti informaţii de la ei? Şi pe urmă, venind vorba de calculatoarele puse la dispoziţia studenţilor, "vă rugăm să nu instalaţi programe răuvoitoare sau să inseraţi coduri de bugs pe ele!" Era să mă înec cu guma de râs, cum pisici să zici aşa ceva?! Unu la mână, e evident că n-o să-mi petrec ziua piratând calculatoarele facultăţii, şi doi la mână, dacă aş vrea s-o fac, parcă m-ar opri numai faptul că m-a rugat donşoara cea speriată. Siiiigur că da...

După bâlbâită, a venit alta de la biroul de integrare profesională, adică aia la care cică trebuie să te duci dacă nu ştii ce să faci după ce capeţi diploma de Litere. Ar fi fost aproape credibilă, dacă n-ar fi dat dovadă de o mare competenţă: "Ne puteţi suna la 01.42.numaistiucat sau să ne trimiteţi un mail la... uh... (către colegă:) cum era adresa noastră? (către noi:) contact... uh... şi mai departe?... ăăăă... at... uhmmm... şi cum era ca nu mai ştiu? (colega dă din umeri) Ei, găsiţi adresa de mail pe site oricum, că am uitat-o. Da' mai bine ne sunaţi, liniile sunt destul de ocupate oricum, dar insistaţi că până la urmă răspunde cineva." Da' nu mai bine îţi tragi două palme, te trezeşti şi-ţi dai seama că eşti în secolul douăşunu, înveţi să foloseşti emailul şi mai eliberezi linia de telefon? Eu nu reuşesc să înţeleg cum dejtul meu poţi să lucrezi într-un domeniu şi într-o epocă în care se poate exploata la maxim internetul şi să nu ştii nici măcar care ţi-i adresa, în general să fii complet pe dinafară şi să rămâi ca dinozaurul la telefon şi maşina de scris.

După cele două personagii oarecum anemice, era să cad de pe scaun de surpriză când la microfon s-a repezit o blondă, prezentată drept domnişoara Icsulescu, studentă, de la sindicat, şi s-a lansat într-o tiradă: "Bună ziua! Sunt de la UNEF, adică Uniunea Naţională a Studenţilor din Franţa! Şi suntem un sindicat! Aşa cum a zis domnul X, nu trebuie să ne temem de acest cuvânt! Noi apărăm studenţii! Care sunt nedreptăţiţi! Dacă aveţi o problemă cu cineva, chiar şi un profesor, noi va apărăm drepturile! Aşa! Fiindcă suntem solidari!"Ar fi trecut drept agresivă dacă fetei nu i-ar fi tremurat vocea în ultimul hal, de ziceai ca venise clandestin şi se temea să n-o pândească vreun duşman al poporului studenţesc după colţ, s-o extermine pentru ce-a zis. Dar se ţinea tare, şi ce dacă mulţi sunt împotriva noastră! eu îmi apăr convingerile! arăt poate ridicolă şi ştearsă şi piţigăiată dar! nu mă tem, camarazi! Viva la revolución! ...Bine, recunosc, asta am băgat-o eu de la mine, dar jur că mă aşteptam de la un moment la altul s-o aud. În orice caz, discursul clasic despre clasa oprimată a fost prezent: "Studenţii sunt nedreptăţiţi! Da! Puterea de cumpărare scade, pe când preţurile cresc! Şi e tot mai greu să trăim! Bursele sunt mici şi guvernul, da, guvernul e de vină! Că noi strigăm şi cerem, dar nimeni nu ne aude! Dar suntem aici! Şi ne batem pentru drepturile studenţilor!" Ce, măi? Nu vă ajung banii? Protestaţi, cereţi, pretindeţi? La muncă, bă, nu la întins mâna! Alţii cum fac? Sau marş şi pune-te cu burta pe carte, să meriţi o bursă de excelenţă, dacă nu vrei să munceşti! Asta-i viaţa de adult, nu-ţi dă nimeni bani degeaba să freci menta prin baruri şi să treci anul cu greu, în fiecare toamnă. Banii se câştigă, nu pică din cer! Pfooai, ce-mi venea să-i trag una fetii, să-i arăt eu revolución.

Şi pe tonul ăsta s-a încheiat reuniunea de informare, după care s-a anunţat că înscrierile pedagogice urmau să aibă loc peste o oră jumate, în altă sală. Am profitat de ocazie ca s-o găsesc pe Alexandra, care voise să vină cu mine şi se rătăcise la Sorbona, să explorez cartierul tip să mă pierd, s-o recuperez într-un sfârşit la metrou, să găsim un loc să mâncăm şi să ne întoarcem exact la timp ca să ajungem la birou nu în întârziere cu 5 minute, cum mă temeam eu, ci în spatele unei mulţimi de boboci care aşteptau cu toţii să intre să se înscrie. Recunosc, am profitat de faptul că putem vorbi româneşte ca să-i bârfim destul de răutăcios pe unii (apăi ce să le fac dacă umblă cu bluze verzi - văd că e culoarea Sorbonei or something - şi ciorapi roşii? ca să dau numai un exemplu), ceea ce a făcut mai mult de trei sferturi de oră să treacă într-un mod plăcut. Bineînţeles, timpul petrecut în birou pentru înscrierea propriu-zisă a fost de exact 43 de secunde, conform legilor Mamei Natură şi al ei crud simţ al umorului.

Ieri, la o săptămână după toate astea, mi-am aflat în sfârşit şi orarul, pentru care a trebuit să mă duc iar să aştept în amfiteatru - că doar nu era să mi-l dea pe adresa de mail pe care-s obligată s-o am pe siteul lor, nu? - şi care orar arată cam aşa: luni de la unu la trei, L1LA09CG, de la patru la cinci L1LA09CG TD 5, pe urmă L1LA17FR şi tot aşa. Clar, facultatea asta îţi pune mintea la încercare: vrei să vii la cursuri? Dezleagă enigmele. Cu codurile m-am lămurit eu până la urmă, rămâne să aflu şi în ce săli trebuie să merg.

Şi uite aşa, sunt în sfârşit studentă. Am terminat cu formularele şi hârtiile şi secretariatele.

Sper.

Cu dosaru-n protap

noreply@blogger.com (Esk) — Fri, 25 Sep 2009 08:36:00 +0000

Probabil v-aţi dat seama până acum că administraţia franceză e mai specială decât altele (specială ca un copil al Cernobâlului adică, săraca), dar nici nu încearcă s-o dezmintă cumva. Ba dimpotrivă, dacă ar avea ocazia să te facă să urci şi să cobori Golgota cu o roabă de hârtii după tine, ar face-o. Înscrierea la facultate e deci un prilej cum nu se poate mai potrivit pentru ei (cred că de aia au şi pus Sorbona pe deal, nu-s proşti).

Se începe cu preînscrieri, în iunie: diplome de bac, traduceri, copii după diplomă ŞI după traducere, certificate, acte, tot ce ai acasă şi ţi-a fost dat de la şcoală. Orice şcoală. Dacă s-ar fi dat diplomă de absolvire a grădiniţei, şi pe aia ţi-ar fi cerut-o. Nu se ştie, poate ai avut vreo notă relevantă la sculptura în plastilină şi le-o fi trebuind. Cu toate astea şi cu rezultatul testului de franceză, CVul şi scrisoarea de intenţie, plus plicuri şi timbre te duci la biroul de validare a diplomelor străine, sau mai bine zis bâjbâi pe culoare după el, că de fapt e într-o curte în care ajungi doar dacă găseşti uşa secretă, că doar n-o să-ţi pună indicatoare, nu? Le laşi lui nenea la birou, care n-are nici măcar un scaun să te aşezi şi tu, de tre' să scrii din picioare, şi p-orma te duci acasă şi aştepţi să te caute ei.

