Desaga cu poveşti

Black Friday

2011-11-24T20:32:00.001+02:00

- post pentru informarea cititorilor (for info) - :)))

Adineaori am intrat pe website-ul eMAG şi am văzut că a apărut un contor cu timpul rămas până începe Black Friday, adică ziua în care, cel puţin în SUA, multe magazine au reduceri semnificative. După cum arată contorul de pe site-ul eMAG, Black Friday ar trebui să înceapă pe la 5 dimineaţa ora României.

Mă gândesc acum că nu ar fi pus eMAG contorul pe website dacă nu ar fi implicat în vreun fel în chestia asta, că doar ca să ne povestească cum e în SUA, nu cred. Nu ştiu cum va fi, aruncaţi un ochi pe site mâine, poate e loc de nişte cumpărături.

PS. Dacă vă place ce aţi citit pe aici, când cumpăraţi ceva de la eMAG, aveţi oportunitatea :) să folosiţi widget-urile eMAG de pe blogul de aici. Widget-urile sunt nişte mici reclame cu eMAG în partea dreaptă a ecranului, care odată accesate/ apăsate, deschid o fereastră de pe site-ul eMAG, şi dacă plasaţi (şi achitaţi) o comandă site-ul reţine informaţia cu site-ul- blogul de unde a 'plecat' cumpărătorul, iar eu primesc un comision pentru fiecare cumpărătură. :) Nu costă nimic în plus. Până acum n-am prea avut spor cu comisioanele, dar... vine Black Friday în câteva ore, cine ştie?

Pe scurt: vreţi ceva de la eMAG, intraţi aici, apăsaţi un widget, găsiţi ce vă place, plasaţi comanda (e destul de intuitiv, nici cine intră prima dată pe site n-ar trebui să aibă probleme), achitaţi (plata se face la casă în cash sau card sau la livrare), luaţi obiectul şi vă bucuraţi de el. :)) Eventual înainte de asta închideţi alte ferestre de browser, să nu le încurcaţi. :))

Atunci, nu-mi rămâne decât să vă urez "spor la cumpărături".

PPS. Eventual daţi mai departe, m-aş bucura şi de noi cititori, dar şi de eventuale comisioane. :)))

AniverTango - Spectacol de neo-tango

2011-11-05T13:04:00.001+02:00

Stiţi bancul acela în care se întâlnesc doi englezi sobri, îmbrăcaţi cu frac şi joben, unul cu un pinguin de mână/ aripă? Vorbesc ei ce vorbesc, şi la final cel fără pinguin îl întreabă pe celălalt dacă a încercat să ducă pinguinul la Zoo. Celălalt îi răspunde "L-am dus la Zoo, i-a placut, acum îl duc la teatru". Aşa şi eu, la Zoo fusesem cu câteva luni în urmă, acum am zis că e timpul pentru teatru. Ca o paranteză, la Zoo, înafara animalelor plictisite şi chinuite de insistenţa altor câtorva mii de “pinguini” care mai trecuseră pe acolo şi încercaseră să le atragă atenţia pentru ca să le vadă “în acţiune”, stabilimentul era într-o stare surprinzător de bună.

Zis şi făcut, la ora spectacolului eram în faţă la ArCub. Acolo, lume ca la iarmaroc. Pasionat ocazional de arhitectură, arunc un ochi la clădire şi mă rog ca, cât timp muzele se vor manifesta, zeul cutremurelor să tacă, altfel am pus-o. Ştiţi, parafrazare pentru “inter arma silent leges” (“când razboiul vorbeşte, legile/ muzele tac”). :))

Intrăm cu toţii, ocup şi eu loc şi iau sama la cei din jur. Cam toţi intelectuali, erau ochelari mai ceva ca într-un cabinet de oftalmologie. Majoritatea aveau partiturile în manure, scria pe ele “program", ei le luaseră la intrare, eu ratasem momentul, mi-am zis că o să improvizez şi mă iau după ceilalţi dacă e de făcut ceva. :)

Doamnele, multe aranjate la mai multe ace. Ce mi se pare interesant este că accepţiunea cvasi-generală privind eleganţa feminina presupune de fiecare dată şi creşterea volumului părului la cel puţin dublu, fapt care naşte admiraţie sporită din partea celor care au avut norocul să “prindă” bilete în spatele lor la spectacol.

La un moment dat se face întuneric, dar nu pentru mult timp, s-au gândit unii să lumineze în faţă, şi apar vreo cinci oameni în negru (mă rog, unii ar zice că în gri-antracit), eu am crezut că sunt păpuşarii, da' au început să acordeze instrumentele, deci eram în eroare totală. Eu le-am zis Elvis (Presley, nu Costello) la acordeon, Soprana la pian, Meşterul Manole (întrebaţi-i pe cei care au dat Bacul cine e) la contrabas, Pişti Covaci (întrebaţi unul de peste 40 de ani cine e) la chitara şi John Nash la vioară (căutaţi pe Google la câştigători ai Premiului nobel pentru matematică, sau "echilibrul Nash" sau "nucleul dur de preferinţe", iar dacă nu găsiţi, merge şi "A Beautiful Mind" sau filmografia lui Russell Crowe). :))

Încet-încet mi-am dat seama că de fapt aşa era muzica şi pe scenă nu acordau instrumentele ci începuseră să cânte. M-am cam enervat eu puţin, că trebuia să iau şi eu o partitură, cei din sală aveau propriul lor spectacol şi neştiind ce să fac m-am simţit puţin marginalizat. :(

Nici o grijă, totul era bine orchestrat şi m-am adaptat pe parcurs. Tanti din stânga era pe mess şi din când în când mai păcănea la smartphone, una din dreapta dădea cu vigoare din mână, suficient de aproape şi de elocvent pentru ca să se menţină permanent în raza mea vizuală, două perechi cu câteva rânduri mai în faţă îşi împărtăşeau cu vigoare opiniile despre piesele musicale şi se aprobau reciproc...

O pereche a intrat mai târziu, deh, traficul redus, bată-l vina, şi odată aşezaţi în primul rand pe nişte fotolii adăugate rândurilor “din oficiu” s-au aplecat imediat în faţă, de nu mai vedeam mare lucru. Dar de ce aş fi vrut să văd, ca doar era un spectacol muzical, până la urmă puteam să stau şi cu ochii închişi, nu?!? Şi a propos de asta, mai era un nene undeva mai în dreapta-faţă, cred că era cel mai voluminos şi mai înalt dintre toţi cei din sală, dar era printre puţinii care nu prea vedeau acţiunea de pe scenă, aşa că stătea puţin mai ridicat şi aplecat în faţă. Cum nu era în faţa mea şi doar vreo 5-6 inşi din spatele lui nu vedeau scena, am zis că nu are sens să mă ambalez degeaba.

La un moment dat a mai intrat un grup de doamne care au găsit cu greutate drumul spre nişte scaune rămase libere. Cred că e demodat să te dezechipezi înainte de a intra în sala de spectacol, şi am savurat cu simpatie opera unui cvartet de fermoare şi poşete care m-a lăsat mut de admiraţie. Deci se poate şi aşa, trebuie să fim optimişti, există printre noi astfel de oameni şi sunt lăsaţi liberi.

La puţin timp după ele a intrat o doamnă cu o fetiţă de vreo trei ani, care a dupăit încet şi inocent pe scări, încet-încet până la nişte locuri libere. A fost mai greu până s-a dezbrăcat fetiţa de toate cele şi îmbrăcămintea rezultată a fost îndesată în punga din dotare, că atunci când eşti cu un copil trebuie să iei jumătate din casă când mergi la spectacol, că nu ştii niciodată de ce ai nevoie. A durat cale de vreo două piese să-şi dea seama că pe ecran nu rulează un desen animat, după care au plecat cum au venit, derulând în sens invers aceiaşi paşi ca la venire. Fetiţa, dupa ce a dupăcăit până la uşă, a avut inspiraţia să ţină uşa deschisă suficient de mult pentru ca mama ei să nimerească drumul spre ieşire, şi să nu se împiedice de trepte pe întuneric. Aşa am putut vedea şi noi, ceilalţi, ce se mai întâmpla prin sală, că era cam întuneric. Aceeaşi inspiraţie, combinată cu o galanterie masculină care din păcate se întâlneşte mai rar în zilele noastre, a avut-o şi "el" din cuplul care întârziase, luminând partenerei calea spre ieşire, cuplu care a plecat mai devreme, probabil pentru a nu fi prinşi în înghesuiala de la ieşire.

Şi, pentru ca să simt fiorul artistic adânc de tot, spectatorul din spatele meu mi-a dat o mână de ajutor cam tot timpul spectacolului, pardon, un picior, în fotoliul în care mă aşezasem, accentuând curbura fotoliului în funcţie de încărcătura artistico-emoţională a piesei care era executată pe scenă.

Nu ştiu dacă nişte spectatori mai din dreapta stăteau pe mess sau filmau din când în când, dar am apreciat lumina albăstruie a mobilelor, care persista discret în penumbra sălii, exact atât cât trebuie pentru a întrezări pe ceilalţi amatori de cultură din sală.

Din când în când, pe parcursul spectacolului, cei din jur începeau să aplaude, aşa ştiam şi eu că în partitura primită la intrare zice că e pauză între piese şi trebuie să ne demorţim mâinile cu aplauze; am auzit că face bine la circulaţia periferică. La un moment dat unii au început să aplaude la mijlocul unei piese, credeau că s-a terminat, dar… surpriză, muzica a continuat şi artistii au zâmbit între ei. Am mai fost la un spectacol mai demult, la care spectatorii nu ştiau când să aplaude, veniseră nişte artişti de prin alte lumi, şi unii din primele randuri, mai cu cultura în sânge, s-au prins repede cum stă treaba şi când era cazul de aplaudat dădeau tonul şi toată sala se lua după ei. Dacă ăia nu aplaudau, însemna că nu e încă momentul, că aşa era partitura. Sunt buni unii din ăştia pe la spectacole, măcar nu te faci de râs aplaudând ca prosul. :))

Mai spre sfârşit o parte din artişti au ieşit de pe scenă, am crezut că vor să facă schema ca în “Simfonia despărţirii” (Haydn) (sau simfonia “Despărţirea”, depinde cum vrei să îi zici), în care în final instrumentiştii îşi termină partitura, îşi adună, rând pe rând, notele, sting lumânarea (pe atunci partiturile erau luminate cu lumânări) în timp ce ceilalţi rămaşi continuă să cânte, şi părăsesc pe rând scena, până când nu mai rămâne nimeni pe scenă. Nimic mai fals în presupunerea mea, ieşiseră să bea puţină apă, dar nu m-am înşelat întru totul, la ultima piesă au ieşit aproape toţi, a fost un solo. :))

Ca şi în Glossă (de Eminescu :) ), spectacolul a fost ciclic, adică la început, după prima piesă Nash a mulţumit publicului, Ambasadei Argentinei şi Institutului Cervantes, iar la final le-a mulţumit din nou, dar a adăugat la mulţumiri şi echipa de lumini. Nu ştiu dacă se referea şi la cei cu smartphone-uri care ne-au "luminat" seara... şi nu ştiu nici de ce ultima piesă a fost un Recviem, poate a fost un a propos subtil la adresa spectatorilor. :)

Mi-am dat seama că a fost un spectacol reuşit pentru că unii strigau "Bravo". Alţii au început să zică ceva dar nu am auzit decat începutul cuvântului, “bis…”. Nu ştiu ce cuvânt au vrut să zică, şi nici dacă cei de pe scenă au înţeles, dar au revenit şi au mai cântat o piesă....

PS. Cam atât despre spectacolul din sală. Pentru cei care totuşi vor să ştie cum a fost spectacolul de pe scenă, daţi o căutare după "Nuevo Tango Quintet". Filmele de pe YouTube ajută la formarea unei impresii. :))

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă în traistă

2011-08-28T18:26:00.014+03:00

Uneori un ghinion aparent poate fi un real noroc. Sau nu. Uneori nici nu ştii cum ar fi fost mai bine…

În urmă cu câteva săptămâni ne-am strâns 17 colegi (de şcoală de dans: http://www.inpasidedans.ro/), cu intenţia să schimbăm ritmul :) şi vestimentaţia, undeva pe crestele munţilor. Ca de obicei, socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, aşa că după ce vreo lună-două am căutat cazare în Piatra Craiului, până la urmă am găsit înspre Iezer-Păpuşa, respectiv în Rucăr.

Cum eu mă procopsisem o problemă la tendonul lui Achile de la o serată dansantă (adică o seară de Capoeira :)) ), ieşeam din cărţi la urcat. Mi-am zis că, dacă tot mă urnesc din Bucureşti, măcar să fac nişte ture cu motorul cât ceilalţi sunt pe munte, aşa că prima opţiune de transport a fost motocicleta. Până aici toate bune.

