Diaree mentala

Analogies

2016-08-31T00:31:00.004+03:00

A garden.

Plant a seed deep, feed it, nurture it and it will grow. Plant hundreds of seeds at once and they’ll all struggle to grow at the same time, battling for dominance over the limited space. Feeding them equally is virtually impossible, as some have different needs and thus some will die while some will live. Feed one constantly, even though it causes other seeds to die out, and it will endure and grow. You always reap what you sow, but you can eventually root out some plants. It matters not that they may be part of your garden, always being there while the garden underwent events and transformations and time. If it’s bad for the garden, kill its root and destroy the seed that threatens the health of the system.

A sea.

Some creatures dwell near the surface, are easily spotted and are easy on the eye. Anyone can see them, anyone can touch them if they want to get wet. They can admire them from afar if they don’t want to get wet. Some fish live further down, and are mysterious, hidden at first, and only through effort can one gaze upon their beauty. They are rare, delicate and can quickly elude even a trained eye, and they require either daring to come up close, or just insane amounts of courage. Some are dangerous and one can quickly become frighten by these majestic beasts. And then there are the others. The deep ones. The beings so deep under the sea that even seeing one is not just a phenomenon but also a majestic display of purity. A beast of this calibre can be massive. It can be dangerous, deadly even. It can be beautiful though, or a brutal display of untouched and pure force.

A river.

Always flowing, always going continually towards a purpose. It can nourish life on the way. It can become a source of energy, a source of life or a source of destruction. It can one day turn into an unstoppable torrent bashing everything in its path, and then return to the life and love giving nature of everyday. It can change the course and grind rock, cut a path through impenetrable odds, and shape the world it runs through. It cannot stop, and will not stop until it reaches its destination. It will one day run dry, but by then it would have left a mark on all those who have seen it, touched it or felt it in any way.

A tool.

It was designed for a purpose. It was made for a specific task, and it will excel at that task. Sure you can use it for any other possible task and it may do a good job, but it will not do a perfect job. To get the job done perfectly, you need a tool specifically designed. It can also double as a weapon. The exact opposite of its design intent. It was not made for wrongdoings, it was made for other purposes. Given a specific tool with no job at hand, it should be obvious that the job becomes finding the job that fits the tool. Until that job is found, that is the main purpose, and any other misuse of the tool will only make it dull, and eventually unfit for the job.

A fire.

An unstable form of matter. Burning is by itself no means of something to exist forever. It is destined to run out of fuel and extinguish itself. The shape bears no meaning. The colour it yields depends heavily on the fuel it’s using. It can bring life, nurture and safety. It can bring death, destruction and chaos. It can bring tears of joy and tears of sorrow. It can brighten the darkest night and bring a glimmer of hope in the gloomy world.

It can be many things, but what is it? Why is it here? Why was it made? Who made it? How can it know what it is? How can it invent a system to name everything, including itself? How can it possibly know it exists? Did it create itself out of sheer will? Is will a property of it or is it a consequence of will?

Error 404 - Sense not found

2016-08-20T21:41:00.001+03:00

It starts with sadness. It bows to the words of old Master Yoda. Sadness never comes alone. It’s a party pooper like the world has never seen. It’s a disease that brings about a horde of misery and suffering. It beckons in the twilight, creeping out from the dew from leaves that dropped from their supply line and are left helplessly defenceless against the cold wind, slowly decaying and becoming a part of the soil that once nourished them. It reaches out, screaming for attention, when you struggle to get a grasp of reality and let the dreams that once held entire scenes of epic battles in your mind slip away into the nether world which spawned them.

It develops. It engulfs. It consumes. It comes again.

Like that old friend from childhood, who’s always needing attention in some way, it reaches out to touch you, to feel you, to change you. You start spending time together again, and before you know it it’s now your best friend. It’s always there for you, comforting, like an old pair of shoes which you’re never going to wear again, but you can’t get yourself to throw out. You cannot let it go, not when you’re so close, not when it’s so near to you, not when it requires so little of your patience and so much of your time you cannot get yourself to disconnect from it. No, you cannot just break up with it. It’s a mind-consuming and perpetual thought churning machine. It needs you and you need it.

You’re trapped.

It has you. You’ve become it’s prisoner. You’re no longer yourself, but a shadow of your nature. You once gracefully explored and curiously discovered novelties. You linger a silence which you cannot achieve. You struggle to contain it, but it contains you. The jam has become the jar, and the jar’s existence is in peril without the jam. You feel your jam turning bad, but you dare not let it go, you put too much effort and time into it, you can’t discard it like you cannot discard that old pair of shoes. It’s too much of you now. You know it’s bad, but it’s a part of you, can it be that it actually, is you? Is it now the epicenter of your personality? Is the fragile bond between feelings and person so easily bound into submission by a thought that grew too powerful? Has the creation overcome the creator? Can something you create and caress and grow become so powerful that it overwhelms the very fabric of life that caused its existence?

Can it overthrow the very establishment that allowed it to be? Can it be so powerful that you no longer control it, but rather you become the puppet of your own creation? Is the system of control so flawed that it allows such a tiny speck of dust, easily lost within countless other brethren which didn’t make it to primetime, become as powerful as to walk amongst us, and possibly control others?

How do you set your own control? Where is the line in the desert that you decide not to cross, when you’re the only one who can put it there? If you control all your thoughts and feelings, is it not a thought that controls your thoughts? Is democracy among thoughts a concept that stands it’s ground? Are you at any time in control of anything? Are a million questions left unanswered an answer in themselves? At what point does a creation become original? What creates an original thought? What starts the spark that ignites all the chemicals needed to create something new? Is a creation of something new something different than just an improvement of an existing thought, an upgrade of an idea from information to construction? If a mind is such a fertile ground of various thoughts that go rampant within a boundary so unclearly defined as camping is in online games, how can something ever be convincing enough to make it to the upper layers of the mind, start directing other thoughts and start wreaking havoc on the existing brainwaves that have existed peacefully until that moment?

But it’s not all dungeons and doom. There’s a bright side to everything the mind touches. For the deepest darkness can sometimes spark the brightest light. And that light can ignite the imagination of an entire generation, and that light can shine through time, into eternity, forever bound to inspiring others to strive for more. But forever and eternity do not go hand in hand with humanity. Our purpose is not to live forever, we do not exist timelessly and our creations and ideas are doomed to be lost with our species. Our system will crumble with our sun expanding into a fiery red doom, our galaxy will collide with another galaxy and our existence is due to be forgotten and lost into the vast nothingness of space. But all is not lost, for beauty can be temporary. Creations can sparkle and die like comets lighting up a summer’s night sky, shining a brief moment of beauty and then fading into a beautiful nothingness.

And in this apocalyptic doomsday prophecy of temporary existence and beauty, do our thoughts really matter that much? Is desire a thought so powerful as to transcend this spiral of mortality? Is a spark of chemicals running in our brain as wonderful as our minds want it to think it is? Does anything we can produce in our tiny carbon based brains relevant in the greater scheme of things? Is our creation so precious to the Universe as it is to our sense of self? Are we not just empowering our own skull babies with hopes and ambitions governed by our fears of our own mortality and destruction, and thus creating a false importance in our own little personal world, behind our little glass screens of protection from the sentiment that we in true nature are all just beasts that think highly of ourselves? Plants feel pain, and whales act selflessly and apparently we are the only intelligent species on this rock hurling through space following a small sized star on a voyage of unknown reasons?

Original content required

2016-08-18T23:00:00.002+03:00

What is originality? How do you teach a thinking machine to think?

How do you define thinking outside the box? Where is the box and why are we in it? Who's designed the box? What is the box made of? Is it made from the same material as us? Are we the box?

Are we our jailors and prisoners? Are we the ones throwing the keys to our cells out the window and hoping a miracle will come along and unlock the gates? Are the bars bendable and made of highly ductile steel? Will they shatter against our massive shockwave inducing thoughts that tremble our feet and design our world? Will the bars hold us to prevent self-harming? Are we glass cannons and cannon fodder all wrapped in one and gift packaged ready to be delivered in all the abyss of subconsciousness at the slightest whim of hope of freedom? Is freedom actually defined by external factors rather than just a mindful construct of the consumeristic era of the internet where all our thoughts thrive to be online one more time, to catch one more like and smell our own bowels with satisfaction of self-sufficiency and external validation of strangers whom we'll never know or meet in real life, in the flesh and blood incarnation gently tucked into cotton and man-made woven cloths to shield our fragile future corpses and express our heavily marketed personality through a blend of colors and trims that make us appear somewhat more appealing to people of our own race with which we have little or no interest of mating, as our offspring will likely condemn us to years of diaper slavery and work dullness due to unreasonable fears of unemployment that will lead to failure to bring up a child in decaying world with soluble values and imprecise reasons to exist?

As the mind succumbs to reasonably unstable foundations, the train must eventually depart from the station, hungry for more passengers to feed it's everlasting continuous toxic existence in which little to no thought is spared the harsh judges of truth and sustainability. Do we need this in our lives? Do we struggle to keep a face to bash against the cold winds of society just for the sake of being a part of a whole? Is the whole satisfying enough to keep the coal churning monster returning time and time again to the same platform in which time is never a priority? Is time ever a priority? It competes with us, it mocks our goals and our ambitions. Time, if anything, is not a neutral gentle witness to our fights and battles, but it's the sole enemy that will ever truly take it's final victory when all other wars have waned and all but the empty shell of our broken dreams pave the way in the music of the bagpipes to meet our ultimate destiny. Time will prevail, no matter what our puny struggles and thoughts and creations might have. Change is the constant that time brings. Accepting and coping with change is the challenge. The gauntlet is thrown at our faces with fierce brutality. Face the challenge or face defeat. But defeat is not the end. Sometimes you win, sometimes you learn. If you lose and don't learn, what are you? Are you human or are you a jester, playing to the tune of life's cruel tricks, amusing others with your misery and suffering. Do not quit. The ending is just a beginning, for life may still exist in other forms. Forms perhaps far worse than the existence we know and hate, or far better. One can only hope for the best in a second chance, but maybe second chances will not be given. Not out of lack of valor and understanding and acceptance of a religion, but rather due to an unforeseen consequence of unknown magnitude. Failure to comprehend your own wrongdoings is a wrongdoing in it's own right. And failure will not be tolerated by your future self. Think of others more than yourself, for you do not exist. By the time you have processed a single thought while staring blankly into the night sky, you will have changed. You will be different and in a continuous state of change. You do not matter, for you only exist in the future. There is no present-you, there is only future-you. Consider the present and it's gone before you notice it. Think of others and love others more than yourself, for you are another person second after second. You can be anyone you want, but to really break through the brick walls of reality, first break yourself and the present.

This might have wondered more than other posts, struggling between keeping a single idea in check and expanding it until the universe can no longer contain the thought. Ideas have a basis, concepts rely on existing templates of thought transmitted through education into the deep borrows of our cortex. It only takes a single sinapse to provoke a chain reaction that leads to revolutions and wars. It only takes a flick of a switch to turn our blue heaven into a charred wasteland. In the mexican stand-off between concepts in antithesis there can be no victor. No thought outwits another. No concept cancels another. Our minds are curious fields. Seed terror and they spawn nightmarish thoughts. Seed hope and the spawn even more nightmarish thoughts. Truly wonderful the creator of such diabolical beasts with the capacity of wiping out not just their own but all species is. And yet, contemplating on the cycle of life, an infant can barely crawl without being in mortal peril at every step. But we do crawl, some through life and others through responsibilities. We crawl, we snarl and we curse, but we do not change. We linger. We hope. We wither. We die.

Millennials vs the world

2016-08-14T23:43:00.002+03:00

After a short interlude this blog is taking it's place as an on-and-off relationship, filled with various bits and pieces of my thoughts scattered like a shit hitting the fan at 3 a.m. on a hot steamy Sunday night, with merely hours left to sleep before a working day.

I decided to give it another go and fill it with English posts, this time some with actual reasonable content (warning, your experience may differ, as one can only defy reasonable content for each individual in particular) and maybe with less spam and more information.

There comes a time in life in which a human has to accept his fate and condition and take his own life in his hands and wrestle against the will of society that wants to even the odds between all people and shove all our hopes and expectations down our own behinds and accept that we're not special and unique.

I was re-visiting this article yesterday, I think by accident, and it struck me that last time I was reading this I was in a very different situation than I am today. I am part of the Y generation, the Yuppies, the millennials, the unhappy self-entitled, ambitious and unrealistic, easily bored and easily distressed youths that today work and function within the world. I was born in the late 80s, have seen little of the wild communist era that my parents faced and experienced growing up in a vastly ever-changing new democracy (or wild capitalism as it is known in Eastern Europe).

What's striking about the article while reading it, is how painfully accurate it is. Yes, we are constantly plagued by the notion that we can excel at anything and the annoying facebook friends or acquaintances that seem to live a fabulous life-style, full of adventure and day-dreaming and jaw-dropping beauty of modern life, with exotic locations and vastly outlandish vacations. But we're not envious. In ways we long for a life-style that allows for unending exploration of this world. After all one cannot expect to live forever, and waiting for retirement sounds like a great plan if you have patience, until you realize you'll be old and weathered and you'll probably have health issues (back-aches might become a new trend by the time millennials reach retirement ages, according to some studies) and you won't really enjoy it. It's all a gamble.

To my mind, you either work your bum off to earn enough to retire early (which may not work, as you might actually enjoy it and won't want to retire, or you'll burnout and be a wreck) or you start forging your own path in this internet infested era. The second solution is actually doable, but it requires taking risks and dealing with failures and rejection. This is where ego comes into play. We've been taught into school that no matter what, there's always a next time, you can pass the exam later, even though your colleagues will have moved on, you still get a second chance. Life doesn't give second chances. It's important to be optimistic and realistic at the same time. One might fail. People fail all the time. It's useful to get used to failures. Consider tiny hick-ups at work as failures, and eventually you might get the idea that you can fail. More than I'd like to admit, I have failed. Admitting that you have fallen short of your own expectations can have strange results. It's curious how some people react to their own mistakes. Some exaggerate their fault and loudly accuse themselves of being stupid and inadequate. Some try to overlook it and brush it off. As with everything in life, the key is moderation.