La vreo săptămână după, ţi se trimite răspuns în plicul pe care l-ai dat tu mai devreme dacă te-au primit sau nu. Pe mine m-au primit, aşa ca aveam şi un teanc de hârtii în el: scrisorică de la preşedintele universitarii, hârtii de completat (nu vreau să ştiu de ce erau roz, tip hârtie igienică) în care mă întrebau şi de străbunici la ce şcoală au fost, hârtii care-mi explicau ce să scriu în hârtiile de completat (cele din urmă erau mai multe decât cele dintâi, bineînţeles), hârtii cu reclame despre ce asigurare de student să iau şi alte inutilităţi. Mai departe n-am înţeles prea bine: pe siteul lor zicea să îmi fac programare pentru înscriere în septembrie, aşa că mi-am făcut, dar a trebuit să mă duc cu câteva zile înainte la biroul pentru străini că nu-mi găseam diploma de bac acasă şi am crezut că mi-a rămas la ei (era acasă, dar în alt dosar decât ar fi trebuit). Ei, şi nenea de la birou s-a răstit la mine că "faceţi totul exact pe dos domnişoară! să ştiţi că noi dăm ritmul muzicii nu dumneavoastră!! eu trebuia să vă fac programare, să veniţi la mine!" "Am făcut exact cum scrie pe siteul Sorbonei", am susurat eu dând din gene, dar cu dorinţe ucigaşe reţinute cu greu. "Bine, atunci lăsăm data la care v-aţi făcut programare, şi vă mai trebuie nişte hârtii de la noi" şi-mi mai dă încă o foaie verde să completez. Super, până la înscriere poate colecţionez toate culorile curcubeului.

Bun, într-o miercuri de septembrie la 11 fără un sfert eram în faţa biroului unde aveam programare. O coadă, tată... de am avut aşa o presimţire neagră cum că programările alea se făceau aşa, ca să încarce serverul. Da' de-amu ce să fac? Dacă tot eram acolo, am stat. Amândouă, că venise şi Alexandra, să-mi ţină de urât, cred că avusese un vis premo... premini... d-ăla în care vezi viitorul. La capătul cozii sau mă rog, la capătul şnurului care marca teritoriul de coadă, era un panou care zicea aşa: "Pentru diplomele franceze, treceţi obligatoriu prin amfiteatrul Guizot". Bun, îmi zic, eu am diplomă românească, stau aici că mai pleacă lumea la amfiteatru şi ajung mai repede în faţă, na. Sâc, da. Iese un tip din birou, anunţă "Aţi fost la amfiteatrul Guizot? Nu? Duceţi-vă, e obligatoriu. Şi hop, juma de coadă face stânga-mprejur şi mă trezesc aproape în faţă. Numa bine, că era deja 11 şi 20, deşi nimeni nu părea să se preocupe de faptul că aveam programare la 11. Mai aştept puţin, tipul tot iese să strige "Pentru ghişeul 1 cine e? Pentru ghişeul 5 cine e?", numai pentru ghişeul 3 de-al naibii nu. Într-un final, strigă şi asta, mă prezint, se uită la dosar, "La amfiteatrul Guizot aţi fost?" "Nu, că n-am diplomă franceză." "Da' duceţi-vă totuşi, a doua uşă pe stânga." Băga-ţi-aş afişul făcut sul în...

A doua uşă pe stânga era de fapt un culoar, şi ăla cu uşi pe stânga şi pe dreapta. Na-ţi-o frântă ca ţi-am dres-o! Amu ce să facem, ne-am tot uitat la uşi sperând că găsim amfiteatrul înainte să se termine culoarul. Intrarea era de fapt ascunsă după uşa sălii din capătul holului, nu ştiu cine o fi desenat planurile Sorbonei, da' cred că avea probleme cu geometria şi planurile. În amfiteatru, surpriză! Era coadă. Patru oameni la catedră, dar o singură coadă, că de, nu era să muncească toţi, nu? Stăm şi acolo, o enervez pe Alexandra că tot dau din picior, mă bucur că în jur nu se înţelege româna fiindcă le uram de bine ălora, alţii se bagă în faţă, îi înjur şi pe aia, nimeni nu comentează, ajung în sfârşit la catedră. Ăla mă întreabă, aveţi programare? Am, zic, da' la biroul C 432, a fost pentru ora 11. Nu, zice el, pentru ăsta era, da' n-are nimic că-i deja 11.40. Aha, iar sunteţi organizaţi între voi şi explicaţi totul clar pe site pentru bieţii boboci. Brava. S-a uitat ăla dacă am hârtiile, mi-a pus ştampilă şi m-a trimis înapoi la celălalt birou. La coadă, evident.

Mai stau o dată la coadă, ajung iar la tipul ăla, mă întreabă dacă am fost la amfiteatru, da am fost, m-ai trimis tot dumneata, ce, nu-ţi mai aminteşti? Îs singura cu capu' roşu de pe-aici, mai greu să mă confunzi. Mă bagă înăuntru, mă duce la ghişeul 3 şi mă pune să stau lângă o tipă care şi ea aştepta. Revelaţie pe care o dezvălui prin sms Alexandrei, rămasă afară: ştii de ce nu înainta coadă pentru ghişeul 3? Pentru că la ghişeul 3... nu e nimeni! D'oh. Îmi vine să mă dau cu capul de masă. Tanti vine după zece minute, pe puţin, se ocupă de fata care aştepta lângă mine încă zece minute, se mişcă încet să nu obosească, vorbeşte rar să nu cumva să termine prea repede, cheamă un coleg să-l întrebe nu ştiu ce, dispare... reapare, iar discută, iar dispare să facă o copie... îmi vin diverse gânduri legate de spânzurat cu chiloţii verzi praz care i se văd când are nefericita idee să se aşeze pe vine să umble la un sertar , împreună cu vergeturile pe pernuţele laterale şi linia aceea a fundului care se vede în mod tradiţional când se apleacă instalatorii... revine, termină în sfârşit cu biata fată şi vine rândul meu.

Altă surpriză plăcută. Umblasem juma de zi să găsesc un traducător, să-mi fac diploma de bac, şi mai dădusem şi 35€ pe zece minute ale lui nenea, ca să mi spună tanti la ghişeu, senină, aaa da' nu e nevoie de diplomă, că aţi fost la biroul de validare pentru străini şi aveţi foaia verde! Şi zbang, două palme imaginare, una ei şi una molâului de la birou care n-a putut să caşte gura să-mi zică, 'r-ar ei să fie de franţuzi care nu pot să vorbească între ei!! Îmi infing unghiile-n palme şi pumnii în scaun, îmi lipesc un zâmbet tâmpit pe faţă şi suport în continuare cu stoicism. Încă zece minute şi scap, încă cinci minute şi scap, da am titlu de sejur pe 5 ani, da, ce noroc, da îs măritată, nu mă interesează că bărbatu-tu îi străin şi vrea şi el unul, da, treci mai departe, aşa, pune ştampila, bravo, du-te şi fă copie, hihihhahaha da, ce xerox prost aveţi, zâmbesc forţat în continuare, da ştiu, dacă am lichid plătesc la alt birou, da, ăla de vizavi la etajul 3, care închide la amiază, ies în sfârşit de acolo, e doişpe şi douăzeci.

Fug la contabilitate, norocul meu, cea cu care vorbisem dimineaţa era încă la birou (că fusesem şi acolo la 10, să ştiu dacă plătesc înainte sau după) şi e atât de drăguţă încât mai rămâne pe timpul ei de pauză ca să pot plăti eu. În sfârşit, îmi da chitanţa şi cardul. Victorie! Am terminat cu toate! Sunt studentă!