Primul semn: ploaia. În ziua plecării (eram la serviciu) a început să plouă pe la ora 10, şi deja începusem să oscilez în privinţa alegerii mijlocului de locomoţie, motorul sau maşina. Până la urmă ploaia s-a oprit, s-a uscat pe jos, accuweather (http://www.accuweather.com/en-us/ro/arges/rucar/quick-look.aspx) arăta vreme bună, aşa că m-am decis să iau motorul.

Al doilea semn: frontalul. Peste zi mi s-a făcut un chef nebun de urcat pe munte şi dupa program/ serviciu am mai făcut un drum acasă să îmi iau echipament de munte (încă un tricou, frontal, beţe de trekking, cremă de vânt) şi un alt rucsac, poate-poate reuşesc să merg pe munte. După ce am găsit aproape tot ce doream, frontalul era de negăsit. Când aproape să plec fără el, l-am găsit în drum spre uşă, într-un rucsac. :)))

La Rucăr am greşit drumul (indicaţiile m-au ajutat semnificativ să realizez asta :)), şi am mai făcut vreo 7-8 km înspre munte, undeva pe unde nu era nici semnal la mobil şi mai aveam puţin până dădeam de stâni. Am intrat în curtea unei pensiuni (Pietrele Albe), am întrebat de pensiunea la care aveam rezervare, neam! Oamenii locului se cunosc după nume şi porecle, nu după numele pensiunilor, iar mesajul (în telefon) în care aveam numele gazdei era trunchiat exact înainte de nume…..

Când să plec spre vale mi-a murit bateria (la motor, nu la telefon). Bucurie maximă. În plus, deşi erau vreo 4-5 maşini în curtea pensiunii (ale celor în gazdă, nu intru în detalii...), toată lumea mă sfătuia să o iau cătinel pe drum la vale, deci în cele din urmă am lăsat motorul în curte şi, pe beznă, am luat-o pe cărare în jos. Asta, în costum complet de motor, cizme, pantaloni şi geacă de piele cu protecţii, casca într-o mână, fontalul pe frunte (super mare noroc că îl luasem în ultimele secunde) şi rucsacul în spate… Încă nu ştiam că urşii din Sinaia fuseseră strămutaţi în zona Rucăr din motivul că deveniseră prea îndrăzneţi cu turiştii, dar nu cred că m-ar fi bucurat prea mult dacă aş fi ştiut ştirea asta la momentul respectiv…

Am avut noroc. La prima pensiune erau niste piteşteni care, după ce se chinuiseră o saptamână să prindă semnal pe mobil, au descoperit că dacă ţii mobilul lipit de o anumită lampă şi de geamul de lânga, “poate” poţi prinde semnal. Eu am prins. :)) Am sunat, am vorbit, am fost localizat, a venit gazda cu o maşină. În rest, istorie: papa, bere, cărţi, table, rummy, somn, trebi dintr-astea, de relaxare.

Între timp (după ce am revenit în Bucureşti) mi-am dat seama că RCA-ul la motor mi-a expirat sâmbătă (vineri noaptea anterioară am rămas pe coclauri), deci dacă nu "pica" bateria şi făceam accident sau mă oprea poliţia, ăla eram...

Ajuns în Bucureşti am cumpărat baterie, în weekendul urmator m-am repezit până la Rucăr, am schimbat bateria, spre bucuria mea motorul a pornit la prima cheie şi am venit “uşor” spre casă. Pe autostradă era să aţipesc pe motor (a doua oară), am zis că e rost de popas, m-am oprit, am dat din mâini să scap de somn, am ajuns cu bine.

În concluzie, cred că acolo sus cineva are mare grijă de mine, că mi-a dat un car de semne să nu plec cu motorul şi nu le-am înţeles, şi până la urmă mi-a golit bateria, că cine ştie ce aş fi făcut în zilele alea dacă ar fi mers motorul, şi fără RCA valabil… Partea bună e că bateria m-a “lăsat” când eram în curtea oamenilor, nu pe cine ştie ce coclauri, că 220 de kile (motorul) nu sunt uşor de împins pe drum forestier la miezul nopţii.....

Taijiquan… prin gospodărie

2011-08-28T17:54:00.006+03:00

Ieri s-a terminat un scurt stagiu Taijiquan (http://www.wudangshu.ro/stg_poianaBV_aug2011.html) organizat în Poiana Braşov de Artasia Academy (http://www.artasia.ro/, http://www.wudangshu.ro/). Pe scurt şi ilustrativ, Taijiquan (cunoscut şi ca Tai Chi) e ceea ce fac, în filmele americane, cei care se mişcă “cu încetinitorul” prin parcuri, cu mişcări circulare. Mai plastic, un fel de educaţie fizică chinezească cu trecut marţial. :)

În scurtul concediu activ am descoperit că Taijiquanul se poate învăţa şi prin raportare la ustensilele domestice de prin gospodăriile autohtone :). Are sens. Totuşi, chiar dacă majoritatea armelor folosite de artele marţiale chinezeşti au avut iniţial o utilizare domestică (lopată, seceră, baston), nu cred că s-au gândit chinezii să folosească maşina de cusut în artele marţiale, aşa cum am încercat noi săptămâna trecută. :))))

Dacă la unele mişcări aveam nevoie de îndrumare (din partea altor colegi sau a instructorului), alte mişcări le “prindeam” mai repede şi era rândul meu să dau o mână de ajutor la învăţare. Ce a fost amuzant şi folositor (în deprinderea mai rapidă a mişcărilor) a fost raportarea la utilizarea ustensilelor din gospodăriile mioritice.

O indicaţie (zic eu inspirată) suna cam aşa: “Din poziţia asta propteşti bine uşa cu ambele mâini, te muţi uşor înspre dreapta, apuci făcăleţul/ polonicul/ mătura, te întorci spre stânga şi i-l bagi în gură”. Poate suna violent şi, scos din contextul exersării, suburban, dar nu este. :) O altă “indicaţie” suna cam aşa: “postura trebuie să aibă piciorul pe vârf, nu pe călcâi, e ca la maşina de cusut, tălpicul trebuie să stea invers decât cum stă talpa ta, pe partea din faţă, nu pe cea din spate”.

Partea bună este că, folosind imagini şi cunoştinţe familiare, precum făcăleţ, polonic, maşină de cusut :), mişcările au “funcţionat” corect imediat, spre amuzamentul tuturor (colegii erau... colege, probabil mai familiarizate cu folosirea polonicului decât cu practicarea artelor marţiale). A fost de fapt utilizarea câtorva reguli din comunicare: ca să fii sigur că interlocutorul înţelege ceea ce vrei să comunici, presupunând că mesajul a fost corect şi complet formulat mental, el trebuie comunicat/ transmis utilizând noţiuni, informaţii şi imagini familiare interlocutorului, care să permită “legarea” informaţiei noi de ansambllul de cunoştinţe deja deţinut.

Pentru cei care au fost la stagiu (şi fără a intra în detalii privind diferenţele dintre shifu şi sifu), pot spune doar că “ssifu, o comandă la massa ssapte”, respectiv “ssi aduc pissiorul assa” poate adăuga un zâmbet în plus.

Una peste alta, ne-am simţit excelent şi ne-am distrat de minune. Dacă mai pun la socoteală că serpentinele dintre Braşov şi Poiană, şi între Poiană şi Râşnov, sunt numai bune de motor (partea dinspre Râşnov e folosită pentru o etapă a campionatului naţional de viteză în coastă la maşini), am spus aproape totul (am fost cu motorul). Transalpina era prea departe ca să o pot face între masa de prânz şi cea de seară, iar Transfăgărăşanul nu era suficient de atrăgător după ce îl făcusem de câteva ori (pe motor) în ultimii ani. :))

What makes you tick…tac?

2011-07-03T23:20:00.014+03:00

Este incredibil (pentru mine) cât de greu s-a “născut” post-ul ăsta, având în vedere că de obicei discut uşor despre “what makes me tick”. Tocmai pentru că unii tick la una, alţii tick la alta, unii tick-tac mai încet, alţii tick-tac mai repede sau deloc la una-alta, am încercat să nu ofensez pe nimeni scriind despre what makes smb tick. :))

Motive pentru tick-tac, mai tare sau mai încet, sunt multe şi diverse, de la trend (“toată lumea face acelaşi lucru”, sau “e cool”), la povestea “din spate” (Parisul – oraşul îndragostiţilor, Harley – born to be free), la senzaţia provocată (scufundări, rafting, bungee jumping) sau la confortul personal (scuze, acum n-am inspiraţie, aici nu ştiu ce exemplu să dau :)).

Deunăzi dialogam cu un prieten despre excursii, destinaţii şi senzaţiile provocate de ele. Prietenul povestea de locurile prin care a fost, oraşele văzute, muzeele vizitate, eu vorbeam de senzaţiile trăite pe unde am fost. Am încercat să vizualizez locurile de care îmi povestea şi l-am întrebat “ce ai simţit fiind acolo?” L-am văzut că rămâne pe gânduri. Până la urmă, ţine de ce ne place mai mult, vizitatul muzeelor nu este mai prejos decât scufundările, nici navigarea decât urcatul pe munţi, ci fiecare îţi oferă alte senzaţii, te face să tick într-un fel diferit.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac excursiile şi experienţele, pe care, chiar dacă sunt mai simple şi în urma cărora nu rămân cu nicio poză, mi le amintesc nealterate şi mai intens mai mult timp, pentru că senzaţiile de atunci îmi sunt de mai mult ajutor decât fotografiile. Le prefer şi pentru că până acum am “bifat” vizitarea unor anumite locuri care, deşi am făcut o sumedenie de fotografii, mi-au lăsat amintiri care în timp au început să se amestece cu altele, au sfârşit prin a se suprapune şi am ajuns să le încurc, estompând aproape cu totul amintirea a ceea ce am făcut în excursie. :))

Şi, pentru că blogul este unul de poveşti şi nu unul de reflecţii filosofice sau de promovare turistică, o scurtă poveste despre un moment în care am făcut nişte prieteni, chiar dacă pentru scurt timp, să tick. :)

La o masă în oraş cu colegii cineva a “atins” la un moment un subiect drag mie, schiul. Mare “greşeală”. :)) Cam două ore după asta am vorbit mai mult eu, povestind “cum e”, cum îţi simţi mâinile pe ger, cum savurezi un vin fiert la baza pârtiei, ce simţi când abordezi o coborâre în schuss şi cum e când ieşi off-piste, cum e pe pistă bătătorită şi cum e pe polver, cum te simţi acolo sus de tot înainte să porneşti. Vedeam cum colegilor le lucesc ochii, “văd” locurile, vizualizează senzaţiile descrise şi.... tick-tac, tick-tac. :) Mi-au cerut ca “neapărat” să-i învăţ să schieze. :)

PS. Poate că la iarnă o să-mi cumpăr o cameră video de montat pe cască şi atunci să vezi argumente pentru tick-tac, cu adrenalină la rece! :)))

KPIs (Key Performance Indicators) în comerţ

2011-06-14T20:23:00.014+03:00

Deunăzi eram într-un magazin de cosmetice şi rătăceam cam fără rost, neputând să mă decid ce să-mi cumpăr. Nu vă faceţi idei, era o achiziţie de înlocuire, nu de completare. :)

Cu coada ochiului (la mine coada ochiului e lungă, văd multe lucruri :) ) observ că vânzătoarele intrau şi ieşeau din magazin aplecându-se destul de mult. Nu era mare vânzoleală, dar oricum, era o mişcare neobişnuită. Stau, mă mai învârt, mai miros, fetele tot pe vine pe la intrare. :)

În cele din urmă am întrebat o vânzătoare care e poanta. Porţile de la intrare, alea de piuie când intri cu ceva cumpărat din altă parte (sau când vânzătoarea a uitat să dezactiveze alarma la cumpărături) au senzori de numără şi persoanele care intră şi ies în/ din magazin.

Ştiam de indicatorii de performanţă din comerţ, dar era prima dată când am văzut “pe viu” cum funcţionează lucrurile. Citisem, şi mi se confirmase, că slujba vânzătoarelor depinde de aceste metrici şi măsurători.

Se calculează mai mulţi indicatori de performanţă în comerţ, dar acum îmi pot trece prin minte doar câţiva (cine se pricepe poate să mă corecteze, nu am pretenţia de a fi un specialist):
- numărul de clienţi care vizitează magazinul – asta măsoară vadul comercial, expunerea brandului şi aranjarea vitrinei,
- numărul de achiziţii/ cumpărături per client potenţial (persoană intrată în magazin) – asta depinde şi de vânzătoare, plus că este o anumită concurenţă între unităţile aceluiaşi lanţ comercial, peste care se mai suprapun estimările de vânzări făcute de şefii de magazin, estimări care trebuie atinse,
- valoarea achiziţiilor per client – aici, dincolo de farmecul vânzătoarelor, depinde şi de mixul zonei, respectiv proximitatea faţă de zone rezidenţiale cu cerere potenţială solvabilă, alte magazine din complex, apropierea de rute de transport adecvate tipului de comerţ practicat (la bunuri de subzistenţă e esenţială o “gură” de metrou şi/sau ceva staţii de autobuze prin apropiere, pe când pentru un magazin de bijuterii de lux contează o parcare) etc.