So for all the millennials out there, here's a few pointers of useful information and self-help:

Don't call yourself stupid, for any reason. You're not stupid, intelligence varies according to tasks and education, the mind is a mysterious place. Imagine the human mind as a garden. Some people plant only potatoes, some plant 40 different seeds and only 3 actually survive. People have various ideas and various resources. Only considering yourself stupid due to a mistake will in no way make yourself better at something. Ponder why you made a mistake, what was it that you lacked and try to think about what you can improve about yourself. If it's the same mistake over and over, consider you may not be in the right business, your mind might function in other ways, start considering if your career might benefit from taking a different step.

Be brave. Yes, you may fail, but failing can teach you many lessons. Only through multiple errors can you realize what you should be improving. Step out of your comfort zone and speak your mind. You might have bad ideas, but if you have ideas, people need to hear them. If they're bad ideas, people will laugh or point out flaws. But if you don't bring your ideas to others, you'll never know what you may have missed. Perhaps a revolution in a field you're working on might start with a spark from you, until you step up and face the consequences of speaking your mind, you'll never know.

Be polite and smile. Not all people are mean, and not all people want to hurt you. Some may, some may have already hurt you in some ways, but politeness eventually wins. Consider that all doors can be unlocked with a smile. Ok, maybe not all doors, but a lot of doors can be opened. Sitting around with a frown (I'm guilty of doing that, especially while concentrating on an issue) won't get you anywhere until you start speaking to people. Connecting to others, really talking and getting to know people starts with a smile and a polite handshake. Try to remember names and repeat names in conversations (especially after you just met a person, it helps create links in the mind between a topic and a name, and eventually it will help you remember names better). Networking is never overrated, remember that being the best in something still requires help from others (you don't have to believe me, just re-watch Scarface and imagine you're Tony).

I'm out of advice for now, my advice bag has been emptied and now requires more mana. I missed writing before bedtime, it usually provides a nice balance of comfort between the dark and the silence.

Remedii naturiste pentru stres

2014-12-01T00:01:00.001+02:00

Nu, n-am luat-o razna complet, dar poate nu sunt foarte departe.
Nu-mi plac remediile naturiste, dar câteodată sună suficient de legitim să apelezi la ele încât mă văd nevoit să accept existența acestora.
Așadar și prin urmare mă arunc cu capul înainte în domeniul de dat sfaturi despre remedii naturiste pentru stres.

Un prim remediu eficient este viteza. Viteza este esențială în viață în multe faze determinante. Spre exemplu viteza de abordare a unui perete de beton într-un impact frontal cu capul. Viteza trebuie să fie suficient de mare încat reacțiunea peretelui să fie cât de mare posibil. Eventual să tindă către valorile normate din SREN1991-1-1-2004 A/N la valoarea impactului cu traficul (550 kN dacă memoria nu-mi joacă feste, dar recomand să verificați aceste afirmații și să comentați dacă sunt imprecise). 550 kN pentru un impact cu craniul pot fi suficiente încât să cauzeze traume cauzatoare de pierderi de memorie, astfel încât, după revenirea din șoc, probabil la spital (dacă aveți norocul să aveți pe cineva prin casă care să fie pe fază), e posibil să uitați complet motivul stresului care v-a împins în perete. Caz în care remediul a funcționat și toate problemele sunt acum în trecut. Desigur, urmează alte probleme, gen învățarea pașilor necesari traiului pe cont propriu, dar astea-s amănunte care pot fi realizate cu relativ puțin stres din partea persoanei în cauză.
Desigur remediul viteză se poate aplica și extern prin arderea unui carburant fosil într-o incintă de oțel/fontă/aluminiu sau alt material neconvențional folosit la un bloc motor. De regulă asta necesită însă un element deosebit de important, și respectiv bani. Se știe că banii sunt deobicei o problemă, si deseori o cauză de stres pentru oamenii din toate colțurile lumii. Nu știu cum să fac bani, întrucât am auzit că se fac doar la institute agrementate în acest sens, și facerea banilor în alte locuri decât respectivele instituții ar fi aparent o infracțiune. Nu voi comenta prea mult pe marginea acestui subiect, rezumându-mă la a mă declara ferm împotriva acestui monopol barbaric într-o lume aparent liberă. Adică totuși suntem în secolul vitezei și luminii, avem imprimante 3d cu care putem realiza arme și multe alte drăcovenii dar nu putem tipări niște hârtii cu fața unor personalități. Nu pot să înțeleg acest concept, cred că este de la faptul că este ceva magic inventat de oamenii-reptilă pentru a ține sub control populația manipulantă de scuipători de semințe în metroul vieții care vine intenționat rar pentru a permite oamenilor să conștientizeze faptul că li se face o mare favoare prin acest transport public subvenționat de stat care ne poate propulsa cu viteză prin subteranul orașului infestat de visele și speranțele unei vaste mulțimi de oameni ce pe zi ce trece devin mai triști sub veșnica luptă cu problemele contemporane ce macină creierele și nervii și distrug sistematic speranța într-un viitor mai bun pentru simplul motiv de a ține oamenii sub controlul necesar aducerii la îndeplinire a unor sarcinii ce nu au impact economic sau tehnologic asupra viitorului speciei și rasei umane și deci pentru a ține un status-quo indus cu forța pentru a stabilitate a civilizației ce se știe din dovezi arhaice că este blestemat să se autodistrugă prin însăși răutatea intrisecă a fiecărui individ, raportată la educația și nivelul de trai la care a ajuns prin vaste eforturi emoționale. Dar să nu lăsăm viitorul sau aparența inutilitate a prezentului să ne deprime, încercam să recomand soluții pragmatice la problemele de zi cu zi pe care fiecare dintre noi le înfruntă mai mult sau mai puțin încununat cu succes.
Revenind deci la viteză și posibilitatea acumulării de viteză într-un timp rezonabil, privit desigur dintr-un sistem de referință universal acceptat al pământului ca mediu static, se pune problema spațiului. Spațiul, după cum se știe este relativ finit, cel puțin pe această planetă, limitele însă putând fi elegant depășite dacă se pune problema contextului variat. Prin context variat înteleg posibilitatea schimbării decorului cu ceva favorabil acumulării de viteză. Desigur, o viteză rezonabilă în unele contexte, ar putea fi complet nerezonabile în alte contexte. Nu-mi place să fac reclamă, dar aparent chiar există în plan deschiderea unui circuit auto în aceast spațiu carpato-danubiano-pontic, și câteva detalii despre acesta se pot găsi aici .

Un alt remediu naturist deosebit de eficient pentru stres este obiceiul uman cu caracter social, cunoscut generic drept vorbit.
Acest procedeu presupune găsirea unui interlocutor, preferabil unul față de care individul trebuie să posede anumite preferințe sau afinități, pentru exorcizarea minții prin expunerea problemelor ce macină mintea umană prin vorbit. Atenție deosebită trebuie acordată acestui tip de interlocutor, care poate fi ușor speriat dacă densitatea gândurilor sau intensitatea acestora trece de anumite valori perceptibile ca fiind rezonabil stabile. Un om normal are capacitatea de a asculta câteva ore bune probleme altor oameni, dar asta doar în contextul în care este la rândul lui înzestrat cu aptitudini speciale pentru acest tip de activitate. Unele specimene pot reacționa violent și pot ridica semne de alertă în momentul în care realizează că de fapt ființa umană poate avea suficiente traume psihologice încât simpla lor exteriorizare poate dăuna interlocutorului pe termen scurt sau lung.
Funcția de vorbit este deosebit de eficientă când este folosită în conjuctură cu o băutură caldă cu proprietăți curative și energizante, cunoscută sub numele de cafea. Aceasta se poate servi în extrem de multe feluri, dar din păcate nu există și sub formă intra-venoasă. Dacă se întâmplă ca un producător de cafea să lectureze această epistolă, rog să identificați o posibilă piață de desfacere pentru cafea intra-venoasă și să trimiteți mostre. A nu se înțelege greșit, cafeaua consumată în exces nu este un semn de minte viciată, ci din contră reprezintă o evoluție naturală a tendinței umane de a controla lipsa de energie printr-o poțiune magică de mana, izvorâtă din tandrele izvoare de cafea ce cresc în copacii mângâiați cu vorba dulce a hoardelor de nimfe neprihănite din pădurile fermecate ce se ascund privirilor obscure ale internetului atot-văzător și atot-puternic, purtătorul de vorbe sacre și desfăcătorul de sticle ale imaginației din care zeci de duhuri pot apărea să strice petrecerea conștiinței umane, întunecând rațiunea cu vise conspiraționiste, povești polițiste cu urmări grave și inexistente, povești ce se aștern pe monitoarele din universul cunoscut sub forma balaurilor ce hălăduiesc printre cablurile destinului ce se amestecă între ei ca legumele dintr-o ciorbă cosmică, presărată cu inspirația a mii de minți poluate de frustrări și contemplații irelevante, ce scot la iveală toate porcăriile din lumea contemporană și o pun sub lupa analizei conștiente doar pentru a se speria de ea și pentru a fugi și a se refugia în lumiile imaginare create de alte minți luminate. Dar să nu lăsăm frustrările să iasă la iveală, căci vorba lungă multe-aduce dar mai mult sună a pagubă în biții infiniți în noaptea adâncă și rece, animată vag de tastatura zbuciumată agale de mâinile dibace și niște ochi obosiți de după niște instrumente de corectare a vederii de plastic care se străduie să identifice printre literele scoase cumva singure de mâini fără intervenția minții. Revenind însă la oile noastre, pierdute pe câmpul magnetic pe care pasc caii putere la lumina alb-argintie a lunii, imagine facută vag cunoscută de amintirile violente din tinerețe, nu există un remediu mai eficient decât vorba. Vorba cu cineva drag. Vorba cu cineva cu care nu am mai vorbit demult. Vorba cu propria personană. Vorba cu pisica din dotare. Vorba interioară. Vorba cu blogul.

Un remediu ordinar de eliminare a stresului este sportul. Se știe că suntem animale. Și ca orice animal, odată ce mintea ne pompează violent endorfine în sistem devenim fericiți și deci mai puțin stresați. Este binecunoscut faptul că sportul are un deosebit de pozitiv impact asupra oricărei activitați cerebrale, mai puțin asupra durerilor de cap. Sportul amplifică dureri de cap. Acest mic amănunt poate face diferența dintre o durere modică de cap și una morbidă ce face oamenii să apeleze la prima variantă de eliberare a stresului menționată mai sus pe undeva.
Sportul este acea activitate repetitivă ce te face să intrii precum un hamster într-o roată și să te învârți în ea până forțele gravitaționale își pierd sensul și totul devine mai roz din cauza vaselor de sânge sparte în ochi. Dar să nu lăsăm amănuntele să strice frumusețea actului în sine. Sportul poate avea loc oriunde și oricând, și acesta este motivul pentru care foarte mulți oameni, de toate vârstele și ocupațiile, sunt deseori, sau chiar tot timpul, în echipament sportiv. Unii oameni se duc și la muncă serioasă de birou în echipament complet de trening, semn că sunt pregătiți între două treburi rezolvate să alerge repede pe scări până la ultimul etaj și înapoi. Este posibil însă ca de la sport să apară și efecte secundare nedorite, manifestate deseori prin nevoia compulsivă de a declara ce bine este să faci sport. De asemenea se poate mări exponențial nevoia de a schimba obiceiurile culinare ale tuturor oamenilor (prieteni sau doar cunoscuți nevinovați) prin diverse recomandări la momentele cheie ce survin în momentele rare de fericire pură ale acestora (de exemplu când se pregătesc emoțional să îmbuce o șaorma).

Mai listez un singur remediu naturist, după care mă voi întinde la alt remediu naturist vast cunoscut de omenire sub numele de somn, respectiv gânditul. Acest remediu se regăsește și mai sus sub numele de sport, și cred că pot să-mi asum declarația (în rest nu-mi asum nimic) că este sportul meu favorit. Este de departe cel mai satisfăcător mod de a rezolva o problemă fără a mișca un singur deget. Mintea se poate mișca singură și nesprijnită de nimic, mișcarea ei în mediul natural fiind un adevărat spectacol pentru orice om care asistă la el. Desigur, poți chiar asista activ la această manifestare euforică și periculoasă de neuroni și chimicale nedeslușite (de mine cel puțin), dar cel mai satisfăcător este să încerci să faci un pas în spate, și să lași conștientul să alunece pe planul secundar al existenței, și să dezlănțui violent urgia de gânduri. Tornada astfel rezultată este un spectacol orbitor de idei neconturate și nemanifestate, ce pot coexista în paradoxuri infinite, ce dansează în spirale ce se extind și se comprimă, formând noi și noi compuneri de idei ce pot avea sens sau nu, ce pot crea sau distruge, ce pot manifesta sau înceta, și totul în timp ce conștientul stă cuminte și așteaptă un rezultat. Doar că nu există rezultat. Urgia poate evolua la infinit, distrugând în cale orice percepție de timp sau mediu înconjurător, depărtându-se și debarasându-se de lanțurile ce-o țin ascunsă de suprafață, mocnind într-o capcană tectonică gata să izbucnească într-un cataclism mental. Singurul dezavantaj al acestui remediu este că necesită cantități absurde de energie, fiind alimentat de gânduri ce pot dura la nesfârșit, singura limitare fiind (pe baza dovezilor de până acum) cea legată de fizicul trupului uman, deteriorabil, perisabil, și realmente casant în unele ipoteze. Aceasta tehnică de meditație, de relocare a conștientului, poate avea multiple tăișuri, în funcție de gradul de periculozitate al minții ce încearcă s-o controleze, dar este și probabil cea mai satisfăcătoare tehnică de relaxare. Ca avertizare însă, unele gânduri e bine să fie ținute departe de lumea materială. Orice călătorie are și un sfârșit așa cum orice roată are o excentricitate. Perfecțiunea cunoașterii proprie vine doar în urma potolirii furtunii. Urgia nu poate fi eliminată, dar uraganul poate deveni o briză, și briza poate aduce gânduri bune, și gândurile bune pot aduce fericirea. Fericirea este în noi, nu în exterior. Exteriorul este perceput de interior, și interiorul poate fi stăpânit.