S-o crezi tu. Mai sunt şi înscrierile pedagogice, săptămâna următoare.

Yay.

Ce se-ntampla cand esti tampit

noreply@blogger.com (Esk) — Tue, 15 Sep 2009 17:48:00 +0000

Zilele trecute, consortul meu mult-iubit era la munci (da, i mai se întâmplă şi lui). Cum se plimba el aşa cu un coleg, fluierând, şi treaba lui fiind în general să dea amenzi, l-a văzut pe un nene care parcase pe un loc rezervat livrărilor. Şi l-au taxat de 35€.

Abia s-au îndepărtat ei, că respectivul a şi apărut alergând şi înjurând, că de ce i-au dat amendă. Păi cum de ce, zice colegul, n-ai văzut marcajul cu galben pe stradă, lângă care scrie mare "livrări"? Nu ştii că nu e voie să parchezi pe el? Ăla nu şi nu, cum îndrăznesc ei să îi dea lui amendă, că-s nişte prăpădiţi şi aşa şi pe dincolo. Colegul îl lăsa să facă spume, al meu aştepta mai deoparte numai să indrăznească tipul să ridice mâna, ca să aibă motiv să-l salte. Şi când tipul a început să se întreacă cu gluma, i-au zis: vezi că putem să te ducem la secţie pentru insultarea unui agent. Batman s-a umflat imediat în pene, daaa, sigur, hai să vă văd, şi la urma urmei vă dau .... (nu mai traduc, că-s binecrescută şi mi-i ruşine) şi s-a întors pe călcâie şi a plecat.

Numai că, fiind mai prost de felul lui, când a trecut pe lângă colegul lui Dani, a mârâit "Neam de jegoşi" şi atâta i-a trebuit colegului, care e mai african de felul lui. I-a lipit un ultraj de frunte, a chemat jandarmii şi hai la comisariat pentru exprimare rasistă.

Acolo, primul lucru care se face e să i se caute omului dosarul şi cazierul. Şi ghiciţi ce află poliţiştii, dragii moşului? Că tupeistul nostru, broscoiul mic cu gura mare, Batman al nostru umblă fără permis, fin' că i se luase. V-am zis eu că era prost. Dacă aşa-i vorba, stai că vezi tu, domnule dragă, au zis ei şi şi-au frecat mâinile. I-au dat amendă pentru nesimţire, l-au lăsat să plece, l-au urmărit şi când s-a urcat în maşină, hop! Actele la control, musiu!

Şi uite aşa, când a plecat pe la şepte jumate seara, consortul l-a văzut pe curajos încă aşteptând pe o bancă la comisariat, amărât şi cu capu-n mâini. Pe lângă cei 35 € de la început, căpătaţi pe merit, mai avea acuma încă 135, o noapte la răcoare şi cine ştie ce alte urmări legale, atât pentru permisul lipsă cât şi din partea colegului care se gândeşte să-l dea în judecată şi să ceară despăgubiri. Apăi ziceţi şi voi, nu mai bine tăcea din gură?

Cum sa te faci de ras cu succes, lectia unu

noreply@blogger.com (Esk) — Mon, 14 Sep 2009 09:07:00 +0000

Vine alaltăieri o femeie să-şi ia o cafea, ca orice om dimineaţa. Numai că maşina e stricată de câteva zile şi nu putem face nici un fel de băuturi calde; mă rog, putem, da' numai când vrea ea, te trezeşti din senin că face ba două cafele, ba un espresso, ba lapte cald, ba... Prin urmare, Johanna şi-a cerut scuze că nu o putem servi, i-a explicat de ce şi tot restul. Clienta, înţepată tare:
- Vaaaai, să vă fie ruşine, aţi putea măcar să puneţi un anunţ să ştie şi clienţii că aveţi probleme nerezolvate...
Şi Johanna, dulce:
- Doamna, este un afiş pe uşa cea mare, unul pe uşa laterală, unul chiar aici şi unul afară.
Eu am chicotit discret, dar draga de Linda a izbucnit într-un râs sonor chiar în faţa femeii, care a pus capul în jos şi a plecat fără să mai zică nimic.

Apăi na, degeaba-s afişe, mai trebuie şi să le citeşti...

Capitana Furtuna

noreply@blogger.com (Esk) — Mon, 24 Aug 2009 18:40:00 +0000

Numai bine ce-am ieşit din gară, venind de la Alexandra azi, că s-au şi rupt norii şi a început potopul de pe lume. Noroc că luasem o umbrelă înainte să plec, dar până acasă numai capul îmi mai era uscat (deşi...). Îmi plac totuşi furtunile de vară, ploaia cu bulbuci calzi, trotuarele băltind pe care mă plimbam cu picioarele goale când eram acasă. Ce-mi place mai puţin sunt tunetele şi fulgerele, faţă de care am rămas cu o uşoară frică după niscaiva aventuri de când eram mai mititică.

La Copălău, satul maică-mii, am vreo patru rude de la care plecam în migraţie rotativă de cum mă plictiseam, ca să mai variez decorul vacanţelor. Două dintre mătuşile preferate erau despărţite de un câmp - noi îi ziceam "pe şes" - lung de vreo doi kilometri şi lat tot pe-aşa, mărginit de-o parte de şosea şi de cealaltă de dealuri abrupte, pe vârful cărora începea pădurea.

Într-o dup-amiază, a trebuit să mă duc împreună cu vară-mea de la o mătuşă la alta, nu mai ştiu de ce; dar era suficient de important ca să mă convingă să traversez şesul sub ameninţarea unei ploi ce sta să pornească. Mătuşa expeditoare ne-a dat un sac de plastic să ne acoperim "în caz că" şi am pornit-o vitejeşte la drum. Abia făcuserăm însă câteva minute, că s-a pus să toarne, mai tată, nu cu găleata, ci cu polobocul. Am luat-o la fugă, încercând în acelaşi timp să rămânem amândouă sub sac, până când un trăsnet căzut nu foarte departe de noi ne-a ţintuit locului. Ne aflam în câmp, de-o parte cu pădurea pe înălţimi, de cealaltă parte cu copacii de pe marginea şoselei şi noi la mijloc, fără nici un adăpost în apropiere. Intimidantă poziţie.

Ne-am amintit una alteia diversele reguli despre trăsnete, ca să hotărâm ce facem, în timp ce pământul sub picioarele noastre se umplea de apă, iar fulgerele străluceau din toate părţile. Ştiam că nu trebuie să ne apropiem de copaci, oricât ne ziceau minţile noastre panicate că am fi la adăpost. Ştiam că nu trebuie să fugim, dintr-un obscur motiv de fizică (o chestie cu curenţi de aer şi vid parţial, sau ceva de genul). Mai ştiam că trăsnetele cad pe punctul cel mai înalt al unui spaţiu deschis, care, în momentul respectiv, eram noi. Ne-am rugat la sfinţi şi la îngeraşii păzitori să cadă pe copacii din stânga sau din dreapta, perspectivă care ni se părea nesigură fiindcă erau şi unii şi alţii cam departe, şi am luat-o la picior spre mătuşa de destinaţie.

E greu să mergi încet când tună, fulgeră şi trăsneşte din toate părţile, iar tu eşti o aşchie de doişpe ani, speriată, înfrigurată şi udă până la dedesubturi, cu sandalele mustind şi alunecând pe iarba udă şi scurtă, amestecată cu noroi, când toată fiinţa ta îţi strigă să alergi la adăpost. Ne ţineam de mână sau de braţ, nu-mi mai amintesc, ne repetam una alteia "Mergi mai încet! vrei să dea trăsnetul peste noi?!" când ne venea să iuţim pasul şi ne îmbărbătam reciproc, încercând să ne stăpânim tremurul glasului.