Am auzit că în momentul în care indicatorii de performanţă care depind de vânzătoare scad sub anumite cote, nivelul de presiune şi stres creşte, uneori ducând la concediere. Ştiam, dar de când am văzut asta şi mi-am dat seama că pierdutul timpului prin magazine, chiar dacă rarisim în cazul meu, poate contribui la concedierea cuiva, nu mai fac window shopping (ceva de genul “aaa, nu cumpăr, doar mă uit”). Nu îmi restricţionez acţiunile, ci intru în magazine când caut ceva, nu când mai am jumătate de oră până începe filmul...

Oricum, întotdeauna am urmărit ca timpul alocat cumpărăturilor să se situeze sub jumătatea de oră critică, respectiv acea perioadă de cumpărături după care, ca şi majoritatea bărbaţilor, eşuez cu succes în a îmi da seama dacă un articol îmi place sau nu. :))

Berze, cărăbuşi şi alte lighioane

2011-05-15T22:08:00.001+03:00

Nu disperaţi, există speranţă. Speranţă în principal pentru sănătatea mea mintală dacă am ajuns să scriu despre berze şi cărăbuşi :).

Azi am făcut o tură prin Bărăgan, aşa, de încălzire, şi am văzut peste cincizeci de berze. Am văzut şi mulţi copii mici, şi cred că nici un părinte nu a avut în ultima vreme dificultăţi în a explica micuţilor Geneza vorbind despre berze. :)

Am văzut şi mulţi cărăbuşi. Mă rog, cărăbuşi e un fel de a spune, ce am văzut azi puteau să fie orice fel de gâză, eu tot cărăbuşi le spun. Câteva gâze chiar mi s-au storcit în mod dizgraţios de vizor (de la cască), iar unele pot să spun că s-au “întâlnit” cu mine după ce tocmai mâncaseră pe săturate… dacă cineva e curios.

Am mai văzut şi altfel de lighioane, de culori de toate felurile, mai zgomotoase sau mai liniştite şi mergând repede de tot. Li se zice bikers. :) Azi am văzut vreo douăzeci pe un traseu de obicei pustiu, adică Bucureşti – spre Giurgiu – stânga spre Olteniţa cu 10 km înainte de Giurgiu – Olteniţa – Călăraşi, şi de aici după preferinţe, pe braţul Dunării până la autostradă şi apoi spre Bucureşti, sau din Călăraşi direct spre Bucureşti.

Poate că văd eu mai multe lucruri decât sunt în realitate, dar atâtea berze, copii mici, gâze şi motociclişti într-o singură tură (pe traseul descris) nu am mai văzut niciodată. Eu văd semne bune în asta. Dacă oamenii fac copii înseamnă că au curaj şi speranţă. Dacă sunt atâtea gâze şi berze, iar pământul e negru, gras şi miroase bine, s-ar putea să avem un an agricol bun. Dacă motocicliştii ies mai mult… nu ştiu ce poate însemna, dar e de bine, măcar mai văd şi eu oameni. :)

De ce?

2011-05-01T21:43:00.003+03:00

Întrebarea ar trebui să urmărească un scop informativ :), dar nu se întâmplă aşa de fiecare dată. Cel care pune întrebarea o face fără să se gândească prea mult, din obişnuinţă sau pur şi simplu, şi transferă greutatea răspunsului pe umerii celui/ celei întrebat(ă).

Ieri eram la coadă la un supermarket şi în spatele meu se aşază un domn tinerel împingând un coş cu cumpărături. După puţin timp apare şi consoarta. După o evaluare sumară a lungimii cozilor din stânga şi din dreapta celei la care tocmai se aşezase consortul, doamna lansează un nevinovat “da’… de ce nu te-ai aşezat la coada aia?”.

Am început să zâmbesc şi m-am întors cu faţa în altă direcţie, pentru că consortul s-a metamorfozat instantaneu, încercând să găsească o scuză pentru monumentala eroare pe care tocmai o făcuse de a nu alege “acea” coadă care îi părea consoartei mai atractivă. Ştiu, am fost puţin răutacios pentru că m-am amuzat, dar am trecut şi eu prin momente similare aşa că am circumstanţe atenunate. :)

Bineînţeles, în timpul ăsta consoarta era atentă doar pe jumătate la raspunsul consortului, care se angrenase într-o căutare a unor raţionamente logice care să-i susţină alegerea. Consortul, care după calmul şi tactul cu care argumenta, probabil avea o anumită experienţă în domeniu, începuse o explicaţie care ar fi trebuit să o lămurească pe consoartă.

Nobil exerciţiu, dar sortit eşecului. Ea nu era interesată de răspuns, vroia doar să se alinte, să consolideze legătura afectivă printr-o nouă “discuţie” şi să confirme nivelul de autoritate anterior stabilit (ghici ciupercă... cine are ascendent şi cine nu, într-o discuţie în care cineva cere socoteală şi celălalt se disculpă...).

Încă unul din multele exemple care sprijină teoria conform căreia bărbaţii sunt de pe Marte iar femeile de pe Venus.... :))

Facebook encounters - poveşti din Cartea Feţelor (I)

2011-04-10T21:51:00.004+03:00

Viaţa mă surprinde în fiecare zi. De cele mai multe ori mă amuz şi învăţ, însă ultimele experienţe social media m-au pus pe gânduri şi m-au determinat să le împărtăşesc aici.

Ajung într-o seară acasă şi găsesc o invitaţie de contact pe Facebook, din partea unei fete, fără nici un text, doar invitaţia. Cum numele nu-mi spunea nimic arunc un ochi pe profil să vad de unde ne cunoaştem. Incursiunea nu mă ajută cu nimic, dar profilul era rezonabil, aşa că accept dar întreb de unde ne ştim.

Mă rog, ce povesteam mai devreme se întâmpla pe la mijlocul săptămânii. După vreo zi sau două primesc şi răspunsul la întrebare: “Nu mă ştii, dar o cunoşti pe mama.” Am îngheţat. M-am mai uitat o dată la poza de profil, am refăcut scurt în minte cam ce făceam în urmă cu vreo 20 de ani, cât părea să aibă fata, şi mi-am zis că trebuie să existe o explicaţie. Asta era joi sau pe vineri. Până duminică seara nu am mai ajuns la calculator, dar cam tot week-end-ul m-am întors din când în când cu gândul la fata de pe Facebook. Duminică seara mi se confirma concluzia la care ajunsesem, respectiv era fata unei verişoare cu care nu mă văzusem de mult, totul era okay. :)

Scăpasem de o grijă, dar mi-am dat seama că am o vârstă.... Până de curând umblam după fete de vârsta ei, iar cu câteva zile în urmă mă gândeam dacă nu cumva era a mea.... Mai mult, mulţi dintre prieteni vorbesc numai de copii, iar o parte dintre ei îşi pun poza copilului pe profilul de Facebook, aşa că vezi o poză de bebe acolo unde ştii că este ditamai burtosul. :)

Mai trec vreo două săptămâni, primesc o altă invitaţie de la o altă necunoscută. Din nou fără text, dar de data asta şi fără poză. Numele era cunoscut, al unei colege, am dat “accept”. După ceva timp apare şi o poză, o fetiţă de şcoală primară. Okay, nimic neobişnuit, dar intru pe profil. În lista de prieteni, cam toţi erau de aceeaşi vârstă, eu eram cel mai “senior”…

Sunt mulţi nebuni şi perverşi pe net, şi am citit destule despre utilizărea Internetului pentru coruperea de minori, aşa că nu m-am simţit chiar liniştit. Am întrebat din nou de unde ne cunoaştem. Trec câteva zile, nimic. Se fac vreo două săptămâni, deja mă găndeam să şterg contactul, când vine acelaşi răspuns. “Nu mă ştii, dar o cunoşti pe mama.” Mama e o colegă (am căutat pe net), m-am liniştit.

Şi eu care credeam că Internetul e lipsit de emoţii…

Hoaţă mică

2011-03-26T21:31:00.007+02:00

În urmă cu mulţi ani eram în vacanţă la mare cu ai mei. Scurtă paranteză. Pe atunci, pentru cine îţi mai aminteşte, masa se lua în două schimburi (cu ore destul de fixe) şi meniurile erau de tip „meniu 1”, „meniu 2” şi “a la carte”. :)

La o masă alăturată aveam drept companioni o fetiţă de vreo 4-5 anişori cu bunica. Fetiţa era o bombă atomică în miniatură, nu putea sta locului un moment, aşa că mesele erau un spectacol savuros, fetiţa fiind în permanentă mişcare printre mese, iar bunica încercând, printer surâsuri, să îşi hrănească nepoţica.

Fetia, o hoţomană în toate privinele, era alintată de bunică cu apelativul “hoaţă mică”. Hoaţă mica în sus, hoaţă mică în jos, puştoaica era o bombă atomică în miniatură. Chiar sunt curios cum o fi în prezent… :)

Una peste alta, fetiţa o “zbârceşte” la un moment dat (nu mai ţin minte ce boroboaţă făcuse, oricum toţi ne reprimam zâmbetul pentru a nu îi da un exemplu negativ), iar bunica o apostrofa de zor. Întrebarea principală era “de ce” făcuse ce făcuse.

Copiii sunt speculativi. Fetiţa înţelesese din ce parte bate vântul. După ce s-a codit şi a evitat un răspuns, fiind încolţită să răspundă de ce făcuse boroboaţa, a răspuns candid, cu un zâmbet în colţul gurii: “de hoaţă mică”. :) Bineînţeles, nimeni n-a mai putut să fie serios la un aşa răspuns.

Asta îmi aduce aminte de un alt episod, oarecum similar, dar mult mai recent.

Fetiţa, tot o “bombă atomică” în devenire (îi plâng pe băieţii cărora le va cădea cu tronc, este o "promisiune" care devine certitudine pe măsură ce trece timpul), era certată crunt de tatăl ei. Nu mai ţin minte ce făcuse. Oricum, avea deja experienţă, se vedea că nu era la prima apostrofare similară. Replica ei a “tăiat” orice supărare: “Tati, ai bluza murdară de gem, uite, ai o pată aici”. La fel ca noi, tatăl, supărat rău, a pufnit în râs. :)

Burta îl face pe om

2011-03-06T14:25:00.005+02:00

Veşti bune pentru bărbaţii care vor să aibă succes profesional (pot să facă burtă liniştiţi, asta îi poate ajuta la serviciu), nimic nou sub soare (din perspectiva asta) pentru femei. :)

Un studiu recent (vă recomand să citiţi articolul din care m-am inspirat: http://www.startribune.com/lifestyle/112945054.html?elr=KArks7PYDiaK7DUHPYDiaK7DUiD3aPc:_Yyc:aULPQL7PQLanchO7DiUr), derulat în SUA de nişte oameni de ştiinţă (bineînţeles, altfel decât derulat de oamenii de ştiinţă din SUA nici că se putea, vezi şi câte bancuri sunt pe tema asta :) ), folosind un eşantion reprezentativ şi aşa mai departe, a (re)confirmat puterea stereotipurilor sociale când vine vorba de remunerare, şi a relevat faptul că bărbaţii mai solizi (nu şi cei obezi) şi femeile suple câştigă în medie mai bine decât bărbaţii supli şi femeile mai solide.

Şi alte studii spun că, în medie, câştigurile sunt mai mari dacă eşti machiată (valabil la femei, dacă cumva nu v-aţi prins :) ), nu porţi barbă, aliniezi îmbrăcămintea şi culorile purtate la serviciu cu imaginea asociată profesiei (costum de culoare închisă şi sobru în servicii financiare etc.) etc. Contează şi dacă arăţi bine de la natură, dar aici nu prea ai ce face, eventual doar cu bisturiul…

Oricum, pentru o cultură (caucaziano-continentală) în care majoritatea populaţiei a supravieţuit câteva mii de ani cu burta lipită de şira spinării, mărimea a contat semnificativ în confruntările individuale şi o burtă mare însemna că aveai cu ce să o umpli, iar dacă erai mai înalt exista o probabilitate rezonabilă să nu fi avut lipsuri (cel puţin alimentare) în copilărie, deci şi un succes/ o abilitate personală (sau a familiei) de a face bani, cred că e adânc îngropat în gene să asociem oamenii solizi cu succesul.