O eternitate și încă un pic

2014-11-23T23:55:00.001+02:00

Nu credeam că voi ajunge curând în ipostaza de a face apologii sau de a începe postări cu ”știu că probabil a trecut o eternitate de când am mai scris, daaaar”, daaaar se pare că am îmbătrânit. Nu cred că m-am simțit vreodată deosebit de tânăr, poate doar când am ieșit din Cabana Curmătura pe la 3 dimineața și am privit bolta înstelată.
Fascinația cu boltele înstelate cred că este adânc înrădăcinată omului. Fascinația pentru ce este dincolo de ce putem vedea. Dincolo de ce putem atinge, dincolo de ce ne putem gândi. Putem să ne imaginăm multe vrute și nevrute, dar niciodată ce ar fi dincolo de stele. Poate că este proverbialul nimic, poate că este doar o tendință generală de a liniști o minte acest gând. Nu e nimic dincolo de stele, sunt doar alte stele, trebuie să ne concentrăm pe problemele noastre, mici și mărunte dar aparent mărețe și de neocolit. Da, poate totuși viața deseori se rezumă la plata facturilor și ignorarea motocicliștilor amatori de lângă bloc la 11 noaptea. Daaaar, poate că nu este tot. Poate tocmai de aceea suntem cumva înzestrați cu această capacitate inedită de a gândi la ceva mai mult. Creația ne definește în multe feluri. Nu-s creaționist, dar susțin ideea că fără creație, fără artă, fără literatură, fără pictură, fără muzică, viața noastră ar fi doar cea delimitată de cele două evenimente majore, alfa și omega. Între ele avem un timp limitat, o cursă dubioasă. Dubioasă pentru că deși timpul nostru aici, în lumea tangibilă cu facturi și pisici pufoase, este extrem de limitat, câteodată trebuie să așteptăm. Să premedităm, să gândim următoarele acțiuni cu maxim de grijă și responsabilitate, pentru că viața, scurtă cum o fi ea, câteodată ne dă peste cap percepția timpului. Și așteptăm, și așteptarea naște monștrii.
Nu mi-a plăcut vreodată să aștept ceva. Pe de altă parte cred că niciunui om nu-i place să aștepte. Dar mulți oameni așteaptă ceva. O mare reușită, un câștig la loto, o șansă, un gând, o inspirație, un moment deosebit pentru a-i comunica unei alte persoane ceva deosebit. Așteptăm fie că vrem. fie că nu vrem. Și ne împăcăm așteptarea prin umplerea golului din minte cu gânduri. Oare ce ar fi dacă. Sau cum o fi dacă. Și elaborăm scenarii. Și vine momentul mult așteptat. Și-l pierdem. Poate au fost prea multe gânduri, poate au fost prea multe scenarii irealiste. Poate și poate. Și poate totuși să trăiești fără scenarii nu poți. Da, poți ”stăpâni” mintea. Dar tu ești propria minte. Nu este ceva extern și nu este ceva deosebit față de tine. Ești într-o mică sau mare măsură una cu mintea ta. Poți lipsi din când în când din ea. Ca și cum ai lipsi de la un curs. Dar pe urmă vine examenul, acel ”reality-check” de care ne temem. Deseori e vorba de o factură. Poate nu una materializată, dar totul are un preț. Nu-l plătești cu buzunarul, nicio problemă, îl plătești cu stres, nervi, gânduri negre și alte manifestări neplăcute.
Și simt că aștept de o eternitate. Aștept să văd în jurul meu o schimbare majoră fără să mai fac eforturi. Se cheamă nebunie când repeți un lucru și te aștepți la rezultate diferite. Se cheamă speranța prostului, dar dacă tot fac dezvăluiri senzaționale, recunosc că nu m-am considerat deosebit de deștept vreodată. Intuiție am, dar inteligența deseori îmi scapă printre degete și cade prin mocirlă. Cu puțin mai mult efort la vârste fragede probabil aș fi reușit să-mi cizelez suficient mintea încât să devin mai inteligent, dar din păcate am preferat orice altă activitate decât cititul de lucruri ”inteligente”. Țin minte că prima carte care am fost obligat de școală s-o citesc se cheamă ”Dumbrava Minunată”. Am reușit să citesc câteva rânduri din ea, după care m-am bazat pe noroc chior să nu mă întrebe vreodată cineva ceva din ea. Tot ce pot ține minte este că conținea un câine și o fată. Și pe fată cred că o chema Lizuca. Și cred că era extrem de drogată. Încă nu-mi este foarte clar ce este o dumbravă. Țin minte că-mi imaginam că o fi un fel de poiană plină de animale simpatice. La vârsta aceea (7-8 ani) nu-mi plăceau animalele câtuși de puțin. Le consideram hrană ambulantă, urât mirositoare și plină de bale sau boli. Acum dorm câteodată cu două mâțe în pat. Și pot sincer să recunosc că îmi sunt extrem de dragi.
Cred că prima carte am citit-o abia prin liceu, când după extrem de multe căutări dubioase pe net, mi-am luat inima în dinți să citesc ceva mai special. Și așa am ajuns în liceu să citesc, dincolo de comentarii pentru BAC, literatură variată pe teme oculte, manuale de lunetiști și scenarii de film. Orice dar nu ceva practic. Și am citit chiar și o carte scrisă de Chuck Norris însuși, despre puterea secretă a sinelui sau ceva. O tâmpenie optimistă care ridica în slăvi valoarea vieții umane în fața violenței sau a factorilor negativi din universul omenesc. Foarte optimistă, și extrem de nepractică.
Dar am ajuns în etapa vieții când trebuie să recunosc că probabil toate cărțile și prostiile citite până acum și-au pus cumva amprenta asupra creierului meu și m-au adus în acest moment în acest pat cu acest laptop de la birou în brațe și cu aceste pisici în pat. Și cu o mică durere de cap în colțul creierului, ca na, nu se putea să nu mă doară chiar deloc capul într-un weekend, aș fi fost irealist de optimist.
Revenind însă la probleme cotidiene și la faptul că am îmbătrânit, mă simt pus în fața unor decizii interesante, care îmi vor contura de acum viitorul pe termen să zicem nedeterminat. Concret sunt în fața ideii de primă casă. Asta implică atât de multe schimbări în viața să zicem bine determinată până acum încât pot recunoaște că mă sperie. Am vorbit și m-am gândit deseori la asta, dar acum în sfârșit dulapul cu jucăria pare suficient de aproape încăt să-l pot deschide. Oare chiar va fi jucăria în el? Oare chiar mă voi putea juca? Oare jucăria va fi atât de fermecată precum îmi tot închipui de ani buni? Dacă voi fi dezamăgit? Dacă toate sacrificiile și nervii sacrificați pe altarul răbdării infinite vor fi aruncați în ghena uitării? Dilemele ce mă macină cred că nu-s doar specifice vârstei, cât generației, oare merită să te stabilești în România? Are vreo șansă țara asta plină de fețe de oameni triști și abandonați în calea sorții aparent de necombătut? Asta văd în metrou zilnic, atât de des încât prefer să-mi îngrop ochii și mintea adânc în câte-o carte reprezentată de pixelii de pe telefon. Să-mi las mintea să zburde vie prin metrou dimineața ar fi o eroare fatală. Când trag oamenii dungă și decid unde să-și oprescă speranțele? Mă entuziasmez aproape zilnic cu câte o știre din lumea asta frumoasă, cu o nouă invenție sau o nouă descoperire gata să ne faca viața mai ușoară, mai suplă, mai elegantă, mai relevantă. Citesc cu maximă satisfacție cum Tesla Motors o să deschidă reprezentanțe și puncte de încărcare rapidă în toată lumea, tresar la ideea că undeva cineva tocmai perfecționează ultima generație de propulsoare capabile să ne ducă departe în spațiu. Și pe urmă citesc că nu-știu-care-ministru a fost arestat pentru o pagubă a statului de zeci de milioane de euro. Și mă gândesc cât mă stresez și cât strâng din dinți pentru a mă înhăma la un credit de câteva zeci de mii de euro. Și mă simt cumva în altă lume. Departe de pagubele alea de zeci de milioane din banii publici, banii de la noi toți, și de la cei care abia au după ce bea apă. Și mi se pare nedrept. Și durerea de cap crește, și sunt în același pat, cu aceleași gânduri și aceleași pisici. Și nu rezolv nimic. Și nu am ce să rezolv. Sunt inginer constructor, socotesc structuri ca să-mi explice ulterior un „nea caisă” cum socotelile mele sunt inutile, că o fundație se știe că ține cinșpe etaje, chiar dacă e o fundație de casă parter. Sau mi se zice că sunt pricinos că nu-mi place lemnul, că îl desconsider ca material modern de construcție. Da, așa cum desconsider și wc-ul în curte ca fiind ceva practic. Sunt amândouă tradiționale nu?
Și mă culc.
Am avut tenativa de a scrie în engleză dar m-am răzgândit, poate mai variez, poate nu.

Fantastic sliding pendulum of the perpetuum mobile of changes

2012-12-03T22:57:00.000+02:00

If at first you don't succeed skydiving is not for you.

Lore has it everybody needs a quest. A challenge. A goal. An epic achievement waiting on the other side of the invisible bridge that often needs rocket powered grenade launchers to gain any sense. It if has any sense. If it doesn't make any sense, one can subdue the sense monster into sending some sense from outer space. The sense monster is a very complex being, resistant to most attacks, including fire and stress. Only pure shear force can destroy it's inner structure and rupture it's fragile self-esteem. The then subdued beast can be used to propel sense into any reasonable activity and bridge of knowledge using the vastly known ancestral magic of the common sense. It is a known fact that diamonds are forever until the beholder bows down to the ever-lasting glory of non-existence. And if that didn't sparkle with everyone, the sole soul responsible for the atrocity of the hole in the sole that makes me as useless as a ninja as a retarded dolphin performing brain surgery on a banana is the idea that all that surrounds me is materialism. Material world in a plastic world it's fantastic as it slices and dices until the vices surface and rip open the hopes of a generation.

There is nothing at the end of the rainbow. Rain surrounds the cloud and the science behind thunderbolts is magic. Magic makes and magic breaks the beaks of the falcons that ride to the sky seeking the truth and get struck down by lightning and become crispy strips overburned and overpriced at your local fried chicken depot. The pilots rest in the cockpit where the controls to the heart of the sun were set long ago in a galaxy not so far away, namely ours. It was ours, before the dark times, before the empire of thought that ripped it from our hands and threw it to the dogs of war.

I wish i was a giant. Roaming the plains and the mountains and being able to stroll from peak to peak within a momentary lack of reason. The ups and downs would balance each other and the resulting struggle would reach for the magic rainbows in the sky.
The clock beckons and i reckon the sleeping hours are closing at hand with a claw deep inside my skull. My eyes rush to close, my heart slows and my jaw drops. I need sleep. I crave sleep.

The sundering of the world draws near, but i doubt the end is near. The ending is just an excuse for the rich to get richer and the poor to run away scared and eventually end their lives. The dystopia that engulfs each and every approaching end serves only one goal: delusion and despair. Delusion and despair to help the elite to control the masses even better. Prepare for the worst, democracy is an illusion, time is a prison and materialism is the warden.

Pancake.

Cravings, feasts and decay

2012-09-23T21:54:00.002+03:00

The modern cravings of the civilized man, as represented by me, have been to some extent blown away by the arrival of my technological extension to the modern telecommunication relays. As such I can now settle with the fact that my brain was affected by media in such ways as i had anticipated but tried to ignore. Accepting the fact that i am in fact mortal and weak enough to be overwhelmed with excitement by such a crude and enslaving device is quite disturbing. However, the choices we make affect the path we take, and my choices reflect a somewhat distant plan of a more in-depth analysis of my own fears and understanding at a future time as i would see fit for this sort of action. Though my technological extension is becoming more and more an integrated part of my biological extension (as in my human shell, as i may call my avatar on this carbon based life-form dimension) i struggle to maintain a healthy relationship with my senses and try to use the device to further develop and hone my skills. All my skills.

The time for changes is brought about by the change of seasons. Once again the song that echoes in my head belongs to Dream Theater, but i will not listen to it, as it only gives me a sort of jolt of sadness and futility that longs about my mind. The futility of existence in it's fullness and of thought in particular. The thought of futility is quite futile. It manages not only to infuriate but also throw me in a state of mental apathy which is neither useful to me or to anyone else. If anything, it's just an unwanted annoyance, a sort of spam that lingers on about as a mist above a lake on a cold lonely morning. It remains in the shadows of time, lurking dangerously and waiting for the right time to strike at the neck and perhaps throw me about a more perilous mental adventure. The idleness of the mind really is a very troublesome element to control.

Time, time is running about. More about than ever apparently. Or it's just my deceived perception that time is going by much faster than before. Maybe it's all about me, and my humble perception of time. But there is no time. The time to think about time has had it's time. The time to change the way time is conceived is now. There is no past, there will be no future, there is only now and here. The constant threat of the future lurks about and slips by unnoticed and unbiased by our security measures. Now becomes future, and now has past away, leaving away nothing but the constant of now. There is no constant, there is no continuity. If i seek into my memory banks i find no continuity and no logical organisation of memories. There are no folders and sub folders, no libraries and no directories. There are only bulk data of "now". I dreamed of playing with legos. I was a bit over the age of 6 or 7, judging by the length of my fingers. I could find no mirrors, no perceivable notion of having a dream, but still i was convinced of the unrealistic nature of that "now". It seemed vivid, it seemed real, but it seemed somehow diluted, somewhat strange and the notion of time stood to no meaning. The light outside switched between pitch-black and pure radiant sun and back again to darkness in a few moments. As if someone messed with the lights. There was no notion of time, no notion of planetary movement.
The dream died soon after i put this information into context. It literally collapsed in the darkness of the dreamless sleep, as if someone shut down the entire show. I always wondered what goes on in my mind during those sleepless dreams. Am i in a dream i can't remember, am i trapped in a kind of never-ending limbo which holds my mind and sentience at bay. Is that the sensation of undergoing a profound coma? Does the mind just shuts down, or does it leap into another plane of existence? Is there another plane of existence? Do i tap into another form of knowledge while in dreamless sleep? Anyway the dreamless sleep is seldom satisfactory, because it rarely last long (or so is my perception), as another dream and then another and another keep emerging until i wake up. And waking up make me linger more dreams. Dreams that make no sense, dreams that emerge from the pits and dooms of the back of my mind. Dreams that come as a warning, as a message, as a placeholder for something more important. I dreamed i was in the world imagined by Phillip K. Dick in "Do Androids Dream of Electric Sheep". I was about to emigrate and was bound to receive an android. And i was choosing the specs... Quite a delicious dream, but the impending sense that the Earth was doomed, and the human race was at a critical turn in it's evolution quite dented the experience. I felt sad, and lonely. I felt alone and as a whole, i felt the empathy of the entire human race flooding my brain. I felt the doom and the destruction, the distrust and the hate. And i woke up.. Or am i still dreaming the dream of reality? Maybe i will dream the real world again tonight, or perhaps the darkness will engulf me and keep my mind at bay until it is needed again.