Când a trăsnit atât de aproape încât am putut vedea fulgerul scurgându-se de-a lungul copacului, mi-a stat inima. Un val ca o emoţie puternică m-a lovit, fiorii mi-au alunecat de-a lungul mâinilor şi mi-au ridicat părul pe ceafă, iar pe limbă aveam un gust rece de fier. Am înţepenit, apoi picioarele ni s-au dezlegat şi am luat-o la goană, îngrozite, cu speranţa nebună că n-aveam să fim şi noi trăsnite din cauza asta. Bineînţeles, odată ajunse cu bine la mătuşa, deşi ude şi jerpelite ca nişte pui de curcă, ne-am umflat în penele care ne mai rămâneau şi ne-am dat viteze că, "veeezi, tanti, dacă ai zis să venim am venit, prin furtună şi peste şes". Mătuşa însă ne-a dat repejor peste nas, "trebuia să rămâneţi dacă aţi văzut ce vine, ce-a fost în capul vostru? Acuma ce fac dacă răciţi?" şi aşa mai departe, de m-am pleoştit cu totul. Iacă ce rămânea din traversarea noastră eroică... Oamenii ăştia mari nu înţeleg chiar nimic, nţ nţ nţ.

Tata

noreply@blogger.com (Esk) — Sat, 08 Aug 2009 21:22:00 +0000

La 2 ani, mă lua în braţe şi mă ridica până în tavan, zicând "tâta mareee!" şi eu râdeam de mama focului.

La 3 ani, se îmbrăca în Moş Crăciun şi îşi golea sacul în faţa ochilor mei uimiţi de atâtea minunăţii numai pentru mine. Cam tot pe atunci, obişnuia să poarte mustaţă şi m-a zăpăcit ieşind fără ea; îl aşteptam în faţa uşii să-i cer nu ştiu ce, când am văzut că s-a mişcat clanţa m-am lansat: "Taaat... Nenea?!" Până nu mi-a zis mama că tata e, nu l-am lăsat să se apropie.

La 4 ani, vara, mă ducea la pădure pe bicicletă şi eu îmi băgam - a câta oară? - picioarele între spiţele roţii din faţă.

La 4 ani, iarna, se ducea la Revoluţie şi se întorcea, în ochii mei erou, cu Cireşel în braţe pentru mine.

La 5 ani, mă trezea la 7 dimineaţa să mă anunţe că am o surioară, pe blonda Raluca.

La 6 ani, îmi făcea arc din lemn de corn, "ca al lui Ştefan cel Mare".

La 7 ani, ne mutam la Botoşani, să fim mai aproape de familie. În vara aia m-a salvat de ciocul cocoşului alb al bunicii, ale cărui instincte războinice se trezeau când vedea roşu, şi pe care îl aţâţam fâţâindu-mă îmbrăcată în ghiciţi ce culoare, până când mi-a sărit în cap şi m-a ciocănit bine. Noroc că m-a auzit ţipând şi a venit, cu jumătate de faţă nerasă şi plină de spună, a apucat cocoşul de-o aripă şi l-a închis în coteţ. În noiembrie, ne-a adus-o acasă pe Miriam.

La 8 ani, ne-a făcut scrânciob adevărat la bunica, în locul lanţului atârnat de o creangă care ţinea loc de leagăn înainte.

La 9 ani, i l-am prezentat pe primul meu prieten, pe colegul meu de bancă Olivian.

La 10 ani am luat pentru prima dată premiul întâi şi mi s-a umflat inima în piept când mi-a zis că e mândru de mine. Ca răsplată, am avut dreptul să merg în tabără cu clasa şi, în drum spre gară, mi-a strecurat în mână nişte bani de buzunar în plus, făcându-mi cu ochiul.

La 11 ani, mă trezea masându-mi umerii, îmi făcea pâine prăjită şi lapte cu cacao şi mă ducea la şcoală în fiecare dimineaţă, pe soare sau pe crivăţ.

La 12 ani, mă ajuta la teme la geometrie şi ne ciondăneam că fiecare ţinea cu dinţii de metoda lui de rezolvare.

La 13 ani, ni l-a adus acasă pe Tanu Motanu', adunat nu ştiu de pe unde, care miorlăia la uşă în fiecare seară, să-i dăm drumul să se ducă la gagici, până când într-o zi s-a dus de tot şi s-a însurat.

Dup-aceea, a plecat prin ţări străine să lucreze. El ne suna în fiecare săptămână, noi îi trimiteam scrisori cu fiecare autocar care pleca de la firma angajatoare, el ne trimitea cadouri, noi îi făceam felicitări de carton şi reviste cu bancuri, scrise la maşină şi desenate cu pixul.

La 17 ani, prima mea iubire - ne-am certat rău, până am ajuns să nu ne mai vorbim unul altuia; lui i se părea că respectivul nu era destul de bun pentru mine, dar eu eram orbită şi nu mai vedeam, nici voiam pe nimeni altcineva decât pe el. Tata a încercat să mă convingă întâi cu binişorul, pe urmă cu autoritatea, pe urmă cu ameninţări; închipuiţi-vă un leu furios şi o să vă daţi seama cam ce aveam de înfruntat. Chiar şi după ce m-am despărţit de respectivul şi ani după aceea, chiar dacă, privind în urmă, recunoşteam că tata avea mare dreptate să facă tot posibilul să mă îndepărteze de X, relaţiile între noi au rămas foarte reci - nu-l puteam ierta pentru ce se întâmplase şi pentru ce spusese de nenumărate ori. Cel care fusese cel mai important bărbat din viaţa mea, eroul si modelul meu, mă dezamăgise cumplit. Nu mai suportam ideea unei prezenţe autoritare care să încerce să mă conducă şi căreia să-i dau socoteală; cred că de asta am lăsat-o moale cu facultatea şi mi-am căutat de lucru, să fiu, financiar, pe picioarele mele. Chiar şi după ce am plecat din ţară, vorbeam cu el rar şi dădeam semne de viaţă şi mai rar.

La 23 de ani, toamna trecută, când am fost în Spania, a venit să mă vadă. A făcut 600 de km, într-o singură zi, pentru mine. Spre sfârşitul zilei, m-am scuzat în faţa părinţilor lui Dani şi am petrecut puţin timp singură cu tata, ca să putem vorbi în linişte. Pentru mine, era o perioadă destul de dificilă; tata mi-a amintit cum e să ai pe cineva care să te protejeze şi să te iubească, orice ar fi şi orice decizie ai lua. Pentru prima dată, mi-a vorbit şi el despre lucruri pe care nu le bănuisem vreodată. În acea după-amiază, ne-am descoperit unul pe altul şi ne-am apropiat unul de altul mult mai mult decât în toţi anii de până atunci - şi mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de el.

L-am revăzut la nuntă, i-am văzut emoţia şi mândria, l-am văzut descumpănit în faţa surorilor mele devenite domnişoare cochete, trist când şi-a dat seama că nu ne-a văzut crescând. Aş fi vrut să-l pot lua şi eu în braţe la rândul meu şi să-i înfrumuseţez anii care-i mai rămân de petrecut departe de noi. Aş fi vrut, şi încă vreau să locuim mai aproape unul de altul, să mă pot ocupa de el, să-l scot din casă, din rutină şi din plictiseală, să nu mai trăiască singur. Aş face orice pentru el.

Ieri a fost ziua celui mai important bărbat din viaţa mea. Te iubesc, tata.

