Din lumea mea

Saved on the Edge: The Unlucky Pup Who Became a Princess

2025-08-10T10:57:00.009+02:00

The story of a pup who stole hearts and ruled them all.

It all began in 2011. A 7-month-old puppy who, unfortunately, ended up in the care of some Roma people living near our house. I say "unfortunately" because they seemed to pay little attention to the safety of their puppy, whom I often saw wandering freely, following in their footsteps—constantly weaving through people, cyclists, and cars. Her cuteness caught my eye; she resembled a small Corgi, agile and eager for adventure. At that time, I had no idea that soon, this little one would come into my care. I had grown fond of her from a distance, but I also felt pity for her because she wasn’t being protected at all. I believe my intuition was sending me signals about what was to come.

Unfolding

I discovered that the puppy's name was Nera. In May or June of 2011, less than a year after my husband’s brain surgery—which changed the course of our lives—the puppy’s family approached me. They asked if I could take her into our shelter. They faced pressure from a neighbour, a local councilman, who was annoyed by the puppy’s barking. "Even the police warned us," they explained. Unfortunately, the shelter's situation was unfavourable for taking in new cases, as the property owners had begun their reprisals—coercive measures intended to force us to move. As a result, I had to refuse to take the puppy in.

A month later, they contacted me again to inform me that Nera, who had gone missing two days earlier, had returned home, dragging her hind legs. They reached out to me at a time when I was still struggling to recover emotionally from two previous cases involving dogs that had been hit by cars. Despite our best efforts and those of the vets, neither had survived. With those images still fresh in my mind and my heart heavy with grief, the news about the neighbour’s puppy struck me like a sledgehammer. My mind quickly imagined a similar scenario, and a painful lump formed in my throat. No matter how much I swallowed, it wouldn’t go away. I realised I couldn’t escape the shock of seeing the puppy who had captured my heart from afar. Her owners were unsure of what to do and had no money for a vet. They turned to me as their only hope—not necessarily for her survival, but to be relieved of the burden she had become.

On the way to their one-room house, which sheltered four people and a dog, the lump in my throat settled in my stomach, and my legs grew weaker with every step. The moment I saw her, I immediately understood she had been hit by a car. Her spine was curved from the middle, forming a sort of lump. Her once-springy walk had turned into a drag, her hind legs limp beneath her. She was covered in wounds, yet she didn’t seem to be in pain—because she could no longer feel anything from the waist down. The family kept lamenting, “What are we going to do with her now? Take her, we don’t need her anymore!”

When I encounter such attitudes, I lose all sense of tact and explode. My emotions surge in a wave of anger and frustration. That’s what happened then as well. I scolded the woman of the house harshly, and her growing astonishment was evident in her widening eyes. However, she didn’t say a word. I think she realised it was safer to let me vent. As my anger subsided, it turned into tears—a vulnerability I’ve never learned to control, especially when it comes to animals or children.

The path to rescue

After several examinations and visits to three different vets, the result was the same: her spine was broken and her spinal cord severed. One vertebra was shattered into splinters. A spinal operation would have been too risky because of the post-operative infection risk.

In 2011, paralysed dogs weren't being saved. At that time, veterinarians often recommended euthanasia to relieve what they viewed as a life without comfort and filled with potential complications. I will never forget how my mind struggled to reconcile the medical recommendation (which was logical) with my emotional attachment to the puppy at the beginning of her life. I understood that the vets’ position was based purely on realism. To me, little Nera wasn’t just another case. She had made her way into my subconscious and my heart with each pass by our gate, each wag of her playful tail, and each bark that celebrated her joy for life. How could I take that happiness away from her? I looked at her closely. She was very calm, patiently awaiting her verdict. But in her eyes, I saw a strong desire to continue her journey in this world. She was eager to keep exploring and to discover more of what she had only just begun to “taste” by following her people's footsteps. This was reminiscent of what had happened when they went to the city festival, where she got lost in the crowd and was then struck by a car.

Who would have thought she’d find her way back alone? Armed with determination and intelligence, she managed to crawl on two legs a distance equivalent to five bus stops. Even if, in people’s eyes, she had become a handicapped dog, she was oblivious to that. All she felt was a massive appetite for life—and food.

Inside me, anger smouldered toward the people who had so easily gotten rid of their pet-turned-burden, despite being entirely responsible for her condition. Did they learn anything from this episode? Sometime later, they got another puppy, and I was the one who had to “resolve” that situation too, after another neighbour nearly killed her.

When I find myself in extreme situations where I have to repair the irresponsible actions of others, I often feel like running away from it all. In this case, I anticipated how things would unfold and was fully aware that the decision I was making would impact me and my whole family. However, I also recognised that, in that moment, I was the puppy’s only chance at life. There was no other solution! The shelter was not equipped to handle a dog with special needs, and we wouldn’t have been able to care for her there. So, I took her home, knowing I was signing away my household peace.

A New Beginning – Sasha

From the moment I took her in, I knew her life would change for the better, despite the price I would pay. Along with this new chapter, I decided to change her name. I wanted something with international appeal that would open better opportunities for her in a civilised world. I knew a miracle was needed, but I didn’t lose hope. Thus, Nera became Sasha.

This marked the beginning of my research journey into the care of paralysed dogs. I must admit, I was afraid at first. I had no experience whatsoever, and there were no sources of information available in my area, as cases like Sasha’s were quite rare at the time. Without accessible resources, many paralysed dogs were not kept alive.

In Sasha’s case, as well as in many others that followed, information and support came from international rescuers on Facebook. After I started sharing her story, I connected with several individuals who had extensive experience caring for special needs animals. They were incredibly open and helpful. Through Facebook, I also found organisations that specialise in such cases. A British NGO put me in touch with a gentleman who offered to create a special wheelchair for Sasha to help her move. However, I was informed that she would not be able to use the wheelchair until the formation of callus between the vertebrae stabilised her spine. Additionally, we had to wait until her bone growth had ceased, as she was still a puppy.

I received many tips on how to protect Sasha's paralysed paws, which were prone to injuries and sensitive to cold. I also learned about her predisposition to colds, especially urinary infections. She could only urinate with assistance through manual expression of her bladder, which made it a constant concern to keep her safe from potential dangers. Despite these real challenges, Sasha continued to approach life with enthusiasm and an adventurous spirit. Her puppy's energy filled our home, but it also stressed out our other dogs. She was as active as all five of them combined. Sasha would chase them around the house, bark at them, and leap around like a bunny, only to eventually collapse from exhaustion. She could fall asleep in almost any position for a few minutes before waking up and starting all over again.

The Search for the Right Adopter

As much as I loved her, I knew that the help I could provide was limited. In addition to caring for her, I was managing a shelter with 300 dogs, supporting my husband, who has disabilities, and trying to accommodate his grandmother, who looked at Sasha oddly. On top of that, I was neglecting five other dogs because Sasha was becoming increasingly demanding.

At first, my husband rejected Sasha, which caused me quite a headache. I had assumed that because he had experienced something similar—being paralysed after brain surgery—he would feel sympathy for her as a fellow disabled person. However, the reality was quite the opposite; he was deeply affected by her condition. He told me he couldn’t bear to see her crawling. He tried to avoid looking at her, and whenever he did, he would start to cry. I realise now that at that time, he had not yet regained his emotional balance due to his own newly acquired disability. Over time, with the help of physiotherapy, he regained mobility in his legs, although he was left with paralysis in his right arm. This improvement also helped to strengthen his self-confidence.

I began sharing Sasha’s case on Facebook, hoping that someone with experience in caring for paralysed dogs might offer to adopt her. At that time, Facebook had a much more positive atmosphere; people were more helpful, and there was less negativity. Fortunately, an animal lover from Scotland named Gail reached out to us. She had three dogs, one of which, a female named Lucy, had neurological issues that made mobility difficult. Gail had to wheel Lucy in a wheelchair. Sasha caught Gail's attention because, as she mentioned, Sasha resembled her dog during her early days. After several exchanges of messages where we opened up to each other, Gail decided to adopt Sasha, referring to her as “the smaller version of Lucy.”

Preparations

The entire adoption process took several months. In total, more than six months passed from the time Sasha came to my home until she left for the UK. When Gail entered the picture, I felt more hopeful that things would improve—for everyone, not just for Sasha. I had gone through a very demanding period, and honestly, I don't know how I managed to cope. During that same time, someone left five newborn puppies at my gate in a bag, which led to sleepless nights and even more stress. Additionally, I had Ochișor, also known as Osho, placed "on hold" at a local driving school's yard. I was responsible for visiting and feeding him daily. Each time, I walked the entire way from home to the driving school, carrying Sasha in a bag on my shoulder because she wouldn’t stay home without me.

Gail's arrival was truly a blessing. Not only did she provide reassurance by planning for Sasha, but she also checked on the puppy daily. She sent packages filled with treats, clothes, toys, and even money for diapers. It's important to note that Gail wasn't wealthy. She was a young woman who had retired due to illness and lived with her mother and their pets. However, she was incredibly dedicated and skilled at caring for disabled animals. Over time, she had specialised in looking after paralysed dogs and cats. What more could I have wished for, Sasha?

I can only express my deepest gratitude to the "light weavers" who made our connection possible. Gail, who is Scottish, became "Mama Gail" in our family, but for Sasha, she was truly a guardian angel in human form—nothing could be more humane!

Sasha – The Wild Child of the Family

Sasha was unlike any of our other dogs. Perhaps she shared a bit of stubbornness with the dachshunds, but she surpassed them in that regard. We often referred to her as the "remote-controlled dog" or "Duracell" because of her boundless energy. She was possessive, noisy, jumpy, and incredibly greedy. Initially, she took over Lucy’s little bed, which belonged to our ten-year-old dachshund. However, after a while, she noticed that Lucy and Freddy, our other dachshund, were receiving more attention simply because they were allowed to sleep in bed with us.

Every day, bit by bit, like a form of Chinese water torture, she insisted on getting into bed. Honestly, I eventually gave in, hoping to secure a few more hours of sleep and enjoy quieter mornings. If I didn’t, she would wake us up starting at 5 a.m. Our daily routine would begin with a diaper change, followed by playtime and finding activities to keep her calm.

As time went on, it became clear that Sasha was growing and keenly observing the dynamics of our household. For every newcomer, the other dogs acted as teachers and role models. Each dog adapted to the established rules based on their unique personality. And Sasha? She was truly one of a kind! From her health condition to her ADHD-like personality, there was no one else quite like her.

When we left home, she suffered from separation anxiety. The result was destruction. She chewed on doors and armchairs, and pulled down curtains. Due to her agitation, she lost her diaper, and when we returned home, unpleasant surprises were waiting for me.

Our Home Still Bears Sasha’s Traces

I had reached a point of despair because I didn’t know how to handle Sasha's temper tantrums. Relief came from a friend, Irina, a volunteer at our association, who had the brilliant idea of getting Sasha a travel crate. This turned out to be a lifesaver! Whenever I had to leave home, I would lock her in the crate, but not before filling her Kong toy with treats sent by Mama Gail.

Sasha, like many dogs from disadvantaged backgrounds, had never experienced affection. When she finally felt the gentle touch of a human hand, she would freeze with pleasure, as if she had transformed into a different dog. She wouldn’t even breathe, thoroughly soaking up every stroke. She eagerly anticipated the evenings, when she could crawl into bed and remain calm throughout the night without waking us. There were no more diaper accidents either, as she was so relaxed—from the pleasure of it all!

Our old dachshund, Lucy, had to make sacrifices for Sasha's happiness. Sasha took over Lucy's spot in our bed and also claimed Lucy's bed on the floor. However, Lucy was never a demanding dog. She understood that this was a temporary situation and that we all needed to adapt to Sasha.

The Dynamics of Her Relationship with Our Other Dogs

Among all the dogs in our home, Sasha was most attached to Bulita. Although Bulita was the largest and most respected dog, Sasha was not intimidated by his status. In fact, despite the size difference—he looked like a hippo next to her—Sasha boldly made the first move toward him.

At first, I was a bit worried about this unusual relationship. I feared she might get hurt, as Bulita had a rougher nature. However, Bulita understood that the little one needed protection. In their dynamic, Sasha often took the lead, playfully teasing Bulita and insisting, “Don’t worry about me; I’m not made of glass!” She would tug at him—his collar, neck, or tail—to provoke him.

Yet, Bulita remained a true gentleman, patiently enduring Sasha’s antics like a wise older brother. Despite their rough play, they also shared tender moments that are rarely seen between animals, reminiscent of the affection displayed by our dachshunds, Freddy and Lucy.

To ensure she had everyone's support, Sasha eventually tried to get closer to Zguby, another dog in the family with a fiery personality. Until then, Zguby had kept her distance from the newcomer, but seeing how much fun Sasha was having with Buliță, she wanted to join in the play. However, Zguby was proud and wouldn’t allow her pride to be hurt. The only type of play she accepted was tugging on toys—she would pull on one end while Sasha tugged on the other. Zguby's growing enthusiasm was expressed through sharp barks that matched her spirited nature. At that age, when Sasha was absorbing all the behaviours around her, she began to imitate Zguby's bark. At the time, we didn’t realise that this bark would become her distinctive “signature,” which she would use on every occasion, even in her adoptive country.

With the fifth dog, Pătrunjel (Parsley), Sasha’s relationship was less successful. He always seemed like an outsider and struggled to find his place in our large family. Eventually, I decided to give him to a neighbour's daughter, where he lived happily as the only dog for the rest of his life. Before that, Sasha, in her reckless courage, attempted to approach our family's grumpy dog but received a warning bite. After that incident, she no longer liked Pătrunjel. Whenever he came into our room, she chased him away with a fierce bark. Their relationship essentially boiled down to that, leading to the saying: Love that is forced doesn't work in any kingdom!

Farewell

Sasha departed for Scotland on January 15, 2012, aboard a special transport minibus travelling the Romania-UK route. Every dog on that bus had drawn a lucky ticket to a better life.

Sasha’s departure left us with a bittersweet feeling. After she had deeply entered our hearts and firmly settled into our home and family, it was difficult to let her go, even though we knew it was for her good. I left her little blanket and toys in the crate in the van so she would have familiar scents around her amid that big unknown. Her eyes reflected excitement for the new adventure she was embarking on, but also confusion. At times, she looked at the unfamiliar dogs around her and then back at me, as if asking, “Mom, what’s happening? You’re not abandoning me, are you?” I spoke to her, assuring her that everything was for her benefit. I don’t know how much she understood, but something in the tone of my voice must have gotten through. Strangely, she didn’t bark at all, which was quite a contrast to her usual noisy personality. That’s when I realised she was caught in a whirlwind of chaotic emotions she was trying to make sense of, holding onto my gaze. Inside, I felt something breaking, but I tried to project an encouraging optimism on the outside. It was very hard, but it was all worth it!

Conclusion

Sasha lived a long and fulfilling life, exceeding veterinarians’ expectations, thanks to Mama Gail’s expertise. Her adventures captivated many and were regularly featured on the dedicated Facebook page, "Rina and Sasha: The Dynamic Wheeled Duo," where Gail shared updates on Sasha’s journey. Over the years, Sasha transformed from a rebellious teenager to a demanding adult and finally to a picky senior. Her intense and often "demanding" personality earned her the nickname "The Princess," and humans became her devoted servants.

You will not be forgotten! You will always be in our hearts. 💞

Tocmai când mi-am făcut promisiunea „până aici! ...

2025-07-29T20:29:00.014+02:00

Salvarea animalelor străzii, făcută un timp îndelungat, începe să devină consumatoare. De mijloace bănești, timp și sănătate. E important să știi să spui stop, înainte de a sfârși mistuit.

Tocmai ce apucasem să-mi fac, mie însămi, promisiunea de a mă opri, când a apărut el.

La poarta noastră, apoi „defilând” de-a lungul gardului nostru. Un cățelandru de aproximativ 6-7 luni, cu o blană de un negru-lucios și aspect de ciobănesc alsacian. Prietenos, dar prudent. Încă nu știa de ce-s în stare oamenii. Se lipise de o vecină cu probleme psihice și multe pisici. „Cârligul” din relația lor era clasicul parizer, pe care îl cumpăra zilnic pentru pisicile ei. Atunci, dar și acum. Pe atunci avea și o cățelușă din rasa Bichon. Acum n-o mai are.

După primele interacțiuni cu vecina „iubitoare-de-animale”, cățelul și-a făcut obiceiul de a o vizita dis de dimineața, undeva pe la ora 5, când ea avea rutina de măturat prin fața porții. (Încă o are, doar că acum începe de pe la 3). Dacă nu o găsea pe afară, o chema cu un urlet disperat. Fiind vară și geamurile larg deschise, câinii mei se alertau imediat, din casă. Am încercat să stau deoparte, adică să-mi respect promisiunea, dar insistențele cățelandrului mi-au dat de înțeles că nu avea să se dea dus din zonă. Iar urletele lui, într-o zonă în care și musca se aude, la ore când lumea de obicei doarme, plus „dialogul purtat” cu câinii mei, au devenit o sursă majoră de tensiune, vecinii nefiind niște „toleranți” cu prezența animalelor.

Habar nu am de unde apăruse în zona noastră, cert e că era „o noutate”. Peste zi însoțea un grup de copii care-și făceau veacul cu orele, uitați de părinți pe stradă și care-l transformaseră în jucăria lor. Odată situația identificată, am văzut, în perspectivă, dezvoltarea ei. Care nu avea cum să fie de bine. Am început să-l studiez, să interacționez cu el și am ajuns repede să-mi dau seama că era un cățel inteligent, dornic de a se face văzut și de a-și dovedi abilitățile.

Măsurile luate

În cazurile de genul ăsta trebuie să acționezi repede, înainte ca situația să escaladeze și să atragă atenții nedorite. Așa că, n-am mai stat pe gânduri și i-am deschis poarta, apoi ușa casei. L-am dus direct la baie și l-am îmbăiat. Fără probleme, fiind foarte ușor manevrabil. Când l-am șamponat pe spate, și-a închis ochii, semn că se relaxase cum nu apucase să o facă pe stradă. Sunt sigură că a fost primul „răsfăț” de genul acesta, din viața lui! Care l-a înmuiat și la propriu, dar și la figurat. Apoi l-am introdus găștii noastre. Din brațele mele, învelit în prosop, pentru a nu fi stresat de încercuirea a patru câini necunoscuți. Când prezentarea s-a încheiat, și-a găsit un loc pe covorașul cu gel răcoritor și nu a făcut decât să doarmă și să bea apă. Era pur și simplu epuizat! Era sfârșitul lunii august 2022 și o căldură greu de suportat.

„Botezul”

De obicei, când salvez câini, numele vin de la sine. În cazul lui, ceva m-a inspirat să-l numesc Boț. Nu mai țin minte unde-l întâlnisem printre lecturile mele, dar tare-mi plăcea cum sună. Conform DEX, Boț cu ochi = copil mic. A răspuns imediat la nume (=l-a acceptat).

Boț vorbea cu ochii. De la prima interacțiune inteligența lui nativă a ieșit la iveală. Era foarte atent în jur și aștepta să fie ghidat, să fie lucrat. Și scotea sunete pentru a-și comunica dorințele. Aveam în față un câine al cărui potențial putea fi valorificat, dacă ar fi ajuns pe mâini pricepute. Și un cățel care se cerea luat în seamă și iubit.

Educarea

La scurt timp, undeva prin septembrie, s-a ivit oportunitatea unui curs de dresaj, patru ședințe în fiecare sâmbătă, la Dog Hub, în Cluj. Metoda de lucru dezvoltată acolo pune accentul pe dog-enrichment, adică pe metode/activități menite să stimuleze mintea cățeilor și, în același timp, să-i mențină într-o formă fizică bună. La curs, Boț și-a dovedit din plin istețimea, a prins repede toate comenzile, jocurile, etc. Dresorul pur și simplu s-a îndrăgostit de el. Auzind că îl „scoteam pe piață” pentru adopție, și-a manifestat dorința de a-l adopta. Doar că, mai apoi, a gândit-o la rece și și-a dat seama că având deja o cățelușă în vârstă, Boț ar fi fost prea mult pentru ea.

instantanee desprinse din filmulețele făcute la curs

Promovarea pentru adopție

Am continuat promovarea lui pe Facebook, însă ofertele primite s-au învârtit în jurul imaginii de „câine de pază”, adică ținut în lanț, într-o curte, ori închis în pivnița unei vile noi construite, pe post de companion al copiilor familiei. Le-am respins din start, pentru că știam că nu era potrivit pentru astfel de „job-uri”. Am apelat apoi la o organizație din Uk, cu care colegele mele de asociație colaborează. M-a surprins refuzul președintei britanice de a-l promova, pe motiv că „câinii negri nu se adoptă”. Cineva m-a întrebat dacă e ăsta rasism? Nu mă gândisem niciodată la așa ceva. Însă sincer eu credeam că doar românii discriminează animalele negre, pe motiv că ar aduce ghinion. Cumva, mitul pisicii negre a trecut în mentalul colectiv și la câini. Și se pare că nu doar la noi!

Tare dezamăgită am fost de toate astea. Nimeni nu mai părea să vadă în el ceea ce văzusem eu sau ceea ce descoperise dresorul. Ceea ce era și normal pentru că nimeni nu interacționase cu el. Și a judeca un câine doar după aspect, poate fi extrem de înșelător.

Am încercat să accept că asta e situația și că n-am încotro decât să-l păstrez la noi, deși ceea ce îi puteam eu oferi era departe de ceea ce ar fi avut el nevoie pentru dezvoltarea acelui potențial nativ.

Dezvăluirea personalității

În ianuarie 2023, a urmat episodul în care l-am pierdut pe Rocky. Și cumva, Boț i-a luat locul în gașcă. Cu un temperament asemănător, prietenos și jucăuș. Dar nu atât de fricos în a părăsi casa, cum fusese Rocky. Din contră, Boț adoră excursiile, cu mașina sau pe jos, adoră să iasă din casă, să exploreze. Doar că, fiind un „câine de câini” - cum l-a descris dresorul, adică un câine care adoră să se joace cu alți câini, devine foarte reactiv (latră puternic) ori de câte ori zărește un câine pe stradă. Eu cred că de frustrare pentru că nu poate ajunge la el, să se joace. Dar e greu să explic asta oamenilor, în toiul lătrăturilor.

Pe lângă câini, Boț adoră și oamenii. De fiecare dată când îl scot la plimbare, mă trage spre oameni. Mai ales când trecem pe lângă adolescenți, mult mai deschiși la apariția unui câine, ne oprim, le explic că dorește să socializeze, iar ei acceptă interacțiunea, plini de încântare. Iar fericirea lui Boț nu cunoaște limite când primește atenție. Începe un dans din tot corpul, unduindu-se de bucurie. E ceea ce numesc eu „dansul bucuriei”. Apoi turele de „zoomies” (izbucniri de activitate frenetică în care un animal, de obicei un câine sau o pisică, aleargă de colo colo. Este extins metaforic și pentru alte forme de energie bruscă și intensă.) De-a dreptul adorabil! Dacă se întâmplă ca, pe parcursul unei ture de plimbări, să nu interacționeze cu nimeni, se plictisește și nu mai are chef de prospectat. Pentru el socializarea e încununarea ieșirii afară.