A propos de stereotipuri, citeam că recent s-a testat (tot în SUA :)) rezistenţa stereotipului că asiaticii sunt buni numai la arte marţiale şi computere, prin inserarea într-un film al lui Jackie Chan a unor scene în care el avea succes cu o parteneră albă. Publicul din eşantion n-a apreciat scenele, care au fost înlăturate în varianta finală a filmului. Şi atunci te întrebi de ce filmuleţul “I whip my hair” (http://www.youtube.com/watch?v=oh9XgGGh4L4&feature=related) a avut atât succes printre fetiţele afro-americane…

Dacă e să mă iau după concluziile studiului de la care am plecat, la greutatea mea nu am prea mari şanse să am succes. Cred că o să beau o bere, poate mai pun vreun kil pe mine şi primesc o mărire de salariu … :)

Zodia inocenţilor

2011-03-05T13:40:00.014+02:00

Nu prea „le am” eu cu zodiile, dar până şi mie mi-a trecut pe la ureche faptul că, urmare a nu ştiu cărăor chestii cosmice, zodiile s-au rotit cale de o zodie, adicătelea dacă până acum ştiai că eşti născut într-o zodie, şi mai şi găseai că ţi se potrivesc o mulţime de caracteristici zodiacale de-acolo, de fapt aparţii zodiei alăturate – nu şiu în ce direcţie -, şi brusc descopereai mai multe similitudini cu caracteristicile din zodia respectivă decât cu cea de care credeai anterior că aparţii :)).

Cică nu ar fi douăşpe zodii, ci treişpe. Nu ştiu cum îi zice celei de-a treişpea, nu mă întreba, dar eu am mai descoperit una. Stai puţin, un bob zăbavă, ai pacienţă neneacule, conu’ Caragiale să trăiască, că spui imediat! Descoperirea am facut-o în trafic, izvor nesecat de interjecţii, grimase, urlete, gesturi, idei rutiere şi trimiteri în toate locaţiile imaginabile.

Este vorba de zodia inocenţilor. Caracteristicile zodiacale principale sunt, în primul rând, o necunoaştere, într-o măsură mai mare sau mai mică, a regulilor rutiere, dublată inocent de o candoare incomensurabilă, exteriorizată de obicei prin priviri candide în momentul în care ceilalţi participanţi la trafic îi comunică sfaturi rutiere, indicaţii privind conduita de urmat în trafic sau, mai frecvent (dat fiind timpul scurt în care trebuie să se exprime), diverse stări de spirit prin intermediul farurilor, claxonului, verbal sau prin gesturi mai mult sau mai puţin explicite.

Nu vreau să mă erijez într-un expert în ale regulilor rutiere, dar regulile/ legile astea (ca şi altele de altfel, excluzând anumite aberaţii juridice) au scopul să facă traficul mai fluid şi mai sigur, şi au la bază o doză destul de mare de bun simţ, aşa că de multe ori e suficient să înţelegi dinamica traficului şi să o urmezi.

Acum e sâmbătă, am avut o scurtă şedinţă la serviciu în privinţa strategiei pe anul 2011, am ajuns acasă, am refuzat o invitaţie la o tură prin Bucegi şi, ca un om modern, m-am afundat în calculator, că ziua de muncă nu se termină la finalul programului de lucru, şi nici vinerea. Una peste alta, mi-au căzut privirile pe postul prezent, început cândva anul trecut, dar lăsat să dospească.

Fac o mică paranteză, mi s-a părut haioasă, are însă legătură cu inocenţii (pasageri) din traficul aerian (vedeţi link-ul http://www.frommers.com/articles/6998.html). Concluziile/ sfaturile sunt (vă recomand să citiţi articolul în original):
1. Puteţi identifica deficienţe/ inconsistenţe ocazionale (din loc în loc), dar ele sunt comune majorităţii liniilor aeriene.
2. Staţi locului pe benzile rulante (acolo unde există ), şi de preferabil pe partea dreaptă, pentru ca cei care se grăbesc să aibă loc să treacă.
3. Păstraţi ca bagaj de mână numai cele necesare.
4. Găsiţi o cale de convieţuire cu ceilalţi pasagei (pe timpul zborului )
5. Evitaţi producerea de mirosuri deranjante, de orice fel.
6. Evitaţi folosirea dispozitivelor electronice, ele pot afecta siguranţa zborului.
7. Evitaţi/ împiedicaţi (pe cât posibil) ca copiii mici să provoace disconfort celorlalţi pasageri prin ţipete şi lovirea scaunelor. E greu să faci aşa ceva cu un copil, dar măcar poţi încerca….
8. Aplauze la aterizare – hmmmm, chiar credeaţi/ speraţi că altul ar fi fost rezultatul?
9. La aterizare staţi pe scaune până se deschide uşa – statul în picioare nu ajută, uşa rămâne închisă până la cuplarea burdufului (acolo unde există).
10. Lucrurile se schimbă la banda pe care vin bagajele, nu vă, înghesuiţi inutil.

Revin. În trafic, eu împart “inocenţii” în câteva categorii, hai să le zicem subzodii, pătrare, ceva, acolo:
1. Inocenţi din neştiinţă – oamenii pur şi simplu şi-au luat carnetul în urmă cu mulţi ani, legile rutiere s-au modificat semnificativ între timp. Chiar eu am avut surprize (legislative) când în utmă cu puţini ani am dat examen pentru categoria A (motocicletă). De exemplu, dacă în urmă cu 20 de ani pentru a face stânga trebuia să ocoleşti centrul imaginar al intersecţiei, acum regula nu mai este valabilă, ocolirea este înainte de centrul respectiv.
2. Inocenţi din vocaţie – de obicei şi violenţi, aleg să ignore regulile rutiere şi să le urmeze pe cele proprii.
3. Inocenţi de la natură –inocenţi care ignoră bunul simţ în trafic din motive naturale. Oricum, sunt destule exemple de inocenţi care fie sunt cufundaţi într-o discuţie esenţială (cu un pasager sau la telefon), fie nu înţeleg relitatea din trafic. În cazul ăsta (cel din urmă) n-ai ce face, nu se poate trata, educa sau impune. E de la natură, trebuie să ne consolăm.
4. Inocenţi ocazionali – fie că un ne-inocent e obosit, sau plictisit, sau e pe teritoriu necunoscut (alt cartier, alt oraş, altă ţară), sau... altceva, e posibil să cadă în păcat şi să încurce ocazional traficul, ceea ce mi s-a întâmplat şi mie din când în când.

În plus, am observat că, înainte de a încerca să înţeleagă, fiecare se consideră personal vizat de orice claxon, flash, şi reacţionează în consecinţă. Azi am atenţionat (scurt) cu claxonul şoferul unei maşini care staţiona (scopul era să ştie că vin şi să nu deschidă portiera, era destulă vânzoleală pe acolo), în schimb şoferul din maşina care rula în stânga a reacţionat cu claxoane, a venit în dreptul meu şi a gesticulat ceva, nu ştiu exact ce, am observat prea tarziu, eu trecusem mai departe.

După trei săptămâni de concediu la schi pe alte meleaguri (la buget redus, în câteva locuri am reuşit chiar să cheltuiesc mai puţin decât dacă aş fi stat acasă, nu vă imaginaţi altceva), am înţeles că ne place (sau ne complacem) să fim “inocenţi”. E mai uşor, pentru că putem arunca vina pe “ceilalţi” din trafic. Noi, eu, nu suntem niciodată de vină, întotdeauna este altcineva, deci nu trebuie să facem nimic să corijăm lucrurile, întotdeauna altcineva care trebuie o facă.....

Oltchim

2011-02-12T21:30:00.004+02:00

În urmă cu două minute Oltchim (echipa feminină de handbal) a pierdut în deplasare în faţa echipei Itxako (Spania) cu 25-26, după ce la un moment dat a condus cu şase goluri diferenţă.

E o tragedie?!? Nu. E doar păcat că nu am reuşit să valorificăm diferenţa de valoare...

Părerea mea este că fetele au jucat (dpdv strategic) foarte bine, iar aportul noului antrenor a fost pozitiv. Am avut ghinionul unor jucătoare adverse în mare formă şi o rusoaico-braziliană (Emilia Turey) în pasă bună.

Poate că sunt nostalgic, sau poate romantic, dar înafară de emoţiile pieţei şi cele inerente de la serviciu, naţionala feminină de handbal şi, mai recent Oltchim, sunt singurele evenimente care, înafară de câteva coborâri pe oareşce pârtii mai abrupte, mi-au provocat emoţii semnificative (nu pun la socoteală aţipelile de la volan sau pe motocicletă...).

Dacă îmi pare rău de rezultat? Bineînţeles! Dacă învinuiesc pe cineva? Bineînţeles că nu! Fetele au jucat foarte bine, numai că nu a fost ziua lor. Sunt sigur că nu ne va părea rău de meciul de azi, Oltchim se va califica în etapa urmaătoare.

Vă invit să urmăriţi cum se mişcă fetele de la Oltchim. Sunt "mortale", sexi şi eficiente. E un spectacol care merită văzut!

Oameni

2011-02-05T22:09:00.001+02:00

Azi am fost la cumpărături. N-am luat cine ştie ce, nu asta e important în postul ăsta, ci faptul că am revăzut şi trăit momente despre care am zis că poate ar fi util să scriu. Util celor care au curiozitatea să rătăcească pe blogul meu.

Bucureştiul e plin de oameni necăjiţi. În supermarketuri îi puteţi întâlni în mai multe ipostaze, din care descriu câteva cu care m-am întâlnit şi eu.

Prima. Azi, un puşti care nu avea mai mult de şapte ani mi-a cerut bani. Indiferent de vârstă, etnie, nivel de curăţenie, îmbrăcăminte, există copii care cerşesc. Supermarketurile/ hypermarketurile sunt locuri unde îi puteţi găsi.

A doua. Plecam din supermarket (sau hypermarket, habar n-am la ce categorie intră, eu doar mi-am făcut cumpărăturile) şi am observat o bătrânică care stătea pe una dintre băncile din culoarul principal. Avea o figură extrem de tristă şi se uita cu jind la cele din cărucior. Poate că unii oameni cu spirit de observaţie văd şi îi mai dau mâncare, bani sau e acolo doar pentru că în magazin e mai cald decât acasă, nu ştiu, dar oameni care ies în oraş pentru că este, sau poate fi, mai bine decât acasă, există.

A treia. Sunt bătrâni (în special) pe care îi vezi morfolind cuvinte în faţa unui raft cu reduceri. Fac calcule, câţi bani au, câte sute de grame pot cumpăra, câte zile mai sunt până la pensie, ce alte cheltuieli mai au de făcut până atunci, ce medicamente au nevoie. În general, cumpără pâine şi eventual câte o sută de grame de brânză la reducere. Dacă e promoţie la parizer, se gândesc cât durează promoţia, eventual vin peste câteva zile, pentru că nu au frigider în care să îl ţină (sau e deconectat, pentru că consumă prwa mult curent), şi până atunci mai au jumătate de pâine şi ceva margarină.

Nu exagerez, sunt situaţii reale. Soluţie? Individual, nu cred că există. În principiu, mecanismele structurilor statului ar trebui să se preocupe de astfel de stări. Practic, depinde de resurse.

Există oameni care au resurse şi fie consideră de datoria lor să facă un gest, indiferent dacă asta rezolvă sau nu o problemă, fie se simt bine făcând acel gest de bine. Indiferent de motivaţie, poate exista un transfer benevol de resurse de la cei care au la cei care au nevoie. Putem acţiona individual şi aleator, de câte ori ne întâlnim cu situaţii de nevoie, şi/sau să participăm la iniţiative instituţionale, ale ONG-urilor sau alte asemenea. Oricum, fiecare gest rezolvă, chiar şi temporar, o nevoie, de o intensitate pe care de cele mai multe ori nu o bănuim sau înţelegem.

Nu îndemn pe nimeni să facă ceva (fiecare face ce îl îndeamnă inima), doar împărtăşesc câteva experienţe şi informaţii care se pot intersecta cu iniţiative latente care au nevoie doar de un declanşator.

Dacă cineva are vreo intenţie pe care nu ştie să o concretizeze, poate să mă caute. Poate că nu sunt cea mai bună soluţie, dar pot furniza un început.

53%

2010-12-19T17:38:00.016+02:00

În primul rând, am o mare nedumerire (din fericire, doar umoristică): cum poţi avea, ca portar de rezervă la un campionat european de handbal, un procentaj de 53% de salvări ale şuturilor andversarelor într-un meci pentru medalii ?!?!? E vorba de Talida Tolnai. România a învins Danemarca cu 16:15 în finala mică. Sunt mândru de fetele astea!