Initiatic path

2012-09-15T23:52:00.001+03:00

Movies, books, songs and stories make us believe that the coming to maturity and age will occur through a somewhat special and enigmatic experience. There is a place and time for everything, except learning. Learning happens all the time. The constant process of asimilation of information and experience never stops. We will learn until we drop down from reason and descend into the never ending abyss of the mind. I always thought that life is similar to a story. The main difference is that the author and the main character is the same person. This occurs in the very peaceful and generally lovable hypothesis that we can directly and brutally control our own life and destiny.

The storyline forms the character that builds the story and further changes it to his specs. Sounds a bit redundant, as if we set ourselves on a path that we later change following the original choice. So we may in theory change the path at any time, but due to inerent and sistematic habbits we might as well stick to the original idea. And then we blame destiny and fate for our own helplessness in changing the world to the expectations we have initially developed. With time the expectations drop, as in they become more 'realistic and tangible', and we lose the sense of failure that clings about like a weasel on a burning tree.

And then we at some point discover that we learned nothing from the entire experience and bitterly regret every moment of it. And we get sad. And thoughts start wondering about like napkins in 0 G, flowing freely and with no connection to one another. And there is no climax, no redemption and no clear conclusion of what the experience has taught us, nothing but our own construct that guides our kind.

We are guided by mixed targets and directions, being both the master and the slave. Master of our destiny and happiness, slaves to our cravings and thoughts, society binding us to behave in certain ways, to consume different products, all this while encouraging us to think for ourselves, and be better people, and obey other people's ideas. A mix of destruction and construction. Our nature and will destroyed while fake necessities constructed and implanted deep within our nerves.

I am confused and lost. Uncertain the future is. The path of life that i forge within my reach is left misty and unclear. If i do not see where i am going perhaps i should pull over and ask for directions. The compass that is my heart i trust, may my trust be just and fare, for my thoughts transcend this time-space and enter the realm of the supernatural much too often. Too many coincidences, for someone with no belief and faith in them...

Demise

2012-06-24T01:45:00.000+03:00

The mind burns with desires and ambitions. The inner eyes reckon the potential and can see past the misery. The feeling is there and there is always hope for the best. The words don't make any sense. It's all a treaty with the inner works of the Universe. It's all a connection shared deep within us all. It's all deception and lies. It's all that meets the eye, and none that move the soul. It's all that was and all that will be. There is no time. No time for salvation, no time to escape and no time to run. There is simply no time. We are standing still. We are but mountains and time flows from within. It munches away from our souls and it munches away our spirits. It is all that will never be, for it does not exist. It's all a trap given to us by our own minds as a protection. It's the law that drives us to have meaning and a restricted life. It is what can drive and power us, but what can also destroy us.

And time is eating my fluffiness. It is dying. It was meant for higher purposes. It was meant to embrace the world and cherish it, and it is starving. Instead of consuming the world with love and embrace, it stirs on the ground, living its final hours.

Maybe technology killed it. Maybe science. Maybe the sworn enemy, time, which does not exist, killed it. But if it does not exist, it cannot have been murdered. That which has no life cannot be killed. By my knowledge my fluffiness is becoming a zombie. It wants simple and direct answers. Simple and direct needs. Nothing fancy, nothing silly, just to embrace the world in all its forms and glory. It needs affection and it feeds on needs. My needs. My needs for affection nourish it. The recent heatwave is killing it. It throws me off balance. I am weak and I am humble, as I am yet affected by these silly phenomenons such as heat and climate shifts. I must adapt. I must learn and power myself from within. My root to the Earth is weak. My connection with the Divinity grows ever weaker. My connection with myself grows slim. I no longer know myself as I once did. My mind may be shifting away from me. My thoughts gather in unfamiliar shapes. The vectors that once powered and directed ideas are now scattered. They are lacking direction and sense. This makes no sense. My mind makes no sense. The refuge I refuse to take is a general meeting with the High Council within me. The desires and cravings that I feel must lead to a higher purpose or shall be eliminated. The purging must take place. The once feared and dreaded reboot must be set in motion. I must seek a higher purpose. I must seek a higher goal. I must seek control.

As a drop of sweat runs down my chest, feeling my muscles slightly twitching from the slight chilling sensation that suddenly grips my body, I remember what I looked forward to as a youngling. I wanted to go towards the stars. I wanted to seek life on other planets. Ever since I learned of planets and our place in the Universe, I wanted to leave this planet. If we are all made of stars and to a point maybe genetically altered by extra-terrestrial life, there is a clear way. There is a purpose, there is a plan, there is something waiting for us. And that something may very well be ourselves. We must look within if we are to truly master our race and take it to new heights. Is this a brink of a new Golden Age? Would the economical collapse of the world in some way lead to the unification of our planet under a common purpose? Is Plato wrong and maybe there is an end to war? In every destruction there is creation. In every ending there is a beginning. In every damnation a blessing and in every thought a counterthought. I foresee a time of great accomplishments and amazing achievements. I foresee there will be an end to war. I Foresee the demise to be a wonderful beginning. I just hope I can foresee better that I can see...

As the song goes, the night is a carousel, and the bed yearns for my slumber. My slumber yearns for better dreams. My dreams yearn for violence and death. My mind yearns for peace and quiet. The quiet of my mind yearns for noise. What am I yearning for? What am I doing for myself? How am I rescuing my damaged mind? Is my mind damaged? Can it be repaired? Will the peace of my mind bring peace in my subconscious? Will the dreams in which I'm dying or being violently mauled stop or intensify? Is the world sending me a message? Is my mind sending me a message? And what is the message?

I am yet to recover my knowledge of the notion of 'home' and I seem to have lost the notion of 'comfort zone'. What will I lose next?
And for my latest concerns, my fabled fluffiness is nearly depleted. Dying as I stated earlier. I believe mana can resurrect it (even without resurrection sickness), but mana is scarce...

Sleeping will provide better solutions. The night is the best councilor, and my meeting is long overdue.

Good fight, good night!

On The Train to Hogwarts?

2012-06-12T19:45:00.000+03:00

Irony strikes again. Yesterday morning while having breakfast I noticed a show on Discovery Science called "The Prophets of Sci-Fi". Oddly enough just a couple of days ago I was thinking that occult faculties of the mind and scientific approach are not compatible with one another. In the nick of time my mind was saved from the endless debate by finding out that Phillip K. Dick, an epic author of epic sci-fi stories and tales with an epic mind to match, had visions. And visions of remarkable precision. As I recently abandoned believing in coincidences, I have some difficulty adjusting to the idea that maybe the world shrugged and tried to pull me away from my dilemma and offer me a sure way of accepting reality in all its complexity.

With a cat now securely guiding my energy field I can safely say I'm still searching for the time and dedication to pursue my goal of achieving powers above imagination. So far I'm just good at imagining powers above imagination. But so far so good. However my ability to restrain from random thoughts and quiet my mind is growing and developing. It's still a bit hazy to make it last more than a couple of minutes, but still it is quite a progress in my humble opinion.

I stand confused. I'm starting to think my english has turned sour over the years. I can think of no better solution than to read what I write. I hate doing that. After I painfully try to put into words the thoughts that revolve inside my skull I can't get myself to read the result. It's as if I exorcise my demons and then have to confront them again. To date I have read about 2 or 3 posts. I'm saving the reading part for later in life, when I'll probably be old and wrinkly and my brain will have had several serious traumas. Only then maybe the thoughts of youth will boost my spirit and allow myself to gorge on the energy that was spent over the years writing this. Doing so the thirst for self preservation would perhaps be quenched. Looking deep in the future I would like to see myself as an extremely successful civil engineer, with many buildings and projects to brag about to my children, grand children, and random offspring in the city parks in which I would make daily trips to ponder about life and its mysteries. I have doubts about whether or not I achieved salvation or enlightenment. To achieve enlightenment I would probably have to stop all useless activities, and that seems at the moment an impossible feat. Imagining it to be quite the "end-game" epic feat I tend to put it on such a high ground that it's impossible for me to reach. I might very well be discouraging myself from reaching it by just thinking it. Strange and impossible at it may seem, the simple fact that only one human managed to get to it during his life time is enough of a discouraging fact to knock me off my feet and sweep me calmly to a more convenient purpose in life. But what is my purpose in life? I remember first playing World Of Warcraft a couple of years ago on a private romanian server (I think this was back in 2005) and the first quest I had the honor of receiving from an NPC was a quest called "Your Place In The World". I remember being struck by the idea that in real life I had no one to guide me towards a quest so important, a question of such an importance. I've been riding the train of life not knowing where exactly it's taking me. Every step I take I get closer to becoming the train conductor. Am I now the train conductor? Do I clearly see the tracks? Even if I am the conductor, are there infinite tracks or must I take great care in changing the track I'm on? Do I ever run out of track? Who made the track? Why is there a track and not an uncharted area of random directions like bubbles in a soda can? Why must I be forced to run on predestined tracks? Are the tracks predestined? Is my train bound to the tracks by past decisions which I now must face and accept that the tracks I left behind are there to stay no matter what I do? Are we driven by causality or is there more to life than meets our eyes and logic?

PS: The train analogy keeps ringing up the song of Ozzy Osbourne - Crazy Train. Am I going off the rails on a crazy train?

Wrath

2012-06-10T22:56:00.001+03:00

There are various stages of death. In the brink of destruction one may face grief, anger, despair, abandonment and eventually acceptance. I am now probably facing anger. The variable nature of the feeling is dealt with as I best know anger upon experiencing violent video games. It is usually in a mash between absolute serenity, amusement and utter wrath. As I struggle to understand the violent nature of my human nature I seek help within books of questionable origin. I recently came across Colin Wilson's History of The Occult.
Having been raised in a quite modernist family with liberal views upon both religion and science (although darwinism was self understood as being the standard, but following the general guidelines of orthodox views) I tried to cope with my questions by turning to the study of the occult. I was fascinated with the concept of being able to manipulate and change the world in the most pragmatic and physical meaning, but I never quite felt able to actually accomplish it. In turn my doubt and own pragmatic views (based mostly on the physical world) prevented me from seeing the truth behind the locked doors of my mind. Needless to say the engineering major didn't really help in this direction, further enhancing my views upon the physical reality.
Still this book is my latest attempt at tapping in the powers that lay dormant behind my eyes. I find it hard to read, and hard to follow, as it is a rather long biography of various characters in history who used or in some way were connected to the powers of the mind. I don't mind descriptions of various uses of power, but at some point I tend to lose interest. The book itself is quite entertaining, pointing out some rather odd similarities between ancient religions and people all over the world. Something is always more than meets the eye. Something is always higher and always more powerful. Mankind it seems has always had a special connection to the rest of the world. We are not just carbon based creatures. We are not simply meat-bags who live their lives from day to day, trying to make ends meet until the ends meet us.

I believe it was during highschool when the idea of the Noosphere came to my knowledge. It puzzled me as a concept, strikingly similar to auras and other phenomenon of human interaction which hold no connection to the physical world. If doubt was anything like a blocking mechanism, the best way to describe it would be a clamp on the intestinal tube with the rest of the Noosphere. I am detached and feel hungry for power, for mana, for anything that holds occult properties and occult meanings. I have lost all traces of religion that had formed me as a child and I have shut down all the skills were once perhaps in my grasp. I feel the need to reconnect with myself and truly find what I am looking for. But what am I looking for? Salvation at the end of an old book? Retribution of past lives that have died in violent conditions and now plague my karma and my dreams? On a daily basis I tend to look at a clock at hours like 19:42 or 19:12. Ar they years in which someone truly and deeply connected with me died or got hurt? Am I plagued by dreams of dying because in some curious way I actually died in these circumstances? Maybe I'm looking in the wrong direction. Perhaps my salvation and peace must lie with yet another hobby I am yet to discover. But somehow the supernatural fascinates me more than I can possibly comprehend on my own. I tend to see that in my writing I tend to very much use the word "I". Perhaps my own undoing will be my egocentric nature.

Nevertheless as the exit poll results are out (mayor election campaign) one must point out that no matter who wins we tend to lose.

And on that bombshell it's time to go to sleep and perhaps dream another violent death...

Cataclysm

2012-06-10T00:07:00.000+03:00

As I start laying down thoughts in english, it is a must to state that my mind has violently accepted the possibility that switching to english might alter my approach to extract thoughts from my skull and place them upon the binary halls of knowledge of the all powerful internet. I fear that my inner thoughts have long abandoned the use of english as a primordial dialect during the intense council meetings that happen within the confines of my brain. Still, I find it to be a prerequisite of extraordinary importance in the chain of events that are set in motion. It is refreshing to see the lack of red underlining under each and every word, and it is quite a delight to experience once again the thought grinding in another language. So let us henceforth acknowledge that this blog will turn a sudden twist and change for the better. I hope.

Today I watched the highly anticipated (by me mostly) movie called Prometheus. Having long been a fan of Alien and the following sequels, I have always wondered what the Space Jockeys were, and were did they come from. Did they resemble us, did we have a connection with them? Were they simply transporting Xenomorphs or were they the engineers who created Xenomorphs? Fortunately I don't intend to be a spoiler so i won't ruin the movie yet. I can still declare that I was in for some mild disappointment. I expected to see the origins and the Jockeys, but it didn't come to happen. What did happen during the movie that quite had a special appeal to me, was the link between ancient aliens and our human nature. Were we influenced in the past by some superior alien race? In my youth I came upon the books of Erich Von Daniken, who introduced me to the theory of ancient aliens influencing our ancestors genepool and altering the course of evolution as we know it. The theory tickles my ideas as it feeds both my need to understand evolution, and my need of knowing we're not alone. I deeply and honestly desire I will live long enough for mankind to make contact with another race, another intelligent extra-terrestrial life form. In any way possible, even by radio and by binary bits of information, if we make contact, I can die happily.