Gașca

Boț s-a împrietenit bine și cu cele două cățelușe ale noastre, dar Kelly a ajuns „jucăria” lui preferată. În încercarea de a o angaja în joacă, o trage de coadă sau de lăbuțe, chiar și de urechi. Și ea n-are încotro și trebuie să se joace cu el, deși genul ei e mult mai molcom. Nu prea știe să-l pună la punct, cum face Piky - „șefa de trib”. Chiar dacă Piky e cea mai mică din gașcă, e și cea mai aprigă și știe foarte bine să se impună (= să pună la punct).

Cu timpul, crescând, Boț s-a mai liniștit. Dar tot adoră să se joace. Și a reușit să scoată la suprafață, din Kelly, partea jucăușă, până într-acolo încât, uneori ajunge ca ea să inițieze joaca. Și să-l domine. Adică se așază pe el și-l „călărește”. Iar el o lasă încântat, căci nu este deloc un câine dominant. Nici pe departe. Este genul care se pune jos, împăciuitor.

instantanee surprinse din joaca cu Kelly

Vecinii

Urmarea mai puțin fericită a adopției lui Boț a fost relația cu vecinii. Nepricepuții-în-comportamentul-animalelor l-au etichetat ca fiind agresiv doar pentru că, atunci când îi dădeam drumul prin curte, lătra la oamenii care treceau prin fața porții. Sau la pisici. Un comportament perfect normal pentru un câine care vrea să-și arate eficiența față de proaspătul adoptator!

La culme însă m-a iritat să o aud chiar pe vecina care l-a ademenit în zonă cum decreta, într-o discuție cu „țesătoarea-de-intrigi-a-cartierului” cum că eu „l-aș fi stricat”, că vezi-doamne „înainte ar fi fost un câine foarte prietenos”. În ideea în care ea nici măcar nu-și dăduse seama dacă era mascul ori femelă, pui sau adult. Singura interacțiune a ei cu Boț s-a petrecut de la distanța unei aruncături de parizer. Însă e suficient să dai drumul unei afirmații pentru a hrăni o atitudine negativă, deja existentă și a multiplica intriga.

Când am înțeles că pur și simplu nu există cale de comunicare pentru a le explica comportamentul unui câine devenit „de casă”, față de unul „de stradă”, am început să le ignor.

Boț - câine ideal de socializare

Vara trecută am fost invitată la un liceu din Turda, pentru a le ține elevilor o prezentare pe tema „protecției animalelor”. De cum am pășit în curtea școlii, Boț a fost preluat de copii și tratat „regește”. Le-am făcut și o mică demonstrație cu cele învățate la curs, iar elevii au fost cuceriți de istețimea lui. A fost plimbat în toată curtea, a fost îmbrățișat, mângâiat, pupat, devenind rapid mascota lor. La un moment dat au ajuns să se certe între ei care să-i preia capătul lesei.

Ce să mai spun, Boț a fost în al „nouălea cer” de încântare. La fel cum este și când se opresc oameni, pe stradă, să-l mângâie și să-i vorbească.

Boț a participat și la fondarea Asociației Pro Neuro, din Turda, cât și la realizarea filmului de promovare, în Cheile Turzii, unde a interacționat cu toată lumea și a fost îmbrățișat de copii. Continuă să participe și la întâlnirile noastre, unde aduce zâmbete pe fețele tuturor.

Ce s-o mai lungesc! Boț e un câine plin de afecțiune, care nu se dă în lături de a arăta asta tuturor, aducând bună-dispoziția pe chipul oamenilor. A celor ce iubesc animalele, bineînțeles!

Tot vara trecută, alături de suratele sale de apartament, Kelly & Piky, a participat la deschiderea oficială a unui nou pet shop din oraș, Fressnapf. De atunci, de fiecare dată când trecem prin zonă, cere să le facă o vizită doamnelor de acolo, prietenele lui. Din păcate, sfârșitul lunii iulie aduce și sfârșitul scurtei prezențe, în orașul nostru, a acestui magazin. Va rămâne un gol și o mare nedumerire pentru Boț să nu mai găsească locul prietenos.

Aceasta este povestea intrării lui Boț în familia noastră. Ea nu se oprește aici. Continuă cu alte episoade aventuroase

Întâmplările publicate pe acest blog sunt personale, dar sunt concepute și cu scop educațional. Dacă te-a mișcat această poveste, fă-o să circule pentru a inspira la salvarea altor animale în nevoie.

Rocky - ultimul capitol. Finalul.

2023-02-01T13:53:00.000+01:00

La aproximativ un an distanță de la ultima postare, tot despre Rocky, s-a petrecut și ultimul capitol din viața lui, din viața noastră cu el. Nu știu, dar când e prea mult, simți că nu mai poți și că vrei o pauză. Dacă mă uit puțin înapoi, la ultimii ani, tot timpul am „bifat” câte o plecare din familia noastră, om sau câine, câine sau om, fiecare ne-au marcat. Anul trecut a culminat cu plecarea lui Zguby, urmată de operația lui Rocky. Iar în iunie ne-a părăsit mama soțului. Și te întrebi cât poate duce psihicul? Eu una simt că am nevoie de o pauză de la tot ce înseamnă boli și suferință, m-aș muta din casa asta unde am cunoscut prea mult din aceste aspecte ale vieții, m-aș îndrepta (fără să privesc înapoi) spre capitole mult mai luminoase, cu emoții și experiențe frumoase. Nu știu, poate e doar starea actuală din care aș vrea să evadez, să nu mă mai confrunt cu durerea pierderii, a despărțirii, dar asta simt.

Rocky. Unul din cei mai iubiți căței ai noștri. „Copilul meu de suflet”. Și-i spun asta pentru că, atunci când l-am găsit , eram convinsă că avea să se alăture și el șirului de adopții reușite din Uk sau Suedia, rămânând cu noi doar câteva luni de pregătire, ca un fel de „boot-camp”. Doar că, într-o zi, pe la vârsta de 6 luni, Rocky a venit după mine, în bucătărie și m-a privit într-un mod cu totul special. Iar privirea aceea nu o voi uita niciodată. Și tot privirea aceea m-a convins să-l păstrăm în familia noastră. Era ca și cum s-ar fi agățat cu toată ființa lui de mine, pătrunzând cu ochii lui mari, rotunzi și catifelați, adânc în sufletul meu. Și acolo a și rămas. A fost singurul cățel neindependent din familia noastră, care ne urmărea mereu cu privirea, plângând dacă îl lăsam acasă sau devenind extrem de anxios dacă îl scoteam din zona lui de confort. Chiar dacă avea doar 2 luni atunci când l-am găsit, abandonat pe aleea noastră, speriat și sălbăticuț, apropierea de ceilalți câini din casa noastră l-a ajuta foarte mult să se deschidă. Și să devină un exemplar mare și frumos, care impunea prin simpla sa prezență. În fața oamenilor, căci pentru căței devenea rapid prietenul de nădejde, ghidul, camaradul de joacă. Mai puțin cu Boț, ultimul venit în casa noastră, din vara trecută. Despre Boț voi scrie o postare separată, aici doar îl amintesc trecător pentru că odată cu sosirea lui am observat o schimbare de comportament la Rocky. Mă rog, nu aș putea confirma că exact în același timp, dar oarecum apropiat. Și, din nou, m-am regăsit în postura de a regreta faptul că am luat în casă un cățel tânăr, lângă câini bătrâni, ai căror liniște avea să fie conturbată. Nu știu dacă personalitatea „hyper” energică a noului-venit l-a făcut pe Rocky să se retragă în carapace sau poate că deja ceva se întâmpla cu el.

Spre sfârșitul anului am observat că i se schimbase glasul. El care avusese întotdeauna un glas (volum) puternic, de câine de vânătoare (copoi), cu urletul specific de gonitor, brusc a început să răgușească, pierzând din vigoare. Ăsta a fost primul semn, dar oarecum l-am trecut cu vederea ca fiind un semn al îmbătrânirii. Apoi, chiar în ultima zi din an, a avut un episod de vomă & diaree, care a trecut cu dietă și tratament uzual. Peste încă ceva timp, într-o noapte, l-am observat că a rămas mult timp în picioare, iar privirea sa exprima o suferință. L-am vegheat toată noaptea, l-am mângâiat, iar spre dimineață a părut că s-a liniștit și s-a culcat. L-am sunat pe veterinarul care îl operase în urmă cu un an, singurul care-l cunoștea și care știa cum să-l manevreze, fiind un câine anxios. Ne-am bucurat că am dezvoltat o relație bună cu un vet profesionist și iubitor de animale. Din păcate, de data asta, l-am prins într-o zi mult prea aglomerată ca să ne poată primi, iar descrierea simptomelor nu i-au părut să indice o urgență medicală. Urma mini-vacanța de 24 Ianuarie și doar după aceea vizita noastră la clinică. Doar că nu a mai fost să fie.

Când intuiția îți spune că ceva nu e ok, așa și este. Din păcate, tu, ca proprietar-bun-cunoscător al câinelui tău, nu ai cum să convingi un veterinar cu agenda plină și, pe semne, obosit că semnalele care ți se transmit ție pe căi nevăzute sunt cât se poate de reale. Poate dacă aș fi reușit să insist mai mult, cumva, și-ar fi făcut loc în programul încărcat și poate că astăzi Rocky al nostru ar mai fi trăit. Sau poate că stresul transportului la Cluj i-ar fi provocat criza care a avut-o în 24. Poate, poate, poate. Cert e că Rocky nu a mai rezistat. În seara zilei de 24 ianuarie, după cină, din nou a rămas în picioare. Din nou cu aceeași privire care trăda o suferință. Am încercat să-i dau un calmant, dar a refuzat feliuța de șuncă în care ascunsesem pastila. După câteva ore s-a întins pe jos, în bucătărie. Am început să-i masez corpul, să-l mângâi și să-i țin lăbuțele reci în mâinile mele. Mi s-a părut că s-a liniștit, așa că am intrat la baie. Trebuia să mă tund, să mă vopsesc și apoi să-mi fac un duș. Cam o oră, cu totul. Timp în care starea lui s-a înrăutățit brusc. S-a retras în cameră, în colțul unde era pătuțul său, dar a început să respire tot mai agitat. Soțul meu a stat lângă el până am ieșit eu din baie. Am apucat doar să-mi usuc părul, ca să-mi dau seama că se sufoca. Gingiile îi erau albite, limba îi era căzută într-o parte. Ne-am îmbrăcat rapid, cu gândul să-l ducem la Urgențe, la USAMV Cluj, deși am bănuit că se va sfârși înainte să ajungem noi acolo. Așa a și fost. La serviciul de urgențe mi s-a confirmat decesul, trupul fiindu-i deja rece. N-avea cum să reziste călătoriei de la Turda la Cluj. Și poate nici mai puțin de atât. Și, se mai poate că, odată ce l-am fi scos din curte și băgat în mașină, ar fi devenit extrem de neliniștit și agitat. Ceea ce, ar fi putut să-i declanșeze colapsul.

Știu că sunt în perioada în care îmi flutură prin minte scenarii diverse, căutând explicații raționale. Și că mai am de așteptat până să ajung la momentul în care să accept pur și simplu că așa a fost să fie și să mi se șteargă ultimele imagini și privirea lui speriată, cerând ajutor. Mai am de procesat până voi accepta, într-un final că, iubitul nostru Rocky nu mai e, că pătuțul lui a rămas gol în colțul camerei, că nu o să-l mai văd dimineața urcându-se lângă mine, în pat, lipindu-și capul de pieptul meu sau întorcându-se cu lăboacele lui lungi în sus, ca o invitație deschisă de a-i mângâia burtica. Încă mintea îmi joacă feste, îl simt uneori umblând prin casă sau ne pomenim că-l strigăm la masă. Pare ireal să nu-i mai auzim glasul puternic când patrula, ca un adevărat câine de pază, pe lângă poartă. Pare ireal că nu mai e cu noi. Și asta pentru că Rocky făcea parte din „grupul favoriților”. Chiar dacă i-am iubit și îi iubim pe toți câinii care ne-au tranzitat căminul sau au fost în grija mea, chiar dacă fiecare plecare doare, unii dintre ei au lăsat o amprentă deosebit de puternică în sufletul meu. Iar ăștia au fost: Freddy , Ochișor , Bobo și Rocky. Nu pot să explic de ce unele conexiuni sunt mai puternice decât altele, poate datorită personalității lor mai „lipicioase”, mai dependente de prezența și de afecțiunea noastră. Sunt sentimente puternice, ce nu țin de rațiune, ci strict de simțire. Iar când legăturile nevăzute, dar extrem de solide, se rup brusc, durerea ce urmează e foarte mare. Și oricât de rațional ai fi, oricâte răspunsuri plauzibile îți servești pentru auto consolare, oricât încerci să te ții tare (= să fugi de ceea ce simți), până la urmă durerea te ajunge, manifestându-se în cele mai neașteptate moduri. În cazul meu, nu de la început, pentru că încerc să mă păstrez „în priză” până rezolv toate „treburile organizatorice”. Iar amăgirea că auto-controlul durează e demontată la câteva zile, după ce organismul mi se relaxează. Au fost dăți când mi s-a declanșat o suită de atacuri de panică, episod ce a ținut 6 luni. De data asta, la vreo 2-3 zile după episod, a început să mă doară carnea pe mine și să am frisoane puternice. Părea că am luat un virus, ceva. Nu am avut poftă de mâncare, dar nici de dormit nu am reușit, pentru că mereu îmi reveneau în minte ultimele clipe ale lui Rocky și neputința mea de a-l salva. Nici măcar în activitățile mele preferate nu am mai găsit refugiu. Nu puteam sta pe picioare, doar în fotoliu sau în pat. Vârful crizei a culminat cu febră, ceea ce l-a convins pe soțul meu că eram răcită, deși intuiția mea îmi spunea că e pur și simplu reacția organismului meu la evenimentul tragic prin care tocmai trecusem.

Acum sunt mai bine. Dar au trebuit să treacă 7 zile ca să depășesc „căderea” psihică. Nu e prima oară când mi se întâmplă așa ceva și, norocul meu (dacă poate fi numit așa) e că întotdeauna reușesc să-mi revin singură. Doar că trebuie să am răbdare, să trec prin această perioadă extrem de grea, să las durerea să-mi parcurgă corpul și să nu tot încerc să o blochez. Eu nu sunt un om care plânge ușor, deși la unele filme dau (cu ușurință) apă la șoricei. Însă de plâns în hohote rar. Dar după ce mi s-a confirmat decesul lui Rocky, de către veterinara de la USAMV, am izbucnit. Ea a fost drăguță și s-a retras, lăsându-mă singură, să-mi revin în timpul meu. Am completat fișa pentru necropsie și incinerare printre lacrimile care șiroiau și sughițuri. Tot drumul, până la Cluj, adunasem deja o presiune psihică enormă, pe care fusesem nevoită să o controlez pentru a nu-l conturba pe soțul meu de la condus, deși simțeam că eram pe punctul de a avea un atac de panică. Era și așa suficientă presiune și pentru el, un om bolnav, mai ales nevoit fiind să conducă noaptea, cu singura lui mână viabilă, pe o vreme cețoasă. Când respirațiile adânci și controlate, cu ochii închiși, nu m-au mai ajutat să alung confirmarea morții lui Rocky, „oala sub presiune” a explodat.

Când vine vorba de conexiunea cu animalele, mă transpun instantaneu în fetița care eram odată. Și mă văd mică și neputincioasă, lipită de corpul Cățelului-mult-iubit. Și parcă aș vrea să nu ne despartă nimic, să fim veșnic împreună.

Iar când El dispare, se cască un hău imens și negru, iar un vârtej puternic mă prinde și mă trage-n jos, în întuneric. De unde îmi trebuie multă putere să lupt, să mă scot pe linia de plutire și să merg mai departe pe calea mea, chiar dacă știu că alte noi rupturi și despărțiri dureroase vor urma. Un ciclu repetitiv parcă și totuși e mereu altul. Și fetița realizează dintr-o dată că nu mai e copil, ci un adult trecut în a doua jumătate a vieții și cu multe responsabilități. Că doar „Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce”. Dar ca adult simți cum trecerea timpului te-nmoaie, îți ia din puteri, din vigoare și că efortul depus pentru a te elibera din hău devine tot mai greu, chiar dacă ești învățată cu el. Și îți vine să strigi: „până când Doamne?”.

Ce mi se pare îngrijorător e că tocmai în această perioadă, pe plan național, se desfășoară o nouă criză a salvatorilor (adevărații ongiști) și a câinilor comunitari. Din nou se vehiculează că un om a murit atacat de maidanezi. Din nou mulțimea vrea „capul lui Moțoc”, iar administrațiile locale se grăbesc să le ofere pe tavă câini împușcați pentru a fi eutanasiați. Și Rocky a fost un maidanez. La fel și Zguby, și Buliță, și Bobo, și Piky, și Kelly, și Boț. Adică toți cățeii căminului meu. Au mai fost și alții, dar au ajuns bine-mersi, departe de scandalurile astea, în țări a căror cult pentru respectarea animalelor și a naturii se predă încă din grădinițe. Noi continuăm să ne separăm pe tabere și să prelungim un război traumatizant, de dragul intereselor meschine. Iar noi, salvatorii, nici nu avem timp să ne lingem rănile, că trebuie să pornim la o nouă luptă. Până când???

When shit strikes twice sau când ghinionul lovește la dublu

2022-02-11T21:32:00.027+01:00

Sper că am pregătit bine terenul cu acest titlu. Nu de alta dar fix așa ne-am simțit.

La fix o săptămână după ce am pierdut-o pe Zguby, episod redat aici, un nou pocinog ne-a lovit, de data asta via Rocky.

Despre cum a intrat el în familia noastră, am scris deja.

Și tot cu acea ocazie menționam lucrul ce-l face pe el unic și special, în acord cu numele său:

Ca obicei prost pe care l-a dobândit (cred) datorită anxietății, e rosul pietrelor. Le suge/roade de zici că-s bomboane, apoi le înghite. Iar uneori i se blochează pe tractul digestiv, vomează și are dureri de burtă. Și atunci intră-n funcțiune" uleiul de parafină. Mulțumesc Doamne că de fiecare dată am reușit să rezolvăm problema, în câteva zile, doar cu ulei (chiar dacă de vreo 2-3 ori a trebuit să vizităm și veterinarul). Altfel nu știu ce m-aș fi făcut. Ideea e că nu se învață minte, deși îmi arată clar că suferă atunci când o piatra îl deranjează prin intestin. Se întinde des cu labele din față lungite și cu fundu-n sus, are o mutrișoară plouată rău, apoi vine pe pat cu burta în sus, dar dacă cumva îl mângâi și mâna îmi ajunge pe la burtică (zonă devenită foarte sensibilă), sare speriat.
Am auzit de câini care înghit tot felul de obiecte necomestibile, de la mingiute, șosete, lenjerie intimă etc și apoi ajung pe masa de operație din cauza ocluziei intestinale. Și e cumplit pentru că, cel puțin în cazul lui Rocky, nu am cum să elimin factorul cauzator, adică pietrele din curte. Uneori mai adun ce văd la suprafață, dar el are un radar special care le detectează în pământ și sapă după ele. Noroc că nu o face tot timpul, pentru că e cel mai greu spre imposibil câine de doftoricit din gașca noastră.

Pe vremea când mi-a venit ideea cu numele, încă nu dezvoltase această pasiune. Pe semne că nu a fost chiar întâmplătoare găsirea numelui de Rocky (piatră, stâncă). Se prea poate să fi avut totuși o influență.

La vremea cînd scriam rândurile de mai sus, în iunie 2019, în străfundul subconștientului simțeam pâlpâind un semn de exclamare, ca o avertizare pentru un potențial eveniment viitor. Care s-a întâmplat, în nefericitul început de an 2022. Între acea postare și până la acest episod, Rocky a mai consumat pietre, cu diferite ocazii, dar a reușit să le elimine cu tratamentul obișnuit: porridge de ovăz (fibre) în care amestecam uleiul de parafină; în 2-3 zile, cu același chin arătat prin limbajul trupului și din priviri. De data asta însă, situația nu a mai fost atât de ... „roz”. De obicei, consumul de pietre se lega de un eveniment ce-i producea stres, ori plecarea mea de acasă (nu mai mult de câteva ore) sau alte evenimente stresante din familie. Acum cauza a fost criza lui Zguby și eutanasierea ei.

Rocky este un câine extrem de afectuos. Gazda perfectă pentru toți noii-veniți din familia noastră, ghid și mentor al puilor.

Fiecare „plecare” a membrilor găștii noastre patrupede a fost resimițită emoțional cel mai puternic de către el. După Freddy ne-a arătat suferința prin lipsa poftei de mâncare și a chefului de joacă. Stătea doar în pat, cu ochii triști, parcă așteptând. Și avea nevoie de multă atenție, mângâieli și pamper-eală.

Apoi, rând pe rând, ne-au părăsit Lucy, Bobo, Buliță. Iar amărăciunea din privirea lui Rocky oglindea atmosfera din casă și golul din sufletele noastre.

În ianurie, anul acesta, a trebuit să ne despărțim de Zguby. Preocupată să-i acord ajutorul de care avea nevoie în criză, nu am mai avut timp să-i urmăresc și pe restul cățeilor, iar Rocky a suferit. După ce s-a încheiat totul, la fix o săptămână, a început să vomeze și să ne arate semnele unei noi „degustări” de pietre. Am început „tratamentul uzual”, dar în ziua a 2-a, conținutul vomat arăta tot mai verde și mirosea foarte urât. Ceea ce m-a pus serios pe gânduri. Și am decis să nu mai așteptăm cele 3 zile ”uzuale”, ci să-l ducem la doctor.

Partea cea mai grea a fost să-l scoatem din curte, mai mult tras și împins, apoi băgat în portbagaj și dus la Cluj. Ghinionul a făcut ca la Biovet, clinica unde mergem de obicei, să nu le funcționeze aparatul de Rx, așa că a trebuit să mergem la Trivet. Ceea ce a fost și mai solicitant și stresant, pentru că clinica e pe o stradă foarte circulată, nu am găsit loc de parcare în apropiere, iar ideea de a-l duce pe Rocky în lesă era imposibilă. Așa că a trebuit să asteptăm până s-a eliberat un loc în fața clinicii și doar apoi să-l „descărcăm”. Iar până am reușit să-l imobilizăm pe masa de radiografii..., Doamne, ne-au trecut apele! Pe lângă faptul că este un câine extrem de fricos, care - în aproape 11 ani - doar de 2 ori l-am scos, și atunci tot cu ocazia „bomboanelor” înghițite, și tot cu aventuri de mai să-l scăpăm din zgardă, puterea unui câine de talia lui parcă sporește când e agitat. Iar stresul crește proporțional cu fiecare mișcare.