În plus, cum poţi avea un inter (sper să nu greşesc poziţia) ca Cristina Neagu, probabil golgeterul campionatului european în câteva ore (după finala mare), o Oana Manea care a pătruns prin orice apărare, o Meiroşu/ Fiera pe post de turn de control, o Adina Nechita (are prieten, nu vă înghesuiţi) care a înlocuit-o admirabil pe parcurs pe Vărzaru (accidentată), o Narcisa Lecuşanu, o Elisei-Ardean, o Geiger, o Paula Ungureanu (care s-a accidentat în meciul cu Croaţia), o Bradeanu şi Tivadar excelente în special în faza de apărare, o Melinda Geiger care a dat goluri valoroase în momente critice, o Şoit cu pătrunderi de o fineţe mai rară în handbal, o Patricia Vizitiu (preferata mea, ce vreţi?!?!), precum şi celalte fete (scuze, nu sunt un pasionat constant al handbalului feminin, cu excepţia naţionalei şi a meciurilor Oltchim, şi în general am o memorie proastă în privinţa numelor, deci nu le reţin numele).

Domnilor/ doamnelor, ar trebui să fim mândri că am trecut de toată legiunea slavă, şi mă refer aici la Croaţia, Muntenegru, Rusia, Serbia, dar şi de Franţa, Spania şi Germania, care nu sunt oricine în handbal.

La fel, respect şi pentru Radu Voina şi Luminiţa Huţupan, precum şi pentru reacţia neaoş mioritică (dar normală) a domnului Cristian Gaţu ("P.... mă-sii ălora care vor numai victorii. Ne-am menajat jucătoarele, ce vor? Trebuie să ne păstrăm pentru semifinală şi finală. Vrem să ne întoarcem acasă cu cea mai uşoară medalie. Vreţi să ne rupem acum pentru meciul de sâmbătă? Avem obiectiv să batem Suedia, nu cu Rusia") în faţa celor care vor victorii cu orice preţ înafara oricăror considerente strategice.

În paralel, mă uit, "uşor" detaşat, la inepţiile debitate de diverşi comentatori sportivi care disecă faptul că fetele nu au făcut mai mult. E penibil (părerea mea) să te arăţi competent prin a arăta ce ar fi putut face alţii, când cea mai mare performanţă "sportivă" proprie constă în căratul cumpărăturilor de la supermarket.

Singura comparaţie care îmi vine în minte între protagonişti (fetele din naţională şi chibiţii de orice natură) este între tastarea greşită a PIN-ului la casă de la supermarket, comparativ cu ratarea unui şut în finala mică a campionatului european de handbal feminin. Trageţi singuri concluziile. :))

Probabil că stresul este similar. :D

Suspiciune metropolitană balcanică

2010-12-18T14:33:00.004+02:00

Cred că a durat mai mult timp să scriu titlul decăt întâmplarea pe care urmează să o povestesc. :))

E unul dintre week-end-urile acelea de lucru în care, după ce ai tras tare toată săptămâna (şi încă câteva înaintea ei :) ), îţi rămân (sau apar pe parcurs) câteva deadline-uri pe care e musai să le respecţi. Aşa că trag de mine şi, după ce, spre surprinderea mea, reuşesc să mă trezesc la o ora matinală pentru mine sâmbăta, mă stabilesc la calculator şi...

Buuun. Pe la două, după două cafele strong, mi se face chef de ceva dulce, mă "ambalez" corespunzător pentru vremea de afară şi cobor să-mi iau ceva de la cofetăria de la parter. După câteva ore de stat cu ochii în calculator vremea mocirloasă de afară ajunge să mă destindă, frigul să mă învioreze şi chiar să am un început timid de zâmbet.

Intru, salut, îmi aleg ceva, şi în timp ce POS-ul face conexiunea, intră un nene sărit de 40 de ani, cu o căciulă pe cap primită la promoţie într-un bax de bere. Omul/ domnul, puţin nedumerit, îşi plimba privirea pe vitrina frigorifică în căutarea a ceva, vânzatoarea aşteaptă (să plec eu şi să comande dânsul) iar eu îmi strâng cumpărăturile şi mă întorc spre ieşire. Nevorbit din ziua precedentă şi inveselit de mohorala de afară, "risc" o întrebare: "Să vă recomand ceva?".

Domnul întoarce o figură mirat-nedumerită spre mine, zâmbeşte pe jumătate, mai mult din automatism ca răspuns la zambetul meu, şi se uită mai departe întrebător spre vânzatoare. Se pare că turul vizual efectuat nu i-a îmbogăţit bagajul de cunoştinţe în privinţa căreia era actor principal, aşa că se întoarce din nou spre vitrina frigorifică şi, cu o hotărâre în voce care contrasta cu culorile "duse" de pe căciula de tarabostes contemporan, zice: "Daţi-mi două Ana". Hmmm.

La o întâmplare şi reacţie similare am fost martor şi actor zilele trecute la coadă la furnizorul de Internet. Tot aşa, după o zi (de data asta zi, nu săptămână) de muncă, mă duc să modific contractul de Internet (primeam bandă dublă în acelaşi preţ). Acolo, coadă şi un singur salariat la "comercial persoane fizice" (am aflat ulterior că era una dintre locaţiile "norocoase" să aibă doi salariaţi la "comercial", unul pentru persoane fizice, cel din faţa noastră, a celor de la coadă, şi unul pentru persoane jurididce, dar care îşi terminase programul, spre dezamăgirea unui domn care vroia să transfere contractul de pe firmă pe numele lui).

Avansul mediu era de un client la 10 minute. Am descoperit asta după un calcul profund ştiinţific cu ceasul la mână şi ochii pe el şi pe celelalte persoane de la coadă, după ce citisem toate afişele din raza vizuală.

Doi tipi din cei de la coadă vorbeau între ei (lângă mine) despre una, alta. La un moment dat îşi puneau problema dacă vor vedea (respectiv avea recepţie) HD la televizorul actual. Cum avusesem o experienţă oarecum apropiată, am intrat în vorbă şi am zis că, indiferemt de semnalul primit, ce apare pe ecran depinde de tipul televizorului, dacă e HD sau nu, iar cele ca al lui, cu o vechime de doi ani sau mai mult, era puţin probabil să fie HD. Mă rog, până la urmă, o presupunere intuitivă, era o reacţie informativă, nu de tipul "să moară şi capra vecinului", respectiv "sâc, că ce vrei mata nu se poate".

La fel, omul s-a întors surprins, dar a fost mai receptiv/ deschis decât cel din cofetărie Poate doar din plictiseala acumulată de când stătea la coadă sau interesul în privinţa soluţionării nedumeririi, l-au determinat să schimbe câteva vorbe cu mine. Se pare că costumul din dotare (care mă punea în valoare la coadă :) ) a "bătut" polar-ul cu care eram îmbrăcat în cofetărie. Dintr-una în alta, au intrat şi alţii în discuţie, subiectele au devenit variate, ce mai, atmosfera s-a însufleţit. Dacă se ănsufleţea mai mult mai aveam puţin şi dădeam bairam. :))

După puţin timp toată lumea a reintrat în carapace, se auzea tastatura calculatorului, ce vorbeau doamnele de la casierie... Aici, ceva interesant. La toate locaiile companiei/ firmei găseşti unu-doi salariaţi la "comercial"/ contracte, dar sunt vreo patru-cinci casieriţe, să nu se plictisească lumea la coadă şi să plece înainte să plătească. :))))

Şi acum, puţine cuvinte despre titlu, că tot sunt în pauză de masă de la lucru. :)) Deşi cuvintele explică complet, concis şi exact ceea ce am vrut să spun şi am povestit mai sus, ar fi mai potrivit în altă parte, e puţin pretenţios, recunosc.

Le iau totuşi pe rând. Suspiciunea... e destul de clar, dar doar "suspiciune" mă ducea cu gândul la filmele lui Hitchcock, aşa că mi-am zis că mai are nevoie de ceva pentru un titlu. "Metropolitană"... avem ambiţia că Bucureştiul este o metropolă. "Balcanică"... cred că aici, intuitiv, putem conveni că avem nişte tare specifice zonei.

Din motive de istorie mai veche sau mai recentă, suntem suspicioşi faţă de cei din jur, iar la coadă cu atât mai mult, zic eu, că istoria semi-recentă ne dă dreptate. Coada (la orice, ca în reclama cu pitici, "creditul pentru orice" :)) ), este expresia supremă a tendinţei spre ordine la români. :)) Oriunde văd o coadă, românii se azază la ea, deşi de multe ori nu ştiu ce "se dă". Am v[yut asta recent la un reportaj/ ştire văzută cu coada ochiului pe unul din posturile TV, nici nu ştiu exact despre ce era vorba, dar reporteriţa îi intervieva pe cei de la coadă şi răspunsurile variau de la "eram curios ce se dă" la "am auzit că e o promoţie"...

Constat nu cu resemnare, nici cu satisfacţie (ar fi şi culmea), ci cu realism şi deschidere pentru a putea schimba ceva, chiar dacă asta înseamnă doar a ieşi din amorţeala citadină şi a vorbi cu un necunoscut la coadă. :)

Şi asta... nu cu voce tare (ca să fim auziţi bine şi să dăm bine în faţa celorlalţi de la coadă cu cât de fermi, intransigenţi şi/ sau informaţi suntem) despre cât de încet se mişcă cei de la ghişeu, cât de incompeneţi sunt sau cum am şti noi să organizăm activitatea lor pentru ca lucrurile să meargă "ca unse".

Cred că m-am depărtat de la subiectul iniţial şi am divagat, e timpul să mă întorc la muncă, aşa că mă opresc aici. Să aveţi un week-end placut, o săptămână uşoară, Sărbători Fericite (dacă nu mai scriu nimic până la Crăciun) şi numai bine!

Relay Man

2010-10-17T13:56:00.027+03:00

Anul trecut îmi propusesem să alerg CEL PUŢIN un maraton pe an, în fiecare an până nu mai pot. Se pare că momentul ăla a venit mai repede, ajutat şi de conjunctură. :) Anul ăsta vara a fost excesiv de caldă, aşa că puteai să cazi din picioare şi la umbră, darămite alergând, deci antrenament – pauză. Iar când temperatura scădea sub 40 grade Celsius, am ales să scot motorul prin ţară. Un Bâlea, o Rânca, un Ceahlau, dintr-astea.

Deci, după ce juma’ din vară am năduşit la umbră cu ochii pe termometru şi (eventual) cu o bere rece în mână sau în costum şi cu motorul între picioare, în funcţie de conjunctură, în urmă cu vreo două luni am realizat că “the time is near”. Deja varianta maratonului Pietrei Craiului “picase” din lipsă de antrenament montan şi-mi rămăsese “doar” maratonul obişnuit. Între timp a “picat” şi el, din acelaşi motiv. Am zis “bine, vedem la anul”.

DAR... nu luasem în calcul “maşinaţiunile” turtureilor. :) Fac aici o paranteză. Turtureii (la sg. Streptopelia turtur, lat. turburella) sunt un grup eterogen de amici (“frăţie” post-studenţească, dar sunt admise şi fete/ doamne) care din când în când mai organizează ieşiri la munte/ munţi, gratare şi beri, maratoane, agape, teatre şi alte asemenea. Originea şi raţiunea denumirii îmi scapă şi nu m-a preocupat niciodată în mod serios. Singura problemă întâmpinată a fost că, din lipsa folosirii diacriticelor în mesajele email am fost aproape să îi/ ne confund cu ţurţureii....

În urmă cu vreo lună a “venit” o “tatonare”. “Ovidiule, ce ai zice de o probă de ştafetă la maraton?” Cineva (Mihai, aka dl Gika) se ocupase, găsise sponsor, făcuse înscrierile. Din exteriorul poveştii pot avea orice părere (marfă, bravo, mişto, eventual cool!), mai greu este când întrebarea include în subsidiar o propunere de participare. Hmmmmm! Mai era timp, aşa că am crezut că “scap”. Am zis că dacă nu găsesc “a patra mână” mă bag, dar aş prefera să găsească, pentru ca să nu-i încurc. Am dat şi anunţ printre turturei că cedez loc la maraton, că vorbesc serios (deci rog seriozitate), aştept şi provincia. Nimic.

Timpul a trecut, eu mi-am văzut liniştit de ale mele. Luni primesc email. “Ovidiule, n-am gasit om, eşti pe listă, alergi primul.” Am trecut prin destule, dar în momentul ăla parcă îmi căzuse cerul în cap. Deh, ce să zic, am re-confirmat, dar în disperare de cauză am mai dat odată anunţul printre turturei (pe email), însă până la ora fatidică nu s-a mai băgat nimeni.

Oki doki, mi-am zis că îmi iau concediu o zi, eventual joi (vineri şi sâmbătă erau excluse, nu se recomandă antrenament prea aproape de o probă atletică), poate îngraş porcul în ajun. Bineînţeles, săptămâna a fost infernală la serviciu, ca dealtfel ultimele nu ştiu câte, aşa că am ajuns în ajun de maraton-ştafetă fără un metru alergat timp de un an…

Am zis că măcar să fac tot ce pot, aşa că am avut grijă să rezist tuturor tentaţiilor care roiesc în jurul meu (şi să nu ajung în situaţia nedorită să “get laid” :) ), iar în ajunul cursei am cumpărat tot felul de chestii ca să fiu bine hranit şi vitaminizat. Cum am ajuns destul de tarziu pe-acasă, mai mult de jumătate au rămas neatinse în frigider şi tot acolo sunt şi acum. M-am culcat devreme ca să fiu odihnit. Măcar atâta.