Vive le McDo!

noreply@blogger.com (Esk) — Wed, 29 Jul 2009 22:12:00 +0000

Iaca s-a făcut mai mult de o lună de când lucrez întru gloria Franţei şi fericirea minunatului popor fra... da, sigur. Glumesc - deşi dacă pe o splendidă zi de duminică, vară, frantuzii vin să mănânce la McDonald's cu plozii în loc să meargă prin parc sau la pădure, bănuiesc că asta o fi imaginea pe care şi-o fac ei despre fericirea în familie.

E uimitor câte afli despre adevărata fire a unui popor când lucrezi cu publicul, când vezi oamenii de rând lăsaţi de capul lor. Cine spunea numai vorbe de laudă despre francezi, cât de civilizaţi sunt şi cât de curaţi şi cât de aşa şi pe dincolo, ar trebui să vină o zi-două să lucreze cu noi.

Mai întâi, sunt cei cărora le spui "bună ziua", iar ei trec direct la debitat comanda, ori că li se pare prea mare efortul de a saluta o casieră de la McDonald's ori că prea s-ar înjosi să o facă. Drept să zic, eu îi ignor şi trec mai departe, că oricum în câteva minute nu-i mai văd şi în plus sunt paşnică şi îngăduitoare mai de felul meu. Prefer deci să nu-mi fac nervi degeaba la muncă, oricum nu aş putea să le fac educaţia dacă deja au şorici în loc de obraz. Cum ziceau bătrânii noştri: pechinezul latră, caravana trece, iaca pagubă-n ciuperci. Alexandra sau alţi colegi cărora le sare muştarul mai repede însă insistă şi le repetă ca la surzi: "buunăă ziuaaa", până se prinde nesimtitul că a sărit o etapă. Aici unii mormăie un salut sau o scuză că n-au auzit, alţii încep scandalul şi blochează o coadă întreagă din plăcerea de a se certa, când totul putea fi aranjat în două cuvinte politicoase. Se pare că mai sunt şi cei care se prezintă în costum şi cravată, cu ifosele la purtător, că-s mari directori sau mai ştiu eu ce, şi nu se coboară ei să fie politicoşi cu un biet angajat de fast food. Îi povesteam tatei asta, la care el mi-a dat o replică genială: "de ce nu le zici ca dacă-s aşa mari şmecheri, să se ducă să mănânce la Ritz, nu să vină după barabule-ntr-o hârtie la McDo".

Apoi vin certăreţii care găsesc nod în papura comenzii. O dată, un tembel n-a vrut sub nici o formă să înţeleagă că în Happy Meal poate avea doar McFish şi nu fileuri, fiindcă e tehnic imposibil să baţi în casa de marcat altceva, chiar dacă propunea să plătească diferenţa. A urlat timp de jumătate de oră într-un hal de-l auzeam şi eu de la subsol de parcă eram lângă el, insultând casiera şi pe cei trei manageri care încercau să-i explice ca la proşti, de cred că numai desene nu i-au făcut.

Altădată, o babă îi cerea Alexandrei cafea cu apă rece, deşi ea tot îi spunea că nu poate să-i facă decât cu apă fierbinte, că aşa e făcută maşina, şi îi propunea să îi dea un expresso şi un pahar cu apă. Baba nu şi nu, că ce, e proastă de nu înţelege? Cafea cu apă rece să-i facă, ce-i aşa greu de priceput?! Eu i-aş fi zis "mamaie dragă, na-ţi un pahar cu apă şi gheaţă şi o mână de grăunţe de cafea şi descurcă-te, dacă eşti aşa de brează". Dacă am fi avut cafea solubilă, ar fi fost posibil, că doar nu din plăcere i se refuza hatârul, dar baba tot nu, betmen betmen. Cel mai tare moment a fost însă când nebuna de Aida, exasperată, i-a trântit de alături: "Madam, dacă n-ai prieteni, du-te şi vorba aia creierii altcuiva", la care baba i-a răspuns înţepată "Păi atunci să vă păstraţi cafelele!!" (pe care le plătise deja, de altfel). S-a îndreptat foarte ţeapănă spre uşă cu atitudinea unei regine cu orgoliul jignit; numai că, orbită de rol, a tras de uşă în loc s-o împingă. Şi dă-i şi trage şi dă-i şi trage, tot mai cu nervi, că de, afurisita de uşă nu se deschidea nici de-al naibii şi-i rata Măriei Sale ieşirea maiestuoasă din scenă. Într-un sfârşit, cu mândria terfelita bine şi în râsetele colegilor care mai că nu se tăvăleau pe jos, baba s-a grăbit spre cealaltă ieşire şi dusă a fost.

Cum cel mai des sunt la casă, rareori mă enervează ceva la clienţii mei. Se pare că am o faţă ori de căţeluş ori de păpuşă, că de când lucrez nici unul nu s-a certat cu mine, chiar şi când am greşit comandă sau le-am încurcat şandvişurile. În schimb, mă consum nervos ori de câte ori sunt trimisă în sală ca să fac curat. De când mă ştiu, n-am văzut atâta mizerie umană ca de când lucrez aici. Oamenii ăştia sunt atât de jegoşi şi de nesimţiţi, că nu-s nici măcar în stare să ducă un amărât de platou la coş şi să arunce gunoaiele înăuntru. De câte ori n-am găsit resturile a mai multor meniuri pe masă, ambalaje, şerveţele, sosuri întinse peste tot, cartofi prăjiţi răsturnaţi şi călcaţi în picioare, bucăţi de salată şi de roşii şi alte greţoşenii, că dacă aş fi avut vreo şaptej de kile în plus, i-aş fi apucat de cap şi i-aş fi dat cu nasul prin resturile alea, cum făcea tata cu mâţele să le înveţe să fie curate. Da' să te ferească Sfântul să le zici ceva, să vezi cum se zbârlesc! Cum să îndrăzneşti să-i spui lui, Măriei Sale, clientul unui McDonald's, să-şi strângă rahatul după el?

Bine că în schimb am nişte colegi foarte simpatici şi că glumele zboară din toate părţile, ceea ce îmi face zilele la muncă mult mai plăcute. Am avut zile în care eram atât de leşinaţi de râs pe după tejghele, că şi clienţii începeau să se hlizească de cum intrau pe uşă. Avem glumele noastre despre clienţii cei mai caraghioşi, cum ar fi băbuţa care cere în fiecare după-masă, cu o voce incredibil de piţigăiată "o prăjitură de ciocolată cu îngheţată la 2 euro 30 vă rog", mereu cu exact aceleaşi cuvinte. O avem pe nebuna de Aida, care nu ezită să danseze, să cânte sau să stropească pe câte cineva cu suc sau, cum a făcut cu Ophélie, cu sos pentru nuggets.

Aşa că, una peste alta, totul se petrece cu bine pe frontul de vest. Dacă aş reuşi să dorm fără să visez clienţi, comenzi şi BigMacuri, chiar ar fi totul perfect!

Irlandeza-irlandeza, da` sa stim si noi!

noreply@blogger.com (Esk) — Fri, 10 Jul 2009 10:14:00 +0000

Mi-a fost zilele astea o poftă teribilă de cafea irlandeză, de-am bătut tot oraşul în sus şi-n jos să găsesc un loc unde se face. După multe întrebări în dreaptă şi-n stânga, o chelneriţă mi-a zis unde aş putea găsi. Ajunsă cu pofta-n dinţi la barul respectiv, m-am dus direct să întreb dacă au, că să nu mă aşez degeaba:

- Bună ziua, serviţi cafea irlandeză?
- ... Nu ştiu, nu cred... cafea vieneză dacă doriţi, sau ...
- Mi s-a zis că aici găsesc, am insistat cu o privire de căţel bătut.
- Cafea irlandeză?... repetă barmaniţa pierdută.
- Da, cu whisky.
- Nu avem... numai Irish Coffee dacă doriţi.
- ...