Ei bine, într-un final am reușit să-l internăm la Biovet, după ce s-a văzut clar cum una bucată piatră (restul reușise să le elimine în cele 2 zile), ajunsese în intestin, obturând orice trecere. Drept pentru care operația a rămas obligatorie. În mod normal, în cazuri de ingerare de obiecte străine, primii pași sunt administrarea de vomitive. Dar în cazul lui Rocky, fiindcă deja vomase de mai multe ori, nu mai funcționa această soluție. Iar culoarea verde a conținutului vomei, mi-a explicat vetul, fusese dată de conținutului intestinului, ajuns să fie eliminat pe traiectoria inversă, datorită obturației. De unde și mirosul de fecale.

Ne-a fost foarte greu să-l lăsăm pe Rocky la clinică. Nu lipsise în viața lui de acasă și intuiam că avea să-i fie extrem de greu. La fel și personalului clinicii cu el. A doua zi a fost operat.

Cam așa arăta piatra. S-ar putea datorită formei cu colți să fi fost mai greu de eliminat, decît celelalte. Oricum, odată ajunsă în intestin, acesta s-a mulat în jurul ei, ca sub un aparat de vidat.

Următoarea zi după operație, la recomandarea vetului, am mers în vizită. Le-am luat și pe cățelușe cu noi. Pe Rocky l-am găsit liniștit, dormitând, dar când mi-a auzit glasul, a început să se agite. Iar când l-am scos în curte, tot la recomandarea vetului, să-și facă treburile sub observație - pt a urmări dacă scaunul e normal, numai chef de așa ceva nu avea el. Căuta în disperare o ușă deschisă de la mașină, să sară înăuntru și să plece. Mi-am dat seama că nu avea rost să-l mai țin afară, mai mult se agita. A fost foarte dezamăgit când s-a văzut dus înapoi, în țarc. Iar pentru ca să nu-l mai chinuim, am decis să nu mai mergem la el decât în ziua când îl vom aduce acasă.

Ceea ce s-a întâmplat peste alte 3 zile. Cu multă zarvă, sărit în mașină, plâns și neliniștit tot drumul spre casă. Un amestec foarte nepotrivit dat de exuberanța plecării de la spital, revederea cățelușelor și drumul acasă. A trebuit să-l mângâi încontinuu, cu brațul întins peste bancheta din spate, și doar așa a reușit să se calmeze. La fel și senzațiile de vomă pe care le avea. Tot din cauza agitației.

I-au trebuit vreo două zile să-și revină, odată ajuns în mediul lui. Prima zi a tot plâns și a cerut să fie mângâiat. Și noi, dar și cățelușele, am stat lângă el și i-am ținut de urât. Abia apoi și-a revenit și a putut să-și reia obiceiurile. De data asta, doar pe cele lipsite de pericole.

Ca și concluzie: a fost o experiență traumatizantă atât pentru el, dar și pentru noi! Pe care vom fi extrem de atenți să nu o mai repete. De fiecare dată când iasă în curte acum, coborâm unul din noi cu el și-l urmărim cu ochi de vultur. Nu știu cât vom putea face asta și cât va ține figura, dar luăm în considerare și opțiunea de a-i pune o botniță.

Sper să aibă parte de bătrâneți liniștite și să fie sănătos. Căci, așa cum a zis și veterinarul, analizele și look-ul nu arată deloc că ar fi vorba de un câine în vârstă de 11 ani! Doamne ajută.

A venit rândul lui Zguby

2022-02-10T17:51:00.024+01:00

Timpul trece peste toți și toate, dar parcă peste animăluțele noastre o face mult prea repede. Dacă mă uit în urmă, cu vreo 21 de ani mai exact, atunci când primul cățeluș își făcea intrarea în familia noastră, totul mi se părea o poveste frumoasă, un vis împlinit al copilului din mine. Pe timp ce înaintam în această energie, ușile spre misiunea de salvare a animalelor se tot deschideau. Noi și noi cazuri apăreau în cale. Iar eu eram foarte încântată și hotărâtă că iubirea mea pentru animăluțe va avea puterea să mute munții. Căci, nu-i așa, când faci ceva din suflet și cu pasiune, n-are cum să nu reușească!

Pe parcurs însă, realitatea avea să-mi arate că propria perspectivă idealizată nu avea suficientă energie cât să mute niște munți vechi și înțepeniți. Acum însă sunt convinsă că am făcut tot ce se putea la acele vremuri, iar din efortul activiștilor din acea vreme se văd roadele azi. Hrăniți din plin cu acele roade, generația micilor noștri învățăcei de atunci au preluat ștafeta și continuă aceleași idealuri. Mai curajoși și mai bătăioși de cum am fost noi.

După ce ai ars etapele înflăcărării în pasiune și totul devine mai domolit, inclusiv propriile-ți forțe, începi să apreciezi echilibrul și să încerci să nu te mai aglomerezi ca pe vremuri. Iar aici mă refer la numărul de animăluțe pe care le iei sub aripa ta. Dacă înainte, după ce un membru patruped părăsea familia, rămânea un gol pe care simțeam că trebuie imediat să-l reumplu, ei bine, acum nu. Acum am ajuns să apreciez liniștea, să-mi dau timp să-mi jelesc despărțirile, să mă hrănesc din liniște, din ordinea lucrurilor și din timpul pentru propria-mi ființă.

Rând pe rând, au îmbătrânit și „copilașii” noștri. Dar mult mai repede decât noi. Din 2 în doi ani am tot spus câte un adio patrupezilor din gașca noastră. Dacă în toamna lui 2020 ne-am despărțit de Buliță, care (credem noi) că ar fi avut o vârstă identică sau apropiată lui Zguby, anul acesta i-a venit rândul ei să-l urmeze.

Nu pot să spun că nu ne așteptam. După ce ating o vârstă înaintată devi conștient că inevitabilul poate urma imediat după următorul colț. Cu toate astea nu devine mai ușor. Și, la naiba, nu s-a descoperit o metodă prin care să poți dai „skip” unui episod dureros, degeaba expresia „a trece peste”, așa că te vezi obligat să o iei de la capăt și să accepți, din poziția de martor neputincios, deznodământul, trecând „prin”. Și chiar dacă deja ai trecut prin mai multe episoade asemănătoare, și chiar dacă ai avea așteptări de „călire” emoțională, când vine vorba de suferința ființelor dragi și de neputința în fața bolii, răspunsul organismului e același. Dacă ceva te învață timpul, e să dezvolți un mecanism de coping în care să lași durerea să-ți traverseze corpul, fără să mai încerci să o blochezi.

Cred că nu voi uita niciodată durerea sfâșietoare pe care am resimțit-o la pierderea teckelașului meu, Freddy. A fost prima lovitură mare, pe care nu am știut cum să o gestionez. Din păcate nu te învață nimeni. Unii ar spune că te învață viața, hai, mă lași; nici vorbă de așa ceva! Totul ține de psihicul fiecăruia, puternic sau nu. La asta se rezumă capacitatea fiecăruia de a se raporta la durere. În rest, fiecare trece prin același proces de „amorțire”, de funcționare pe pilot automat. Diferența constă în cât de repede reușești să-ți revii.

Cam așa s-a întâmplat și în episodul cu Zgubița noastră. De ceva timp am observat un soi de „criză” ce părea să aibă rădăcina în coloana vertebrală. Am fost cu ea la ortoped, i s-au făcut investigații, dar pe radiografie nu se vedea ceva deosebit. Mi s-a arătat un punct, undeva între zona vertebrelor cervicale și toracice, ca fiind sensibil. Atât. Crizele ei apăreau din senin, dar mai ales când dădea să se ridice în două lăbuțe după recompense, deși eu i le dădeam jos tocmai ca să o fac să nu mai sară. Uneori apărea la urcarea treptelor. Cert e că odată criza declanșată, o ținea vreo două săptămâni până să-și revină. Cu tratament antiinflamator și Milgamma. Iar ca simptome: îmi arăta din priviri că suferă, că avea dureri, și avea probleme în a-și controla o lăbuță din spate. Dar, după tratament și „odihnă”, își revenea.

Până în decembrie, anul trecut, nicio criză nu a părut atât de serioasă. Înainte de sărbători, într-o seară, în euforia reîntoarcerii mele acasă, de la muncă, prinsă în înghesuiala grupului de patrupezi, cumva a alunecat pe primele trepte, iar la reîntoarcere am sesizat că depunea efort, iar privirea îi era chinuită. Următoarele minute le-a petrecut nemișcată, în mijlocul bucătăriei, cumva blocată și cu o privire rătăcită. Am luat-o în brațe și am pus-o la ea în pătuț. A stat ce a stat, dar apoi a început să se agite, ca și cum voia să se ridice. Am ridicat-o, dar nu se putea ține pe picioare. Am așezat-o în alt pătuț, a stat câteva minute, apoi din nou a început să se agite. Am pus-o apoi în fotoliu, să o am mai aproape de patul meu, dar noaptea și-a scăpat trenul posterior și a rămas așa atârnată, până am rearanjat-o eu. Mi-am dat seama că nu e ok, așa că am luat-o lângă mine, în pat. Spre deosebire de restul câinilor noștri, Zguby și Buliță au fost singurii cărora (nu știu de ce) nu le plăcea să sară/stea în pat. De data asta a fost singura soluție ca să o pot supraveghea mai bine. Și am observat că, în agitația trupului ei, se învârtea pe loc, schimbându-și poziția cumva târându-se. A urmat o noapte lungă și albă, în care nu am făcut altceva decât să o tot păzesc și să-i rearanjez trupul într-o poziție comodă.

A doua zi avea să fie sâmbătă și începutul weekendului meu de muncă (din vară până-n ianuarie am lucrat ca recepționeră de weekend, mai mult nu am reușit pt că încă mai am și bolnavi umani de îngrijit), așa că am mers cu ea la urgențe la Cluj, la USAMV, pregătită pentru un final. Acolo însă au spus că fără să încerce un tratament sub supraveghere, nu pot să se pronunțe. Însă costurile ar fi depășit posibilitățile, așa că am dus-o la clinica la care obișnuiam să mergem, Biovet. Același răspuns, drept pentru care am acceptat internarea și tratamentul. Zguby deja se ținea pe picioare, dar se învârtea în cerc - simptome clare ale unei afecțiuni neurologice, posibil AVC.

După vreo 3-4 zile, am mers după ea. Mari îmbunătățiri nu am observat, tot rătăcită era, nu a reacționat la vederea mea, dar măcar umbla ceva mai bine. Așa că au urmat câteva zile de îngrijiri atente și de purtat pe brațe. Rămăsese și rotirea în cerc, dar încet-încet părea să-și recapete orientarea și forța în picioare. După vreo săptămână-jumate, două, mi-a arătat clar că se săturase să o duc în brațe, cred că îi era și ei foarte incomod, așa că numai ce m-am trezut cu ea țâșnind-o în sus, pe scări. Fericită că reușise, a și tras un „dansul bucuriei” prin bucătărie, în stilul ei inconfudabil. Totul părea ok, ceea ce ne-a oferit petrecerea unor sărbători liniștite, în familie. Timp de 30 de zile a primit Milgamma, ceea ce părea că a ajutat la refacerea completă. Era din nou jucăușă, interesată de mâncare etc.

Dar după încă 2 săptămâni, o nouă criză. De data asta simptomatologia părea mult mai gravă și, până dimineața, m-a convins că nu mai existau șanse de recuperare. Deja făcea pe ea, avea spasme de vomă, iar tot trupul îi era înțepenit, cu lăbuțele în extensie maximă. Ochii nu-i mai închidea, parcă paralizase complet. Am sunat la clinică, am decis eutanasia, iar până am plecat de acasă, cred că deja intrase într-un soi de comă. Închise ochii, iar respirația îi era foarte gălăgioasă.

Chiar dacă criza inițială pregătise oarecum terenul pentru ce a urmat, tot a fost greu. Și e vorba de durerea aceea a neputinței în fața suferinței. Așa că eutanasia a adus o liniștire din acest punct de vedere, însă ruperea care vine odată cu despărțirea de o ființă se simte greu și nicio injecție nu-i poate estompa efectul.

Noi am aproximat că Zguby ar fi avut undeva la 16 ani. 15 i-a trăit alături de noi. Forțând intrarea în curtea noastră, în familia noastră, în sufletele noastre. A fost cea mai zgubilitică cățelusă pe care o cunoscusem până atunci, singura care sărea portița după bunul ei chef. Extrem de atașată de oameni, iubitoare, jucăușă cu alți câini, dar și feroce dacă era cazul. Mare vânătorească de pisici, ea i-a „educat” pe toți cățeii noștri să latre și să fugărească pisicile din vecini, pe lângă gard. Ei bine, năravurile vieții de maidanez i-au rămas toată viața. Spre bătrânețe s-a mai liniștit, a acceptat în cele din urmă - când am schimbat poarta - că trebuie să se supună traiului unui singur loc și că plimbările se fac în mod organizat, în lesă, după program. Până și culoarea blăniței i s-a schimbat spre a doua jumătate de viață, tonurile maronii au dispărut, rămânând mult mai pregnant „look-ul” de husky. Și acum îmi aduc aminte când am tuns-o prima dată, doar din foarfecă. S-a simțit foarte ciudat, așa golașă, și a adoptat o poziție ghemuită. Apoi, vară de vară, vizitele la salon au devenit obișnuință, ceea ce a ajutat mult la suportarea mai ușor a căldurii. Mai greu de suportat au fost, atât pentru ea, cât și pentru noi, zgomotele focurilor de artificii / petărzi. Cum intram în perioada sărbătorilor, cum eram toți cu nervii întinși la maximum, pentru că Zguby lătra încontinuu, plângea și se agita foarte rău, încât îi molipsea și pe restul câinilor. După ani am ajuns să ne bucurăm de semnele îmbătrânirii ei, care i-au redus seminificativ auzul, așa încât niciun zgomot nu mai ajungea la ea. Asta da ușurare pentru toți.

Zguby a fost și va rămâne o cățelusă cu personalitate. O cățelușă care ne-a învățat despre determinare, despre iubirea dăruită liber, despre loialitate, dar și despre voiciune și bucurie de viață. Amintirea ei va dăinui mult timp cu noi. Și poate, dacă e adevărat ce se spune..., poate ne vom reîntâlni, ”dincolo de curcubeu”. Rămas bun scumpa noastră zgubilitică, drum lin!

„How much is that doggy in the window”?

2020-10-06T14:55:00.006+02:00

Undeva prin anul 1975, copil fiind, tata era mare pasionat de muzică. Iar eu prindeam din zbor tot ce el asculta. De departe, un oldie vechi, mi-a captat atenția, fără însă să-i cunosc versurile, doar refrenul:

"How much is that doggie in the window? / The one with the waggly tail / How much is that doggie in the window? / I do hope that doggie's for sale".

Din acel moment, imaginația mea a început să lucreze. Vedeam deja un cățeluș mititel, singur și amărât, stând într-o vitrină, la vânzare. Deși, pe vremea aceea, la noi nu existau pet-shop-uri de unde să poți cumpăra animale de companie, imaginația mea de copil a trecut barierele timpului și a văzut ceva ce avea să existe doar în viitorul de adult. Cert e că linia melodică, dar și versurile au avut un impact foarte puternic asupra copilului de pe vremea aceea, impact care a rămas stocat undeva în subconștientul meu.

În urmă cu două săptămâni, am trecut printr-un eveniment extrem de trist cu unul din cățeii găștii noastre patrupede. Din nou și fix în aceeași perioadă cu un alt episod de anul trecut. După ce ne-am luat adio de la el, melodia respectivă mi-a apărut din senin pe un play-list ce-l ascultam noaptea, în timp ce dormeam, de pe Spotify. M-am trezit brusc lovită de-o melancolie grea. Parcă tot ce adunasem în sufletul de copil, când auzeam această melodie, combinat cu pierderea lui Buliță, au năvălit și m-au dat serios peste cap. Și cred că, de-acum înainte, de fiecare dată când va fi să mai aud întâmplător această piesă veche, îmi voi aminti de plecarea lui Buliță.

(Despre trecerea lui prin viața noastră am mai consemnat aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici).

Postarea aceasta este despre finalul lui. Chiar dacă sunt cel mai greu de scris, importanța lor în sufletul nostru merită menționată, la fel ca și durerea ce ne-o lasă despărțirea de ei.

Nu știm ce vârstă avea Buliță, noi am aproximat undeva la 13 ani. Oricum semnele îmbătrânirii au apărut de ceva timp încoace prin albirea firelor de păr de pe bot, dar și printr-o rigiditate a membrelor, care la consultul de specialitate s-a dovedit a proveni de la o afecțiune a coloanei vertebrale. Am evitat să-i dau anti-inflamatoare nesteroidiene pentru că știam cât sunt de dăunătoare. Când vedeam că se mișca greu, îi dădeam un sirop ce ni-l recomandase veterinara pentru câinii seniori. Doar că după vreo 2-3 zile începea să aibă diaree, așa că nu mai continuam. Deși Buliță a fost mereu un câine puternic și rezistent, bătrânețea a făcut din el un câine destul de pasiv, care dormita mai tot timpul, însă încă alert la momentele când găteam. Parcă și acum îl aud cum se ridica din pătuțul lui, din colțul camerei, si venea în pași grăbiți la bucătărie.

Niciodată nu a fost un câine cerșetor. Niciodată nu s-a băgat în mine, sperând să pice ceva de pe blatul meu de lucru, așa cum fac ceilalți. Mereu a stat deoparte, așteptând cuminte să-i dau eu atunci când am ceva bun de papa. Nu a fost un câine mofturos, mânca orice. Însă, în ultimii ani, am observat că dacă îi dădeam și mâncare gătită, scaunul lui era moale. Atunci l-am lăsat doar pe boabe. Unii câini mai sensibili au astfel de reacții dacă le este schimbată hrana uzuală.

În urmă cu două dumineci am observat că încerca să vomeze. Asta a fost imediat după mâncare. Ce mi-a atras însă atenția a fost că vomase doar acid, în ideea în care stomacul îi era plin. Iar când m-am uitat mai atentă, am observat că abdomenul lui era umflat. Ceea ce m-a speriat și m-a dus imediat cu gândul la un alt episod asemănător, cu teckelașul nostru, pe care l-am redat aici . Așa că am fugit imediat la Biovet-Făget, clinica unde mergem de obicei. Iar radigrafia a evidențiat temerea mea, era o problemă gravă: dilatația abdominală. Nu apucase să facă încă torsiune gastrică, pentru că ne mișcasem repede. Dar oricum trebuia acționat imediat. Veterinarul de serviciu ne-a spus că nu avea rost să așteptăm acolo, pentru că după operație îl vor interna, să-l păstreze sub observație. M-a sunat, în schimb, în timpul intervenției să mă anunțe că splina nu arăta deloc bine și că trebuia scoasă. Am acceptat. La final însă m-a sunat din nou să-mi spună că nu reușise să-i facă splinectomie deoarece deja avea mai multe aderențe (metastaze) foarte vascularizate și prezenta riscul unei hemoragii. Așa că au rezolvat doar urgența și l-au închis. Peste altă oră am fost sunată din nou că Buliță se trezise din anestezie, dar urma să fie monitorizat în următoarele 24 de ore.

A doua zi am sunat eu să întreb cum îi merge, mi s-a spus că mâncase puțin și părea ok. Însă eu am simțit că nu erau foarte convinși, așa că am decis să-l mai las o zi internat. Următoarea zi am mers, plină de încredere, să-l iau acasă, dar am găsit un Buliță total schimbat. Mi se părea de-a dreptul prăbușit. Nu reacționase la vocea mea, la prezența mea. Abia îl scosesem din pătuț, iar când l-am dus în cabinet, să-i facă externarea, am observat că abia se ținea pe picioare, mai mult se sprijinea de picioarele mele. L-am scos afară, să-l duc spre mașină, iar în curte am observat că avea diaree sangvinolentă. După ce l-am urcat în mașină, unde practic s-a prăbușit, i-am spus doctoriței despre scaunul diareic, ea a dat din cap că știa și mi-a zis să-i dau enteroguard. Ceva însă pe chipul ei mi-a transmis că situația lui Buliță era mai gravă decât mi se spunea. Nu înțeleg de ce m-au menajat, eu sunt genul de persoanaă care preferă să lucreze cu adevărul, decât cu jumătăți de măsură.

Acasă, Buliță m-a convins că nu mai putea. Cei câțiva pași de la locul de parcare până la poartă, l-au epuizat. Pe scări l-am purtat cu soțul pe brațe, iar când l-am băgat în casă sufla ca după un efort extrem de mare. M-am gândit că poate îi fusese prea cald în mașină și i-am dat apă. După câteva minute scurte, a vomat apa. Și s-a prăbușit în locul lui obișnuit, din camera noastră. De câteva ori părea că vrea să se ridice, dar nu mai putea. L-am ajutat eu, să văd ce voia, dar era pierdut. L-am dus înapoi în curte, să vedem dacă nu cumva avea nevoie să facă ceva, dar și acolo s-a întins pe iarbă, așteptând. În casă, ceilalți câini ai familiei l-au salutat, mirosindu-i corpul îmbibat de mirosurile de la clinică. Dar nu l-au agasat, parcă înțelegeau că nu se simțea bine. Stăteau de-o parte și îl priveau cuminți. După vreo câteva ore, am observat că nu mai avea nici reflexe neurologice, nu mai putea călca pe lăbuțe, ci pe partea exterioară a lor. Capul nu și-l mai putea ține drept, mâncarea nu-l tenta, practic îmi arăta că nu mai are putere să lupte. Atunci am luat decizia să-i punem capăt suferinței. Ne-am dat seama că nu mai era de unde să așteptăm miracole la vârsta lui. După ce toți și-au luat rămas bun de la el, l-am dus înapoi la clinică pentru ultima injecție. A acceptat totul extrem de pașnic, la fel ca teckelița noastră. Doar veterinarul din tura de seară ne-a spus adevărul gol-goluț și anume că Buliță suferea de un cancer agresiv și că metastazele îi apăruseră pe mai multe organe, ceea ce însemna că sfârșitul avea să-i fie oricum aproape. Deci simțisem bine că nu mi se explicase întreaga situație de la început. După ce scumpul nostru și-a dat ultima suflare și a închis definitiv ochișorii lui rotunzi, l-am dus la Facultatea de Medicină Veterinară, pentru incinerare. Din păcate, la noi nu există posibilitatea să primești cenușa animăluțelor, așa că rămâi doar cu amintirile trecerii lor prin viața ta.