Dimineaţa m-am sculat devreme ca să am timp să mă trezesc cu adevărat, mi-am savurat pe îndelete cafeaua obligatorie (turcească) cu un ochi pe prognoza meteo de pe Net, am mâncat puţină ciocolată (indispensabilă la efort), am ales echipamentul (în funcţie de temperatura prognozată, dar l-am ales prost, pentru că ulterior m-am cam încins, temperatura a fost mai mare cu 4-5 grade decât anul trecut), am luat două pufuri/ inhalări dintr-un bronhodilatator, am dat cu Himalaya (unguent antiinflamator) “cu canciocul” pe genunchi, mi-am luat căştile (am uitat să iau o aspirină, de obicei pentru mine obligatorie la efort, inclusiv în primele zile de schi, ajută la ne-inflamarea muşchilor) şi cap-compas spre locul de adunare.

Ca să nu rătăcesc cu maşina căutând un loc de parcare şi în final să ajung să parcurg pe jos aceeaşi distanţă ca şi când aş fi plecat de acasă, am ales să merg pe jos. Sunt câţiva kilometri, dar au fost buni pentru încălzirea articulaţiilor şi a muşchilor. Acolo, puzderie de oameni, găseşte turtureii în carul cu fân! Sun, erau pe drum, urmau să ajungă în “câteva” minute, tocmai bune pentru un streching taijiquan în faţa mănăstirii Antim. :)

Totul a fost cam “la mustaţă”, am pus tricoul şi numărul de concurs şi am ajuns la linia de start exact când oraganizatorii... organizau. Adică vreo 10-15 minute un nene cu megafon a repetat unde stă fiecare, în ce ordine pleacă şi pe unde. Mă rog, erau mai multe probe, crosul popular (“în partea dreaptă, vă rog!”), cursa copiilor, proba de ştafetă (relay maraton), maratonul propriu-zis, semi-maratonul şi proba pentru persoane cu dizabilităţi. Până la un moment indicaţiile erau folositoare, de la un moment încolo deveneau contraproductive, în special pentru atleţii “adevăraţi” (adică oamenii se pregătiseră psihic şi fizic să “ţâşnească” la o anumită oră, şi organizatorii tot amânau momentul, îi înţeleg că începuseră să vocifereze, că orice amânare îi scotea din ritm).

Bun! Se aude pistolul de start, începem să alergăm din Piaţa Constituţiei înspre Piaţa Unirii. Eu – voinic, îi depăşeam pe mulţi, aveam fuleul meu. După vreo sută de metri, din spate se aude maşina Poliţiei (cine o fi depăşit viteza legală de maraton? :)). Nah, oamenii făceau loc pentru atleţii „adevăraţi”. Ce să zic, incă o mostră a inocenţei şi candorii Poliţiei. Pe un traseu pe care cu greu încape o maşină, cum pana vulturului pleşuv vii cu ditamai maşina de Poliţie ca să faci loc? Oricum, asta nu întrece “inocenţa” de la maratonul din 2000, când circulaţia a fost întreruptă doar până a trecut plutonul atleţilor, după care a trebuit să alergăm pe marginea şoselei prin praf în timp ce maşinile treceau pe lângă noi la câţiva centimetri. Ăsta era singurul lucru care ne mai lipsea ca să ne concentram pe cursă….

Cursa e fără istoric. Fuleul mi s-a terminat repede. Ceea ce presupuneam înainte de cursă s-a dovedit real, respectiv plămânii nu aveau exerciţiul necesar să susină un efort atât de lung (deh, se “aşternea” un an sedentar în urmă), aşa că a trebuit de mai multe ori să merg la pas. Când la trap (şi pas din când în când), când la galop, până la urmă am terminat cursa şi am cedat cipul de control urmatorului din echipă.

Altfel, puţină dezamăgire faţă de anul trecut, organizatorii au avut la punctele de alimentare doar apă plată (sau minerală, nu ştiu, că n-am încercat) şi un suc incert de coloratură portocalie, care nu m-a satisfăcut cine ştie ce. Eu mă pregătisem pentru un “festin” cu băuturi energizante şi banane, dar…

Până la afişarea timpului oficial, estimez că am “scos” un timp deplorabil/ dezamăgitor, ceva în zona 1:05:00-1:10:00*. Am făcut câteva poze (eventual revin cu ele dacă ajung la mine) şi Amelie, participantă la cros cu un timp impresionant, şi-a făcut pomană să mă ducă cu maşina până acasă.

Cam asta. Aaaa, ba nu. Acum stau în faţa calculatorului şi vă povestesc cum a fost. Imediat ce termin o să văd ce conţine punga oferită de organizatori. Un bob zăbavă, că nu am răbdare! La prima vedere, un burete (văzusem pe unul în timpul cursei cu un burete băgat în şort la spate, e bun să te uzi/ răcoreşti din când în când dar, zic eu, nu pe vremea asta), două reviste despre atletism, un tricou cu numele sponsorului, un candy bar, un şampon, un săpun, un deodorant, o pastă de dinţi (bune după cursă :)) şi un tricou în care intră doi ca mine. Sunt bune, am câţiva colegi care strâng lucruri pentru casele de copii, sper să le fie de folos.

Staţi! Asta-i buna! Citesc instrucţiunile de la deodorant/ antiperspirant: “numai glandele sudoripare ce produc activ transpiraţie vor avea porii blocaţi temporar de stratul antiperspirant; nu toate glandele sudoripare sunt active în acelaşi timp, astfel că nu toţi porii vor fi astupaţi.” Ce???? Mă întreb cine a compus textul ăsta şi cum se face selecţia porilor care se asupă faţă de cei care rămân liberi… :)

S-auzim numai de bine şi să ne vedem la maratonul de la anul!

* - Ulterior am văzut că timpii echipei au fost 0:59:03 (eu, numărul 1 în ştafetă, adică primul pornit în cursă), 0:59:52 (numărul 2), 0:58:36 (3) şi 0:55:03 (4). Parcă e mai bine aşa. :))

Şi acum, poze:

Nu conteză cât de lung am părul

2010-08-21T23:12:00.006+03:00

(versuri Colibri: Nu conteză cât de lung am părul/ Important e cât şi cum gândesc)

În iulie am fost să donez sânge. Tocmai se anunţase că bugetarii vor avea salariul redus cu 25%. Era înghesuială, unii veniseră cu jumătate de oră înainte să înceapă programul.

Eu eram pe jumătate adormit, nemâncat şi nebăut (adică fără cafeaua de dimineaţa la activ). În jur, o frescă fidelă a României de azi, nu cea din tabloide, ci cea de pe stradă.

Dacă nu ştiaţi (constatare personală, mă gândesc să o înregistrez la OSIM :)) românul bugetar (undeva pe la jumătatea lanţului trofic* uman, dar destul de asemănător cu românul obişnuit, romanus communalis pe numele lui latinizat :) ) este extrem de critic cu cei din jur şi foarte indulgent cu sine însuşi. Adică, atunci când este client, toţi trebuie să zbârnâie în jurul lui pentru a îl servi şi a nu-i consuma timpul preţios, iar când e vorba de prestaţia lui, cuvântul de ordine e “merge şi-aşa”…

În aplicarea descoperirii de mai sus, o doamnă care la vârsta tinereţii sunt sigur că a frânt o sumedenie de inimi, având în vedere formele şi atitudinea, capta atenţia celor din jur prin comentarii privind proasta organizare a spitalului, timpul lung de aşteptare, timpul preţios al dânsei, cât salariu pierde prin faptul că e împiedicată să ajungă la serviciu (nu vă spun, că o să râdeţi şi nu e frumos, mai ales că probabil că nu o să piardă nimic) etc.

Trebuie să recunosc că limbajul non-verbal al sus-amintitei (timbru vocal, tonalitate, mimică, mişcare scenică – sper să nu mă fac de râs şi ce am enumerat să fie limbaj non-verbal) mi-au captat şi mie atenţia (sub forma unei irascibilităţi în creştere), până când am realizat asta şi m-am calmat instantaneu.

Aceasta fiind decorul, în scenă intră, foarte puţin observată, o tânără decentă, oarecum corpolentă, modestă, naturală, mă rog, ştiţi voi. Rromă. Noi restul, la un fel de coadă semi-organizată. După o privire circulară, se fixează pe doamna descrisă mai sus şi o abordează cu o decenţă care lipseşte multora, rugând-o să o ajute să completeze formularul obligatoriu pentru donare.

Reacţia doamnei a fost scurtă şi edificatoare în privinţa nivelului de oripilare produs: “Ce, nu şii să citeşti?!?!” Devenise evident, dar probabil că diferenţa socială era prea mare pentru a face călătoria necesară “în jos” şi a o ajuta pe tânără. Mă rog, imediat o doamnă mai în vârstă, retrasă până la acest moment, a preluat iniţiativa şi a abordat-o pe tânăra rromă şi i-a citit întrebările şi a bifat răspunsurile.

Fiecare a obţinut ce a dorit. Doamna a fost lăsată în pace, tânăra a completat formularul necesar donării, discuţia s-a stins şi fiecare şi-a văzut de ale lui.

Nu comentez, doar povestesc…

PS. Aceeaşi locaţie, prin martie, alţi actori, mult mai puţini. Printre donatori, o tânără (drăguţă) cu pantaloni de motor (piele, protecţii, croială specifică). Eu, încă adormit (…), o întreb pentru cine donează.

Fac aici o paranteză. Motocicliştii au destul de frecvent acţiuni de donare de sânge pentru cei care au accidente. Uneori se cunosc, alteori nu, dar se anunţă pe Net şi organizează donari de sânge pentru cei care sunt în operaţie. Pentru ca sângele să fie disponibil persoanei pentru care donezi, când donezi îi spui numele, spitalul şi doctorul care îl/o are în grijă, oamenii îşi notează şi, indiferent de compatibilitatea grupelor de sânge între donator şi primitor, persoana respectivă are rezervată câte o pungă de sânge pentru fiecare donare. Eu, cum nu donam pentru nimeni, m-am gândit că poate vreun motociclist are nevoie de urgenţă de sânge, şi să dau şi eu o mână de ajutor...

Revin. Fata se uită la mine mirată şi oarecum deranjată de întrebare, eu revin brusc la realitate şi înţeleg că am formulat prost întrebarea. Explic contextul, respectiv că i-am observat pantalonii, că am făcut legătura cu donarile de sânge pentru motocicliştii accidentaţi, mă rog, tot tacâmul. Fata înţelege contextul, i se luminează faţa şi îmi spune că donează pentru mama unei prietene. Discuţia se încheie.

După mai multe minute eu ies dintr-un cabinet, ea din altul şi avem o scurtă discuţie, respectiv ea îmi spune că se duce să bea o cafea că are tensiunea prea mică şi au respins-o, iar eu îi urez succes... Adică se duce să bea cafeaua deoarece după asta o să-i crească tensiunea, se întoarce şi donează. Eu îmi văd de ale mele, când ajung la serviciu povestesc ce şi cum.

Comentariul colegelor: “Bă, da’ prost eşti! Ce ocazie mai bună să o inviţi la o cafea decât asta?!?!?, de fapt să accepţi semi-invitaţia ei. Fata drăguţă, motociclistă, zice că se duce la o cafea şi tu stai ca mortul?!?!?”.

Nu comentez, doar povestesc....

* Iniţial am scris, din greşeală, “şanţul trofic uman”. )

Charlie Chaplin - This is My Song

2010-08-15T16:06:00.003+03:00

Fantastic! Pentru nostalgici/ romantici...

Politeţea în traficul bucureştean - contradicţie în termeni sau stare de normalitate?

2010-08-15T14:13:00.006+03:00

Ieri (sâmbătă) veneam pe Virgiliu ca să merg spre Calea Victoriei pe Berzei. La intersecţia Virgiliu-Berzei e o intersectie destul de păcătoasă din perspectiva acordării priorităţii, dar cei care trec des prin zonă nu au nici o problemă cu asta.

Mă rog, la ieşirea din Virgiliu vreau să fac stânga spre Matache, cînd un Tico alb (condus de un puşti preocupat mai mult de discuţia cu amica din dreapta decât de regulile de circulaţie) care venea de pe General Berthelot îmi taie calea spre Ştirbei. Politicos, îi semnalez (cu claxonul) eroarea de a nu fi acordat prioritate de dreapta. Cu un exces de politeţe, puştiul îmi semnalează (cu degetul mijlociu) că apreciază intervenţia mea şi ca îmi mulţumeşte pentru a-i fi acordat prioritate, chiar dacă nu avea.