My dreams have lately been especially violent. I have been shot and murdered in the most variable modes available. In my last dream, my death came as a burst round of 7.62 mm bullets that pierced my torso, cutting through my vital organs, thus allowing me to switch to another plane of existence. The weirdest part was that I again did not wake from my slumber while dying. I simply tried to hold on to my bayonet and tried to cut off my long hair (realistically in real life my hair is quite short, I had long hair only one year in my entire life). As the breath of life escaped my lungs my mind fell into a dreamless sleep which lasted until the regular morning alarm-clock waking. I believe it is about the 5th or 6th time i've died in my dreams and did not wake up immediately. I feel my mind is starting to come to peace with the phenomenon I quite refrain from thinking about. Must I accept the possibility of imminent death in order to understand the nature of life? Must I experience death in my dreams for when I shall encounter it in the future I shall be prepared for it? Am I being prepared by my own mind for a war? My last dreams of death contained various war scenarios. Assaults, brutal onslaughts and city sieges. All very real and very realistic. Some with varying old technology (such as World War II type of tanks and sieges), and some very contemporary (such as the last dream, in which my weapon of death was a modern assault rifle, the AK47). I do not consider myself to fear death. I tend to accept it is a possible event and an unavoidable event at some point in life. I just hope it will not come soon. And I sincerely hope when the time comes I will have pants on. The most disturbing way of dying for me would be some scenario in which I would have no pants on. A shirt I can live without, but without pants is like dying without dignity.

And for my latest concerns, I have lost the knowledge and notion of home...

Acte de valoare cu tendinte indezirabile

2012-05-27T23:01:00.003+03:00

Cu mintea in vacante e greu sa faci treaba. Chestiunea se amplifica in momentul in care ajungi la un echilibru instabil intre real si ireal, intre vise si realitate. In vise insa mor in mod regulat. Indeosebi in ultima vreme. Majoritatea sunt scene de razboi (probabil al doilea, insa si actual a fost ultimul) in care iremediabil ajung fie impuscat, fie improscat pe toti peretii de o explozie, fie se prabuseste partial o cladire pe mine, fie cad cu o telecabina, in fine, tot felul de morti diverse si brutale. Din cate stiu n-am luat parte la niciun razboi, si nici nu-mi doresc asta. Nu imi doresc asta mai ales din cauza viselor, pentru ca presimt ca as muri intr-un mod tragic si barbar. Ma intreb daca nu cumva aceste vise sunt trairi karmice din alta existenta. Sau poate o sensibilitate crescuta la tragediile umanitatii care au marcat traseul energetic in decursul timpului (precum in StarWars, a great disturbance in the Force la fiecare razboi si alte tragedii). Poate insa sunt rezultatul a ani de antrenament virtual in jocuri violente, dar n-as putea sa declar ca am jucat prea multa vreme jocuri de razboi, deci ma indoiesc ca ar fi asta. De asemenea infuzia de History si Discovery si National Geographic nu cred ca mi-au afectat asa de grav perceptia asupra realitatii si subconstientul incat sa visez razboaie de toate tipurile. Desigur imi plac si urmaresc cu deosebit interes documentarele despre intrigile si masinatiunile politice si militare din Razboaiele Mondiale, dar nu ma pot declara decat fascinat, nu traumatizat. Daca as fi traumatizat pana la urma as renunta sa ma mai uit, devenind sensibil la subiect.

Ignorand insa aceste vise barbare, ieri (si azi tehnic vorbind) am urmarit filmul Act of Valor (2012), care reprezinta intr-un patriotism straniu actiunile unei trupe Navy Seal. Trebuie sa recunosc ca am vrut sa vad acest film din cauza faptului ca sunt chiar trupe Seal care joaca in film, si ca arata efectiv tacticile si tehnicile de lupta ale acestora. Ma declar insa complet si iremediabil nesatisfacut. Preferam sa fie documentar cu secvente reale si fara scenarii aberante, si mai ales cu o doza mai mare de realism la nivelul non-operational (adica concret informarea despre o misiune anume parea sa fie facuta cu la fel de multa informatie precum un buletin meteo de 20 de secunde, ignorand orice notiuni elementare si locatie, inamici, arme, numere si tactici, parea sa fie asa ceva din mers, dar poate sunt eu prea carcotas, este un film pana la urma). Fascinant insa cum se usuca subit oamenii dupa ce intra cu tot cu palarie in apa (mie mi-a luat acelasi gen de palarie circa 3 zile ca sa se usuce in mod natural la soare dupa o ploaie strasnica), si cum poti sa iei un glont in cap si sa fii inca viu. Si sa nu uitam o scena memorabila cand unul sare pe o grenada cu burta si nu este facut ferfenita. Fascinant, absolut mirobolant. Un film de exceptie in care toate dialogurile par a fi purtate de niste fotbalisti din spatele blocului (genul de oameni care merg in trening indiferent de anotimp, eventual cu un crac suflecat strategic - sa nu stirbeasca din precizia sutului in cadrul meciurilor de fotbal imaginare savarsite in timpul debitarii covorului de coji de seminte de floarea soarelui).

Revenind la visele barbare, am uitat sa mentionez ca in vis, desi mor, nu ma trezesc in viata reala. Devine totul negru si liniste, ca si cum s-ar fi terminat un film, dupa care incepe alt vis, sau niciun vis, si doar dorm pana dimineata...

Si mergand dupa visele barbare, materialismul incepe sa-si faca loc in mintea mea, si ma duce la concluzii stranii si dezorientante. Stiu sigur ca-mi doresc obiecte, mai mici, mai mari, in diverse forme si dimensiuni, in diverse culori si in diverse texturi. Insa daca as fi sa aleg concret ceva, probabil mi-ar lua o vreme. Momentan problema evidenta sunt de ordin financiar. O casa cu garaj si cu rampa in garaj costa ceva. Terenul aferent acestei case in care sa cresc legume si sa practic agricultura de subzistenta de asemenea costa ceva. Mai ales daca terenul respectiv ar fi in Bucuresti ar costa ceva. Si daca n-ar fi in Bucuresti ar costa foarte mult timp si nervi, si fonduri tinand cont de transportul de la distanta. Si ma recunosc descumpanit si oftand cu privirea atintita catre etajele superioare ale constiintei, gandindu-ma cu optimism retinut la viitor, si incercand sa ma consolez cu ideea ca sunt totusi tanar si urmeaza o viata intreaga de munca si aspiratii si idei. Sper eu ca sunt idei bune, dar ce urmeaza nu cunosc. Ma gandesc sa incerc sa ma joc cu carti de Tarot, dar ideea de a fi posedat de un spirit strain imi starneste un pic o retinere.

Si ma recunosc fascinat de fenomenul automobilistic. Da, inca. Poate ar fi trebuit sa-mi creasca odata cu barba, dar se pare ca s-a pastrat mai activ ca niciodata, chiar pot sa zic amplificat in ultima vreme. Pacat ca o masina este practic o cheltuiala, nu o investitie. Si in clipa de fata pentru mine ca persoana fizica existenta si reala, ar fi un moft. Un moft frumos insa, de anvergura nebanuita. Si daca as avea un buget infinit, mi-ar lua o infinitate de timp sa ma decid asupra unui autovehicul care sa-mi satisfaca toate poftele si asteptarile pe care le am de la un asemenea obiect al dorintei. Un Honda Accord ar fi sublim, ar fi fiabil, ar fi economic si confortabil, ar fi o placere la drum lung si un tovaras de nadejde pe orice anotimp. Insa s-ar rupe in doua in toate bordurile supracrescute, craterele aparute la fiecare ploaie si inghet, ar ramane suspendata peste toate sleaurile de gheata si zapezi nemarginite, si nu in ultimul rand, ar atrage dupa sine impresia ca sunt un tip bine dotat (financiar, ca nu vorbim despre prostii aici, sau cel putin nu inca) si probabil m-ar trage toti politistii pe dreapta asteptandu-se la atentii si spagi nemarginite. Un Logan mi-ar satisface pofta de aventura, insa m-ar dezamagi crunt la ruliul exagerat si senzatia de nesiguranta care o atrage dupa sine. Ceva Corean ar merge probabil pe orice drum fara sa ma dezamageasca, insa nici n-ar face din fiecare calatorie vreo mare placere. Complicata treaba. In clipa de fata insa, considerand si experienta Trabanteasca (prima mea masinuta, si primul meu coupe nemtesc) as aprecia insa orice vehicul. Viata-i complicata, si combustibilul scump, asa ca probabil insa nu mi-as permite sa tin o masina, decat ca sofer de weekend. Insa nici n-am drumuri de facut foarte des in alte parti decat la birou (unde ma duce foarte confortabil metroul), asa ca nu s-ar justifica. Un moft, dar o dorinta indiferent.

Ma declar fascinat si de telefoanele cu adevarat inteligente din ultima vreme. Ma tot bate gandul, dar in afara de vanatai nu-mi lasa nimic, ci doar amintirea dureroasa a bataii, sa achizitionez si eu un astfel de exemplar inteligent care sa-mi stirbeasca din propria inteligenta. Initial orice Android imi suna bine, in ultima vreme insa, urmarind cu interes de circa un an fenomenul si evolutia fenomenului, ma declar mai mult decat fascinat de Galaxy Nexus. Mi se pare simplu si eficient, fara dotari de ultimul racnet, si fara filtrari de updateuri facute de producator, fara skinuri si extensii si launchere si alte si alte prostii, doar Pure Google. Si imi place ideea. Imi place tare mult. Imi place atat de mult ca l-as manca. Cu ketchup. Iute de la Tomi (ala negru). Imi place ca are arhitectura hardware facuta de Texas Intruments si imi place ca are un ecran HD 720p. Ma fascineaza si mi-l doresc. Nu insa suficient de tare incat sa si dau banii pe el. As prefera cumva sa-mi cada din cer. Si sa-l prind, intact. N-as da banii pe el intrucat din nou mi se pare in afara bugetului meu si statutului meu. M-as simti efectiv vinovat sa dau intreg salariul (si inca un pic) pe ceva care practic este un tot un moft. Un moft, totul este un moft. Si mofturile ne fac fericiti? Sau sunt victima directa a marketingului care-mi dicteaza inconstient ca am NEVOIE de un BMW seria 5, ca am NEVOIE de un Galaxy Nexus, ca am NEVOIE de o casa cu 5 etaje si piscina, ca am NEVOIE de un loc de munca intr-o multinationala ca manager sau cine stie ce alt model de om care nu stiu exact cu ce se ocupa. Meh, mai bine ma duc pe un santier cu Nokiaul meu indistructibil mecanic si vad cum prinde forma o cladire. Dar al naibii Nexus e asa misto!!

Schimbari, variante violente

2012-05-15T21:45:00.001+03:00

Vroiam sa scriu ceva mai vesel despre cum a fost prin Costa Brava, dar voi lasa pentru alta data, intrucat atentia momentan imi este retinuta (intr-o mica masura ca sa fiu sincer, dar tot se directioneaza si in acea directie) de apropierea alegerilor.

Cred in democratie, in puterea unui popor de a-si decide soarta. Cred ca omul de rand poate face o schimbare, si cred in puterea exemplului. Nu cred insa ca se aplica vreuna in Romania. Sau poate prima se aplica, intrucat un popor isi decide singur soarta, in cazul de fata defavorabil. Sunt optimist si ma gandesc serios ca poate ar trebui si eu sa particip la viata politica dubioasa a acestei tari. Ca primar, presedinte, dar cred ca mai bine as fi dictator, nu de alta, dar uneori democratia nu functioneaza. Uneori trebuie impuse niste schimbari cu forta bruta si vazand daca rezultatele sunt bune sau proaste. Prin democratie se ajunge la pareri pro si contra de cele mai multe ori, si la noi oricum toate se rezolva naiba stie cum, ca logic si prin pareri pro si contra nu cred ca se ajunge. Nu de alta dar altfel n-am avea atatea legi tembele.

Ca sa nu lungesc inutil vorba, am cateva idei pentru o Romanie mai frumoasa, mai curata, mai civilizata:

- Construirea si investirea masiva in inchisori si in politisti cu simt de raspundere, care sa alerge, sa prinda si sa si bata infractori daca este nevoie. Spiritul infractionist autohton nu se lasa cu nimic mai prejos la prezenta legii, asa ca o serie de represalii violente si publice ar fi binevenite cred eu. Intre acestea as enumera tratamente preferentiale pentru violatori (tintuiti dezbracati in piete publice cu scop de linsare public organizata prin pietre si alte arme naturale si biodegradabile), hoti (pentru fapte clare si demonstrabile de dimensiuni rezonabile, inclusiv pentru delapidari si alte manarii ce presupun practic furtul - amputari spontane efectuate nemedical), criminali (din nou pentru fapte clare si demonstrabile - spanzuratoarea), si sa nu uitam de spagi (inchisoare cu ani buni, mai putin pentru fapte grave, gen spagi pentru obtinerea de arme de foc, caz in care ar fi inchisoare pe viata minim), si alte fapte marunte.
Ce ne facem cand o sa geama puscariile pline ochi? Pai forta de munca, munca silnica in folosul comunitatii, gen sapat, vopsit, tencuit, treburi simple si de amploare, ca sa nu mai zic de curatat strazi, parcuri, sapat in mine si asa mai departe.

- Investirea intr-un fond sanatos autonom de energie si caldura regenerabila si sanatoasa atat pentru oameni cat si mediu. Asa zisa energie verde. As include insa aici si energia atomica in care as investi masiv. Reintegrarea mediului defrisat (unde ar intra bineinteles si o legislatie extrem de dura pentru astfel de activitati ilegale, incluzand si popularele amputari nemedicale, pentru efect maxim eventual folosind chiar drujbe), si subventionarea masiva a pamantului agricol cultivat, astfel incat orice petec sa fie folosit la maxim. Subventionarea pentru incurajare a agriculturii de subzistenta (prin acordarea de materiale necesare - seminte macar).

- Curatarea temeinica. Insemnand ecologizarea si reintegrarea in circuitul agricol (sau construibil pentru orase,sate) a spatiilor nefolosite sau lasate in abandon sub forma de gropi de gunoi adhoc. Amendarea sanatoasa (inclusiv inchisoare) pentru poluare, aruncare si stocare de deseuri in spatii neamenajate special in acest sens. Amendarea pe loc a oamenilor care arunca pe jos orice (incluzand chistoace de tigara, seminte, flegme si alte componente organice), inclusiv cu munca in folosul comunitatii. Eradicarea maidanezilor (sa nu discriminam, nu vorbesc doar de caini, ci si pisici, parcagii si tiganii neproductivi) prin mijloace de sterilizare si dare spre adoptie (in cazul tiganilor ca sa nu fiu prea dur si sa solicit eutanasieri as apela la centre de reeducare si ingrijire, gen casa de copii varianta pentru adulti, in care sa isi poata si castiga traiul lucrand acolo). Amendarea severa a locatarilor care arunca deseuri pe geam (cu totii cred ca am vazut cel putin odata in viata asa ceva, oameni care isi arunca gunoiul direct pe geam, cu tot cu sticle, resturi putrezite si orice altceva contine un gunoi). Investirea intr-un sistem foarte eficient de salubrizare al orasului, incluzand modificarea (pe langa construirea, ca in unele locuri din mareata noastra Capitala nici nu exista) cu orice cost a retelei de canalizare pentru adaptarea la conditii reale de exploatare (nu infundari dupa fiecare ploaie). Amenzi severe pentru cetatenii respectabili care arunca deseuri din masina.