Ce să-i mai zic că aşa-i zice pe limba noastră, dacă şi-ar folosi capul să traducă? Am lăsat-o-n plata Domnului şi mi-am luat cafeaua pe care o poftisem atât, până nu s-a răzgândi fata să-mi ia whiskyul din ea înapoi.

Acasă

noreply@blogger.com (Esk) — Tue, 07 Jul 2009 16:58:00 +0000

Suntem în ţară de câteva zile. Voiam să petrecem o vacanţă întreagă la Botoşani, să-i arăt consortului orăşelul şi locurile pe unde am copilărit şi am hoinărit apoi, adolescentă fiind. Voiam să-l duc la ţară, să dormim în casa cea mare, la răcoare şi în miros de sânziene, să mâncăm castraveţi din via de la deal şi să mergem la pădure. Voiam să ne dăm împreună în leagănul făcut de tata, să ne trezim dimineaţă în miros de turte pe plită şi să le mâncăm înmuiate în lapte proaspăt muls, să mă înalţe în braţe ca să culeg corcoduşe pentru compot şi să hoinărim pe dealuri după fragi.

Mi-am dat seama repede însă că vacanţa o să fie mai puţin idilică decât o crezusem eu. Mai întâi şi-ntâi, căldură mare monşer! Cele 36 de grade după cele 25 ale Parisului l-au lăsat pe musiu cu limba scoasă şi lipsit de vlagă şi de interes. Oricum, după două zile deja vizitaserăm tot ce era de văzut în Botoşani, adică muzeul de istorie, că ăla etnografic era închis - şi era cel mai interesant - şi cam la atât se rezumă viaţa culturală pe aici. Altceva ce să-i mai arăt? Parcul Eminescu n-are nimic interesant, iar pietonalul Unirii l-am străbătut deja pe puţin de zece ori. La cinema nu putem merge că nu înţelege engleza şi în rest nu e nimic de făcut decât să te plimbi. Când eram în liceu, mi se părea mult mai mişto să stau în oraş, nu atât pentru ce se poate vedea (nimic), cât pentru pălăvrăgeala îndelungată cu diverşi amici, care mai de care mai interesanţi. Acum, majoritatea s-au împrăştiat cine ştie pe unde şi în plus, aţi încercat vreodată să integraţi un străin într-un grup, în condiţiile în care nici una din cele două părţi nu vorbeşte limba celeilalte, nici vreo limbă comună? Vă zic eu, e obositor. Dacă ar fi vorba numai de traducere simultană ar mai merge, dar trebuie să spun şi eu câte ceva, pe urmă să-i traduc lui împreună cu răspunsurile celorlalţi, să le zic să aştepte să răspundă şi el şi pe urmă să le traduc ce a spus. Cu atât mai greu când interlocutorul e bunica şi povesteşte ultimele bârfe din sat...

Voiam să stăm la ea măcar două zile, că face nişte turte nemaipomenite, mai ales cu compot de corcoduşe. Mai voiam şi să-i drămuiesc borcanele cu dulceaţă de trandafiri ca pe vremurile bune, acum cu participarea consortului în locul vară-mii, care mi-a fost o viaţă părtaşă la furturile de bunătăţuri diverse. Mă gândeam că bunica o să ne spună, după obiceiul ei, "ia cosiţi-mi şi mie curtea cât vă hodiniti", că de când s-a dus bunicul nu mai are cine să o îngrijească, şi că o să fac o mulţime de poze, profitând de vremea frumoasă.

Dar nu m-am gândit că lucrurile nu rămân veşnic aceleaşi, aşa cum sunt ele în amintirile mele. Bunica încă se ţine bine, mişună încoace şi-ncolo aducând ciorbă, sarmale, ţuică, dulceaţă şi alte diverse cu care să ne îndoape, îi merge gura ca-nainte, îmi dă sfaturi cum că trebuie "să fiu cuminte, să nu ies din vorba socrilor, să nu răspund în faţa lor" şi altele asemenea - dar se vede că o prinde timpul din urmă. A trebuit să-i repet unele lucruri, fiindcă mi-a pus aceeaşi întrebare de de mai multe ori; curtea e neîngrijită, plină de crengi rupte de la ultima furtună, iarba până la genunchi, bucătăria de vară lăsată de izbelişte. Grădina de la deal nu mai avea gard, nici poartă, că bunicul nu mai e, să înjure vecinii de alături care l-au rupt mereu să facă focul cu şipcile şi care dintotdeauna au intrat la furat zarzăre, vişine şi cartofi. Acum s-a umplut de iarbă şi de buruieni crescute până la brâu, ca o grădină părăsită, de m-am zgâriat până-n gât. Măcar am iar picioare de golan, cum zicea mama, ca în tinereţe. Şi bunica ţinea atât de mult să fie casa curată lună, de ziceai că vine vreun mare general în inspecţie... Şi eu care aveam impresia că o să trăiască veşnic, că o să fie mereu femeia harnică şi plină de viaţă ca până acum câţiva ani, că n-o să se schimbe nimic în curte sau în casă... Toate mi s-au părut atât de mici şi de triste.

Am fost şi la ţară în partea cealaltă, la rudele mamei, cu gândul să facem un grătar la mătuşa mea preferată, apoi să o luăm de-a dreptul peste deal până la casa bunicilor - nu voiam să merg pe drum, ca omul civilizat, fiindcă pe deal sunt fragi şi sânziene şi de acolo se vede tot satul, numai bine pentru poze - unde să rămânem peste noapte, iar dimineaţa să mergem la pădure, la Masa Tâlharilor. Primul scârţ, singurul unchi care ne putea să ne conducă peste cincisprezece kilometri peste coclauri până acolo era plecat la Bucureşti. Adio legendelor locale pe care i le povestisem consortului despre celebrul pietroi şi despre Balta Dracilor, aflată la picioarele lui. A rămas să mergem la pădurea banală de alături, eventual să culegem bureţi şi buruieni înflorite şi să prindem şopârle (hehe, mai ţii minte, Ralu, când ţi-a lăsat una coada în mână?).

După-amiaza a fost cum a fost, până a început să se înnoreze şi consortul să bodogănească ("dacă plouă, cum mergem la pădure, că nu vreau să mă bag prin noroi, de fapt şi pe drumuri o să fie noroi, n-are nici un haz să stăm dacă plouă" şi aşa mai departe), aşa ca ne-am grăbit să traversăm dealul înspre casa bunicilor. Acolo, altă pagubă: sânziene mai erau - şi cât de delicios miros! - dar fragii pesemne se trecuseră, că n-am găsit nici unul... De poze ale panoramei nici atât nu putea fi vorba, că se posomorâse cerul prea tare. Din ce în ce mai dezamăgită, am coborât în tăcere spre casă. Pe la jumătatea drumului, m-a întâmpinat o sclipire roşiatică: tufa de pomuşoară pe care o jinduiam cu toţii şi pentru care ne băteam care să ajungă primul la ţară să o mănânce. Plăcerea regăsirii gustului acrişor, care pişca limba, mi-a fost totuşi asumbrită de lipsa de entuziasm a lui Dani, care a refuzat uşor plictisit să guste, oricât am stăruit eu că ar fi bună.