Satisfăcuţi de rezultatul întălnirii, eu - că nu mi-am buşit maşina din cauza unui inconştient, el - că şi-a aratat calitaţile de macho în faţa domnişoarei care îl însoţea, ne-am văzut fiecare de drumurile noastre.

Dar... există speranţă. Politeţea în trafic nu e caracteristică doar sfârşitului de săptămână, ea poate fi întâlnită în fiecare zi. Oricum, pentru mine este un mod revigorant de a-mi începe ziua de muncă. Întâlnesc nenumărate (pentru că nu le număr) cazuri similare de politeţe în trafic pe numai patru kilometri până la serviciu, chiar dacă traseul e de tip "reverse traffic" şi înghesuiala e mai mică.

Să conducem bine! Şi să trăim sănătoşi!

248 km/h

2010-08-09T23:38:00.034+03:00

A fost odată ca niciodată o ţară, nu spui care, monşer, că se duce vestea, în care autorităţile erau incapabile să impună respectarea Legii. De dragul Poveştii, hai să zicem că Legea de care vorbim e Codul Rutier. Fie că amenzile erau prea mici (cele mai mici din toate ţărişoarele din împrejurimi) şi nu impresionau pe nimeni, fie străjerii Regelui, pardon, Poliţia, era subnutrită, slab echipată, redusă cu 25% sau înclinată spre "iertarea păcatelor" săvârşite împotriva Legii în schimbul unui mic obol oferit pe altarul suferinţelor proprii, fie supuşii erau genetic înclinaţi spre căderea în păcat şi, pe cale de consecină, spre încălcarea Legii.

Acestea fiind spuse, într-o zi de odihnă (a se citi week-end) în care şi ceasul de perete se oprise să se răcorească la umbră, străjerii (Poliţia) văzură un zmeu urâcios (şofer) conducând cu 248 km/h pe Autostrada Soarelui, record naţional pentru ce a prins (şi înregistrat) până acum Poliţia Română în mod oficial. În paranteză fiind spus, sunt sigur că asta nu e viteza maximă cu care se conduce pe străzile României.

Bun. Omul a încălcat legea, a fost identificat, oprit, a plătit amenda (oare cât l-o fi "durut" o amendă de 500 ron când conduce un Porsche??), i s-a reţinut permisul, o perioadă va fi pieton. Fie nu-l interesează dacă conduce cu permis sau fără, fie va reuşi să-şi scoată permisul din ghearele Zmeului (Poliţiei) cu ajutor de la Zâna Măseluţă, Zeul Zeilor, Regele pescar sau cineva de pe acolo. Dacă repetă povestea e posibil să stea pedestru mai mult timp. În principiu, aici ar trebui să se termine povestea. Sau, dacă se termină aici, n-ar trebui să fie nici o poveste, dar de fapt de aici începe adevărata poveste.

Văd pe toate posturile de televiziune o sumedenie de persoane care comentează evenimentul cu o preocupare şi o înverşunare demne de o cauză mai bună. S-or fi temrinat subiectele de emisiuni?!?!?! Dincolo de banalul evenimentului, respectiv încălcarea vitezei maxime de deplasare pe secţiunea de drum pe care persoana respectivă se deplasa, nu s-a produs nimic remarcabil. Omul a fost depistat în off-side, a fost identificat, a plătit amenda, va rămâne fără dreptul de a conduce pe o perioadă care este stipulată de Codul Rutier... Cam asta, aici ar trebui să se termine povestea. În alte ţări un astfel de eveniment este menţionat doar într-un registru de amenzi, nu în prime-time la toate televiziunile.

E drept, putea să se întâmple un accident. Nu s-a întâmplat. Ăsta e şi scopul amenzilor, să descurajeze comportamentul neacceptat din punct de vedere social şi să încerce să preîntâmpine evenimente rutiere nedorite. Dacă ne nemulţumeşte conduita unora şi altora în trafic înseamnă că asprimea legilor nu e suficientă şi/sau că cei care o aplică nu o fac suficient de hotărât. Nu comentez mai mult, firea umană este făcută să se împotrivească restricţiilor, oricare ar fi ele. Hai să fim sinceri, oricare dintre noi "calcă" pedala mai mult sau mai puţin şi scapa de braţul vigilent al Poliţiei Române. E drept, nu cu atât de mult, ci cu 5, 10, 15 km/h, fiecare după "inspiraţia" de moment.

Ca paranteză, am auzit în mod repetat relatări de prin alte ţări unde atunci când depăşeşti viteza te opreşte un ofiţer politicos, îţi (ex)pune ce ai făcut, cât te costă, îţi taie chitanţa, tu plăteşti (fie că n-ai văzut indicatorul, fie ţi-ai asumat riscul), şi pleci mai departe. Totul cu amabilitate şi ca o stare de normalitate. Pentru documentare vă recomand link-ul http://www.automarket.ro/stiri/elvetia-amenda-de-1-milion-de-dolari-pentru-o-viteza-de-290-kmh-32404.html. Există ţări în care dacă arunci un chiştoc de ţigară pe jos (sau alte infracţiuni prevăzute de Legea locală) rişti să dai faliment, şi atunci te abţii, sau te refulezi acasă sau unde se poate.

La noi, depăşirea vitezei NU este un eveniment pentru că toată lumea depăşeşte viteza legală, dar dacă ai un Porsche alb devine eveniment monden. Întâmplător, un Porsche nu e chiar atât de scump pe cât credeam (am căutat pe Internet), iar la mâna a doua poate fi chiar "rezonabil", mai ales dacă ţi-l iei de la un proprietar care a avut grijă de el.

Nu comentez cu cât a depăşit persoana respectivă viteza legală, este impresionant dar nu atât cât să justifice numărul emisiunilor TV pe tema asta, altceva mă deranjează. Am văzut la un post de televiziune o masă rotundă special adunată/ întrunită/ concepută/ ceva, acolo, exact pe marginea acestui subiect. Era un domn, probabil de specialitate, care cataloga şoferul respectiv ca având tendinţe parasuicidale. Ha?!?!?

Eu înţeleg pe cineva căruia îi place viteza. Chiar am avut ocazia să merg cu o maşină tunată la 700 CP. Hhhhhhhrrrrrrrrr!!!! Pricelesssssss!!!! Nu aprob încălcarea legii, dar să spun despre cineva că are tendinţe parasuicidale pentru că îi place viteza.... Hmmmmm. Cam mult.

Cei care mă cunosc ştiu cum şofez, cum schiez, cum încerc să trăiesc. Slavă Domnului, până acum nu am avut nici un eveniment semnificativ, dar "urme de bună purtare" am câteva. :) Pe pârtie "prind" 80-100 km/h, la volan sau pe motor...... nu comentez :)))))), am înotat pe lângă piranha, dar ... tendinţe suicidale ?!?!?

Hai să trăim bine şi intens. :)))))))))))))

Horologium

2010-08-02T20:54:00.007+03:00

În urmă cu ceva timp am primit cadou un ceas. Frumos. Foarte. Foarte probabil şi scump.

Frumos până i-am rup arcul. Simplu. Când l-am întors m-am înfipt în el mai mult decât ar fi trebuit şi l-am rupt. Vreo jumătate de an am umblat fie fără ceas fie cu unul mai vechi.

Am zis totuşi să-l duc la reparat. M-am interesat în stânga şi în dreapta, am căutat pe net. Am găsit. Horologium (sau Horologivm).

Am fost, am zis ce problemă are, l-am lăsat. După ceva timp mă sună cineva şi îmi spune ce probleme are, că îi trebuie un arc nou şi o curăţare, îmi spune şi preţul. După jumătate de an de la achiziţie nu ştiu de ce curăţare avea nevoie, dar cum era deja demontat de vreo săptămână, acum era clar că trebuia curăţat (cu vibraţii, m-am documentat, chestie complicată, monşer).

Timpul estimativ - 20 de zile lucrătoare. Surpriză, după vreo săptămână era gata, probabil se întorsese din concediu ceasornicarul cu specializare pe ceasul respectiv, sau s-au gândit că dacă mai întârzie îmi iau jucăria şi plec în altă parte, ceea ce şi aveam de gând să fac.

Zis şi făcut. Mă duc la magazin. Mă anunţaseră vineri, le-am spus că ajung luni, ceea ce s-a şi întâmplat, om parolist, ce mai. Presupunerea mea fusese întemeiată, ceasul era oprit pentru că nu îl mai întorsese nimeni. Dacă cineva îşi bătuse capul să-l potrivească, acum era clar că nu era fixat (un ceas mecanic cu indicator rezervă de arc şi indicator pentru fazele lunii este livrat potrivit şi mergând, dacă firma se respectă). Pentru "firma" clamată, impardonabil. Plus că domnul care mi l-a livrat a început să potrivească ora... rotind butonul în sens invers. Hmmmmm!

Okay, plătesc, ajung acasă. Ceasul merge "oarecum". Adică minutarul şi orarul par să se sincronizeze până acum, secundarul în schimb e din alt film. Mai stă, se mai gândeşte, mai merge puţin, iar stă, iar o ia din loc.

Garanţia e de 500 de zile, dar deja mi-e frică să mă mai întorc la Horologivm.

PS. Cureaua e montată invers....

PPS. M-am întors la magazin, le-am spus ce probleme are. Au fost foarte politicoşi, culmea e că atunci când am ajuns secundarul iar făcea probleme, am semnat o nouă foaie de service şi am plecat. A trecut o săptămână, vineri m-au sunat să vin să îl iau. Până acum (au trecut 24 de ore) totul e în ordine, secundarul merge bine, cureaua e pusă corect, chiar i-au pus un strop de lipici pe curea că era puţin dezlipită (îi rugasem eu să o lipească, aşa, ca act de curtoazie din partea unei "case" care se respecta). În schimb, complicaţia (care indică fazele lunii) a rămas în aceeaşi stare ca atunci când am lăsat ceasul la reparat. La noapte o să mă uit la lună şi o să o potrivesc ...

O zi MASO

2010-08-01T16:03:00.015+03:00

Ziua MASO a fost de fapt o frumoasă zi petrecută la munte, deşi poate duce cu gândul fie la tehnici de relaxare (mie îmi aduce aminte de OSHO, care de fapt nu e tehnică de relaxare, dar, mă rog) sau la masochism. MASO vine de la iniţialele participanţilor, şi ar fi putut fi o zi “AMOS”, dar în mare parte a timpului, asta (MASO) a fost şi ordinea în care am mers pe cărare. :)

Povestea începe cu mult înainte, respectiv luni, când am început să punem week-end-ul la cale pe email. Ca nişte angajaţi “white-collar” care se respectă, după ce am schimbat o sumedenie de emailuri şi am dezbătut ‘j de variante (destinaţii şi opţiuni de cazare), am ajuns la o concluzie abia în ultimul moment, adică vineri pe la ora 22. Sună cunoscut? :)

Vineri am reuşit să respectăm ora de întâlnire (cu aproximaţie :)), ne-am aburcat în maşină şi am luat cap-compas Buşteni. Pe drum am “ratat” cu graţie o căruţă care “valsa” pe DN1 şi încă câţiva şoferi încă adormiţi care, ca stil de deplasare, nu erau departe de căruţa în discuţie. Norocul meu că am avut companioni logoreici, care m-au ţinut treaz (în altă ocazie, cu ani în urmă, am aţipit la volan de vreo zece ori într-un interval de vreo câţiva kilometri, ultima dată pe contrasens cu un tir în faţă care claxona de zor, dar asta e altă poveste).

Nu-mi aduc aminte multe din subiectele discutate (cafeaua cred că e de vină, sau vârsta), dar prin Poiana Ţapului ajunsesem la NLP (Neuro-Linguistic Programming) după ce aflasem o sumedenie de lucruri despre cum e prin Malaezia, Ucraina, Germania, Indonezia, Hong Kong, Bali şi Cambodgia (toţi companionii erau mai umblaţi prin lume decât mine). Asta a fost un alt noroc, că mergeam cu companioni culţi şi “umblaţi”. Oricum, după vreo oră şi ceva am ajuns cu bine în Buşteni.

După ce am petrecut o eternitate să găsesc un loc de parcare şi să mai cumpărăm ceva de-ale gurii (joi la ora 22, când ne hotărâsem unde şi ce facem nu mai era nimic deschis prin Bucureşti), am purces pe traseul marcat cu triunghi albastru. „Lejereanu”, ca să zic aşa, traseu de încălzire în lipsă de altceva. Deh, dacă ajungi să te “încălzeşti” pentru mers pe munte la sfârşit de iulie înseamnă fie că ai o problemă la “mansardă” dacă zici că îţi place muntele, fie că lucrezi la vreun birou pe undeva şi în week-end pici de oboseală. Noi eram pe undeva pe la mijloc.