Chiar dacă îți iei rămas bun de multe ori, de fiecare dată durerea e mare. Oricât ai vrea să te fi antrenat deja în această experiență, de fiecare dată reacțiile corpului sunt identice, transformându-te într-un roboțel amorțit de durere. Tot ce poți face e să lași timpul să vindece noua rană și să nu-ți fereci sufletul de teama suferinței. Dacă am învățat ceva de-a lungul timpului, a fost să las durerea liberă, să-și facă rondul, iar eu să încerc să o simt și să o observ. Cu cât încerc mai mult să o blochez, cu atât suferința e mai lungă, iar efectele pot apare pe corpul fizic sub formă de boli. Asta e viața, iar noi ajungem să înțelegem mersul normal și să acceptăm că orice început va avea și un final. Din păcate, în cazul animăluțelor noastre, sfârșitul vine mult mai repede decât ne-am dori. Sper însă că există cu adevărat (re)întâlnirea de Dincolo, care să ne aline dorul apăsător. Căci după fiecare cățel din familia noastră, a rămas un mare gol.

Rămas bun Buliță mult iubit!💕

In memoriam

2020-01-15T15:06:00.000+01:00

Am simțit un impuls să scriu această postare dintr-o rană sufletească, readusă la suprafață de dispariția tragică a Cristinei Țopescu. Am urmărit emisiunile dedicate frumuseții omului care a fost, realizate de către colegii ei de la Canal 33. Superbe emisiuni. Apoi am citit postările unor doamne din lista mea de Facebook, active în munca de protecție a animalelor. Dureroase cuvinte. Și am înțeles ce simțeam și eu. Fiecare dintre cele două categorii s-au identificat oarecum cu drama Cristinei. Unii au simțit remușcări că nu au știut ce păstrase ea în suflet, iar de cealaltă parte era un strigăt aproape disperat al femeilor însingurate de drama prin care trec.

Chiar dacă și eu am fost jurnalist, și pot să înțeleg frustrările unui om onest din contactul cu o presă tot mai murdară, primul meu impuls a fost să o asociez pe Cristina Țopescu cu activistul pentru protecția animalelor. Și din acea imagine de ansamblu am putut să o înțeleg mult mai bine, să-i percep drama și însingurarea. În urmă cu doi scriam această postare dintr-o durere personală. Acum, aflând despre sfârșitul Cristinei, mi-a revenit în minte pentru că i se potrivește atât de bine. Încă se mai potrivește perfect profilului salvatorului de cursă lungă și însingurat! Iar asta e trist pentru că nu simt să se fi schimbat ceva. Nu simt că învățăm ceva din poveștile acestea triste, doar ne sperie, ne produc remușcări de scurtă durată, apoi cădem din nou în uitare. În uitare față de acele persoane, sau în uitarea celor din jur vizavi de propria noastră persoană.

De ce un subiect cum e cel al salvării animalelor, care ar putea fi atât de frumos, a devenit atât de neprietenos/alungător pentru cei din jurul nostru? De ce trebuie să ajungem să îl închidem în sufletul nostru, ca un secret păstrat doar pentru noi, în loc să-l putem expune public, în discuțiile cu prietenii/cunoscuții noștri? Chiar dacă am învățat și am devenit conștienți că orice emoție/durere nespusă va ajunge, într-un fel sau altul, să ne facă mai mult rău, ne închidem tot mai mult. De ce există prieteni dacă nu poți să li te confesezi? De ce dragostea și devotamentul pentru animale sunt atât de greu de digerat? De ce este mai ușor să puneți imediat o etichetă, în loc să le faceți loc în viața voastră și acestor ființe? Că ne numiți „nebune” sau cu ”păsăricile lor”, tot aceeași rezonanță o au pentru noi. De criticism!

E o contradicție atât de mare între trendul uriaș de dezvoltare personală, din zilele noastre, și gradul de toleranță care o apucă serios pe panta descendentă, spre zero. Societatea a creat subiecte nesimpatizate: homosexualitatea, protecția animalelor, religia etc, iar când ajung să fie discutate, nasc conflicte. Mari de tot! Iar iubitorii de animale prinși în acest conflict, erodați deja emoțional de cazurile în rezolvarea cărora sunt implicați, ori răbufnesc - de unde sunt catalogați ca și „nebuni”, ori preferă să se retragă, să se izoleze și să încerce să se descurce siguri. Doar că singurătatea nu aduce nimic bun. E tot o pantă descendentă. Și foarte înșelătoare. Mai ales după o anumită vârstă, când resursele interne se reduc și simți nevoia să ți le cruți, ai impresia că te simți mult mai bine singur. Orice om are nevoie să se retragă el cu sine însuși, însă doar cât să-și reîncarce bateriile. Iar aici intervine „șiretlicul”, „parșivenia”. Tu crezi că te simți bine, dar nu realizezi că timpul petrecut în izolare crește tot mai mult, până ce ajungi să pierzi conexiunea socială. Și chiar dacă, prin natura muncii tale, ai colegi, cunoscuți, în viața personală ești de fapt singur. Și e trist. E trist să-ți dai seama că, în ziua de azi, tot mai mulți ajungem să ne izolăm tocmai pentru că nu mai avem timp/resurse sau pur și simplu nu mai știm cum să întreținem & hrănim relațiile, conexiunile. Și nu e vorba doar de persoanele după o anumită vârstă, ci și la cei mai tineri, care preferă liniștea din cadrul propriei familii, tăind încet dar sigur legăturile externe. Situație explicată prin dorința de odihnă, de recreere.

Pe vremea părinților noștri, lumea abia aștepta să se adune la diferite evenimente. Erau zile de naștere sau sărbători în care se adunau toate rudele în jurul mesei festive și petreceau. Și o petrecere de genul acesta pentru ei însemna încărcarea bateriilor. Pentru că, trăind într-o „cutie închisă”, încercau să-și găsească hrană pentru suflet și minte. Odată ce „cutia” și-a deschis granițele, omul a început să caute alte „surse de hrană”, fără să-și dea seama că a devenit un însingurat, oricât de mult ar circula. Pentru că sufletul, dar și corpul și mintea, au nevoie de contactul uman, de discuții mai puțin prelucrate artificial. Sinceritatea sentimentelor, emoțiilor, fie ele chiar mai greu de digerat, înseamnă viața adevărată! Am devenit tot mai sensibili la observații (sau la „oglinzi”), iar unele (care poate ne vor binele) le confundăm imediat cu critica. Pentru că deja granița dintre acestea a fost de prea multe ori încălcată și nu mai știm să le deosebim. Mai ales atunci când stocăm prea multe emoții neprelucrate în suflet, alterate de timp, din cauza înstrăinării.

Tot mai multă lume afirmă că ”nu mai am încredere în oameni, doar în animale”, că ”animalele sunt prietenii mei cei mai buni”, etc. Iar asta e atât de eronat! Pentru că fără ajutorul uman, ajungi să sfârșești și tu, dar și animăluțele din jurul tău, singuri. Pur și simplu ajungi să pleci într-un mod trist, sfâșietor, chiar dacă tu ai ales asta pentru că ai obosit, pentru că te simți abandonat și neînțeles.

Deschideți-vă sufletul și casele prietenilor voștri, căutați-i și întrebați-i cu ce puteți să-i ajutați! Pe ei sau pe protejații lor blănoși. Pentru că, poate pentru ei, un ajutor dat animăluțelor lor este mai important decât orice altceva. Nu-i împingeți într-un colț întunecat al existenței voastre, ci deschideți-vă larg brațele ca ei să poată fi îmbrățișați!

Rămas bun Bobo; bine ai venit Kelly!

2019-12-07T14:02:00.002+01:00

Dintotdeauna am fost adepta zicalei că ”nimic din ceea ce se întâmplă nu e întâmplător” sau, versiunea fără negații: „tot ce se întâmplă are un rost.”
Am lipsit o vreme de pe acest blog, pentru că în viața mea s-au întâmplat cam multe, iar starea de sănătate mi-a dat peste cap existența. Iar ca să o repun pe făgașul normal, a trebuit să recurg la schimbări drastice în ceea ce privește dieta, schimbări pe care le disec în noul meu blog.

Uneori animăluțele care apar în viața noastră au un rol bine stabilit. Vin, pleacă, dar alteori plecarea trebuie să le-o decidem noi. E foarte greu să ajungi în punctul în care realizezi că ai epuizat soluțiile pentru rezolvarea unui „caz” și că nu mai poți continua așa. Iar până la a accepta cu sufletul împăcat că singura decizie care ți-a mai rămas e „despărțirea”, poate trece o perioadă în care te consumi mult, iar sănătatea începe să-ți dea tot mai multe semnale de alarmă. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Bobo. Despre povestea lui am scris mai multe postări: episodul 1, episodul 2, episodul 3 și versiunea amplă în lb. engleză. A fost 1 an și opt luni de căutări, încercări, dar și de foarte mult stres. Pe care nu l-am resimțit doar noi, oamenii, ci și restul cățeilor din casa noastră. Pentru că ajunsesem să-i țin închiși într-o cameră, ca Bobo să nu se simtă în pericol când simțea apropierea vreunuia dintre ei și apoi să-i atace. Câinii cu probleme de vedere sunt foarte anxioși. Orice mișcare, umbră, zgomot le poate produce frică, iar ei să încerce să se apere. Așa a ajuns și Bobo să atace din senin, și mai ales pe veteranul nostru Buliță, care are problemele lui de sănătate specifice seniorilor, și chiar nu i-a lipsit un stres în plus. Apoi Zguby, și ea bătrânică deja (peste 10 ani), avea o privire atât de tristă de fiecare dată când o închideam în cameră, ea fiind genul de lipicioasă, care-și dorește apropierea de om, că pur și simplu mi se rupea inima când o vedeam. Dar nu aveam ce face. Iar toate aceste permutări, plus anxietatea lui Bobo de despărțire (dacă coboram în curte sau mergeam pt o scurtă perioadă de timp undeva, deși niciodată nu rămânea singur acasă), urletele disperate când nu mă simțea lângă el, începând de dimineața, de când se trezea și voia să intre la mine..., toate astea mi-au sporit simptomele cu care deja mă luptam de câțiva ani. Nimeni, din nicio organizație internațională cu care am colaborat, nu a mai vrut să ne ajute, pentru ei cazul lui Bobo fiind fără soluție. Și cam așa și era, Bobo nu era un câine adoptabil, din cauza celor enumerate mai sus. Doar că până să înțeleg și eu asta, a trebuit să bifez înainte toată lista ce mi-o făcusem pentru rezolvarea cazului lui. Și-n cele din urmă, când am ajuns la finalul listei, după aproape doi ani, am început să „cântăresc” tot mai mult ideea ultimei soluții: eutanasia. Iar de la acest moment și până la a-l și putea pune în practică, a trebuit să treacă un timp pentru ca să se împace și sufletul cu această idee. Nu e deloc ușor să realizezi c-ai ajuns să epuizezi toate posibilele soluții în care ți-ai pus speranțe. Pentru că ești foarte implicat emoțional, ți-e greu să te detașezi și să vezi imaginea de ansamblu la „rece”.
După ce am discutat și cu soțul meu, am plâns amândoi și ne-am cerut iertare de la Bobo, am luat legătura cu unul din veterinari (a trebuit să duc cu el o muncă de lămurire, să-l fac să înțeleagă întreaga situație), ne-am pregătit sufletește, iar noaptea dinainte am rugat îngerii să-mi arate dacă am luat decizia corectă. Atât le-am cerut, dacă era ceea ce trebuia să fie, pentru binele tuturor, în ziua cu pricina să „aranjeze” ca totul să se desfășoare așa cum planificasem. Dacă nu, să fiu oprită prin orice întâmplare, gest, refuz, etc, iar eu atunci aș fi înțeles că nu trebuia să fac asta. Dar totul a mers lin. Inclusiv Bobo a fost foarte bucuros, pe tot parcursul drumului, chiar și la veterinar. Am stat lângă el, l-am mângâiat, i-am vorbit, l-am condus cu iubire și i-am mulțumit pentru tot ce a însemnat prezența lui în viața noastră. Pentru că, așa cum am menționat în episodul 2, sunt convinsă și acum că sosirea lui a avut legătură cu Freddy, și a fost cu scopul de a mă ajuta pe mine să închid (closure) capitolul după pierderea lui. Iar acest lucru ne-a adus pacea și liniștea sufletească tuturor, iar cățeii noștri au fost și ei eliberați din programul zilnic de ”încarcerare”.

Și, așa cum spuneam la început, cum că nimic nu e întâmplător, prin august - o vecină a adus după ea o cățelușă extrem de dulcică. Normal că m-a contactat pe mine (la fel cum o mai făcuse și în alte dăți), deși o rugasem să nu mai aducă câini acasă, pentru că de fiecare dată îi pierdea la scurt timp sau pur și simplu erau „eliberați” de mama ei. La început am refuzat să mă duc să o văd, pentru că mă știam că devin „obsedată” ușor de un nou caz, și chiar nu-mi mai lipsea încă o sursă de stres. Dar era atât de dulcică, micuță, slăbuță și cu blănița doar smocuri, de cum năpărlise și nu o periase nimeni. Inițial vecina de aceea mă și apelase, crezând că are probleme de piele. Pe când ea era doar neîngrijită. Imediat am văzut marele potențial ce-l avea pentru o adopție reușită, așa că am luam legătura cu una din fostele colege de adăpost, i-am trimis poze cu minunea mică, și ne-am înțeles în final să o duc la mini-adăpost, de unde avea să fie promovată pentru adopție. Normal că, între timp, cățelușa a ajuns (din nou) să fie pierdută (sau eliberată/gonită), dar noroc că soțul a văzut-o și am luat-o la noi, apoi am dus-o la adăpost. În ora în care am așteptat după colega mea să ajungă la adăpost, ca apoi să-l pot trimite pe soțul cu micuța, pur și simplu m-am îndrăgostit! Pe lângă faptul că era mititică, era extrem de jucăușă și lipicioasă. Parcă știa că a fost din nou abandonată și încerca din răsputeri să mă convingă pe mine, de data asta, să o păstrez.

Mi se rupea sufletul pentru că știam că nu aveam cum să o păstrăm, dat fiind anxietatea/agresivitatea lui Bobo vizavi de tot ce mișca (mai puțin oameni). Am stat cu ea în brațe, m-am jucat, am mângâiat-o, am pupăcit-o, apoi am pus-o în mașină, și am trimis-o la adăpost. Acolo, după tratamentele uzuale (sterilizare, vaccinare, microcipare, deparazitare), a început să fie promovată, iar la scurt timp s-a oferit un adoptator din Germania. Mă bucurasem că avea să ajungă bine, nici nu-mi făcusem probleme că nu se va îndrăgosti iarăși cineva de ea, la cât era de scumpă.
Însă, după câtva timp, potențialul adoptator s-a răzgândit! Și aici într-n scenă ”lucrătura” celor-care-nu-se-văd. Între timp noi îi spusesem ”rămas-bun” lui Bobo, și chiar dacă se detensionase atmosfera după plecarea lui, a rămas totuși un gol. Pe lângă asta, eu nu reușisem să o uit pe micuța „pierdută”. Așa că, la două săptămâni după plecarea lui Bobo, am adus-o înapoi, la noi! Și de data asta adoptată! Chiar dacă, la început, cățeii noștri au fost destul de rezervați vizavi de o nouă apariție (mi-am dat seama că lunga ședere a lui Bobo în casa noastră le cam lăsase urme), după câteva zile s-au acomodat și au început, ușor-ușor, să o accepte. Iar acum, la o lună de când e cu noi, toate s-au așezat. Micuța a primit numele de Kelly și, fără să exagerez, e o minune de cățel! Cuminte. ascultătoare, inteligentă, lipicioasă, prietenoasă și frumoasă foc! Și-a găsit repede locul în casă, înțelegând că de data asta nu va mai fi abandonată. Și când privești la ea cu câtă pace doarme, cât e de liniștită în pătuțul cald și moale, simți cum te cuprinde emoția. O emoție de recunoștință.

A adus în casa noastră o nouă energie, un vibe de voioșie și optimism! În continuare e lipicioasă, tot după noi umblă, se așează la picioarele mele imediat, merge frumos în lesă, nu latră, nu e posesivă cu mâncarea..., ce mai, e un cățel ideal! Deloc greu de iubit!

Bine ai venit în familia noastră, suflet minunat! 💕🥰💓

Adăposturile de câini - veșnic subiect de conflicte aprinse!

2019-07-07T21:38:00.002+02:00

Azi m-am înfuriat! M-am înfuriat pe comentariile la o postare (de pe FB) care anunța pe un ton satisfăcut rezultatul unei investigații a DSV (făcută la sesizarea unei reclamante) asupra unui adăpost administrat de un ONG celebru de pe la noi. De obicei mă țin departe de polemici, mai ales în mediul virtual unde mult prea ușor se aruncă cu vorbe, dar de data asta m-au scos din sărite afirmațiile făcute cu multă răutate. Nu intru în detalii, vreau doar să punctez anumite aspecte care s-au evidențiat deja de prea multe ori în mediul animalierilor (termen împrumutat din italiană = pro-animale). Un mediu extrem de neprietenos și de plin de hateri. Ah, nu, nu haterii ce nu suferă animalele! Ci tot din tabăra animaliștilor!

1. De regulă DSV-ul este privită ca ”muma” protectorilor animalelor, pentru că și-a dovedit ”eficiența” cu preponderență în a pune bețe-n roate și a semna mult prea ușor amenzi, acolo unde efortul voluntarilor-membri fondatori de ong-uri este uriaș, și ineficiența vizavi de adăposturile publice, acolo unde se închid ochii de mult prea multe ori. De data asta însă, răspunsul oficial la sesizarea reclamantei era discutat (de animaliști!) ca fiind ”bătut în cuie” și incontestabil, sprijinind numa' bine ”dintele” împotriva respectivului administrator de adăpostului (ONG-ist). Iar asta mi s-a părut total unfair!

2. Mereu apar scandaluri pe tema fondurilor primite de un ONG sau altul! Și nu numai la noi, am văzut și la case mai mari. Scandaluri întreținute cu multă otravă! Într-o postare anterioară scriam cât de dură e lumea asta a salvatorilor de animale și cât de ușor se cade-n extremism. Toxicitatea emanată de astfel de bârfe, intrigi este dusă peste limita tolerabilității. Întotdeauna se va găsi cineva să arate cu degetul înspre un ”personaj” devenit mai vizibil prin activitatea sa, dar mai ales prin numărul fanilor (=donatorilor). Iar concomitent cu faima crește și invidia!

3. O comentatoare extrem de tare-n clanță la postarea cu pricina (care și ea și-a arătat foarte clar dintele împotriva ong-istului respectiv) fâlfâia de zor placa cu legalitatea adăposturilor de câini (=autorizate DSV), trecând cu o ușurință creatoare de mari confuzii de la adăposturile administrate de ONG-uri, la cele de tip foster-care. Iar această confuzie am întâlnit-o tot mai des în mediul online!

Și de aceea țin să precizez:

În România există 5 forme de adăpost pentru animale:

A. Cele finanțate din bani publici - aici intră două tipuri:

a). adăposturile publice aflate în administrarea primăriilor și b) adăposturile private - ale firmelor (uneori chiar și ong-uri!) prestatoare de servicii decontate din bani publici, prin contracte încheiate cu primăriile - mare parte din ele autorizate DSV.

Din păcate la acest punct se regăsesc cele mai multe ”lagăre ale morții”! Cred că deja toată lumea știe cum arată un adăpost public și ce se întâmplă acolo. Dar există și adăposturi private (centre de ecarisaj) care au fost înființate special, la mica înțelegere cu administrațiile locale. Primesc/semnează contracte cu diverse primării și urmăresc exclusiv maximizarea profitului, fără să aibă nici cel mai mic interes/preocupare pentru bunăstarea animalelor. De aceea ”rotația activelor” trece continuu prin incinerator. Un exemplu edificator (de la noi din oraș) se poate citi aici.

B. Adăposturile fondate de asociații neguvernamentale (ONG) - în mare parte neautorizate DSV - după mai mulți ani de activitate, strict din nevoia stringentă de a pune la adăpost cazurile salvate.

Personal nu cunosc nici un ONG care să fi început cu adăpost. Dar datorită creșterii numărului de cazuri care le-a ajuns în atenție/grijă, s-a impus această necesitate. Și dacă ar fi să le comparăm cu cele private de la punctul A, diferența e de la cer la pământ! Privit ca o firmă (deși nu este așa ceva) aș putea spune că un adăpost ong-ist e mai degrabă interesat de maximizarea valorii. Adică a condițiilor de trai ale animalelor, a serviciilor medicale, a extinderii rețelei de susținători, adoptatori, voluntari etc. Asta nu înseamnă că nu există și rebuturi, s-au mai văzut cazuri.

C. Adăposturi improvizate în curțile locuințelor de către persoane fizice (proprietarul terenului), cunoscute sub denumirea de foster.

Astfel de locații au fost înființate de iubitori/salvatori de animale sau la cerințele acestora, pentru a răspunde numărului mare de cereri pentru un loc sigur în care să fie depus un câine salvat. Majoritatea acestor cazuri au fost câini ce au stat o perioadă internați la clinici veterinare cu diverse afecțiuni, răni, accidentați de mașini etc sau câini care se aflau în pericolul iminent de a fi uciși - prin reclamațiile oamenilor către ecarisaj/poliție sau direct vizați de abuzatorii de animale. Aceste adăposturi ad-hoc, prin serviciile acoperite, aduc mai degrabă cu o pensiune în aer liber, doar că nu sunt înregistrate și se întrețin prin taxele plătite de către salvator sau adoptator (la distanță sau direct), pe cap de câine. Șederea unui câine acolo poate fi de scurtă durată, până la adoptare, sau o tranziție spre un adăpost mai mare etc.

Din păcate aceste locații sunt și cele mai rudimentare, iar în cazul unora prezența unui om acolo e doar de câteva ore, atât cât se operează activitățile de hrănire și curățenie. Însă depinde mult și de timpul pe care administratorul locației și-l dedică pentru această activitate. Dacă e secundară - se vede în condițiile oferite, dacă e principală - e cu totul altă poveste, animăluțele primesc multă atenție și afecțiune. În ambele cazuri este vorba de o sursă de venit pentru proprietarul locației.

D. Pensiunile pentru animale

Deși nu ar intra la capitolul ”adăposturi” în sensul clasic al cuvântului, fiind destinate în principal cazării animalelor cu stăpâni pe o perioadă limitată (în speță concedii), salvatorii doritori de condiții mai bune și cu o mai ”largă” dare de mână ajung să apeleze la serviciile pensiunilor pentru a pune la siguranță un animal salvat. Cu toate că unii proprietari de astfel de locații oferă discount-uri pentru animalele salvate de pe străzi, locația în sine este o afacere foarte bună care aduce bani la buzunarul administratorului. Iar spre deosebire de un adăpost clasic, pensiunea oferă spațiu de cazare atât indoor cât și outdoor, funcție de mediul în care a fost obișnuit animăluțul respectiv sau de necesitățile stării lui de sănătate (știu o pensiune în București unde sunt cazați mulți paraplegici, pentru care și-au luat inclusiv bazin pentru fizioterapie).