Cu mâna plină de bobiţe roşii, am ajuns în sfârşit în faţa casei. Era să nu recunosc curtea. Înainte goală ca-n palmă, era acum năpădită de verdeaţă, iar în faţa pridvorului de lemn, unde aruncaseră pesemne bunicii - odihnească-se în pace... - sâmburi, creşteau acum vrejuri de pepene galben. Cu inima bătând, am împins uşa cu geam... M-a întâmpinat mirosul atât de cunoscut, de răcoare şi de praf de lut, de camere umbrite şi de bătrâneţe. M-am plimbat încet prin cele două încăperi. Totul era la locul lui: tocurile uşilor şi ale ferestrelor vopsite în albastru, tablourile pictate de unchiul Gică, perdelele scurte de etamină brodată, preşurile cu dungi pe care de atâtea ori le-am pus la aerisit... Realitatea m-a lovit brusc şi fără milă: lipsesc bunicii, au murit şi n-au să se mai întoarcă niciodată. M-am cuibărit în braţele lui Dani şi am început să plâng toate lacrimile pe care nu le-am plâns când mi s-a dat vestea, când eram atât de departe şi nu pricepeam pe deplin cât de definitiv au plecat, aşa cum am priceput în faţa casei goale. Lucrurile lor, hainele lor, mirosul lor erau acolo, puteam aproape să-mi închipui că-i aud vorbind în bucătărie, bunicul lângă bătrânul radio cu tranzistori, ascultând un post cu romanţe de pe vremea când era bunica fată, iar ea trebăluind pe lângă sobă şi mestecând în mămăligă. Dar degeaba încercam eu să însufleţesc locul cu fantome... N-am putut să mai rămân în casă, amintirile şi golul erau prea dureroase. Mi-am cerut iertare de la mama, i-am spus că mi-e peste puteri să mai stau acolo şi m-am întors la Botoşani.

Trecutul care mi-a fost atât de drag nu mai este, iar ce a mai rămas din el nu-mi mai stârneşte decât tristeţe. Poate e timpul să mă desprind, să nu mai visez şi să cresc...

Cum am ajuns la McDonald's

noreply@blogger.com (Esk) — Mon, 29 Jun 2009 08:24:00 +0000

Majoritatea dintre voi sunteţi la curent cu odiseea mea întru căutarea unui loc de muncă în ţara turnului Eiffel şi a tipilor dubioşi în tricouri cu dungi, care cântă la acordeon. Aşa, să le dau şi eu lor cu nişte clişee pe la nas, cum mi-au dat ei mie, că pretext: "nu aveţi experienţă, nu aveţi pregătirea necesară, nu corespundeţi profilului pe care-l căutăm" şi alte tâmpenii. Păi cum dejtu' vrabiei să am experienţă dacă nimenea nu mă angajează primul? Ăştia nu se prind că trebuie să încep şi eu de undeva?

Exasperată, am început încet-încet să mă gândesc la ideea Alexandrei de a încerca la McDonald's. Când mi-a propus prima dată, recunosc că am fost reticentă, că se ştie reputaţia nu foarte strălucitoare pe care o are, deşi ea e mulţumită de jobul ei în general. Şi-apoi, drept să spun, Alex avea dreptate: McDonald's acceptă des oameni fără experienţă, că doar majoritatea sunt studenţi, deci aş avea mai multe şanse la ei. Ca să nu mai spun că orarele flexibile erau un enorm argument pro, dat fiind că mă pregăteam să reiau viaţă de facultate.

Am trimis CV şi scrisoarea prin Alexandra, că în momentul respectiv stăteam atât de prost cu finanţele că nu-mi permiteam nici să dau 5,80€ pe un bilet dus-întors pentru Paris ca să le duc eu însămi (îmi ţineam puţinii bănuţi rămaşi în cont ca să plătesc facultatea), apoi câteva zile m-am tot fâţâit nerăbdătoare prin casă că "da' de ce nu sună? sună mâine? da' dacă nu mă sună? da' n-a venit încă managerul? au trecut patru zile, de-amu chiar nu mai sună". Cred că ceva peri albi tot i-am scos Alexandrei, cât am sâcâit-o întrebând-o cine trebuie să primească hârtiile mele, cărui manager i le-a dat, când vine unul sau altul, cam în cât timp m-ar caută, dacă aveau nevoie de oameni şi altele asemenea. Am sărit de bucurie când, după vreo săptămână, o voce la telefon mi-a zis că "Bonjur, ma numesc Isabelle, de la McDo vă sun" şi am stabilit o întâlnire curând după aceea. Întâlnire care s-a petrecut cu bine, în ciuda faptului că mă aşteptam să întâlnesc un personaj înţepat şi afurisit, după descrierea lui Alex, care n-o prea place. M-am bâlbâit puţin de emoţie, ca deh, era o ocazie importantă şi ţineam să impresionez, dar femeia a fost relaxată şi a zâmbit tot timpul. Se pare că totuşi ne-am plăcut reciproc, că după alte câteva zile de stres am aflat că eram angajată.

Ştiu, ar fi trebuit să vă povestesc de atunci, dar în prima zi m-am întors epuizată după 5 ore de stat în picioare şi făcut sucuri, încercând să nu uit "3 Coca Light medii, un suc de portocale mic, un Ice Tea fără gheaţă şi două Fanta mari". Se pare ca viaţă sedentară mi-a făcut mai mult rău decât mă aşteptam, atât memoriei scurte cât şi rezistenţei, iar asta a fost evident şi în zilele în care au urmat, mai ales după cele 4 ore de făcut cartofi prăjiţi. Drept îi că la căldura infernală de la uleiul încins, la care se adaugă vitrina încălzită în care se ţin cartofii să nu se răcească, oricui i-ar fi fost greu; dar totuşi, rar am fost atât de îngrozitor de frântă de oboseală ca după acele câteva ore de stat în picioare.

În zilele următoare am trecut la casă, ceea ce mi se pare acum cel mai uşor de făcut, dar la început făceam greşeli peste greşeli. Ce să-i faci, mai greu până te obişnuieşti să faci legătura între prescurtările de pe ecran şi realitate (să nu ziceţi nimănui, dar încă mi-e greu să deosebesc Royal Deluxe de Royal Cheese sau Bacon după numele de la casă..). Noroc că am avut noroc de manageri şi de colegi de treabă, care m-au încurajat când mă pierdeam printre meniuri şi sandvişuri şi care m-au ajutat la ambalat comenzile, chestie pe care am reuşit s-o fac singură abia ieri.

Acuma, ca să închei mai repejor că pic de somn - mă ţine în picioare numai sentimentul de vină că am lăsat atâtea noutăţi să se adune fără să vă zic - în mare totul se petrece ok; corpul meu şi-a revenit la normal, îmi ajung mai puţin de opt ore de somn când înainte dormeam de rupeam, pe puţin zece ore; după o zi întreagă de lucru mă dor picioarele şi spatele mai puţin decât înainte după două ore; salariul o să ne permită mici alinturi şi îmbunătăţiri care o să ne înfrumuseţeze destul de mult viaţa, păcat numai că primii bani o să vină în întârziere din cauza unei erori de contabilitate frustrantă; şi sunt fericită că în sfârşit viaţa mea o reia pe drumul care trebuie!

Mă simt mare din nou.

Vesti mari

noreply@blogger.com (Esk) — Sun, 28 Jun 2009 21:46:00 +0000

Citat din scrisoarea pe care am primit-o zilele trecute, în urma căreia am mers pe puţin jumate de oră hlizindu-mă ca o tembelă pe stradă:

"Am onoarea de a vă informa că Preşedintele Universităţii, după examinarea dosarului dumneavoastră universitar, a luat decizia următoare: sunteţi autorizată a vă înscrie în primul an la Litere Moderne Aplicate."

IEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE !!! Sunt studentă la Sorbonaaaaa!

Gata cu gluma, incepe viata de adult

noreply@blogger.com (Esk) — Mon, 15 Jun 2009 13:52:00 +0000

După cum ştiţi, pe 16 mai am fost să dau examenul de franceză la Sorbona, obligatoriu pentru străinii membri ai UE care vor să se înscrie la facultate (pentru cine are nevoie de precizări, se numeşte "Certificat pratique de langue française Compréhension et Expression"). Cum am fost după rezultate, să profit de ocazie să vă povestesc şi cum a fost.