Traseul, cam “autostradă”, toţi “pantofarii” pe el. La bifurcaţia între triunghi albastru şi bulină roşie, eterna dilemă, care e traseul spre cascadă. Mai departe, ce să zic? Traseul “bătut” de fiecare din echipă de nenumărate ori, nici o surpriză, doar motiv de ieşit din Bucureşti…

Scurtez povestea. Pe traseu am vorbit vrute şi nevrute de care nu îmi mai amintesc, că mă încearcă vârsta. Am ajuns la intrarea pe Brâu, am găsit intrarea fără probleme (traseul e nemarcat, dar cu un an în urmă m-a iniţiat un mare expert în ale munţior), am mai mers puţin ca să fim siguri că nu e altă intrare, am păpat nişte sandwich-uri, bomboane de Chişinău şi ce a mai supravieţuit prin rucsacuri până la 1800 metri, şi am intrat pe Brâu.

Traseul, deşi nemarcat, destul de “lejereanu”, ca să zic aşa. După vreo 100 de metri însă deja găsisem vreo 4-5 urme de urs (constipat vreo două săptămâni sau mai mult) care îşi rezolvase problemele pe cărare. Hmmmm! Nu bun! Deja ne gândeam cum am ieşi dintr-o întâlnire cu mama urs, iar variantele luate în calcul erau de genul: "Vai, ce bine vă sta cu blana aceasta, vă face mai suplă", sau "Ce mult vă semană puştiul, se vede că e al dumneavoastră", sau "Tatăl e prin apropiere? (Nu) ne-ar plăcea să îl cunoaştem".

Ne-am oprit şi am ţinut sfat democratic. Fac aici o paranteză, prin “vot democratic” pe munte eu înţeleg că dacă cineva din grup nu poate sau nu vrea să facă un anumit traseu (alegere între o variantă mai dificilă şi una mai facilă), tot grupul alege varianta mai facilă. Capra (sălbatică) pe care am vazut-o vreo 100 de metri în faţa noastră nu a fost un fapt care să ne încurajeze. Deci am votat dacă să mergem înainte pe Brâu sau să ne întoarcem, şi am făcut cale întoarsă.

Dacă nu am fost agresaţi de urs asta nu înseamnă că restul vieţuitoarelor ne-au lăsat în pace, chiar dimpotrivă. Unul dintre participanţi a vut chiar de suferit “major” în urma unei agresiuni impardonabile din partea unei gâze care a atentat la burdihanul subiectului în discuţie, cu mâncărimi de care îmi pot imagina doar din relatări, dar cu o umflatură pe care o pot aprecia vizual ca semnificativă. :)

Nu ştiu care a fost cauza, nemâncarea (până la sandwich-uri nu mâncasem nimic), cafeaua de dimineaţă (pe care am schimbat-o recent), oboseala (în ultimele săptămâni am dormit impardonabil de puţin), lipsa de chef (restul traseului nu era atractivă, eu venisem pentru Brâu), genunchiul beteag (care m-a “apucat” pe la jumătatea urcuşului), vârsta sau problemele de sănătate (plămânii, cei care mă ştiu cunosc subiectul), dar eu avansam din ce în ce mai greu. La canton am făcut pauză de sandwich şi am votat din nou în privinţa traseului. :)

Am ales să mergem la Piatra Arsă (varianta era să mergem spre Caraiman şi să coborâm pe Jepii Mici), unde fiecare s-a alimentat cu ce a avut poftă din meniu (eu am înfulecat o ciorbă de văcuţă după ce am dat gata un Pepsi rece). Brusc, tuturor ne-a revenit culoarea în obraji. Eu datorită ciorbei, alţii datorită berii. :)

La o masă învecinată erau câteva fete cu antronorul, care tocmai particiaseră la un (semi)maratonul prin preajmă şi aveau masa plină de trofee şi diplome tipărite/inscripţionate bilingv (română şi maghiară), prilej de poze cu cupele. Fetele, varianta feminină a lui Paţaichin, nici nu mă mir că aveau atâtea cupe....

Dată fiind ora înaintată, singură variantă rămasă era coborârea pe unde am venit, ceea ce am şi făcut. Traseul a fost instructiv, am discutat şi/sau aflat lucruri noi despre filmul francez de artă contemporan (din care am înţeles că nici pasionaţii nu înţeleg mare lucru, fapt care m-a mai liniştit), programele de spălat la maşinile automate, detergenţi, programare şi testare programe informatice, autori SF (Stanislaw Lem, Arthur C Clarke, Frank Herbert, Isaac Asimov) şi încă câteva subiecte captivante de care nu îmi mai aduc aminte. Esenţialul e ca am vorbit tot timpul. Dacă nu ar fi fost genunchiul stâng (acelaşi care m-a “lăsat” pe la jumătatea maratonului de anul trecut), ar fi fost o zi (semi)perfectă.

Ajunşi jos, ne-am schimbat hainele şi încălţările (care a avut cu ce) şi am tăbărât pe cofetăria arhicunoscută, de unde recomand cu căldură prăjitura “Ora 12”. Nu e o superprăjitură, dar este făcută în laboratorul propriu, e cea mai bună din ofertă şi după o zi de mers pe munte e fantastică.

Dacă am ajuns să scriu acest post înseamnă că am ajuns cu bine în Bucureşti, chiar dacă pe câţiva kilometri buni am fost singurul (semi)treaz din maşină. :)

Hărţi şi drumuri

2010-07-29T19:04:00.025+03:00

Zilele trecute mi-am cumpărat o hartă rutieră, mi-am zis că efervescenţa din ultimul deceniu din infrastructura românească impune o actualizare a instrumentului meu de orientare rutieră. Oricum, să continui să te orientezi rutier cu o hartă poate fi privit, de un privitor neutru, fie ca o evidentă cramponare în trecut, fie ca un romantism incurabil.

Odată cumpărată harta, am fost curios să văd "la concret" (e un fel de a zice asta raportându-te la hartă) ce s-a mai făcut în infrastructura noastră în ultimii ani. Bineînţeles, am vrut să văd pe unde trece, respectiv pe unde va trece, autostrada Transilvania. Traseul Bucureşti-Ploieşti mi-a adus aminte de o povestioară datând de pe la 1800 şi ceva, o redau în finalul post-ului.

Nu sunt eu un specialist în infrastructură, dar comparând autostrăzile din România cu cele de aiurea, şi când zic "aiurea" mă refer la o arie geografică care începe de la graniţă (oricare graniţă a României), ale noastre sunt, chiar şi în câmpie, contorsionate ca în chinurile facerii, iar "aiurea" trase cu rigla. Mă rog, în cazul autostrăzii Bucureşti-Piteşti s-a demonstrat ştiinţific că are atâtea curbe pentru ca să ţină şoferii treji să nu intre cu maşina în câmp. De fapt e mană cerească pentru şoferii de tir, care după vreo căteva mii de kilometri prin alte ţări, când ajung la noi trebuie să smucească de volan de câteva ori pe kilometru ca să rămână pe banda corectă. Bineînţeles, cu nobilul scop de a rămâne treji.

Dacă te uiţi la proiectul segmentului de autostradă Bucureşti-Ploieşti vezi că autostrada ocoleşte fiecare tufiş, canton, copăcel şi formă de relief. Cea mai cumplită contorsionare se datorează ocolirii unei pădurici pe care pe hartă scrie "rc Snagov". Mă rog, ţin minte că în urmă cu vreo doi ani a fost o mare dezbatere în privinţa distrugerii de către viitoarea autostradă a unei arii protejate, undeva unde îşi face cuibul o păsărică (de care n-am auzit), poate că despre asta e vorba. Cred că atunci au schimbat imediat traseul, că aşa ne speriem noi de bombe, dezbateri publice, ecologism şi Roşia Montană ca de..., dar nu sunt sigur.

Chiar şi aşa, cred că se putea găsi o soluţie cu păsărica din pădure, se găsea un amploaiat din cei mulţi, mulţi da' ... mulţi, făcea amploaiatul un recensământ să vadă câte păsărici sunt în pădure, le strămutau colea mai la dreapta, le dădeau şi un habitat mai mare în compensaţie, toate păsăricile erau mulţumite, se puneau pe clocit ouă şi trăiau fericite până la adânci bătrâneţi, iar noi aveam o autostradă ca lumea.

Acum, până şi studiile realizate de ecologiştii nemţi arată că autostrăzile sunt o soluţie rezonabilă din perspectiva protejării naturii (având în vedere economia de combustibil pe care o aduc şi altele, de care nu îmi mai aduc aminte), dar cred că pe la noi n-a ajuns studiul la care mă refer, şi nici ecologiştii noştri nu au fost prea interesaţi să se documenteze.

Acum, dacă mă întrebaţi pe mine (da, ştiu, e un fel de a spune, oricum nu m-a întrebat nimeni, dar mă manifest şi eu), mai simplu cred că era să "trântească" autostrada pe lângă calea ferată existentă, puţin mai la stânga, care e o linie frantă între Bucureşti şi Ploieşti şi îşi face datoria de câteva sute de ani (nu multe). Un început de consolidare există, infrastructură să aducă materiale la fel...

Şi acum povestea cu nemţii, cea de care mi-am adus aminte cănd am văzut cum arată autostrada pe hartă. Se făcea, prin 1800 şi ceva, că România vrea să facă o cale ferată prin Dobrogea. Şi ce a zis guvernul de atunci, hai să angajăm nişte nemţi. Zis şi făcut, au bătut palma, au făcut contractul, au demarat lucrările, între timp le-au şi terminat, că nemţii sunt oameni de cuvânt, iar când au văzut rezultatul şi preţul, să pice pe spate.

Deşi în plină câmpie, calea ferată făcea coturi mai ceva ca Transfăgărăşanul (şi aşa e şi acum), pentru că plata era pe kilometru liniar şi nu pe proiect, iar preţul putea fi mărit dacă lungeau calea ferată făcând cât mai multe coturi. Nemţi, nemţi, da' calea ferată e pe bani!

Cam asta. În două sute de ani nu s-au schimbat multe lucruri.

Răsplătiţi menestrelul

2010-07-05T21:40:00.003+03:00

În poveştile şi filmele copilăriei, menestrelii, trubadurii, artiştii ambulanţi şi alţii asemenea, după ce îşi încheiau repertoriul se înclinau în faţa audienţei, rosteau un text care aproximativ începea cu "dacă v-a plăcut...." şi treceau printre rânduri cu un vas, o tichie, o căciulă, ceva, acolo, să strângă răsplata muncii lor artistice. În funcţie de locaţie, se accepta şi plata în natură, respectiv ouă, gaini, legume, alte lighioane, în funcţie de calitatea actului artistic, înclinaţia spectatorilor spre cultură şi puterea financiară a fiecăruia.

Cum viaţa nu e gratis, am încercat să mă orientez şi eu şi am pus câteva link-uri spre nişte site-uri care promovează pasiuni de-ale mele, respectiv eMag, Sonycenter şi F64. În principiu, dacă cineva intră pe blog-ul meu, dacă se plictiseşte citindu-mi poveştile şi atenţia îi este atrasă de unul dintre bannere şi dă click pe ele, lasă în urmă nişte cookies precum Hansel şi Gretel, iar dacă achiziţionează ceva de pe acolo, eu primesc un comision. Evident, până acum toată lumea a fost captivată de poveşti şi n-a văzut bannerele, deci nu m-am îmbogăţit.

N-aş fi amintit de această facilitate dacă nu ar fi crescut TVA. Care e legătura? În ultima lună am stat pe net cu orele ca să mă decid ce aparat foto să-mi iau, dar valul fiscal m-a lovit înainte să ajung eu la vreo concluzie. Partea bună (pe care o împărtăşesc pe această cale aici) este că majoritatea comercianţilor (inclusiv cei amintiţi, sau o parte a lor, vă las să descoperiţi care) au lansat o promoţie (până la 31 iulie) prin care returnează TVA sub formă de voucher reutilizabil la o comandă ulterioară. Dacă mai pui la socoteală că preţurile au crescut mai puţin decât TVA înseamnă că ieşi mai ieftin acum, după creşterea impozitelor.

În caz că vă face cu ochiul ceva de pe site-urile respective şi criza nu v-a pus la pământ, când vă decideţi să achiziţionaţi ceva şi, bineînţeles, dacă v-a plăcut ceva din cele ce-am scris pe-aici, intraţi pe blog, click, click, daţi număr card sau optaţi cum vreţi să faceţi cumpărăturile (vedeţi că sunt şi nişte promoţii cu plata prin card cu trei luni perioadă graţie şi dobândă zero la plata integrală a ratei), eu mă uit lung la comision (că trebuie să depăşească o anumită sumă înainte să îl pot retrage) şi toată lumea e fericită. Sau aproape.

Oricum, nu vă costă nimic... în plus. :))