- Eficientizarea sistemului rutier, prin binecunoscutele autostrazi, modificarea intersectiilor prin butoane de comanda pentru pietoni pentru fluidizarea traficului. Amplasare de sensuri giratorii in intersectii nu foarte solicitate. Sincronizarea reala a semafoarelor pentru o fluidizarea traficului. Amenzi severe pentru opriri neregulamentare (inclusiv pentru masini de politie) si pentru incalcarea flagranta a legii (din proprie experienta in medie din 10 masini la o trecere de pietoni se opresc 3), crearea unei devizii a statului care sa se ocupe de ridicarea si blocarea masinilor abandonate, parcate neregulamentar, care sa aiba bunul simt de a anunta proprietarul.

- Sustinerea si incurajarea intreprinzatorilor (indeosebi din industria productiva) prin diverse facilitati fiscale si logistice. Regandirea si eficientizarea sistemului de impozite si taxe, prin condensarea acestora in cateva taxe simple si eficiente. Nu intru in detalii ca nu ma pricep, dar ca idee ma deranjeaza sa am in pretul benzinei taxa de drum, impozit auto, si taxa de drum achitata separat. Mutarea intregului efectiv bugetar in cladirea Casei Poporului in cazul Bucurestiului (poate asa ar si colabora mai usor, si in plus ar elibera o gramada de cladiri frumoase. Daca stau sa ma gandesc ar fi chiar foarte fezabil, parcarea subterana fiind din cate stiam foarte mare, si spatiul interior folosibil al cladirii este imens. Asa s-ar putea si demonta toate trezoreriile si multe alte institutii disparate si aruncate te miri pe unde).

- De unde bani pentru toate aceste investitii si subventii? Din amenzi! Amenzi proportionale cu veniturile, amenzi peste amenzi aplicate serios si riguros. Lipsa de bani pentru amenzi? Munca in folosul comunitatii! Si o lege care chiar sa fie aplicate, intr-un mod cat se poate de public si transparent.

Of, as vrea si eu sa schimb ceva in tara asta...

Padurea Hoia-Baciu, retrospectiva aniversara

2012-04-18T21:36:00.000+03:00

S-au implinit aproape (fix) 3 ani de la fericitul eveniment care a avut in prim plan o expeditie catre padurea bantuita din Cluj. Sub impingerea unui interes direct si personal fata de ocult si aceasta problema, tind sa revin cu detalii picante si semnificativ relevante (cand se cauta astfel de sensuri). Intrucat expeditia in sine a fost scurta dar plina de evenimente, care abia ulterior am inceput sa le punem si cap la cap, tin sa zic ca se pot interpreta in multe feluri intamplarile.

Tin sa declar tare si raspicat insa ca nu am fost martorul unui eveniment complet incredibil si neplauzibil din punct de vedere stiintific sau uman.

Acum putem merge mai departe si nara niste mici intamplari care initial nu aveau niciun sens dincolo de un amuzament si o usoara doza de "straniu".

1) Mergand sa rezolv probleme biologice in padure am simtit nevoia sa ma uit in departare in bezna noptii si sa vad ceva miscandu-se agale langa un copac. Subliniez ca am simtit nevoia sa vad ceva miscandu-se agale langa un copac. Am vrut sa vad ceva acolo, incercand sa creez un precedent pentru ceva supranatural ca sa ma minunez. Am reusit sa ma sperii singur, desi nu pot declara cu mana pe vreo carte sfanta ca nu se misca nimic langa copacul respectiv. Poate am vrut sa vad si mi-am manifestat chiar o putere telekinetica. Am vrut sa experimentez ceva supranatural, am vrut sa imi pierd mintea intr-o padure in intunericul de nepatruns, in intunericul dinauntrul mintii mele. Am vrut si poate am reusit.

2) Taiand niste crengi uscate (nota ecologica - apartineau unor copaci care fusesera dati jos din cauze mai mult sau mai putin naturale, concret n-am dat cu toporul in niciun copac infipt in pamant) impreuna cu un prieten in timp ce alti doi prieteni adunau crengi in acelasi scop marinimos (foc, caldura, lumina), un prieten a vazut un om pe bicicleta trecand in viteza si zicand ceva care a sunat cam asa "e o seara buna..." (multumiri interventiei lui Sorin, ca retinusem altceva). Mentionez ca prietenul respectiv nu a vazut nici de unde a aparut si nici incotro s-a dus biciclistul. Era noapte (circa ora 22.00) si nu avea nicio sursa de lumina, focul nostru inca nu era aprins, deci in poiana era bezna (iluminare strict de la luna si de la lanternele noastre orientate spre ce faceam). Inca am mici dubii daca chiar s-a petrecut evenimentul, noi restul n-am vazut si auzit nimic, si nici nu s-a vazut vreo urma de bicicleta pe jos.

3) Nu m-a durut capul deloc cat timp am dormit in Poiana. Odata ce am dormit in alta locatie (spre Horezu) m-a durut capul. Mentionez ca in perioada respectiva ma durea capul aproximativ 5 zile din 7, asa ca chiar este un lucru straniu.

4) M-am trezit in prima noapte la un moment dat auzind ceva pe afara. Uitandu-ma spre intrarea cortului era Vali cu toporul in mana uitandu-se direct si drept spre cort. Focul juca violent in spatele lui. Era perfect treaz dar nu a zis nimic cand l-am intrebat de ce nu doarme. M-am decis ca nu are sens sa-mi fac griji ca este perfect responsabil sa ma culc la loc. Si am dormit strasnic mai departe.

Astea sunt toate evenimentele pe cat mi le aduc aminte si le-am mai pus cap la cap. Evenimente tratate de mine ca fiind stranii, desi au toate un impact destul de plauzibil. Este o idee cred buna sa mai fac o expeditie in acea directie, respectand dogma stricta de a nu dormi in Poiana. Poate cu niste pregatire emotionala si meditatie inainte, pentru a avea mintea sa zicem predispusa la evenimente deosebite. Poate acolo ar fi si locul optim pentru testare a paraliziei somnambule. Concret imobilizarea corpului intr-o stare comatoasa pentru a permite o experienta de tip iesit din corp (outer body experience).

XoXo, ing. Mihai Florea

Subliminal supersonic supernaut

2012-04-10T21:59:00.001+03:00

Cateodata pe ascuns o idee imi apare, o voce care ma impinge catre o anumita destinatie sau locatie. De cele mai multe ori o ignor. Fie din considerente practice, fie din ipoteza unui destin si al unei traictorii nedezirabile din punctul de vedere al independentei fata de natura predictibila a spiritului uman. Din cand in cand insa tind sa imi ascult vocile interioare, si astfel ajung sa fac lucruri la care nu ma astept. Azi de exemplu m-am gandit sa ma duc spre gara de nord sa imi preschimb abonamentul de metrou (ca un bun inginer prevazator ce sunt, realizasem ca perioada de valabilitate va expira in timpul sarbatorilor si s-ar putea sa raman in plopul indisponibilitatii transportului personal subteran urban). Si urcand scarile rulante si studiand tavanul am intrezarit cum domnul stimabil trecut binisor de 70 de ani ce urca scarile in timpul deplasarii se impiedica si cade spre mine. Si reactia mea naturala a fost sa incerc sa ma opun, sarind cu spatele cateva scari pentru a incetini viteza domnului si simultan ancorandu-ma strasnic de mana curenta miscatoare. Si spre surprinderea mea (tinand cont de diferenta de masa si inaltime dintre mine si domnul respectiv) am reusit sa-l opresc complet si sa-mi tin echilibrul. Sunt mandru de mine.

Ciudata treaba, azi dimineata nu-mi venise ideea sa-mi iau abonament, si aparent la gara aveau si concediu doamnele de la bileterie, asa ca excursia a fost cam degeaba. Sau nu. Poate caut sensul in intamplari mai ceva ca un fan in carul cu ace, sau poate pur si simplu incep sa deschid ochii catre instinctul interior. Cert e ca este bine ca am fost acolo, mai ales ca in spatele meu nu se afla nimeni si nimic sa incetineasca sau sa aplaneze cumva caderea. Si mai surprinzator este ca n-am cazut si eu, sansele in aceasta directie fiind destul de mari, si durerea de cap imi cerea probabil impactul violent cu un obiect mai dur decat scalpul. Daca soarta intr-un fel sau altul imi impinge actiunile, imi impinge atunci si dorinta de a scrie despre asta pe blog si de a ma gandi si medita asupra conditiei libertatii umane in urma constrangerilor ce ne sunt impuse de forte mai puternice? Sau oare fortele mai puternice sunt tot vointe umane individuale ale caror vectori catre noosfera impun altor indivizi anumite actiuni pentru a permite o coeziune sistematica si o anumita putere uniforma sa se desfasoare in voie? Poate caut sensul unde nu trebuie, poate trebuie sa ma orientez catre alta ramura, poate ar trebui sa vad daca in sinea mea chiar pot sa accept o asemenea idee. Trebuie sa renunt la ego si sa accept ca intregul univers ne dicteaza in mod egal la toti actiunile intr-un fel? Imbratisand ideea ca vointa mea exercita asupra altor indivizi necunoscuti o forta care ei o percep ca destin mi se pare ciudata. Inseamna ca suntem maestrii propriului destin, dar nu in modul direct si evident, ci mai degraba indirect, prin influenta destinului celorlalti oameni. Ipoteza de baza aici ar fi sa cunoastem acei oameni si sa le schimbam destinul in mod absolut nemijlocit si intamplator, ca si cum am schimba labirintul hamsterilor, si nu doar influentandu-le directia prin vointa. Melodiile facute de cuiele de 9 inch ajuta la contemplarea si acceptarea acestei idei. Dar nu complet. Complet ar fi sa-mi fie data o palma a ratiunii de catre o legatura directa si vizibila pana si din spatiul pe care vor rusii sa-l cucereasca folosind bazele nazistilor de pe luna ca-n filmul ala dubios pe care inca nu l-am vazut dar pe care il voi vedea.

Si inca o chestie, daca pasarile ar zbura cu viteza sunetului, ar putea propaga unde de soc perturband zborul pasarilor subsonice? Sau daca pasarile ar zbura supersonic am putea accepta ipoteza ca si oamenii s-ar deplasa supersonic? Si daca ne-am deplasa supersonic, cum am mai comunica? Am comunica prin semne? Ne-am intelege cu Sonic, ariciul dibaci cu viteze supranaturale?

Atatea intrebari si atat de putin timp pe planeta asta...

Elegant, dezorientant, fulminant si halucinant

2012-04-09T21:13:00.002+03:00

BOOM

Am trantit o interfata noua chestiei. Poate asa va arata mai decent si va fi mai lizibil si pentru alte persoane. Recunosc ca mie imi place cu un negru macabru si doar literele sa straluceasca lumina dand o impresie usor suprarealista si eventual cu efecte deosebite cauzate de stresul aditional.

Dar acestea fiind spuse trebuie sa remarc mici introspectii si progrese personale.
Am terminat masterul. Sunt oficial inginer eminent capabil sa semnez orice tip de proiect structural pentru cladiri civile, industriale si agricole. Seamana a reclama si poate este, depinde, vedem, negociem. Si cand zic la plural ma refer la asociatii mei, din consiliul meu intern de administrare al afacerilor omenesti. Si acum ca mi-a trecut si junghiul intercostal care imi afecta capacitatiile motorii pot sa ma laud in continuare ca ma bucur tare mult ca am scapat de scoala. Si pot sa remarc ca este foarte ciudat sa nu mai faca parte scoala din viata mea (cel putin nu intr-un mod activ, nu sugerez ca s-a terminat perioada de invatare, de invatat voi invata tot timpul si pana la adanci batraneti). Ma obisnuisem cu traseul usor rectiliniu uniform imprimat de scoala in toate formele ei. De la 7 ani si pana acum 3 saptamani a facut parte activa din viata mea. Zi de zi, vacanta de vacanta, tema de tema. Scoala a fost acolo sa ma directioneze si sa-mi zica ce trebuie sa fac si unde. Desigur am avut o pseudolibertate de alegere in diverse zone tinta (liceu, profil, facultate, master), dar intr-un final tot un traseu destul de rectiliniu mi s-a parut. Ca un joc singleplayer care are multe usi care pot fi deschise, dar practic doar o singura usa se deschide, dand o impresie initiala de multivalenta, dar practic fiind constrans sa merg pe aceeasi traictorie. O idee de destin s-ar putea naste aici, si de alegeri prestabilite. Dar asta doar privind retroactiv, asa ca refuz sa ma gandesc indelung la aceasta idee, si sa ma rezum la ideea egocentrista ca eu am vrut sa ajung inginer structurist si am reusit.

Si acum incepe viata adevarata. Incep provocarile adevarate. Incep povestile adevarate. Incepe lungul drum prin viata. Pana aici poate m-am plimbat, am facut level-up-uri prin zonele de inceput omorand porci salbatici. Acum voi intra in realmul necunoscut cu pvp-uri de nivel inalt, cu inamici necunoscuti si ghilde intregi axate pe distrugerea mea ca entitate vie. Acum urmeaza sa-mi aleg eu ce questuri imi doresc, si sa urmaresc recompensele cu maxim interes, ca de fiecare recompensa va depinde capabilitatea mea de a infaptui urmatorul quest. Viata este un joc complicat de tip mmo. Pacat de grafica buna, ca jucabilitatea e discutabila. Si in plus unii joaca folosind coduri si hackuri. Ai naibii.

Poate o sa fie frumoasa. Poate o sa fie o aventura frumoasa, cu peisaje frumoase si personaje cunoscute pe drum deosebit de interesante si utile. Insa, dupa cum striga si Dio la mine din cand in cand in casti, pentru fiecare moment de adevar va exista o clipa de confuzie, si pentru fiecare fericire o tristete. O fi legat de Tao si echilibru universal. O fi fenomenul de actiune-reactiune. Pana la urma om trai si om vedea.