Am ajuns în faţa amfiteatrului pe la 8 jumate, dacă nu chiar înainte, fiindcă ora la care trebuia să fim toţi prezenţi era 8.45 şi mă cunosc prea bine, dacă plec de acasă la timp ajung în întârziere. Mi-a trecut stresul când i-am văzut pe ceilalţi: unul de naţie neidentificată cu care trebuia să vorbeşti rar şi tare, un refugiat kurd ceva mai dezgheţat, două chinezoaice al căror accent tortura franceză mai ceva ca inchiziţia, probabil doi sau trei români care n-au deschis gura şi doi spanioli. M-am împrietenit cu o româncă simpatică, dar mai stresată ca mine, cu care am uitat să reiau legătura dup-aia (ruşine mie, da) şi după câteva poveşti despre examen, exploatând amintirile Alexandrei care deja trecuse prin asta, am fost chemaţi în sală.

Subiectele au fost uşurele (strict pentru mine zic); dacă sunteţi curioşi, le puteţi vedea aici. Am ezitat o vreme în faţa subiectului de redactare, unde aveam de ales între eseu sau compunerea unui sfârşit pentru textul de la subiectul precedent. Eseul era mai uşor, dar mă îndoiam că puteam spune ceva nou faţă de ceilalţi veniţi la examen, mai ales în 25 de rânduri, aşa că am scris o continuare uşor fantastică, ceva cam ca pe vremea când voiam să scriu ca Eliade, şi am ieşit printre primii. Mi s-a zis să mă întorc la cutare oră pentru examenul oral - noroc că ieşisem în acelaşi timp cu tipul kurd şi, după ce mi-a povestit că ceruse azil politic aici şi învăţase franceza în câteva luni (avea şi nivel bun pentru timpul petrecut învăţând, drept să zic), am vorbit puţin despre examen şi mi-a zis că auzisem greşit ora: unu jumate în loc de unşpe jumate.

După ce am îngheţat binişor afară, în ciuda a două cafeluţe fierbinţi de la automat, ne-am întors în faţa amfiteatrului pentru proba orală colectivă. Mă temeam puţin de ea, că poate n-o să aud bine cine ştie ce şi o să scriu tâmpenii - teamă nefondată, de altfel, că acasă al meu deschide teveul pentru zgomot de fond şi numai asta aud toată ziua; şi nu pot să zic că n-am înţeles vreodată ce spun ăia. Dar aşa-s eu, fricoasă fără motive. În mod previzibil de altfel, a fost foarte uşor: înregistrarea pe care am ascultat-o era citită ca pentru clasa întâi, fooaaarte raaaar şi biiiine artiiicuuulaaaat, de parcă aşa ar vorbi francezii în viaţa reală. Am greşit o singură chestie fin'că-s ameţită şi de două n-am ascultat un anume fragment care-mi trebuia pentru răspuns.

După o pauză lungă în care am hoinărit pe străzi, zgribulită de frig, a urmat proba orală individuală, de care mă temeam cel mai mult. Timidă fiind, nu-mi place să vorbesc cu străini (mă înroşesc, mă bâlbâi şi altele din astea) şi cu atât mai puţin de faţă cu un juriu şi treij' de oameni care mă ascultă. S-a dovedit însă că cei patru profesori din juriu erau aşezaţi în bănci şi vorbeau cu fiecare candidat individual. Am ochit unul care arăta interesant - semăna cu DeMaio şi cred că de aia l-am ales -, mi-am scris ideile pe o ciornă şi când i-a plecat candidatul, m-am înfiinţat, numai zâmbet. Îmi plăcea şi subiectul dat, despre downloadul ilegal şi proiectele de lege propuse în Franţa pentru stopare, dacă m-ar fi lăsat să vorbesc liber i-aş fi turuit până-i făceam capul calendar.

Numai că după ce m-a salutat, tot numai zâmbet, mi-a şi luat ciorna, cică "mulţumesc pentru scrisoare, dar nu trebuia". Mnoa ghini bre, da' di ce mi se mai dă hârtie dacă mi-o iei când vin să discut, a? Şi uite aşa, în loc să vorbesc singură cum credeam, am avut o discuţie ca-ntre prieteni, cu contraziceri, întrebări de ambele părţi, el că nu-i bine să downloadezi, eu că asta merită dacă lansează un joc la 50-100 € că-s disperaţi să-şi amortizeze costurile, el că au nevoie că să-şi plătească oamenii, eu că şi-i pot plăti foarte bine punând un preţ normal şi că pe termen lung o să le vină şi profitul, şi că oricum n-au cum să depisteze cine ce downloadează fără să încalce constituţia, el că ba se poate, eu că nu şi vin cu poveşti şi exemple şi detalii tehnice (la un moment dat se uita la mine cum debitam cu o expresie gen "ha?"), până n-a mai zis nimic şi a mâzgălit nuşce pe foaia de examen. Am văzut eu că mi-a dat numai 20 de puncte din 25 şi-am vrut să deschid gura, dar cum oricum nu mă lăsase să vorbesc organizat şi cică oricum în Franţa nu se dă notă maximă, am lăsat-o moartă-n păpuşoi. I-am mulţumit de discuţie şi el de colo cică să nu-l mint aşa pe faţă. I-am replicat râzând că mă bucur de fiecare ocazie de a vorbi cu un om inteligent şi n-a ştiut ce să zică, a dat-o în "hai să nu exagerăm".

Şi uite-aşa a trecut temutul examen de franceză, la care am luat: 22 din 25 la gramatică, pentru care merit să-mi dau palme, că la asta nu-mi permit să fac greşeli; la scris (întrebări pe text şi redactare) 21,50; oral colectiv 24 din 25, că v-am zis că am ratat un răspuns, iar la oral individual 20,50; adică un total de 88 de puncte din 100, cu menţiunea "Foarte bine", ceea ce e dezamăgitor, că în liceu m-am obişnuit cu note maxime la franceză. Se vede că m-am cam lăsat pe tânjală. Nenea de la secretariat însă, cel care mi-a dat diploma, m-a luat cu "oaau ce notă mare aveţi", de-am crezut că-mi zice un măcar un 95, nu 88. Nu vă mai zic ce figură a făcut când i-am zis că aia e notă proastă, că vă închipuiţi singuri, dar m-a felicitat de două ori, probabil ca să mă convingă de contrariu. De altfel, toţi francezii mi-au repetat până m-au ameţit de cap că e notă foarte mare, că ei n-ar fi luat nici atâta, că la ei nu se dau note maxime orice-ar fi, că oricum la Sorbona sunt severi, etîcî, etîcî, etîcî.

Săptămâna trecută am fost şi să depun dosarul de înscriere (chiar, voi aţi mai făcut scrisori de intenţie pentru facultate? că eu nu), mai rămâne să primesc un răspuns pentru bursa aia şi să sper că mă primesc ăştia la facultate. În episodul următor, vă povestesc cum mi-am găsit de lucru şi cum a fost până acum.

Adevaruri despre barbati (4)

noreply@blogger.com (Esk) — Mon, 15 Jun 2009 10:58:00 +0000

Urgent pentru tine nu înseamnă urgent pentru el.

Dacă el face o chestie care îi trebuie peste o lună jumate şi tu ai nevoie de el imediat din motive de mâncare pe foc, poţi să uiţi, fiindcă o să se răţoiască, exasperat: "Da' nu vezi că fac ceva?!"

Data viitoare mănâncă mâncare arsă, să moară fantoma lui Schumi dacă nu.