Mai nou am întâlnit iubitori de animale care, din dorința de a se putea implica cât mai activ și eficient în salvarea animalelor de pe străzi, și-au propus să construiască pensiune și adăpost, separate bineînțeles, dar pe același teren. Iar cu banii intrați prin serviciile oferite de pensiune, speră să poată întreține adăpostul și tot ce însemnă hrană și ingrijiri veterinare.

E. Ca spațiu suplimentar de cazare aș enumera persoanele care oferă îngrijire de tipul foster-care la domiciliu, dar asta e o categorie aparte pentru că facilitățile oferite sunt mai mult în interiorul căminului personal, ceea ce limitează cu mult numărul ”cazaților”, dar are avantajul că-i oferă animăluțului mai multă libertate de mișcare și educație în mijlocul unei familii, ceea ce-l va ajuta la integrarea mai ușoară într-o posibilă viitoare adopție. Unii o fac gratuit, doar din dragoste pentru animale, alții însă percep și o anumită taxă din care trăiesc (sunt cazuri când salvatorii - forțați de împrejurări - ajung să întrețină un cerc vicios în care e căzută acea persoană cu probleme psihice și consum de alcool).

Deosebiri majore între adăposturile de la punctul A și celelalte

- De ce ajung adăposturile publice să fie numite ”lagăre ale morții”? În primul rând pentru că nu se urmărește salvarea animalelor ajunse acolo, ci pur și simplu încarcerarea lor, pentru a nu mai ”bântui” pe străzi. În al doilea rând, angajații sunt persoane lipsite total de empatie, care nu privesc câinii ca pe niște ființe, ci ca pe dăunători. De aceea ajung să-i brutalizeze, să-i lovească, să-i ude cu furtunul, etc. Tristețea și frica se citește în ochii patrupezilor, la fel și poziția corpului spune multe despre starea psihică în care ajung să fie după câteva zile de ședere acolo. Iar de aici până la a se omorâ între ei, e doar un pas.

- De multe ori lumea care contactează un adăpost privat (de tip B) pentru preluarea unui caz, reacționează indignată și nedumerită când se lovesc de refuzuri pe motiv de locuri. Mulți nu înțeleg nici acum cum vine asta să nu ai locuri! Ei bine, într-un adăpost în care câinii contează mult pentru salvatori, se acordă o atenție sporită împărțirii lor în funcție de compatibilități! Dacă se întâmplă să se bată între ei, sunt mutați imediat. Administratorii sunt, de regulă, ”fini cititori” și intuiesc bine personalitatea unui nou-venit, dar totuși îl urmăresc cu mare grijă pentru a nu avea surprize. Și nicidecum nu înghesuiesc câinii în țarcuri, ci pun mare preț pe spațiul lor de mișcare, de unde și ocuparea rapidă a locurilor! Hrănirea lor se face întodeauna supravegheat, ca fiecare să apuce la farfurie și să o termine el și nu alt coleg de țarc!

- Animalele cazate în punctele B,C, D, E primesc nume și tratamente veterinare (deparazitări/vaccinări etc). Dacă un câine e bolnav, îl internează imediat la una din clinicile veterinare cu care se colaborează. Poveștile (background-ul) câinilor ajunși pe mâna salvatorilor de la punctele B,C,D,E sunt investigate, păstrate în memorie/registru și oferite mai departe potențialilor adoptatori, împreună cu toate detaliile despre personalitate, comportament și obiceiuri. Li se întocmesc carnete de sănătate, sunt cipați și (dacă au vârsta necesară) sterilizați. În unele locații se fac chiar și ședințe de dresaj sau/și ședințe foto pentru promovarea lor pentru adopție (pe site-ul organizației sau pe social-media). Taxe de adopție se percep doar către adoptatori din străinătate (obicei normal în toate țările). În situația în care este adoptat local, nu se percepe nici o taxă, se semnează doar un contract de adopție prin care adoptatorul se obligă la cele prevăzute în înscris.

- Animalele din adăposturile publice primesc un număr. Tratamente veterinare - doar dacă sunt solicitați pentru adopție. De aceea epidemiile virale apar mult mai frecvent. Dacă îi întrebi de background-ul unui anumit câine, se verifică actele întocmite de hingheri la ridicarea lui din teritoriu. Un formular tipizat, un înscris mecanic și lipsit de orice dram de empatie. Dar ți se fâlfâie pe sub ochi plin de mândrie birocratică. În caz de adopție, doritorii sunt obligați să achite anumite taxe.

- Câinii din locațiile de la punctele B,C, D și E, beneficiază de cuști, pătuțuri, jucării. Un animal nou sosit are tendința de a se cuibări (ascunde) până capătă încredere. De aceea niciodată nu le este încălcat spațiul de siguranță! Cu răbdare este așteptat să facă el primul pas spre îngrijitor.

- În adăposturile publice sunt doar tarcurile betonate, iar pe jos paleți. În poze se pot vedea mulți câini chirciți pe la colțuri sau lipiți de zid, cu spatele la ușa țarcului, pentru că nu au unde să se ascundă. De aceea preferă să țină capul în jos, ochii strânși, și nu privească în jur. Sunt extrem de înfricoșați, nu numai de oamenii de acolo, ci și de restul câinilor cu care împart țarcul. De multe ori sunt atât de înghesuiți, încât nici nu ajung la mâncare și pier pe picioare. Acolo rezistă doar cei puternici și bătăioși, masculii Alfa. Cei speriați, slabi sau bolnavi ajung să fie atacați și uciși.

- Țarcurile din adăposturile pe bani publici sunt prost realizate (dar aprobate de DSV!) având spațiile dintre țarcuri realizate din sârmă cu ochiul foarte mare (plasă de Buzău = mai ieftină), prin care câinii își pot ușor introduce capul. De aceea reușesc să sfâșie câini din țarcul vecin (cu predilecție pe cei descriși anterior) sau pur și simplu ajung să se sugrume în încercarea disperată de a evada, rămânând cu capul blocat într-un astfel de spațiu.

- Țarcurile din adăposturile de la restul punctelor sunt mereu îmbunătățite! Administratorii lor au mare grijă și fac eforturi considerabile la acest aspect, punând între țarcuri o tablă despărțitoare pentru siguranță. Iar asta le asigură și un plus de liniște, pentru că dacă animalele nu se văd, nu se hârjonesc.

- Dar poate cea mai mare diferență dintre câinii încarcerați în adăposturile publice și cei cazați în locațiile administrate de ONG-uri este că cei din urmă primesc afecțiune! Sunt vizitați de voluntari (și în unele adăposturi publice este permis accesul voluntarilor, în funcție de deschiderea medicului veterinar care administrează locația), sunt plimbați, sunt socializați între ei. Sunt scoși la evenimente publice (târguri de adopții, excursii, vizite în școli etc). Sunt îngrijiți (spălați și tunși), iubiți și respectați!

- Eh, acum ar fi aberant să susțin că peste tot e la fel sau că totul e roz la punctele B,C,D, E! Nici pe departe! Așa cum nu toate adăposturile publice sunt la fel, nici cele private nu sunt. De aici și numeroasele scandaluri din mediul online despre condițiile în care sunt ținuți câinii în unele adăposturi care, ori dețin un număr de animale cu mult peste capacitatea fizică a îngrijitorilor, ori ajung din diverse motive să nu mai facă față și renunță, pur și simplu abandonând animalele! Recent a fost un astfel de caz al unui adăpost tip foster, din Brașov, care a stârnit multe controverse, a atras multă ură dar și lacrimi, și a creat (din nou) o imagine proastă asupra adăposturilor private.

- Tot în mediul online sunt multe voci care protestează împotriva prețurilor cerute de unele locații tip foster-care. În zona Clujului se percepe o taxă ]ntre 300 lei și 100 euro/câine/lună. Prețuri identice cu pensiunile uneori, deși condițiile uneori diferă. Dar iubitorii de animale fac pe dracu-n patru și cerșesc bani doar ca să-și știe salvații în siguranță. Alteori suma e achitată de un adoptator de la distanță, care nu are posibilitatea să ia la el câinele respectiv, și preferă să plătească acești bani ca să-l știe la adăpost.

Da, sunt persoane care din asta trăiesc! Dar, cel puțin cei pe care-i știu eu, sunt într-adevăr mari iubitori de animale și se ocupă non-stop de ele, deci își merită pe deplin banii. Doar că cei cazați contra cost sunt mai puțini decât cei salvați de ei, așa că acei bani nu reușesc să asigure și traiul foster-ului, așa cum i-ar încrimina unii!

Că sunt persoane care fac bani de pe urma câinilor, asta e clar! Dar a arăta cu degetul înspre toți, punându-i în aceeași oală, din nou nu e fair! Pentru că nu e real.

A fi sau a nu fi autorizat DSV?
Din afară, mulți hateri mizează/marșează pe moneda autorizației de funcționare din partea DSV. În realitate însă, nu e deloc simplu pentru un adăpost ce are deja în grijă sute de animale, să obțină o astfel de autorizație, de aceea acestea aproape că lipsesc din România.
Pentru ca să construiești un adăpost care să ajungă să bifeze toate chichițele legislative, ar însemna să nu mai hrănești zilnic animalele ce le ai în grijă, să nu mai internezi cazurile grave cu săptămânile/lunile la clinicile veterinare (unde oricum te așteaptă o listă stufoasă de datorii) și multe altele! Pentru că nu ai fonduri pentru a construi la tipar și nici nu-ți permiți taxele lunare pentru diversele contracte impuse. Ca să nu mai vorbim că în momentul în care devii autorizat, ești mereu targetul ”vizitelor oficiale”, amenzilor etc. Un adminstrator de adăpost privat de tip A se plângea de desele vizite ale inspectorilor și de protocolul care nu trebuia să lipsească niciodată. Întrebat ce se verifică atât de des? ”Hârtiile, întocmirea documentelor.” !!!
Ca administrator de orice tip de entitate juridică ai marea responsabilitate de a încerca să păstrezi în echilibru o balanță extrem de sensibilă a veniturilor și cheltuielilor, în situația în care reușești să dai spre adopție 1-2 câini într-o lună, ca apoi imediat să-ți intre (aruncați peste gard sau lăsați la poartă, pe lângă ce salvezi tu!) alți 10! De aceea salvatorii ajung să se focuseze mai mult pe viețile pe care le au în grijă și nu pe eforturile de bifare a unor căsuțe pe un formular tipizat, administrat de niste oameni (înregimentați politic) de la un birou! Că la o adică, în urma reclamațiilor rău-voitoare, oricum ajung sub lupa ”organelor” și amendați. Iar ăsta e de regulă momentul în care cam toată lumea vociferatoare se dă la fund (sau se bucură), dar nu sare să dea o mână de ajutor!

Manageriatul unui adăpost = bolovan legat de gleznă
Sunt multe adăposturi în România, și totuși insuficiente pentru câte animale sunt abandonate!
Un om care-și asumă administrarea unui adăpost privat își leagă de gleznă un bolovan uriaș! La început, entuziasmul este hrănit de visul de a aduce o schimbare vizibilă în bunăstarea animalelor, de a salva cât mai multe animale din condiții grele.
Pe parcurs însă, lovit de ”n” greutăți, ajunge să fie consumat, încet- dar sigur. Bolovanul de la picior devine tot mai greu de tras, iar după un timp începi să te împiedici, să cazi; te mai ridici, dar efortul de a continua îți consumă resursele personale. În acest punct apare burn-out-ul. Și imediat după, întrebarea: să mai continui sau să mă opresc? Dar când ai în grijă vieți, nu e atât de simplu. Nu poți pune cheia-n cui și să te duci să te culci acasă (cum a făcut tipul din Brașov, Dumnezeu știe de ce!). Ideal ar fi ca o astfel de locație să fie condusă de o echipă pentru a prelua din responsabilități. Când cade unul, ceilalți să preia și partea sa, cât acesta își revine. Am spus Ideal! Pentru că în realitate, cineva se va bucura întotdeauna, căci abia aștepta să preia frâiele. De ce? În primul rând pentru a deveni star-ul salvator nb 1. Apoi pentru a conduce el cum vrea mușchii lui. În majoritatea cazurilor sunt cei de tipul dictatorial, cărora le place șefia. Da, da, așa se întâmplă în adăposturile de la punctul B. Cei mai feriți de astfel e intrigi interne sunt următorii de pe listă. Însă cei de la punctul C sunt și cei mai vulnerabili din cauza lipsei unei echipe. Dacă clachează proprietarul/administratorul, clachează toată șandramaua. La punctul D situația e clară fiind vorba de o afacere cu angajați. Iar la punctul E e simplu, ori spune omul ”NU”, ori salvatorii nu mai duc acolo animale și se încheie treaba odată cu (pre)luarea ultimului animăluț din foster.

În loc de încheiere
Ce aș dori eu să se înțeleagă e că activitatea de administrare/manageriere a unui adăpost de tip B este foarte, foarte grea. Mare consumatoare de resurse materiale, fizice dar și psihice! Să simți mereu securea incertudinii zilei de mâine balansându-se amenințător deasupra capului tău, nu e ceva dorit de nimeni. Și nu e vorba de capul tău la propriu, ci de viețile animăluțelor ce depind de munca ta.
Nu este simplu nici pentru C, D, E, doar că problemele pot diferi, la fel și anvergura acestora.
Așa că, mi-aș dori foarte mult ca lumea să înțeleagă aceste lucruri și, înainte să apuce să lovească atât de dur într-o persoană care întreprinde o astfel de activitate, să se gândească de două ori. Și în principal să nu uite că ambiția lor de a doborî un anumit administrator ong-ist se va răsfrânge în mod direct asupra animalelor din ograda sa. Și nu acolo unde sunt zeci, ci acolo unde sunt sute de animale! Le luați voi acasă apoi?

Rocky - blândul cu lăboace mari al familiei

2019-06-08T22:05:00.005+02:00

Rar n-am mai avut o primăvară-vară atât de ploioasă. Toată lumea se plânge de vreme, de faptul că nu pot ieși pe afară, așa cum obișnuiau în perioada asta, iar impactul vremii întunecate asupra psihicului românului se cam vede în tot și-n toate.

Și dacă tot e o vreme numa' bună de stat acasă, mi-am spus că a venit timpul să-i dedic o postare unui alt membru al familiei noastre patrupede. Nu știu cum s-a întâmplat de până acum a rămas pe dinafară din a fi menționat în analele familiei (aka acest blog).

Rocky, că de el e vorba, a intrat în viața noastră fix în urmă cu 7 ani. După o noapte în care ne-a ținut treji cu plânsetele lui care penetrau întunericul până în dormitorul nostru. Pe la 2 noaptea am ieșit cu lanterna să-l caut, dar am dat peste indivizi întârziați doar de consumul de alcool, ceea ce mi-a dat de înțeles că era mai safe să amân căutările până a doua zi, după răsăritul soarelui. Și da, lumina mi-a fost de ajutor să-l dibuiesc pe micuțul guraliv, ascuns între garaje. Și fiindcă nu era sociabil, ci mai degrabă fricos, odată ce mi-a înțeles intenția s-a înghesuit tot mai adânc în zone de nepătruns pentru mine. Mi-am dat seama că nu am nici o șansă să ajung la el, așa că mi-a venit ideea să-mi aduc un alt ajutor cu patru lăbuțe, o cățelușă de acasă, pe nume Dolly.

Pe ea o găsisem hălăduind pe aleea noastră, în urmă cu vreo lună, și pentru că părea pierdută sau abandonată, străină oricum zonei, am luat-o acasă. Normal că nimeni nu a căutat-o, drept pentru care m-am ocupat de toată suita de tratamente care se fac unui câine nou găsit, plus sterilizarea. Am observat de la bun început că avea instinctul matern foarte dezvoltat, așa că - din toată gașca mea de la ora aceea, mi s-a părut cea mai potrivită să o folosesc la ”extracția” micuțului din acel loc strâmt. Ei, acum să nu vă gândiți că am băgat cățelușa pe acolo! Nici vorbă! Ce am facut în schimb a fost s-o leg în fața garajului și suficient de departe de locul pe unde intrase micuțul, ca s-apuc să-l prind înainte să apuce el să se furișeze înapoi. Dar pentru asta mizam ca el să fie suficient de curios de prezența cățelușei încât să-și părăsească ascunzătoarea. Zis și făcut! Am intuit bine toată schema și cu mișcări de felină, l-am înfășcat pe puiuț și l-am dus repede acasă (câțiva pași doar), apoi m-am întors după Dolly. Doamne, da' speriat mai era bietul de el! Nu ar fi avut nici o șansă singur, pe stradă. Nu știu cum a ajuns acolo, pot să bănuiesc doar că cineva la adus la tomberonul din apropiere, debarasându-se de el ca de un obiect nefolositor. Iar el văzându-se singur, s-a refugiat în cotlonul cel mai apropiat. După care a început să plângă. Și cum majoritatea lucrurilor necurate se întâmplă după lăsarea întunericului, așa îmi explic de ce noi l-am auzit undeva pe la ora 2.

Vara aceea avea să fie pentru casa noastră cea mai aglomerată din toate timpurile. Am ”reușit” să deținem 11 câini. În afară de ai noștri 5, restul au fost cazuri complicate sau abandonuri la poarta noastră (cum a fost cazului lui Dolly). Pe parcurs însă, am reușit să le găsesc adopții în Anglia, așa că s-a mai rărit efectivul. Însă la sosirea lui Rocky aveam deja full-house, iar bunica soțului se închidea în camera ei, în semn de revoltă. Filmulețul de mai jos a fost primul contact al noului venit cu o parte din gașca noastră patrupedă.

Se vedea clar că nu fusese socializat cu oamenii, ceea ce m-a făcut să trag concluzia că fusese ținut undeva cu cățelușa mamă și poate cu frățiorii lui, dar fără ca un om să se ocupe de el. Am apreciat că avea vreo două luni, arăta foarte bine, deci se vedea clar că nu dusese lipsă de hrană.
Încet-încet a început să socializeze cu ai noștri și și-a găsit tovarăș de joacă în alt pui, Dante (povestea lui urmează), pe care-l luase de la țară, în urmă cu vreo lună. Doar că Dante era un piperaș, sărea, fugea, mereu era cu chef de joacă, pe când cel nou era mult mai bleguț. Dar neputând să scape de insistențele lui Dante, era nevoit să se joace. Bineînțeles sub supravegherea atentă a ”mamei-Dolly”, care-și luase rolul de mamă surogat foarte în serios. Uitându-mă așa la ei, în timp ce se jucau, mi-a venit în minte și numele pentru el: Rocky! Mai târziu aveam să descopăr că nimic nu e întâmplător, nici măcar găsirea unui nume pentru un cățel.

Rocky deținea deja toate semnalmentele unui viitor dulău. Ceea ce nu mă încânta deloc, pentru că știam că nu se înghesuiau doritori la adopțiile câinilor de talie mare.

După ce l-am trecut și pe el prin schema de tratament (deparazitare, vaccinare, microcipare), am început să-l promovez pentru adopție. Însă nimic nu prindea contur. Rând pe rând, toți ceilalți ”fosterei” (=ținuți în foster) și-au luat zborul către noile lor cămine în UK, doar de el nu se arăta nimeni interesat. Mulți dintre urmăritorii activității mele de pe Facebook își dăduseră cu părerea cum că Rocky ar fi o corcitură de Rottweiler, iar acest lucru i-a descurajat pe mulți.

Timp în care micuțul nostru creștea văzând cu ochii. Avea niște lăboace atât de lungi, încât de mult ori se încurca în ele de parcă nu știa cum să le folosească. Era un mototol, un fel de Hopa-Mitică, împleticindu-se mereu în propriile labe. Încă nu deprinse folosirea”amortizoarelor”, așa că de multe ori vrând să sară jos din pat, ateriza direct pe burtă, cu labele răsucite în toate direcțiile.

Ca să nu mai spun de câte ori mi-am luat și eu câte-o lăboacă peste moacă, când mă trezeam cu el neinvitat în patul nostru. Se întindea la mijloc, între mine și soțul, iar eu normal că nu rezistam tentației de a-l mângâia, în loc să-l cert să se dea jos. Iar el pur și simplu se abandona de plăcere până-ntr-atât încât toți mușchii i se relaxau complet, iar lăboacele-i cădeau prin jur. Asta n-ar fi fost bai mare, dar mă trezeam și cu patul ud. Până-ntr-un final când, după câteva reprize de genul ăsta, m-am prins că relaxarea îi atingea inclusiv vezica urinară.

Într-o zi ne-a vizitat una din colegele de la adăpost. Cum a dat cu ochii de el a exclamat: ”ăsta-i Copoi Ardelenesc!”. Habar n-avusesem până atunci de așa ceva, așa că m-am pornit 'mediat să-l chestionez pe ”tătucu Google”. Și am dat de informații care-l descriau perfect pe Rocky al nostru. Singurele diferențe, fiind metis, erau la blană, urechi și coadă. Rasa pură are blană fină ca teckelii, urechile lungi și coada în poziție de arc întins, pe când el fusese ”îmbrăcat” cu un fir mai gros și mai lunguț, urechile îi sunt mai scurte, iar coada mai groasă și încovrigată în sus.

Așa că ne mai făcusem c-un câine de vânătoare! Iar colega, ”atentă” din fire, mi-a vârât spinu-n inimă zicându-mi că, după ce va mai crește, va începe cu siguranță lupta pentru dominație cu ceilalți masculi și atunci ține-te! Așa că, de fiecare dată când îi vedeam jucându-se, reauzeam acest ”refren” în minte, aidoma unui disc stricat, așteptând parcă din clipă-n clipă ca joaca să degenereze.

Însă Rocky al nostru a fost și a rămas un blajin fără pereche!
Niciodată nu a dat semne de dominare, din contră, el era cel care se supunea întotdeauna!
În jurul vârstei de 6 luni, ceva din privirea lui m-a convins să-l păstrăm în familie. Până și în ziua de azi, Rocky e singurul din gașca de patrupezi care te privește sfredelitor, vrând parcă să-ți pătrundă-n suflet și să-ți citească gândurile. Iar ochii lui au o culoare și o blândețe de catifea. Pur și simplu mi se agață de privire, așteptând cuminte să-i spun ceva. Iar acest fapt m-a convins că el trebuie să rămână cu noi, că nu pot să-i înșel încrederea ce mi-o acorda!