Si acum ca sa fiu hip si trendy, pot face si o mica recenzie la un fenomen auto la care am participat ca simplu vizitator. SIAMB2012. O gluma de salon auto, reunind cateva marci sub niste umbrele. Fetele de la SIAMB2012, intr-un numar vast superior modelelor automobilistice expuse au furat lumina semafoarelor din plin insa. Pacat, ma asteptam macar la mai multe brosuri si cataloage auto, daca nu chiar drive-test-uri prin vasta parcare si/sau spatiul carosabil inchis. Dar nu, nimic de genul asta. Dezamagitor si tragic. Mai bine nu.

Si inca un eveniment mai trebuie precizat neaparat in aceasta epistola.
Preambul: Lucram la disertatie. Era tarziu si inserat. Aseara batea un vant nemilos de martie. Stomacul ma implora sa mergem acasa sa ne odihnim. Corpul dadea semne ca vrea refugiu intr-un pat calduros.
Actiune: O poveste torida de dragoste. Aerul rece trecea cu repeziciune peste tamplele-mi transpirate si obosite. Ochii nu reuseau sa deslueasca sfarsitul. Picioarele imi tremurau. Partial de frig, partial de emotie. Partial de entuziasmul de nedescris al urletului animalic ce-mi atingea urechiile. Si vantul taios nu putea sa opreasca senzatia. Si frigul de primavara prematura nu reusea sa-mi potoleasca entuziasmul.
Concluzie: Fantastic motorul asta VTEC. Fantastica Honda S2000. Fantastica experienta. N-am inteles niciodata fenomenul decapotat, si poate nu-l voi intelege pe deplin niciodata, dar incredibila masinuta aia.
PS: Multumiri de rigoare pentru experienta fantastica stimabilului meu sef.

Poate fi paradis, poate fi extaz, poate fi o amenintare cu bomba sau poate fi fantastic, important e ca suntem vii si ne putem bucura.

Si nu mai cred in coincidente. Neacademic din partea mea, si nu foarte ingineresc, dar chiar nu mai cred in coincidente. Incep sa cred din ce in ce mai puternic insa in puterea omului de a face orice. Mai putin prinde apa in capse de un copac.

XOXO ing. Mihai Florea

Sadismul in forme de cozonac

2011-12-14T22:11:00.000+02:00

Sadic precum un pui de cimpanzeu aruncat din bratele mamei direct in capul lantului trofic ce leaga mainile dictaturii materialistice ale societatii contemporane aflate adanc in criza.
Sadic precum o ciocolata topita pe fata intelectualilor ce nu mai au nimic de demonstrat.
Sadic precum a existat o urma a comunismului in mintile oamenilor imbatati de aparenta putere.
Sadic precum vasul ce se loveste violent de pamant gasind nimic altceva decat sfarsitu-i tragic.
Sadic precum ceva ce nu pot intelege exact si nici controla, din lipsa de intelegere.
Initial vroiam sa scriu in continuare despre simpaticul meu trabantel, dar mi-a fost rupta ideea din gatul locului si azvarlita pe sina de tren in momentul in care barierea cadea amenintator si stelele se speriau de fotonii emanati de farul locomotivei ce venea in tromba scrasnind franele. Frecarea psihologica nu tine cont de ce doreste omul din spatele actiunilor noastre. Frecarea psihologica nu este tangibila, nu este cuantificabila si nu poate fi valorificata. Poate fi doar tradata. Tradata de mintea ce nu-si deschide toate usile catre sunetele ce se vor auzite. Tradata de increderea zdrobita a unei generatii. Tradata de visele si dorintele unui neam. Tradata de placere.

Imi place sa cred ca nu-s nici absolutist si nici extremist in niciun fel, dar unele evenimente imi zbarlesc parul de pe ceafa si gat. Imi place sa cred ca, precum am citit undeva, e mai interesant sa discuti o idee decat un eveniment efectiv. Imi place sa cred ca pot sa cred si ce nu pot sa vad, sa simt, sa aud, sau sa experimentez in niciun fel fizic. Imi place sa vad ca fotonii au fost prinsi in filmare de o camera dezvoltata de MIT ce inregistreaza un milion (sau un trilion dupa alte surse) de cadre pe secunda. Viitorul suna mai bine decat prezentul. Asta pentru ca inca nu-l traim. Inca n-am ajuns in momentul urmator cand ne vom da seama ca era mai bine inainte. Asa suntem facuti, asa suntem programati genetic, ce a fost e mai bine decat ce e, si ce urmeaza putem doar spera ca va fi mai bine. Prin formare si mostenire genetica sunt optimist incurabil. Refuz sa accept o infrangere chiar si-n cel mai disperat moment. Cand echipa e moarta, toata echipa adversa e intreaga si nevatamata, si eu am bomba, imi place sa cred ca pot sa castig runda. Pot schimba soarta si pot sa intorc roata pana cand imi plezneste cineva peste ceafa o scatoalca si-mi vine mintea la cap. Sau pana primesc un sms si-mi pierd interesul in jocul respectiv sau activitatea respectiva. Poate nu mi-ar trebui un telefon mai inteligent decat in prezent pentru ca mi-ar diminua mie din inteligenta, furandu-mi atentia ce o acord unor detalii aparent nesemnificative dar care fac parte integranta si frumoasa din viata-mi umila. Poate n-as mai sta cu ochii spre cer cand ma duc spre birou, incercand sa urmaresc cu privirea norii si sa le estimez viteza, gandindu-ma ca-s nave extraterestre mascate in nori din cauza intemperiilor atmosferice culese in aterizare. Imi place sa cred ca ma pot dezintegra in orice clipa intr-o forma de energie pura si pot colinda in continuare lumea, continuandu-mi existenta umila. Fac vraji, imi folosesc puterile magice asupra universului pentru a face vraji mie, vrajindu-ma sa cred ca e o lume frumoasa si pe alocuri chiar fantastica. E un fel de autohipnoza. E un fel de autosugestie. E un fel de a continua viata si a trai in continuare intr-o dulce inconstienta. E un fel de a-mi prelungi copilaria. Copilarie pe care sunt convins ca o voi trai inca mult si bine, intr-o forma oarecum adulta. Adevarul e undeva la mijloc. Adevarul e putred ca un mar cu mai multi viermi decat intestinele lui Fry dupa sendvisul ala stricat. As vrea si eu viermi d-aia intestinali ca-n Futurama, sa ma faca mai destept, mai sanatos, mai voios si mai eficient in ceea ce fac. As vrea si eu sa fiu mare si responsabil, si-n acelasi timp ce pofta am de o vacanta in care mintea sa intre in repaos total. Sa nu ma mai gandesc la ce fac, la cum ma comport si la ce zic. Am nevoie probabil de o vacanta intre 4 pereti pufosi si doua plansee si mai pufoase. Cu pufosimea impotriva degradarilor de impact bineinteles.

Dorinta

2011-12-11T23:11:00.001+02:00

Mirosul tau ma imbie
Amorului betie
Ia-ma si imbata-ma
Du-ma sus pe munte
Escaladeaza-mi crestele
Descopera-mi secretele
Sa se sperie ielele
Sa-ti simt formele
Sa-ti ating placerile
Sa-ti simt inima ce bate
Din ale mele gheare se zbate
Sa fuga si sa scape
De placerile-i oarbe
Priveste-n ochi dorinta
Abandoneaza-ti neputinta
Pierde-ti fiinta
Descopera-ti credinta
Carnala ti-e iubirea
Precum sufletul si firea
Salbatica-n gesturi fine
Abandoneaza-te in sine
Descopera ce te acopera
Voalul tau de efemera
Lasa-ti hainele sa cada
Lasa-ti pielea sa se vada
Sa te vad sa te descopar
Cu trupul meu te acopar
Si te invalui in placere
Musca ale pacatului mere
Sa te pierzi in infinit
Sa te uiti la rasarit
Sa uiti de tine si de toate
Sa te vad zbierand in noapte
Tot mai tare si mai tare
Pana nu mai am suflare
Si cad din picioare
Epuizat oare?
Nicidecum caci nu se poate
De cum te vad cad pe spate
Ma fascinezi
Ma tachinezi
Memoria mi-o derulezi
Imi stergi mintea
Imi alungi sinea
Ma pierd in tine
Ma pierd pe mine
Tot in tine ma regasesc
Cand te vad ma indragostesc
Si cu tine vreau sa fiu
Pentru tine scriu
Si vreau sa stii ca te doresc
Mai tare decat ma vaicaresc
In mod public te doresc
Te vreau nu ma opresc
Sa-ti simt parfumul fin
Cand coapsele iti ling...

Oda

2011-12-05T16:54:00.001+02:00

Oda tie murgule albastru!

Sufletu-ti pur si mandru-ti pistonul

Balaurul tandru

Cu sangele nul

Si traditia-n coada

Strasnica spada

A curajului nebun

Mintea stoarsa de fum

De jale si de dor

Veninu-ti dobor

Din cale pe sus

De unde-ai ajuns

De unde-ai plecat

Mioveniul natal

Capul-l plec la al tau sfat

Festin deloc vizual

Mai mult carnal

Cu patos anormal

Ca un mester zidar

Tropaind in zadar

Fulgerul mi-aduci in dar

In deriva-ti bate un far

Precum viitoru-ti nesigur

Asa si calea-ti asigur

Cu RCA-ul din dotare

Infrunti orice-ti este in zare.

Slava tie ca existi!

Ca respiri si ca te misti!

Ca ne ajuti

Si ne slujesti

Cu drag totul infrunti

Ca un armasar metalizat

De-un albastru nestemat

De peste ceruri adunat

Si pe sosea aruncat!

Cu dedicatie loganului 1.6 MPI B 54 MRV.

Strabi, inceputurile

2011-12-03T11:16:00.001+02:00

Era o noapte frumoasa de primavara. Aerul era suficient de rece incat sa-mi raceasca fara probleme chiuloasa fierbinte. Pe piatra cubica alunecam frumos, era putin ud, eu aveam rotile un pic tocite, ce sa mai? Era o noapte numai buna de invartit in cercuri fara sens, starnind rasete si veselie printre oameni. Ne-am invartit in seara aia o gramada, cred ca peste o ora, ma tineam minunat pe doua roti, scrasnind din toate balamalele de parca n-ar mai fi fost o alta zi in care sa fiu asa de viu. Ma simteam minunat patinand cand deodata am simtit ca zbor... Timpul se incetinise, si vedeam cu incetinitorul cum rezervorul mi se inverseaza...Benzina nu-mi mai ajungea-n plamani si motorul dadea semne sa se opreasca...si atunci am simtit cum clanta atinge piatra dura si o clipa mai tarziu motorul mi s-a oprit de tot... Benzina curgea agale din carburatorul spart, farul stang imi atarna pe jos... Eram lovit, eram contorsionat, si viata mi se sfarsise...dar inainte ca ultima picatura de benzina si ulei sa-mi curga din rezervor, viata intreaga incepusem sa mi-o amintesc... Odata candva, intr-o galaxie nu foarte indepartata, intr-un orasel industrial numit Zwickau mi-am simtit prima data inima batand. Nu stiu si n-am stiut vreodata cine a pornit atunci pentru prima oara plamanii ce-mi ard benzina din vene, dar banuiesc ca era un neamt istet. Ma gandesc ca poate il chema Hans si avea o placere reala sa auda motorul in 2 timpi prinzand viata pentru prima oara, verificandu-ma in fabrica sa-si dea seama daca pornesc bine si sunt in norma. Si o Doamne in ce norma eram! As fi mers atunci fara intrerupere, cu cei doi cilindrii pompand veseli benzina subventionata, vrand sa vad toate autostrazile si drumurile care au existat vreodata! Tin si acum minte cat de bucuros am fost cand am fost adoptat prima data. O doamna trecuta de prima tinerete isi cauta un vehicul mic si fasnet de oras. Sotul ei, industrias instarit nu avea probleme cu banii, si ii oferise o suma generoasa sotiei sa-si ia ce automobil ar fi vrut ea. Ar fi putut sa-si ia orice Mercedes, dar ea m-a vrut pe mine. Ii placea ca sunt mic si manevrabil, si am motorul numai bun de apasat la fund si speriat vecinii noaptea cand venea de la noptile de bingo cu prietenele din inalta societate. Si recunosc ca-mi placea teribil. Nu ma menaja deloc, cum pleca sotul de dimineata la fabrica, ea sarea in mine si ma ambala puternic, sa-mi incalzeasca plamanii bine de tot inainte de o plimbare frumoasa pe strazile din Berlin. Avea grija de mine ca si cand mi-ar fi fost mama. Ma spala, ma alinta si ma manevra cu grija, dar categoric si ferm, ca nu cumva sa-i ies din traictoria pe care si-o dorea. Ma tineam de curbe de parca fiecare minut ar fi fost intr-o cursa in coasta contra-cronometru, si doamna draga ma ambala sa fie sigura ca motorul merge la capacitate maxima. Aveam doi frati mai mari. Ambii erau de vita nobila, Mercedesuri originale, facute dupa ultimele standarde in siguranta si lux. Ma priveau de sus de multe ori, dar in acelasi timp nu erau snobi, ma priveau ca pe fratiorul lor mai mic si mai neexperimentat. M-au invatat cum sa dau cu spatele fara sa lovesc nimic, si cum sa plec de pe loc cu frana de mana trasa. Gobbel, un W123 din 1977 (cu cam 2 ani mai mare ca mine), ma lua tot timpul la vorbe cu talc, incercand sa ma invete ce l-au invatat si pe el in fabrica despre cum sa fii un automobil, si nu doar o masina. Imi zicea deseori "Ai grija intotdeauna pentru ceilalti, nu esti singur pe lume!". Cand imi zicea asta eu deobicei ma jucam si nu-l bagam in seama, ce sa stie el? E doar cu doi ani mai mare! Sigur eu am o viziune cel putin la fel de buna asupra vietii! Dar el nu-mi zicea degeaba... stia de la fratele lui mai mare, Otto, un W114 care a vazut mult mai multe accidente la viata lui... Ultimul accident il lasase de tot in garaj. Nu mai vroia sa iasa sa faca nimic. Statea acolo si medita. As fi vrut sa ma joc si cu el mai des, dar nu mai avea dispozitia de joaca. Din cand in cand, atunci cand eram langa garaj, mai deschidea usa si ne mai claxona si el un pic sa ne zica sa o lasam mai moale ca poate facem ceva rau, dar mai mult nu. Imi parea rau, parea sa fi avut nevoie de un prieten, dar cat timp nu vroia sa zica nimic, eu ce sa-i fac? Viata e tare frumoasa cand esti mic si n-ai nicio grija. Doamna draga ce ma conducea, Angela o chema, un nume pretios pentru o doamna in adevaratul sens al cuvantului deseori se tachina cu sotul ei ca intr-o cursa intre mine si Otto la viteza in coasta as fi castigat lasand totul in urma intr-o dara mare si groasa de fum. Otto bineinteles protesta si radea copios "Cum? Tu, cu motorasul tau de jucarie sa castigi? Fii serios Strabi, ca habar nu ai cu ce te joci!". Strabi, ce ciudat suna acum ca ma gandesc. Mi se trage de la farul din stanga, care niciodata n-a stat chiar bine la locul lui. Cred ca era un rebut de plastic, ca nu se potrivea neam, si ma facea sa arat ciudat, dar cumva asta starnea rasetele tuturor. Cand m-a luat Angela de la fabrica niste copii care jucau fotbal m-au alintat asa. Si culmea, mi-a placut. Mi se pare ca au zis-o cu drag, desi poate era cu rautate. Mie-mi placea, ma facea sa par mai special. Si pana la urma, sunt special! Imi placea cu Angela sa ma plimb. Imi arata mereu drumuri noi. Nu stiu cu ce se ocupa, cred ca era un fel de casnica, dar o casnica pusa pe drumuri multe... Si multe drumuri urma sa vad! (Va urma)