În timp, Rocky a devenit gazda perfectă pentru următorii salvați. Însă comportamentul prietenos se limitează strict la câinii introduși de mine în familie și prezentați găștii ca fiind noul frățior/surioară! Altfel devine extrem de vocal vizavi de câini străini, mai ales dacă trec pe la poarta noastră. Când aduc în casă un nou-venit, musai să treacă prin ”zona de control”, unde fiecare-l ia la rând și-l miroase pe toate părțile. După primele ore, după ce se lămurește și Rocky că noul venit e ok, începe dansatul din coadă și-și intră-n rolul de ghid personal, învățându-l tot ce trebuie să știe referitor la conviețuirea în cadrul casei noastre. Inclusiv coborâtul și urcatul scărilor de afară, dar și cum să se ceară afară, cum și când să latre la poartă etc. Apoi vine și invitația de a sări în patul nostru. Indiferent de dimensiunea noilor veniți, Rocky nu se dă în lături de la joacă și-ntotdeauna el cedează în fața cățelandrilor. Iar aceștia, smecherași din fire, simt că pot să facă cam tot ce vreau cu el, și-l trag, îl călăresc, îl mușcă de coadă, de lăbuțe, etc . Mai puțin prietenos spre deloc este cu puiii mici, de care toți ai casei se feresc, excepție făcând femele cu un simț matern dezvoltat. Nu am înțeles prea bine de ce, dar în general adulților nu prea le plac puiii mici de tot .

Rocky e un câine extrem de afectuos. Prietenia la el nu cunoaște limite. Mai ales dacă primește răspuns și din partea opusă. Așa a devenit extrem de atașat de Freddy, teckelul nostru. Amândoi cu o natură caldă, prietenoasă, au simțit că se pot baza unul pe celălalt. Iar când Freddy a suferit un posibil atac cerebral și a început să se bălăbăne de pe picioare, să se lovească de mobilă și să plângă continuu, Rocky îl urmărea mereu, încercând să-l ajute. Iar după ce am fost nevoiți să-i curmăm suferința (episod descris aici), Rocky a căzut în depresie. Nu mai avea chef de joacă, stătea doar în pat, cu ochii plini de-o tristețe molipsitoare. Degeaba îi vorbeam pe un ton blând și-l mângâiam. Se uita recunoscător la mine, vrând parcă să-mi spună că aprecia atenția mea, doar pur și simplu nu avea putere să se lupte cu starea depresivă în care-l adusese pierderea lui Freduțu. Nici mâncarea nu-l mai încânta ca altădată. Eu mă așteptasem din partea lui Lucy (mama lui Freddy) să sufere după despărțirea de fiul ei, așa că am fost complet luată prin surprindere de reacția lui Rocky. Și-a revenit după câteva zile, dar tot nu a contenit să-și caute micul prieten peste tot. Salvarea a venit din partea unui nou venit, o nouă ocupație care i-a refocusat mai apoi atenția.

Soțul obișnuiește să-l numească ”infantilul familiei”, în sensul că, deși e adult, a rămas același cățelandru cu chef de joacă. Dar în continuare foarte sperios. Nu am reușit defel să-i dezvolt interesul pentru ieșitul la plimbare în afara casei. Iar dacă n-avem încotro și e musai să-l duc la veterinar, ține-te chinul de pe lume! Pentru că odată scos din mediul lui, începe să i se activeze anxietatea și se zbate tare. Iar la dimensiunea lui e nevoie de multă forță pentru a fi ținut. Și pentru că face urât dacă se apropie străini de el, doar eu îl pot manevra sau atinge. Și asta mă epuizează.

Acasă e destul de circumspect cu străinii la început. Îi măsoară din priviri, îi latră, dar dacă nu este privit în ochi și este ignorat, se apropie cercetător și-i miroase. Următorul pas e atingerea mâinii cu botul, apoi își așează capul pe genunchiul musafirului sau își vâră capul sub palma acestuia, cerând să fie mângâiat.

E clar un câine bun de pază, pentru că e mare și latră sonor! Nu știu dacă ar fi în stare să muște, dar nici n-aș vrea să fie pus în situația asta.

Ca obicei prost pe care l-a dobândit (cred) datorită anxietății, e rosul pietrelor. Le suge/roade de zici că-s bomboane, apoi le înghite. Iar uneori i se blochează pe tractul digestiv, vomează și are dureri de burtă. Și atunci intră-n funcțiune" uleiul de parafină. Mulțumesc Doamne că de fiecare dată am reușit să rezolvăm problema, în câteva zile, doar cu ulei (chiar dacă de vreo 2-3 ori a trebuit să vizităm și veterinarul). Altfel nu știu ce m-aș fi făcut. Ideea e că nu se învață minte, deși îmi arată clar că suferă atunci când o piatra îl deranjează prin intestin. Se întinde des cu labele din față lungite și cu fundu-n sus, are o mutrișoară plouată rău, apoi vine pe pat cu burta în sus, dar dacă cumva îl mângâi și mâna îmi ajunge pe la burtică (zonă devenită foarte sensibilă), sare mârâind.

Am auzit de câini care consumă tot felul de obiecte necomestibile, de la mingiute, șosete, lenjerie intimă etc și apoi ajung pe masa de operație din cauza ocluziei intestinale. Și e cumplit pentru că, cel puțin în cazul lui Rocky, nu am cum să elimin factorul cauzator, adică pietrele din curte. Uneori mai adun ce văd la suprafață, dar el are un radar special de le detectează în pământ și sapă după ele. Noroc că nu o face tot timpul, pentru că e cel mai greu spre imposibil câine de doftoricit din gașca noastră.

Pe vremea când mi-a venit ideea cu numele, încă nu dezvoltase această pasiune. Pe semne că nu a fost chiar întâmplătoare găsirea numelui de Rocky (piatră, stâncă). Se prea poate să fi avut totuși o influență.

Chiar așa mare cum e (30 kg), continuă să fie un jucăuș blajin cu ochi de catifea. Iar noi îl iubim și ne bucurăm că am luat hotărârea de a-l păstra în familia noastră! E extrem de afectuos, lipicios și sensibil. Simte durerea omului de lângă el, dar și al celorlalte animale. Și suferă împreună cu ei. De aceea am spus că posibil că are o inimă de marshmallow, care se-nmoaie la orice vine din exterior.

Aventura continuă. Bobo în Ungaria

2019-05-17T22:08:00.000+02:00

Pentru cei care nu cunosc povestea lui Bobo, am scris anterior câteva postări referitoare la cum a ajuns el în familia noastră și ”aventurile” medicale prin care am trecut cu el

(episodul 1; episodul 2; versiunea completă în limba engleză).

Nu obișnuiesc să renunț ușor la un caz complicat. Adică încerc să găsesc soluții pentru șanse mai bune și apoi doar pot și eu să mă liniștesc. Altfel mă sâcâie pe dinăuntru și-mi fură somnul. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Bobo.

După vizitele la veterinari, mi s-a băgat spinul cu necesitatea operațiilor pentru displaziile lui. Mi s-a spus că la noi nu ar fi ortopezi cu reușite răsunătoare la activ, mai ales în cazul displaziilor de cot, așa că am început să caut soluții în afară. Am aflat că în Anglia există cel mai cel specialist, dr Noel Fitzpatrick, supranumit ”bionic-vet” pentru protezele speciale care le-a implantat cățeilor cu probleme de oase. Așa că am trimis un email clinicii, dar am fost refuzată galant, pentru că ei, așa cum le spune și numele (refferal clinic), primesc cazuri doar prin recomandare scrisă din partea unui alt veterinar, iar eu n-am reușit nicicum să o obțin de la ortopedul la care am fost în Cluj (poate din lipsă de timp sau greutăți la exprimarea în engleză, cine știe). Pe lângă această cerință-literă de lege, englezii de la clinică au băgat la înaintare și faza (deja foarte uzitată printre veterinarii din Uk) cu ”câini din România - risc de boli etc”. Așa că am tras concluzia că sunt șanse slabe să ne accepte, chiar și cu o eventuală recomandare.

Apoi am aflat de existența unui alt specialist, mult mai aproape de noi. În Ungaria, la Nyireghyhaza. Doctorul Pelle György. I-am trimis un email, iar răspunsul a venit destul de rapid. Mi-a spus că trebuie să-i facă din nou toate radiografiile, ținând cont că au trecut luni bune de la primele, apoi mi-a spus că au și specialist oftalmolog, aparatură digitală etc.

Tot interesându-mă, am intrat apoi în legătură cu un tânăr veterinar din Cluj, de naționalitate maghiară, care s-a oferit să ne ducă el cu mașina, deoarece deja fusese la clinica din Ungaria de mai multe ori, cu diverse cazuri și deja se cunoștea bine cu cei de acolo.

Pasul următor a fost să deschid o pagină de campanie pentru strâns fonduri pentru Bobo, pe gogetfunding.com. A fost prima dată când am făcut asta și nu prea am știut cu ce se mănâncă.

Am fixat o sumă aproximativă de 300 euro, ca apoi să observ că site-ul a tras fee-uri la fiecare donație. Pe lângă acest detaliu semnificativ ce avea să-mi taie din totalul pe care mi-l fixasem eu, banii s-au strâns foarte încet. A trebuit să prelungesc termenul de două ori.

La final am avut în cont 291 euro, dar a trebuit să mă opresc aici pentru că pagina de campanie anunțase oficial că suma de 300 de euro s-a strâns, deci campania a avut succes!

Mai departe, un alt pas care mi-a dat mari bătăi de cap a fost gestionarea sumei strânse în contul de Paypal, la care aveam atașat cardul în lei. Știam că odată ce-i voi scoate, se va face automat conversia în lei (la un curs foarte slab), pe când mie îmi trebuiau euro. Și aveam să pierd de două ori, dacă trebuia din nou să cumpăr euro de la banca noastră, ceea ce ar fi făcut ca suma să scadă considerabil și să nu mai putem pleca pe motiv de fonduri insuficiente.

Așa că, după îndelungi dezbateri, mi-am zis că cel mai simplu e să sun la sediul Paypal și să întreb dacă nu cumva îmi pot atașa cardul de euro, ca suma să-mi intre direct, fără alte conversii. Aveam să pierd doar taxa de retragere de 2 euro. Însă surpriză! Cu ocazia asta am aflat că dacă îți atașezi la contul de Paypal direct contul de euro din bancă, nu și cardul, dispare taxa de retragere! Super, nu?

Cu toate manevrele astea reușite, ceva îmi spunea că totuși banii sunt puțini. Trebuia să acopăr și costul benzinei din ei, plus onorariul medicului care avea să ne însoțească. Așa că am rugat-o pe o prietenă deja cu vechime în sponsorizarea unor cazuri mai complicate, româncă din Uk, să mă ajute ea cu acoperirea costului benzinei. La recomandarea ei am ajuns să îmi fac cont & card Revolut. Nu cred că e ideal pentru scopul de a primi donații, ce am citit eu este că ar fi folosit pentru concedii în strâinătate, alimentare cu benzină, asigurări de călătorie, restaurante etc. Dar pentru că ei îi era mult mai facil să trimită banii prin această aplicație, am acceptat. Cardul fizic a sosit în plic (din UK), prin poștă, într-un port-card super fancy.

Până acum îmi lasă impresia că e un serviciu bancar foarte elegant și facil, mai ales că are o rată de conversie ce depășește majoritatea băncilor prin lipsa de comisione.

Noroc cu acest ”artificiu” de acoperire a costului drumului separat de restul donațiilor, că și așa am rămas în minus cu 15 euro, pe care acum trebuie să-i recuperez pentru a achita restul din datoria față de veterinarul-șofer.

Oricum, toată tevatura asta s-a întins pe parcursul a câtorva luni bune de, la un moment dat, începusem să-mi pierd speranța că o să mai reușim să plecăm. Dar am avut noroc și sunt extrem de recunoscătoare tuturor acestor oameni care ne-au ajutat să ajungem la clinică și prietenei mele, Susan, care ne-a mediatizat cazul pe pagina organizației ei, sponsorii ei devenind și sponsorii lui Bobo!

Ca o paranteză draguță, sora lui Bobo, Sissi, a fost adoptată de o familie foarte faină din Suedia (așa cum visasem eu!), familie care apoi a contribuit și ea la campania de strângere de fonduri.

Profesionalism, dar și aparatură!

Mie mi-s tare dragi veterinarii noștri! Și am tot respectul pentru munca lor.

De mai bine de zece ani de când frecventez diverse cabinete, am cunoscut medici buni, oameni faini și prietenoși, de la care am învățat multe.

Însă, o treabă mă cam supără.

Ca un obicei generalizat, se cam tinde să se fușerească cazurile câinilor fără stăpân. Chiar dacă le spui că ai grijă de ei în casa ta, la fel cum o faci și cu ceilalți căței ai familiei, există totuși o diferență în preocuparea față de rezolvarea acestor cazuri. Aceeași impresie mi-a lăsat-o și ortopedul din Cluj, la care am fost cu Bobo. A fost drăguț, amabil, n-am ce spune, însă dacă la început mi-a zis că va trebui să-i facă radiografii multe, ca să-i cuprindă toate membrele, și mi-a spus o sumă (pe care apoi am cerut-o de la donatori), când ne-am dus la programare, ne-am trezit doar cu 4 imagini, unele destul de neclare/incomplete prin pozitionarea articulației chiar în marginea radiografiei, iar plata a fost mult mai mică decât cea pe care am declarat-o sponsorilor. Iar astfel de lucruri te pot pune în serioase probleme vizavi de seriozitatea pe care o ai tu, ca salvator, în fața lor. Cum să le explici că, de fapt, veterinarul s-a răzgândit peste noapte?!

În fine.

Pe lângă afirmația de început, care și acum îmi răsună în urechi: ”n-am mai văzut un câine atât de defect până acum”, diagnosticul a fost de ”displazii” (cot și pelvis), urâte de tot, cel mai probabil malformații congenitale, care se pot repara doar prin operații de protezare după încetarea creșterii oaselor. În timp există riscul de a dezvolta proces inflamator ce va conduce la artroze dureroase. Iar ca tratament, doar de suport - cu suplimente.

Mie personal, în toate lunile de după, mi-a răsunat în minte ca un adevărat lait-motiv ”vor apărea dureri greu de suportat”. Auzisem despre cazuri în care câinii au trebuit eutanasiați din cauza durerilor atroce. Acolo îmi fugea mintea tot mereu. Așa că ideea de a găsi un ortoped cu experiență & reușite în operații de cot a început să mă bântuie tot mai puternic.

Și așa am ajuns la Nyireghyhazi Allatkorhaz, din Ungaria! La dr. Pelle György.

Am ajuns miercuri dimineață, la ora 10 și un pic, conform programării. Ne-a preluat doctorița oftalmolog, care i-a investigat ochișorii lui Bobo cu diverse aparaturi.

Din păcate cunoștiințele mele de limbă maghiară s-au diminuat considerabil în timp, așa că nu prea am înțeles ce spunea, mai ales termeni medicali pe care oricum nu-i învățasem vreodată. Noroc că l-am avut alături pe medicul magiar cu care am plecat din Cluj.

La final am înțeles că Bobo al nostru e orb bine, posibil că vede ceva umbre, dar nu mai mult. Acest detaliu l-am intuit și eu, în decursul timpului, studiindu-i comportamentul prin casă. Pe lângă dezlipire de retină, degenerescență și cataractă - la ambii ochi - ochișorul stâng, care întotdeauna i-a fost mai umflat, are și glaucom. Dar fără sorți de vindecare, nici măcar prin operație! (Amănunt care ni s-a spus oricum și la Cluj, de către un oftalmolog venit tot din Ungaria).

Așa că i s-au prescris două tipuri de picături (Xalatan și Pilocarpin), din păcate doar primul se găsește la noi. Sper să ni-l poată face rost medicul nostru pe cel de-al doilea.

După controlul oftalmologic, a urmat pregătirea pentru raze. L-au anesteziat, rapid și foarte eficient. La fel cum și la final l-au trezit tot așa. Apoi l-au dus în sala specială, unde eu nu am mai avut acces. Radiografiile, 10 la număr, se vedeau wow pe monitor, comparativ cu cele făcute la Cluj. Știu, diferența stă în aparatură, în banii investiți. Dar rezultatele se văd cu ochiul liber. Aici eu doar am dat un printscreen la 8 din ele, dar și așa se văd foarte bine.

La final, foarte amabil, dr. Pelle a ieșit cu noi în curte, la o plimbare cu Bobo. A ascultat toată povestea (în lb engleză), apoi mi-a spus părea lui.

(Mi-e al naibii de ciudă că, prinsă cu toate discuțiile, am uitat să fac poze!!!).

Diagnosticul lăbuțelor din față se numește short ulna syndrome - foarte fain explicat pe acest site:

short-ulna-syndrome/. E prima dată când am auzit așa ceva! Iar după ce am citit explicațiile de pe site-ul britanic, m-au cuprins regretele că nu am aflat mai repede acest detaliu semnificativ. Pt că dacă se intervine cât încă animaluțul e pui, șansele de refacere/recuperare sunt foarte bune. După ce însă osul se oprește din creștere, e mult mai complicat.

Da, Bobo are displazii, la cot și bazin, însă o operație, pe lângă faptul că este foarte costisitoare, nu garantează că-i va îmbunătății calitatea vieții. Pe lângă asta, recuperarea ar fi grea și dureroasă!

Doctorul a fost foarte sincer cu noi, zicând că ar putea recomanda operație ca să arate cât e el de bun specialist în astfel de intervenții, așa cum fac alții, dar pur și simplu nu-și are rostul!

Iar despre marea mea temere că vor începe durerile, ne-a spus că asta se poate întâmpla în 5 ani sau doar la bătrânețe. Mi-a explicat că corpul lui Bobo s-a ”ajustat” singur ca să funcționeze cu toate defectele congenitale și că, de fapt, el arată foarte bine în pofida problemelor pe care le are. Iar dacă nu face efort, este îngrijit ca și până acum și primește în mod continuu tratamentul de suport (suplimentele care ni le-a dat cu reducere de la clinică), are șanse la o viață bună. Partea nașpa e că sunt tare scumpe pastilele astea. Dar se zice că ar fi cele mai bune de pe piață în acest moment. Sper să primesc donații pentru ele, ca să le poată primi în mod regulat.

Mare mi-a fost însă mirarea când doctorul a subliniat că, de fapt, cea mai serioasă chestiune la Bobo e vederea. Adică afecțiunile oftalmologice care îi produc dureri și care, până la urmă, vor necesita o intervenție chirurgicală de scoatere a ochiului afectat de glaucom.

În loc de încheiere

Mi-a plăcut vizita la clinica din Ungaria!

Se vede & simte profesionalismul, mai ales pe domenii care în zona noastră încă nu prea are specialiști care să se ridice la nivelul lor. Poate pe viitor.

Da, se merită kilometrii făcuți și oboseala acumulată atunci când ai nevoie de un ortoped ca lumea sau de un oftalmolog priceput, ajutați de aparatură profi!

Pot să spun că mi-am găsit, în sfârșit, liniștea! Cel puțin cea sufletească, pentru că Bobo nu e deloc un câine ușor de gestionat. Dar am încheiat o perioadă lungă de căutări și zbuciumuri, nopți nedormite și scenarii negativiste.

În mare parte știu ce ne așteaptă și doar în caz de vreo surpriză neplăcută va mai trebui să ne reîntoarcem cu Bobo în Ungaria, pentru operație. Altfel el poate trăi și așa. Vom vedea ce va fi mai încolo, oricum nimeni nu poate prezice viitorul, dar cel puțin știu că acum nu are nici un rost să ne chinuim cu operații grele și recuperări stresante. Că aici îmi făceam eu mari probleme.

E drept că nevoile lui ne cam împiedică, pe mine și pe soțul, să ne deplasăm undeva împreună și suntem nevoiți mereu să facem cu schimbul, ca în cazul copiilor. Și ne împiedică prezența amândurora de la evenimentele familiei, ceea ce mă face într-un anume fel în ochii celor ce nu înțeleg de ce atâtea sacrificii pentru un câine. Dar altă soluție nu am găsit, pentru că Bobo nu poate fi lăsat singur acasă. Îi e teamă, urlă și dă să rupă tot ce-i pică la înde(~~mână~~)bot.

Ideea e că nici nu se înghesuie doritori să-l adopte. Eu mi-aș dori o altă viață pentru el, dar se pare că el ne-a fost destinat nouă.

Sper să ne descurcăm în continuare cu el, să nu mai apară urgențe în familie, cum a fost decesul socrului, care să ne de-a peste cap în găsirea unei soluții rapide (că nici nu sunt). Dar cel mai mult îmi doresc să-i fie bine, să nu sufere. Știu că nu are viața ideală cu noi, stând mai mult în casă, fără mișcare prea multă. Afară însă nu-l pot scoate pentru că (din cauza zgomotelor) se sperie ușor, latră nervos, se învârte în cerc foarte agitat, dă să sară pe oameni (adoră aproprierea oamenilor!), iar dacă Doamne-fereste simte vreun câine, aici face urât de tot. Și asta pentru că a avut câteva episoade, în trecutul, cu sora lui, care l-au marcat. Și de atunci, când simte apropierea unui câine, atacă înainte să fie el cel atacat. Chiar și cu cei din casă trebuie să fim mereu atenți să nu-i apară din față, să nu-l înghesuie, să nu apară în bucătărie când eu gătesc iar el stă cuminte sub masă etc.

Cu toate inconvenientele, Bobo ni s-a lipit tare de suflet și chiar dacă deja are cam un an și jumătate, continuă să fie puiuțul nostru special. Special pentru handicapurile lui ce-l fac dependent 100% de prezența noastră, dar și pentru ceea ce am simțit după ce a ajuns la noi, poveste ce se regăsește în episodul 2.

Tumorile cavității bucale la câini

2018-12-13T11:50:00.003+01:00

Nu știu alții cum sunt, dar mie când mi se îmbolnăvesc cățeii, nu-s mai bună de nimic până nu-i știu rezolvați. Și pentru că media de vârstă a găștii noastre patrupede tot crește, cresc proporțional și problemele de sănătate.

În luna Februarie am observat apariția unei excrescențe ciudate la baza caninului inferior a lui Buliță, unul din seniorii noștri. Părea ca o inflorescență de mici dimensiuni, dar l-am dus imediat la vet. La Biovet Făget. Acolo ne-am obișnuit de câțiva ani deja, fiind mai aproape de Turda și cumva mai comod pentru noi, dar și pentru câini. Plus că acolo eram trimiși mereu pentru radiologie, încă de pe vremea cu adăpostul. Am avut și veterinarul preferat, cu care am colaborat excelent și de care am prins mare drag, din păcate însă el a plecat în Uk. Și de atunci îi simțim al naibii de tare lipsa. Nu că nu ar mai exista și alți medici, dar ca în orice relație există simpatii - cu care colaborezi ușor și ți-e mai mare dragul să-i cauți, și există medici care preferă o relație distantă și rece, iar asta e cam greu de digerat, mai ales când e vorba de odoarele familiei, pentru care te dai de ceasul morții când au vreo problemă. Revenind la bătrânelul nostru, ni s-a spus că dacă nu-l deranjează, să-l lăsăm în pace. Am acceptat sfatul, pentru că - la vremea aia - într-adevăr nu-l deranja. Doar că, în timp, excrescența creștea văzând cu ochii, așa că am contactat din nou medicul și am fost chemați pentru teste. I s-au făcut analize de sânge, radiografii la plamâni (să se excludă posibile metastaze - așa prevede protocolul) și la guriță - pt a vedea dacă cumva a fost prinsă și falca (osul) de tumoră. Deja se folosea acest termen, de unde au început să se amintească și de un potențial malign. I s-au prelevat niște probe pentru examenul microscopic, au fost trimise la Facultatea de Medicină Veterinară pentru evaluare, iar de la momentul în care ni s-au transmis rezultatele, am început să am suspiciuni că nu s-a lucrat ca lumea. Când nu era malign, când totuși parcă era. Plus că tânăra doctoriță a mărturisit că o depășește cazul și i-am fost chiar recunoscătoare pentru sinceritate. Așa că ne-a sfătuit să mergem la Facultate, să căutăm un specialist.

Noroc cu vechile cunoștiințe, de pe vremea adăpostului, că în ziua de azi fără așa ceva ești cam pierdut. În orice domeniu.

De data asta am fost impresionată cât de frumos s-a lucrat pentru biopsie. Și cât de atent a fost medicul anestezist - un profesionist adevărat - care știe exact ce să facă, mai ales în cazul unui câine bătrân, unde riscurile sunt mari. Buliță și-a revenit ușor și bine. Timp de 3 săptămâni și mai bine am stat cu spatele strâns, în așteptarea verdictului. Când a venit, am simțit (la propriu) cum mi s-a luat o greutate de pe umeri și am putut, în sfârșit, să mă îndrept de spate. Tumora lui Buliță era benignă, o pseudotumoră de fapt, cunoscută sub denumirea de Epulis fibromatos. Imediat am și fost programați pentru operație, iar la începutul săptămânii ăsteia am trecut și de pasul acesta. Din nou cu bine!

Buliță se simte bine, e sub tratament cu antibiotice și spray bucal, pofta de mâncare nu i-a fost afectată deloc, iar el fiind un somnoros constant, nu arată nici o modificare de comportament din care să deduc că ar avea dureri sau ceva probleme.

Acum, toate articolele de specialitate menționează că tumora recidivează. Și că, în mod normal, se impune extragerea totală a dintelui în jurul căruia se formează formațiunea. Nu s-a procedat așa în cazul lui Buliță, dar nici nu eram în măsură să comentez. Oricum o să vedem în timp ce și cum. Oncoloaga ne-a spus că fiind deja bătrân, nu ne mai putem aștepta să mai trăiască trei ani. Asta nu avem noi de unde știi, dar am luat-o ca atare. După ce am trecut deja cu ceilalți bătrânei prin atâtea probleme înainte să-i pierdem, orice zi în care îi mai poți avea lângă tine fericiți și veseli, este o binecuvântare. De restul se ocupă forțe superioare nouă. Tot ce pot să sper e că vor trece ani până să i se refacă formațiunea, local sau în altă parte. Măcar să nu-l tot stresăm cu drumurile la vet și cu intervenții în gurița lui. Pofta de mâncare nu i-a scăzut defel, ceea ce e cel mai bun indiciu pentru starea de bine a unui animăluț. Dumnezeu să-l aibă-n pază și pe noi pe lângă el. 🙏 Și pe ceilalți 4 care ne-au mai rămas 💓

Un nou rămas-bun; Lucy 💗

2018-11-21T22:09:00.000+01:00

Postările despre despărțiri sunt cele mai greu de scris. Dar scrierea unor astfel de episoade e asemenea unei sesiuni de terapie. Grea, dar necesară. E menită pentru alinarea sufletului.

În ultimii ani ne-au tot părăsit oameni și câini. Iar în urma lor a rămas un mare gol.
Îmi spunea cineva că atunci când ai mai mulți căței, plecarea unuia dintre ei nu se simte atât de puternic ca atunci când e doar unul singurul. Fals! Pentru că fiecare este unic în felul lui, iar legăturile create sunt diferite în fiecare caz. Nu poate fi vorba despre un șablon în materie de sentimente. La fel ca și ființele, și sentimentele sunt unice.

În urmă cu doi ani l-am pierdut pe Freddy. Plecarea lui bruscă a lăsat o mare durere în suflet și încă e acolo, doar că după sosirea lui Bobo s-a mai estompat.

În urmă cu câteva săptămâni ne-a părăsit Lucy, mama lui Freddy. Împlinise 18 ani în august. A trăit mult, a trăit frumos, iar noi - începând cu ea - am învățat tot despre ce înseamnă să ai un animal de companie. Nu spun vorbe mari când afirm că ea mi-a împlinit visul copilăriei, acela de a avea un cățel. Și a făcut totul perfect!

Ne-a educat pe toți cei ai casei.
Cu răbdare și multă, multă afecțiune.
Și a unit familiile în jurul ei.

A deschis calea altor sute de căței, salvați de noi. Și i-a primit pe toți cu tandrețe. Pe cei mici i-a învățat regulile casei, pe cei adulți i-a acceptat și le-a cedat (de fiecare dată) locul ei preferat, din patul nostru. Cumva acela a fost întotdeauna cel mai râvnit 😊.

Lucy a fost un cățel extrem de sociabil, atât cu oameni cât și cu alte animale. Din acest motiv, când întâlnea un animăluț pe stradă, se ducea țintă la el, căutând să se joace.

Odată a și pățit-o. Cu o pisică.

Felina s-a cam speriat de entuziasmul ei și a cam "periat-o"de-a lungul șirei spinării; iar după acest incident, de fiecare dată când vedea pisici, Lucy se bloca și începea să tremure. Uneori chiar să urle. Cu toate astea, când o pisică s-a autoinvitat în casa noastră, după ce s-a lămurit că nu va avea să resimtă ”periajul ghearelor” și din partea ei, s-a liniștit și au devenit cele mai bune prietene, născând ambele, aproximativ în același timp, puiuții lor. Iar aceștia au supt când de la una, când de la cealaltă 😄

Lucy a fost un cățel extrem de comod pentru noi. Începutul ca pui a fost cu peripeții, ca orice început, mai ales pentru cineva care nu a avut niciodată câine. Ea și-a cerut de la bun început locul în pat și a rămas ani buni acolo, până când l-a cedat noilor veniți, iar ea - bătrânică fiind deja, s-a retras în camera bunicii, pe un fotoliu unde se simțea mai ferită de entuziasmul puilor. Iar împreună cu bunica soțului formau un cuplu empatic de batrânele: ”noi două Lusi, babetele casei, vai de bătrânețile noastre” 😉
În ultimii ani, tot din același motiv - banuiesc, nu se mai plimba nici prin curte, cum îi era obiceiul. Dacă verile îi plăcea să se lungească pe beton sau pe iarbă, la soare, de câțiva ani încoace cobora doar cât să-și facă treburile, apoi revenea imediat în casă. Iar spre final, o duceam și o aduceam în brațe, pentru că nu vedea bine, se speria de orice, ceea ce o făcea să se dezechilibreze și să cadă.
Singură și-a desemnat locurile ei și ne-a dresat foarte bine ca să i le respectăm după program: seara - în fotoliu din camera bunicii, iar peste zi - pe scaunul din bucătărie, de unde putea observa totul, mai ales putea adulmeca mirosurile mâncărurilor gătite de mine. Și să cerșească!
Teckelașii noștri au fost cei mai cei cerșetori dintre toți. Și niște încăpățânați redutabili!
Miorlăiala lui Lucy după mâncare dicta ora mesei. Deși le-am făcut un program fix, pe care mă străduiesc să-l respect (dimineața în jurul orei 9, iar seara undeva pe la 19), în ultimii ani băbuța noastră a devansat ora cinei cu o oră. Uneori aveam impresia că uita că nu demult mâncase, pentru că începea ”serenada”. Și o făcea cu o consecvență ce-i făcea concurență și ”picăturii chinezești”.
Instalată în scaunul ei de ”supervizor”, nu înceta până nu cedam insistențelor ei. Degeaba încearcam eu să mă păstrez tare pe poziție, până la urmă mă recunoșteam învinsă și-i făceam pe plac. Că doar ea era bătrânica familiei, aproape surdă și oarbă, așa că oarecum era de înțeles să fie și cea răsfățată.

A fost o mămică devotată, deși nașterea a speriat-o la culme, episod pe care l-am descris pe larg aici. Dar și-a făcut datoria până la final, iar Freddy i-a rămas alături, credincios, iubitor și foarte mămos.

Despărțirea de ea a fost grea, dar nu atât de sfâșietoare ca în cazul lui Freddy. Poate că deja eram oarecum conștientă de situație și nu m-a luat chiar prin surprindere, cum a fost cu puiul ei. Și din acest motiv am reușit să mă țin tare până la final. Cumva intuisem că aveam să ajung la decizia finală încă în urmă cu o săptămână, când avusese o primă criză epileptică. Oarecum semănase cu cea făcută de Freddy, doar că sub o formă mai ușoară.
După prima criză, ce avusese loc noaptea, păruse că-și revenise chiar bine, încât începusem chiar să mă îndoiesc că se întâmplase ceva. Însă la o săptămână după asta, într-o dimineață de sâmbată, după ce o dusesem în curte să-și facă treburile post-micul-dejun, la revenire am așezat-o în fotoliu, în bucătărie, iar eu m-am dus la baie.
După acel prim episod ciudat, când căzuse noaptea din fotoliu, după care a scos un urlet de i-a trezit pe toți, am început să-i mut zilnic fotoliul din cameră - în bucătărie, ca nu cumva să cadă de pe scaun. Plus că în fotoliu stătea mult mai comod. Și pentru că devenise și incontinentă, deja îi puneam dedesupt și un cearceaf absorbant.

Însă nici nu apucasem bine să merg spre toaletă, când am auzit din nou urletul din acea noapte. În câteva secunde am fost lângă ea și am observat că zăcea într-o poziție anormală, corpul fiind întins la maximum, ca un elastic, iar capul îi atarna în jos, pe lângă fotoliu. Iar ea nu mai avea nici un control și putea oricând să alunece, așa cum pățise de fapt și prima dată. Atunci am înțeles, am avut cumva confirmarea că într-adevăr fusese vorba de o criză epileptică. Era conștientă, dar își pierduse orice control asupra corpului. Am luat-o repede în brațe, după care s-a liniștit. Am plimbat-o așa, câteva secunde, mângâind-o pe spate, apoi am așezat-o ușor înapoi, în fotoliu, continuând să o mângâi. Dar după câteva clipe am observat că își ridică capul, din nou într-o mișcare necontrolată, și corpul începea iarăși să se elongheze. O altă criză! Dar fiind deja lângă ea și mângâind-o, de data asta nu s-a mai speriat atât de tare, nu a mai urlat, doar mă privea cumva cerând ajutor.

În mintea mea, gândul că se apropie finalul prindea un tot mai pronunțat contur. La cateva minute după a doua criză a urmat și a treia. Și deja nu se mai putea mișca. Iar atunci - privindu-i ochișorii obosiți - am înțeles că trebuia să o ajut, să-i curm suferința. Am sunat veterinarul, tot pe cel care îl eutanasiase și pe Freddy, doar că de data nu lucra în weekend, așa că a trimis-o pe tânăra absolventă ce lucrează la el, iar eu chiar m-am bucurat pentru că ea e mai finuță și empatică. Până la venirea acesteia, nu m-am mai mișcat de lângă Lucy. Am mângâiat-o continuu și i-am spus că totul va fi bine, că nu va mai suferi, iar ea a început să-mi lingă mâna. Am înțeles că îmi mulțumea.
Era obosită. Era pregătită să plece.
Și a plecat în tăcere, lăsând în urma ei o liniște adâncă în casa noastră.
Rămas bun scumpa noastră Lucy! Nu te vom uita niciodată 💖🙏

Snacks-uri home made pentru căței

2018-09-26T13:08:00.002+02:00

A venit frigul și cățeilor li s-a mai domolit dorința de a ieși prin curte. Ies să-și facă treburile, dar revin imediat la căldurică. Iar odată cu statul mai mult prin casă, plictiseala apare la orizont. Și ca urmare, își găsesc tot felul de activități deranjante pentru noi, umanii. În special rosul mobilierului sau ușilor și "dansatul printre picioarele noastre".

Pe lângă asta, organismul le spune că trebuie să-și facă suplimente pentru apropierea iernii, așa că numai ce mă trezesc cu ei tot mai des prin bucătărie, așteptând să fie serviți.

La noi se mănâncă după program, de la început i-am învățat cu ore fixe. Dimineața, undeva între 9-10, iar seara între 18-19. Vara, când căldura e mare, porțiile le primesc reduse cantitativ, iar cina o mai amân până după apusul soarelui, că și așa sunt leșinați pe podele până atunci.

Doar că, bătrânica noastră ce a împlinit 18 ani în august, a cam deraiat de la ”normalitate” și uneori uită că tocmai a mâncat. Iar acum că temperaturile au scăzut, își cere cina mai devreme, în jurul orelor 17. Și oricât încercăm să o ignorăm, e mai ceva ca picătura chinezească. Dacă restul ”aptitudinilor” i s-au mai redus odată cu vârsta, încăpățânarea specifică teckelilor zici că i-a sporit. Sau cum zicea bunica soțului: ”potie dinaia că-i hodinită”.

Așa că, în încercarea de a le mai domoli temperamentele plictisite de programul monoton, musai a fost să scornesc ceva apetisant, care să le fie servit ca mici gustări între mese, să nu fiu nevoită să reduc distanța dintre micul dejun și cină, dar și ca recompense în cazul tratamentelor. Că nu există să nu fie vreunul cu vreo problemă de sănătate ce necesită medicație. Iar ultima și cea mai agasantă fiind otita lui Bobo, care îl tot sâcâie de azi-vară, când la o ureche, când la cealaltă. Iar zece zile de tratament sunt lungi, enervante și supărătoare pentru Bobo, așa că are nevoie de recompense. Și decât să-i dau chimicalele din comerț, mai bine ceva sănătos și home-made.

Cum mi-a venit ideea?

După ce Bobo a primit, de la o doamnă din SUA - prietenă de pe FaceBook, un pachet de biscuiți cu unt de arahide și cremă cu suplimente pentru oasele lui betege. Și când am văzut ce trecere au avut, am zis că musai să fac și eu ceva cu unt de arahide. Nu că aș fi fan. Gustul mi se pare mult prea puternic, după lins la o linguriță, deja mă ia greața. Dar fiind o grăsime sănătoasă, why not!

Drept pentru care am ghicit o rețetă, că dacă tot a venit și frigul, în sfârșit pot folosi cuptorul fără riscul să mă coc și eu!

Ingredintele folosite (după ochi):

- fulgi de ovăz (aprox. 2 căni)

- o linguriță (rasă bine) de scorțișoară și o jumate de cuișoare

- două banane bronzate rău

- unt de arahide

- două ouă

- apă

Am amestecat maglavaisul, la început cu furculița, dar după ce am adăugat untul de arahide (care-i vârtos), a fost musai să-mi bag mâna. Și mai spre final, ca să fie maglavaisul mai cremos și ușor de manevrat, am adăugat și apă (tot după ochi - sau după mână).

Apoi, cu ajutorul a două lingurițe, am făcut niște biluțe (vorba vine), însă când am văzut că nu se aplatizează la copt, a două tavă am aranjat-o să arate mai aproape de biscuiți.

Cam așa a arătat întregul procedeu, ce a durat puțin, la coacere le-am lăsat cam o juma' de oră fiecare tavă, că mie-mi plac mai rumene.

Iar după coacere arătau așa:

Să mai adaug (oare) că pe tot parcursul "procesului de creație" am avut spectatori, unii mai răbdători, alții care nu mai puteau aștepta să-și intre-n rolul de degustători.

Ceea ce s-a și întâmplat, bineînțeles!

La final, când încă nici nu apucaseră să se răcească bine, dar erau călduțe și apetisante rău.

Normal că am gustat și eu, doar că mie-mi plac mai dulci (cu miere) și nefiind fan unt de arahide, mă rezum ușor la una. Să nu mai spun că toata casa mirosea a untul de arahide, spre deliciul cățeilor, și mai puțin al meu, drept pentru care am sacrificat bunătate de căldură adunată în casă și am deschis larg geamurile că mă lua de la stomăcel.

Acuma să nu credeți că n-au primit toți șase bunătate de biscuite!

Dar în afară de cei doi cu probleme de vedere (Lucy și Bobo), cărora am apucat să le fac poză cu bucățica neînfulecată și asta pentru că ei nu sesizează mâncărica decât atunci când ajunge în proximitatea botului, restul au fost mult mai rapizi și în poze se vede doar mâna mea întinsă, ca la milogi sau mult prea rapizi, blurat-de nepublicat- de rapizi.

Mi-am dat seama că dacă continuam în ritmul ăsta, snacks-urile ar fi devenit cină și nu aș mai fi avut recompense de domolit populația zilele următoare. Așa că le-am depozitat frumos într-un container de plastic, doar pe jumătate umplut.

Iar dimineață erau moi și pufoase, numa' bune de servit lângă cafeluță. Dar după una, mi-am adus repede aminte că scopul lor era totul altul, așa că m-am oprit la timp.

Data viitoare voi face o porție mai mare, măcat să se umple cutia. Chit că voi suferi după mirosul degajat de untul de arahide, dar ce nu face mama pentru puii ei!

Și apropo unt de arahide, eu am luat de la Lidl, însă ce se găsește în comerț nu e 100% pur natural, ci în combinație de 80% arahide și ulei de palmier (unele conțin chiar și zahăr, ceea ce nu-i deloc recomandabil).

Dar dacă vreți unul de calitate și la preț bun, am găsit ăsta, pe un site pentru trăgătorii de fiare.

S-avem poftă și blănoși sănătoși!
Short update:
De la prima încercare au mai fost încă două. Nu mai trebuie să menționez că ambele au avut același succes printre patrupezi. A doua rețetă a fost cu sardine - conservă - untul de arahide fiind terminat. La fel și bugetul pe luna respectivă. Așa că m-am descurcat (sau i-am descurcat cu ce am avut în frigider). Cu singura deosebire că după un timp de păstrare la caserolă, au apărut mici floricele de mucegai, așa că am fost nevoită să grăbesc consumarea snaks-urilor, mărind doza zilnică.
Ultima tură fost cea mai reușită de până acum. Nu știu dacă asta se datorează calității superioare a untului de arahide folosit (pur, fără aditivi) sau poate pentru că am ”scăpat” mai multe cereale. Habar n-am! Cert e că, deși n-a avut nici pic de zahăr, doar dulceața naturală a bananelor, ne-a plăcut și nouă, umanilor, chiar bine.
Și apropo, cei la Myprotein au o politică cam dură la transport, te condiționează la sume mari, iar dacă nu le atingi, te încasează cu 50 lei doar pt transport. Așa că am renunțat la vise mărețe și m-am reorientat la firma Republica Bio, aceeasi cantitate, același preț dar transport tarifat normal.

De ce iubim animalele?

2018-09-05T15:41:00.000+02:00

În spațiul nostru mioritic, datorită diferențelor mari sociale, încă prejudecățile au o reprezentare puternică în conștiința maselor, de unde și interpretarea eronată a afecțiunii purtată ființelor care nu cuvântă, ca fiind ceva aproape patologic. Ai crede că evoluția omenirii ar trebui să aibă puterea să împingă la vale bolovanii ignoranței, dar uneori sunt prea mari și greoi ca să poată fi mișcați de la locul în care au fost ”plantați” de familie și societate.

Dar de ce iubim oamenii?

Întrebarea aceasta pare mai puțin deplasată, nu-i așa? Chiar dacă-i găsim greu un răspuns rațional, ni se pare un lucru firesc, de bun simț sau pur și simplu ”pentru că așa trebuie”, pentru că așa ne învață biserica sau mai știu eu cine.
De fapt stă în natura noastră să ne iubim semenii! Și atunci de ce n-ar fi tot atât de ”normal” să iubim și vietățile din jurul nostru?

De ce iubesc eu animalele?

Multă vreme nici nu am stat să mă gândesc la așa ceva mai departe de a fi un adevărat ”bug” (microb) care te prinde și nu te mai lasă. Sau pur și simplu că te naști cu el și te chinuie până ce nu ai șansa să te ”desfășori”, după care trece la următorul nivel. Nu știu sigur dacă se transmite pe cale ereditară, dar dacă se întâmplă așa, mi-e evident că gradul lui de manifestare evoluează față de cel al strămoșilor. Cu toate astea, la unii tineri care au crescut în case încărcate de miros și păr de animal, am descoperit dorința de a nu mai reface modelul matern și de a-și construi un cămin protejat de ”intruziunile” copilăriei. Dar ”microbul” e tot acolo și oricât ar încerca ei să-l țină sub control, acesta se zbate și până la urmă va găsi un mijloc să iasă la suprafață și să-și ceară prinosul.

La mine a fost fix invers. L-am simțit de mică, mă chinuia rău de tot mai ales că, pe vremea copilăriei mele, oamenii nu știau să îngrijească un animal de companie ca azi, lipsind asistența de specialitate a medicinilor veterinari. Nu că nu ar fi fost medici, dar nu făceau mai mult decât vaccinarile antirabice și mici tratamente în caz de răni. Dacă aveau de-a face cu boli grave sau otrăviri, te trimiteau acasă după o injecție mai mult de formă, ridicând neputincioși din umeri și lăsând toată greutatea sfârșitului tragic apăsând pe sufletul familiei. Iar tu, ca și copil, rămâneai traumatizat și bântuit de imaginea corpului inert, scos de tatăl familiei din locul în care animăluțul se retrase pentru a-și da ultima suflare.

Fiind copil din generația ” Decrețeilor”, crescut la bloc, abia așteptam vara ca să mă retrag la casa bunicii. Nu, nu la țară, ci pe strada celebrei Saline Turda! Dezavantajul de a avea o bunică intelectuală era că mereu am simțit lipsa rudelor de la țară, acel loc ”magic” pentru copii, unde să poți crește liber în natură, printre pomi fructiferi și animale la discreție. O oarecare imagine idilică o avea totuși și casa bunicii din Turda Nouă, cuprinzând o curte și grădină mare, doar că animalele lipseau. Noroc că aveau vecinii! Și de multe ori mă îndrăgosteam pur și simplu de câinii lor și încercam să-i momesc să treacă gardul în curtea noastră ca să mă pot juca cu ei. Și îi duceam pe ascuns și în casă, boierie mare la vremea aceea. Pentru mine apropierea fizică conta foarte mult. Nu aș fi putut trăi departe de câinele familiei, aș fi preferat să dorm cu el în cușcă decât să stau la distanță de el. Însă bietele animale erau certate de stăpâni pentru că își părăseau postul de pază, așa că preferam să sufăr de lipsa aproprierii lor, decât să-i mai văd pedepsiți de omul-stăpânitor. Însă dorința de afecțiune fiind mai puternică decât orice altceva, episoadele își găseau continuitate.