Pinguinii travestiti

2011-12-02T11:45:00.001+02:00

O specie relativ noua, acestia orbecaie in intuneric mai ceva ca licuricii in borcanele bunicii, borcane ce odata erau bogate in gemurii si alte genocide aplicate fara mila fructelor nevinovate. Deseori mi-a trecut prin cap, ca glontul in viteza sunetului din teava lunetistului de serviciu, ca poate si legumele, fructele, plantele si orice alt obiect inconjurator are un suflet. O gandire la un nivel frumos personificat disneyan. Intre timp mi-a mai venit mintea inapoi si am realizat ca nu, obiectele nu prea au suflet. Nu prea pentru ca poate plantele au, ca reactioneaza la muzica, la vorbe bune sau la schimbari de dispozitie subite. Insa betonul sigur nu are suflet. El este intangibil. Cand lucreaza, lucreaza, cand se rupe, se rupe. Nu are variatii de dispozitie, nu cunoaste frica sau mila, si asculta orbeste de majoritatea legilor lui Murphy. Ideea care se vrea transmisa la aceasta ora din patul asta, din tastatura asta si prin conexiunea asta este stranie. Mi s-a reliefat in ultima perioada ca scriu preponderent cand ma apasa o neliniste, o tristete, o suferinta de vreo natura sau alta, o forta concentrata in nodul capului, sau orice alta nicovala psihologica sau metafizica ce exercita atentie asupra scalpului meu. Tind sa neg vehement ca asa este, dar voi recunoaste ca asa este. Este un fel de supapa de siguranta, o cale de omagiere intr-un fel a neuronilor raniti care mor la datorie pe mesele spitalului alimentat de razboiul etern impotriva timpului si grijilor cotidiene. Si cateodata functioneaza. Se ordoneaza frumos trupele si se duc marsaluind pe calea linistii interioare suficient sa adorm impacat cu mine insumi. Alteori nu functioneaza, si doar se invrajbesc unul pe celalalt pornind dispute interioare si uitand cine e inamicul cu adevarat. Dar cine e inamicul? Grijile, stresul cotidian, factori externi? Cum sunt externi daca ei tot de mine sunt procesati. Eu sunt inamicul. Sunt inamicul si eroul. Cu mine incepe lumea mea, si cu mine se termina. Timpul doar are grija sa fie spectatorul la acest spectacol al vietii.... Dar revenind la pinguini, imi sunt dragi. Sunt ca niste pasari la costum care infrunta frigul vehement si stoic. Meh, iar durerea de cap mi-a invins mintea si prostiile se revarsa libere. Maine poimaine ma invadeaza spiridusii cu sabii ninja gata sa-mi ameninte ratonul cu masina de spalat. Si atunci o sa vada ca eu m-am pregatit pentru ei. Mi-am luat butoi de spanac direct din gradina crocodilului roz. Ha!

Amurgul imperial, partea a cinspea

2011-11-20T21:40:00.001+02:00

Am reusit sa vad ultimul film din seria Amurg. Mai pe englezisme Twilight New Breaking Dawn of the Daybreakers of Chaos etc. Si n-a fost chiar oribil de rau. Da, a fost rau, dar nu chiar la nivelul de sa ma sinucid cu popcornul de rau. Insa as avea niste mici sugestii pentru Breaking Dawn sau cum se cheama. Sugestii asa, sa-l faca dintr-un film nu chiar extraordinar de dubios. Urmatoarele mici schimbari sau adaugiri cred ca ar fi facut filmul mai bun : 1) As fi inlocuit-o pe Bella Femella sau cum o cheama cu Steven Seagal. Au cam acelasi talent actoricesc si cam aceeasi capacitate de a arata emotiile. Ar fi fost chiar mai echilibrat si din punct de vedere sentimental pentru Mr Sparkling, care clar vroia sa fie femeia din relatie. De asemenea ar fi generat un impact mai realist pentru momentul cand este insarcinat si ingandurat. 2) As fi sugerat lui Mr Sparkly sa nu muste de gat violatori si criminali, intrucat i-ar fi putut face nemuritori, si atunci chiar ca s-ar fi dus naibii treaba si ritmul crimelor, ca un om care are deja pofta de a ucide n-ar fi fost chiar de oprit odata ce nu mai poate muri natural. 3) As fi plafonat scenele cu Bella gandindu-se la viitor, trecut sau in general nimic cred, si le-as fi inlocuit cu o scena cu NYAN cat, mult mai satisfacatoare si mai draguta din toate punctele de vedere. 4) Copilul sper din toata inima sa fi fost Blade, si sa iasa brusc din pantec sfartecand vampiri si catelusi fara noima sau discriminare. Si fiind Blade ar fi starnit controverse privind originea celui care i-a fost tata, distrugand imaginea de amorezat incompatibil cu societatea moderna a tanarului Cullen. 5) Mi se pare nedrepta lupta intre vampiri si varcolaci. Unii au super-viteza, traiesc la nesfarsit, au putere iesita din comun, pot zbura de-a dreptul, si ceilalti se pot scarpina si pot capata purici. E un pic neechilibrata lupta. As fi adaugat niste puteri supranaturale de partea varcolacilor. Gen sa scuipe o combinatie de flacari, tamaie si usturoi. De asemenea le-as fi dat si abilitatea de a se teleporta. 6) Considerand punctul 1), as fi dorit sa vad pe Cullen si Iacob inlocuiti cu gagici. Gagici misto eventual. Desi una ar fi fost nemuritoare si rece si pudica si cealalta o catea (ad-literam), dar macar poate asa ar fi avut si filmul o prezenta feminina mai simpatica. 7) Mi-as fi dorit un rol mai extins pentru Alice. Cred ca era cea mai simpatica si mai draguta fata din tot filmul. De departe. Cam fura scena in care aparea. Sau doar am eu o slabiciune pentru telepatele cu puteri supranaturale multiple tunse scurt. 8) Mi-as fi dorit sa vad niste violenta mai violenta, maxilare de varcolaci zburand, capete de vampiri strivite sub coltii susnumitilor, si altele si altele. Si-ar fi pierdut poate un pic din hazul amorezat, dar si acolo as fi avut niste sugestii mai explicite...Ceea ce ma face sa ma gandesc, cum exact functiona sexual Cullen fara sange si inima care sa-l pompeze? De asemenea, doar mie mi s-a parut ca 'veninul' domnului semana cu alta substanta? 9) Eu as fi dat alte masini vampirilor. Adica Volvo se vrea masina serioasa, de familisti, de oameni pentru care e importanta viata, pentru care siguranta e pe primul plan. In film insa, Volvo reprezinta vampirii, aia care vaneaza oameni, le beau sangele si isi fac de cap cu omenirea. Nu inteleg insa nici atasamentul absolut inexistent al acestor vampiri fata de masini, niciodata nu apare aceeasi masina in mai mult de un film. Masina si filmul. Eu as fi recomandat sa foloseasca o masina care sa simbolizeze mai bine stilul lor de viata si mentalitatea. Respectiv niste Hummere. Pe principiul "batem tot ne doare-n cot". 10) Dupa indelungi ganduri am aflat de unde scoteau bani sa traiasca vampirii astia. Respectiv din premonitiile lui Alice care probabil ghiceste in cafea la oameni, in palma, targuri diverse, si bineinteles pariuri sportive si loterii. Dar per total n-a fost chiar asa de rau. Sugestii bonus ar fi fost aparitia unui Predator cand erau in luna de miere, eventual Cullen sa-si demonstreze barbatia aducand masca lui. Sau invers. Sau si mai misto ar fi fost sa fie Arnold in rolul lui Jacob, strigand din cand in cand "RUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUN, GOOOOOOOOOOOOOOOO, GET TO THE CULLEN!"

Timpul ne joaca pe degetele de la picioare

2011-11-16T22:08:00.001+02:00

N-am timp sa respir. Asa-mi spunea tata des intr-o vreme. Erau vremuri mai bune, inaintea crizei, cand facea proiecte de autorizatie cu droaia si nemiluita, lucrand de dimineata devreme (mult mai devreme decat puteam eu sa cred ca pot sa fiu treaz si functional la un birou) si pana noaptea tarziu hat, cand adormea prabusit pe fotoliu uitandu-se la un film tampit cu Arnold... Credeam ca n-o sa fiu niciodata in stare sa zic "n-am avut timp", sau "n-am timp acum, ma ocup de asta mai tarziu"... Credeam ca acestea sunt doar expresii care n-au niciun sens tinand cont de ideea ca daca ceva este important, timpul se face. Ei bine timpul nu se face, timpul se scurge, si cateodata al naibii de rapid. Tin minte ca am vazut recent o emisiune la discovery narata de Morgan Freeman care enunta cum daca faci cine stie ce suma de ecuatii de spatiu si timp poti la un moment dat elimina timpul. Asta e cel mai bun exemplu ca de fapt timpul nu exista. Nu avem timp pentru ca el nu exista. Nu ne putem face timp pentru ca nu putem transforma ceva in timp, generandu-l, intrucat am strica ecuatia domnului Freeman si am introduce timpul care de fapt nu exista si am da peste cap legile spatiului si probabil s-ar sfarsi existenta. Dar asta intr-o buna zi, nu neaparat acum. Si asta ma face sa ma intreb, daca timpul nu exista, noi n-avem timp, cum de putem pierde timp? La scoala, la un suc, la o plimbare, la un televizor urmarind o emisiune despre cum nu exista timp narata de Morgan Freeman susnumit si aparent o entitate divina de o seama cu creatorii biblici, peste tot pierdem timp. Sau cel putin asa ni se spune, asa spunem si noi, si uite asa il ratacim pe drum de parca ar fi o hartiuta care o pierzi si o regasesti prin buzunarele pantalonilor pe care ii uitasei intr-un colt de dulap. Deci avem timp? Timpul clar trece pe langa noi. Chiar si in timp ce scriu aceasta plasmuire fantastica, s-a mai dus o bucata din timpul care-l am in aceasta existenta. Suntem intr-o continua cursa contra-cronometru si fiecare clipa si secunda conteaza. Asa ca de ce pierdem timp? De ce ne obosim cu ce nu merita sau ce nu are sens? De ce stam cu orele pe 9gag sa vedem cum evolueaza umorul in prezenta internetului omnipotent si omniprezent? De ce ne uitam pe emag la telefoane si laptopuri care nu ni le permitem sau daca ni le-am permite ne-am dat seama ca de fapt nu sunt relevante pentru evolutia noastra profesionala sau personala? De ce scriem prostii in loc sa dormim si sa salvam timp sub forma de odihna pentru ca maine sa dam randament mai bun si sa scapam mai putine detalii din vedere? De ce, de ce, de ce? Pentru ca suntem stresati? Pentru ca ne place sa ne dorim si sa avem vise? Pentru ca ne place sa radem si sa ne destindem? Pentru ca poate un zambet ne poate salva existenta facandu-ne poate un pic mai fericiti si pe termen lung mai sanatosi? Pentru ca nu mai avem rabdare sa facem la proiectele de scoala care maine trebuie verificate pe note si nu ne dam seama daca ar fi fost mai bine sa calculam si lungimile de flambaj ale stalpilor cadrelor multietajate? Pentru ca nu avem alte motive reale decat cele care le putem da ca intrebari retorice? Unde se termina sirul asta de intrebari ce nu au niciun sens? Unde capat si eu sensul mult dorit? Exista un magazin de sens? Unde-mi indrept existenta? Am ajuns la trista concluzie ca poate asta-i de fapt dovada maturizarii, niste griji in plus si grija zilei de maine, poimaine, si viitorul imediat apropiat. Dupa cum zicea si o prietena, mentalitatea de moment este mai mult decat oricand prezenta. Eu incerc sa gandesc pe termen lung. Chiar incerc. Ma stradui sa fac niste socoteli si niste planuri pentru termene mai indepartate. Mai ieri incepusem sa fac niste fise de calcul pentru dobanzile practicate de bancile locale pentru depozitele la termen. Ma gandesc sa economisesc, sa fiu baiat destept si intelept, sa gandesc in viitor, si sa nu-mi fac griji constant pentru ziua de maine. Dar partea financiara e una, partea care ma intriga pe mine este planul de viitor. Cum sa pun la copt in cuptorul prevederii un plan de viitor bun? Cate variabile sa iau in calcul? Daca maine izbucneste un razboi din cauza prabusirii zonei euro pentru ca s-au gandit mai bine mai marii lumii sa lase o tara de izbeliste? Daca poimaine aflam ca viata asa cum o stim noi s-ar putea extinde la nesfarsit printr-o mutatie genetica ce se poate aplica la scara mondiala sub forma de vaccin si vom trai vesnic de acum inainte? Daca ajungem ca in filmul cu Timberlake si brusc intreaga economie devine timp? Daca raspoimaine aflu ca de fapt intreaga mea viata se rezuma la a face naveta intre birou, scoala si pat? Sper sa nu aflu asta, si sper ca viata tine mai mult de tinut persoane dragi in brate, si un zambet duios cand te astepti mai putin care sa-ti lumineze intreaga zi si intreaga noapte de vise. Sper sa visez frumos si sa ma trezesc cu mintea mai intreaga...