Neexistând educația sterilizării/castrării, de multe ori ajungeam să ”moștenim” pui de mâți și câteodată de căței. Dar vai, nenorocirea era că la fiecare sfârșit de vacanță, când bunica se retrăgea la Cluj până-n primăvară, animăluțele trebuiau să ”dispără”. Era de-a dreptul tabu să pretindem luarea lor, cu noi, la bloc. De aceea ”culesul” puilor abandonați ne era descurajat din fașă de către bunica, mult mai responsabilă pe termen lung decât noi, copiii. Dar uneori ”bug”-ul de care aminteam mai devreme ne inspira la ”șmecherii” ce reușeau să înșele vigilența bunicii. Puii de pisică îi ascundeam în spațiul mare de sub scări, printre cutii de carton, unde le duceam pe ascuns mâncare furată din frigider. Asta până ce adulții umani deveneau intrigați de pofta mea ciudată după conservele de pește, răsărită cam peste noapte. Sau până când puii creșteau și ieșeau din ascunzătoare, iar întregul nostru scenariu ”bine” pus la punct era total compromis.

În cazul puilor de câini situația era mai dificilă pentru că ei aveau nevoie de apropierea umană și plângeau după asta. Odată îmi amintesc că am încercat să ascundem un pui, căruia i-am pus numele de ”Petecuț”, tocmai în dulapul bunicii din ultima cameră. Era cea mai puțin circulată, motiv pentru care ne gândeam noi că șansele să păstrăm ”secretul” ascuns mai bine și mai mult timp erau mai mari. Dar n-am luat în considerare plânsetele îndeajuns de puternice pentru a fi distinse și de un auz mai ”tocit” de vreme. Mica creatură era atât de fermecătoare încât a reușit să o vrăjească și pe bunica cât să îi dea de mâncare și să ne lase cu ea încă vreo două zile. Apoi însă ne-a obligat s-o restituim mamei de drept, sub rafala de reproșuri a omului-stăpân, dezamăgit că nu reușise să se debaraseze de ea.

Apoi, la adolescență, am primit un iepuraș. Fiind cadou, nimeni nu îndrăznise să-i interzică șederea la noi. Drept pentru care balconul casei bunicii fusese ”sacrificat” ca spațiu lui de manifestare pentru noul membru al familiei și umplut rapid de ”bobițe” mirositoare. Îi dădesem serios de lucru bunicii, pentru că fiind deja la vârsta când umblam mai mult pe afară, cu prietenii, eu nu prea mai aveam timp de purtat grija animalului de companie și tot greul cădea pe umerii ei. Drept pentru care, simtindu-se poate ignorat și dornic să descopere noi aventuri, iepurașul s-a hotărât într-o bună zi să sară peste balcon. Dar înălțimea saltului îi fracturase serios lăbuța, așa că nefericitul a trebuit sacrificat. Ce operații la lăbuțe, ca acum? Nu o să uit în veci cum draga de bunica căuta modalitatea cea mai diplomatică de a mă anunța despre dispariția animăluțului-cadou. S-au tot purtat discuții, pe la spatele meu, cu ceilalți membri ai familiei, despre cum să se facă și cum să se dreagă situația, astfel încât atâtea șușoteli nu au făcut decât să-mi atragă atenția, îngrijorându-mă serios. Până la urmă sora mea a fost cea care mi-a adus la cunoștință accidentul, urmărindu-mi cu atenție reacțiile. Însă, insensibila de mine s-a simțit de-a dreptul ușurată să afle că grijile mele, care mă trimiseseră cu gândul că bunica ar putea fi bolnavă, fuseseră total eronate. După ce începusem să-mi fac tot felul de scenarii negativiste, realitatea mi s-a părut mult mai ușor de acceptat, într-atât de ușor încât am râs bine de figurile uimite ale celor din jur. Mai puțin acceptabil mi s-a părut în schimb gestul vecinului-călău care mă anunțase mândru că păstrase blana iepurașului special pentru mine, fâlfâindu-mi-o prin față: ”să ai amintire, poate îți faci mănuși din ea!”. Horror, nu?

După ce am crescut și am ajuns la casa mea, microbul - ajuns și el la maturitate, s-a desfășurat în voie. Mereu i-am spus mamei că din cauza interdicției ei din copilarie am ajuns acum să am casa plină de căței. Și chiar și așa, nu prea a reușit nimeni din familie să-mi înțeleagă pasiunea intensă și durabilă pentru animăluțe. Mai mult să o tolereze doar. Noroc cu soțul, că el a avut inteligența să transforme du-te vino-ul de animăluțe din casa noastră într-o formă de terapie pentru problemele lui de sănătate. Și mă ajută cu ce poate.

Provocarea cea mai cea însă mi se pare să reușești să menții un echilibru între viața personală și dedicarea pentru aceste ființe neajutorate. Oricât încearcă unii să te convingă cu lozinca ”lasă că se descurcă ei și singuri, că doar îs animale!”, tu știi bine că nu e așa. Și de aici până a începe să-ți lași propria persoană pe locuri tot mai secundare, e o distanță atât de mică, dat fiind curgerea continuă de cazuri noi, încât nici nu apuci să-ți dai seama când ai ajuns să fi depășit de situație. Dar cum naiba să treci mai departe nepăsător, să pui liniștit geană peste geană știind că într-un anumit loc zace un animăluț neajutorat?

Îmi vine să inserez o paranteză aici: ați observat că mulți oameni se referă la câini cu genul masculin, chiar dacă le spui că sunt femele, deci ar trebui să le numească cu ”ele”, iar la pisici doar cu cel feminin, chiar dacă sunt motani? Nu-i interesează să facă disocierea, la fel cum habar nu au că și animalele dezvoltă multe din bolile întânite la oameni. Și tocmai pentru acești oameni e total de neînțeles dedicația (=nebunia) salvatorilor.

Cum ai putea să le explici acestor oameni ce simți tu când te uiți în ochii unui cățel sau a unei pisici? Cum ai putea să le explici că plânsetele lor nu te pot lăsa indiferent, că gesturile lor nu sunt limbi străine pentru tine și că da, reușești să înțelegi ce vor să-ți transmită, fără să treci granița ”normalității” - așa cum e percepută în viziunea ”necunoscătorilor”.

Cum ai putea să le explici că legătura, conexiunea dintre om și animal depășește vizualul, palpabilul, că ea a existat dintotdeauna, chiar și atunci când omul primitiv se hrănea cu animale. Că există în fiecare dintre noi, doar că unii, conștient sau nu, preferă să păstreze închise căile de comunicare, poate ca o formă de autoprotecție sau pur și simplu din egoism; cei din urmă fiind și cei ce aderă la principiul ”Omul - ființa supremă”.

Dacă ai vrea, ai putea să observi atât de multe în privirea lor!
Animalele, chiar și așa non-verbale cum sunt, pot transmite atât de mult!
Și sunt atât de ușor de iubit!
O adevărată invitație-vie la iubire!
Dacă o accepți sau o refuzi, ține strict de tine!
Ele te iubesc oricum.

Itinerariul salvării unui animăluț (câine sau pisică)

2018-08-27T12:45:00.000+02:00

Această postare e cu dublă adresare, una pentru cei ce nu au nici cea mai mică idee ce înseamnă salvarea unui animal sau - ceea ce numim noi, rescuerii - rezolvarea cap-coadă a unui caz, dar și pentru cei ce găsesc animale abandonate și ar dori să se implice în ajutarea lor, însă nu știu cum să o facă.

De ce mă adresez unor grupuri atât de diferite? Pentru că mi-aș dori ca primii (în cazul în care mă citesc) să-și dea seama că întrebările de genul: ”vai, dar încă-l mai ai?”; ”cum de încă nu l-ai dat?”; ”cât îl mai ții?” sau altele din aceeași gamă, sunt total nelalocul lor. Pentru că în salvarea unui animal e nevoie să parcurgi un întreg ”itinerar” și nu ai cum să dai pe repede înainte sărind peste etape pentru confortul altora. Asta dacă o faci în mod responsabil.

Și iată drumul la care o pornești în situația în care găsești animale abandonate și vrei să te implici mai mult decât să-l pasezi peste câteva zile altcuiva:

În cazul puilor sugari

În primul rând le facem culcuș și îi ținem la căldură. Puii mici au mare nevoie de un loc cald care să suplinească lipsa corpului mamei. Jucăriile sau pernițele de pluș sunt chiar bune, pe lângă sticlele cu apă caldă. Apoi facem rost de lapte praf special și de sticluță cu biberon. Toate astea se găsesc pe la farmaciile veterinare sau se pot comanda online, de la petshop-uri, doar că durează vreo 3-4 zile până le primești acasă. Acuma fiecare știe cum îi este mai la îndemână să se descurce. Recomandările mele sunt, să zic așa, soluția ideală! Dacă nu se poate așa, merge și laptele de prăvălie (eu îl prefer diluat cu ceai de mușețel), amestecat cu un gălbenuș de ou/1L și o linguriță rasă de miere, administrat cu biberonul de copii, din sticlă de la farmacia umană sau prin seringă. Nu sunt adepta hrănirii prin seringă și asta pentru că personal mi-e dificil să dozez treptat cantitatea pe care i-o injectez puiului în guriță. Iar dacă cumva apeși prea tare odată, intră o cantitate prea mare de lapte și la o presiune care poate să pulverizeze lichidul direct în plămâni, ceea ce e foarte periculos pentru orice ființă, darmite pentru un pui de câteva zile/săptămâni. Deci prefer să nu mă risc; numai că nu întotdeauna puii vor și suge din prima, din biberon. Și atunci ce-i de făcut?

Pe vremea când mă ocupam de administrarea adăpostului Trei Frati Pătați, am avut în vizită o serie de voluntari - studenți la medicină veterinară - din Olanda. Ultimii din serie a fost un cuplu, care mai apoi s-au și căsătorit și au deschis o clinică low-cost la ei acasă. Într-o seară i-am invitat la noi, la cină, iar pe când să plece, am găsit agățată de poartă o pungă cu 5 pui noi-născuți. Ei au fost șocați să vadă așa ceva, dar imediat au trecut la acțiune. Iar ce am învățat de la ei, nu am mai văzut la nimeni!

Pentru că afară era frig, iar puii erau aproape înghețați, Justin i-a pus imediat la pieptul ei, sub bluză, să-i încălzească, în timp ce Peter a adus din mașină o lădiță pliantă (se găsește și la Kaufland), în care a improvizat culcușul. Am pus o pătură, am umplut mai multe sticle cu apă caldă-bine și i-am așezat pe toți 5 acolo. Pe atunci nu știam de așternuturile absorbante (pad-uri), dar acum le folosesc tot timpul!

Și acum vine partea nemaivăzută! Peter a cumpărat de la magazin o cutie de frișcă, explicându-mi că în școală au învățat cum că frișca, având o cantitate de grăsime mai apropiată de laptele matern, e mult mai hrănitoare pentru sugari. La care eu am fost destul de reticentă, gândindu-mă în mintea mea că le va produce diaree. A încălzit-o ușor, i-a probat temperatura pe piele - exact ca în cazul hrănirii bebelușilor umani, (până acum totul normal), apoi a tras-o într-o seringă de 10 ml. În timpul ăsta, Justin a tăiat o bucată de tub dintr-o trusă de perfuzie și a început să-l măsoare pe lângă pui, apoi a făcut semne cu un marker. A atașat tubul de seringă, l-a umplut cu lichid până la scoaterea totală a aerului, apoi l-a introdus ușor pe gâtul unui pui (ținut în mână) și a început să împingă, încet, laptele din seringă, ținând tubul nemișcat între două degete.

Nu mai țin minte exact cantitatea administrată puilor la început, cert e că au recomandat să fie mărită progresiv. Acest gen de hrănire, prin sondă, este foarte eficace în special puilor care refuză laptele (să sugă/să înghită). Un detaliu foarte important era tocmai acea măsurătoare de care aminteam. E vorba de distanța de la guriță până la ultima coastă (imediat după ea). Atât trebuia să fie lungimea tubului introdus în corpul plăpând al puilor. Dacă era mai mult, exista pericolul să perforeze stomacul. Și tot extrem de important era de asemenea ca tubul să fie imobilizat între două degete, pentru a rămâne la poziția stabilită. Ah, si să nu uit, au pilit capătul tubului care urma să fie introdus prin gurița puilor, ca nu cumva să rănească în drumul spre stomăcel. O tehnică pe care ei au deprins-o în timpul practicii la o clinică, tehnică care este folosită în hranirea artificială a puilor noi-născuți refuzați de femelele-mame. (Cu stăpân, normal, că ei n-au de-a face cu pui abandonați pe străzi!).

Și uite așa, într-un timp mult mai scurt și într-un mod foarte eficace, au fost hrăniți toți puii, care și-au revenit incredibil de bine. Bineînțeles că am rămas eu să duc greul repetării operațiunii tot la 3 ore, dar a fost mult mai eficient decât l-aș fi făcut în modul tradițional.

Puii au trăit toți, dar după câteva zile eu mă transformasem într-un zombi și nu mai eram aptă să-mi îndeplinesc celelalte sarcini, așa că am fost nevoită să caut un foster. L-am găsit taman în Cluj (contra-cost, bineînțeles), de unde apoi puii au plecat fiecare la casa lor, pentru că au crescut prea mari și nu mai încăpeau în apartamentul doamnei. Dânsa însă nu a avut curajul să continue hrănirea prin sondă, ci a preferat biberonul. Iar puii deja fiind mai mărișori, au acceptat foarte bine hrănirea clasică. Totuși frișca a fost înlocuită cu laptele amestecat cu gălbenuș de ou și miere.

Acum nu mi-aș mai lua pe cap îngrijirea unor sugari, clar! E extrem de obositor și solicitant, iar când ai și altele pe cap, lipsa odihnii poate atrage grave complicații. Fizice și psihice!

Chiar dacă poate părea inuman, mai ales pentru cei care stau și comentează de pe margine, dând telefoane sau făcând apeluri pe Face Book pentru preluarea unor astfel de cazuri, colegele și cu mine am decis că cea mai bună soluție este să-i ducem la vet pentru eutanasie. În primul rând pentru că nu se oferă nimeni să ia în foster nou-născuți, iar duși în adăpost și lăsați în grija îngrijitorilor, mor unul după celălalt. Și decât să-i vezi chinuiți, mai bine le curmi din fașă suferința. Mi-aș dori să existe o rețea de fosteri locali la care să poți apela, dar ... pauză! În orașul nostru există un număr mic de persoane care și-au transformat căminele în mini-adăposturi, iar acestea se cunosc toate între ele, plângându-se reciproc una alteia de greutățile pe care le întâmpină. Și de cele mai multe ori din cauza vecinilor care nu au habar de toate aceste verigi, de ceea ce înseamnă un adăpost, de ce asociațiile evită să preia pui și de ce adevărații protectori ai animalelor refuză să ducă un câine nou-găsit la adăposturile publice (centrele de ecarisaj).

În cazul puilor care mănâncă deja singuri (de la 3-4 săptămâni în sus)

Hrana

Pașii sunt aceiași, cu anumite modificări de hrănire. Ideal ar fi să fie hrăniți cu aceste produse, în amestec - conservă cu bobițe, din gama Starter, de la Royal Canin. Dacă sunt încă prea mici, le dăm pentru început doar mousse-ul (hrana umedă), iar când încep să le mai iasă dințișorii, introducem și hrana uscată. E bine de știut însă că puii nu vor mânca bobițe de la început! De aceea e de preferat să-i ”păcălim”, amestecându-le cu conservă/lapte/iaurt etc. Au fost cazuri când ”la prima mână”, în lipsă de altceva, i-am hrănit doar cu lapte amestecat cu orez fiert - ca să nu le meargă burtica, și a fost ok. Doar că nu merge pe timp îndelungat, pentru că nu este nici pe departe îndeajuns de hrănitor! Gama Starter se găsește la mai multe brand-uri deja și este cea mai bine acceptată și tolerată mâncare! Se dă inclusiv femelelor gestante sau lăuzelor. Însă costă!

Dacă nu ne permite buzunarul, merge și hrana din comerț, tot așa în amestec, dar e bine de știut că ceea ce se găsește în supermarket este considerată o hrană lipsită de valoare nutritivă, fiind alcătuită în majoritate din cereale și coloranți, iar conservele din resturi (dar mai bine mă opresc aici!). Unii veterinari ne-au recomandat să hrănim puii mici cu hrană de pisici, fiind mai bogată în proteine, mai moale și bobițele mai mici. Dacă avem timp la dispoziție, putem să le gătim o supă din piept de pui cu legume și orez, blenduite apoi într-o pastă mai moale.

Igiena

Puii se pot spăla, dar nu sugarii! Aceștia se șterg cu șervețele umede, care le folosim și la antrenarea funcțiilor biologice, după fiecare masă, lucru pe care l-ar face în mod normal cățeaua-mamă prin lingere.

Un alt detaliu important ține, de data asta, de igiena spațiului. Puii nu își vor face niciodată treburile acolo unde dorm. Asta în cazul în care nu sunt închiși în cutii/cuști. Iar aici intră-n scenă celebrele pad-uri sau așternuturi/covorașe absorbante. Se găsesc în petshop-uri (în două mărimi), la prețuri diferite - funcție de câte bucăți există într-un pachet, dar și de dimensiuni. Eu însă m-am învățat să folosesc așternuturi pentru bebelusi, pentru că mi se par mult mai eficiente și se găsesc la orice supermarket.

Imi plac pentru că sunt mai groase, merg bine și pe post de salteluță în cutia/cușca în care dorm puii, plus unul sau mai multe așezate pe jos, prin cameră, pentru treburile 1 și 2. Puii învață foarte repede să facă doar pe aceste pad-uri, respectând totodată și igiena camerei. Chiar și la ora asta, unul din puii mei (cu probleme de sănătate) face pe covoraș, chiar dacă e deja mare. Însă pentru că nu poate coborî scările spre curte, iar eu nu-i pot duce în brațe cele peste 15 kg de trei ori/zi, el s-a învățat de mic să respecte cu sfințenie locul cu ”pleduțul”, cum îi spunem noi.

Urmărirea scaunului la pui (și nu numai) este esențială! Un scaun prea tare este semn că trebuie introdusă o hrană mai grasă. Oasele date ca hrană adulților constipă! Cele subțiri (de pasăre) trebuie evitate pentru că produc numeroase accidente ce se "repară" doar prin intervenții chirurgicale complicate. La fel ca și cele de porc, miel (costițe etc). Sunt indicate cele de vită, pentru că nu se pot sparge, mai mult pentru întărirea/curățirea danturii, însă o hrănire strict pe bază de oase este insuficienta.

În cazul diareei, pot fi mai multe cauze declanșatoare. Cele mai grave sunt date de prezența bolilor virale/a infecțiilor, a paraziților. Însă și schimbarea mediului sau stresul pot sta, de asemenea, la baza declanșării scaunelor moi. Cei ce îngrijesc pui știu foarte bine cate încercări trebuie să facă până, în sfârșit, scaunul puilor să ajungă să se normalizeze. Orezul îți devine principalul aliat, dar și pastilele de Enteroguard. Se întâmplă ca și hrana mai bogată în proteine să favorizeze prezența scaunelor moi. Același tip de hrană dată mai multor pui, poate să fie foarte bine tolerată de unii, iar la alții să producă scaune moi, lipicioase. Adevărul e că este destul de complicat și ai nevoie de experiență pentru a știi cum să "jonglezi" cu toți factorii ce au legătură cu un scaun normal. Iar până să deprinzi toate "șmecheriile", vor fi necesare multe plimbari la vet, multe emoții și multe întrebări. Important e să se facă diferența între un scaun moale și un scaun diareic. Cel din urmă e apos și prezența lor în număr prea mare poate duce la deshidratarea rapidă a puiului, urmată de decesul acestuia. De aceea nu trebuie tărăgănată situația până ajunge să fie prea târziu.

Tratamentele medicale

Următoarea fază e cea a vizitelor la veterinar. Aceasta poate să înceapă din momentul în care am găsit un animal, pentru un control de rutină și să continue pe parcurs ce puiul crește. De obicei salvatorii s-au cam obișnuit să facă ei ce e de făcut la început și doar mai încolo apelează la veterinar.

Deparazitarea

Un pui poate fi deparazitat intern de la vârsta de 4 săptămâni, iar extern la 2 săptămâni.

Încă nu am văzut pui care să nu fie plin de limbrici, așa că acest pas este esențial! Iar extern mi-a fost dat să văd cazuri diverse și care mai de care mai surprinzătoare. Pui plini de purici, păduchi, viermi de muște etc. Iar în cazurile astea o deparazitare simplă nu funcționează. Aici e nevoie de băi cu soluții speciale și de piaptănul special cu dinți foarte deși.

Un caz care mi-a rămas întipărit în memorie e al unei cățeluse care (din nou) mi-a fost pusă la poartă, într-o seară de vară. Chiar dacă era complet neagră, se putea vedea cu ochiul liber că era plină de paraziți. Dar ce mi-a atras atenția era mirosul și luciul blanii ei, până să-mi dau seama că cineva a încercat să o scape de ei dând-o cu petrol/motorină. Și normal că nu a avut nici un efect. Am dus-o în baie și am îmbăiat-o cu un șampon contra paraziților, după care am dat-o cu o soluție specială dintr-o fiolă cumpărată de la farmacia veterinară, pe care am dizolvat-o în 10L de apă. După ce am limpezit-o bine cu apa aceea, am înfășurat-o în mai multe cârpe, și am ținut-o câteva minute bune ca să moară paraziții. Apoi, cu piaptănul special, am scos din blană puricii și păduchii. La operațiune m-a asistat și fetița din vecini, pe atunci foarte interesată de astfel de cazuri.

Cățelușa este un caz fericit, a fost adoptată în Anglia și este o superbitate!

În mod normal, un proprietar responsabil își deparazitează femela înainte de împerechere. Dar cum așa ceva nu prea există la noi, inclusiv puii cu stăpân se nasc plini de paraziți, infestați fiind pe cale trans-mamară. Primul meu pui, o teckelasa cu vârsta de o lună, am primit-o cadou de la medicul de familie, în urmă cu mai bine de 18 ani. Pe atunci nu aveam decât multă dragoste vizavi de animăluțe, cunoștințe despre boli și îngrijirea lor cam zero. Drept pentru care un abdomen mare la un puiuț atât de mic, m-a dus cu gândul doar la cât de bine fusese hrănit de către mamă. Dar când a început să elimine noaptea, pe gură, câte-o chestie ciudată, ca un tăiețel, m-am speriat de numai și am fugit la vet. Iar când, în urma pastilei de deparazitare, a început să elimine la greu, pe partea opusă, primul gând ce mi-a venit în minte era asemănarea cu mașina de făcut tăieței a mamei. Exact așa arătau, ca un mănunchi de "tăieței" proaspeți scoși prin aparat. Iar asta se chema că aveam de-a face cu o infestare masivă. Ei bine, dacă mă întrebați pe mine, bag mâna-n foc că femela-mama n-a văzut în viața ei o pastilă de deparazitare. Oricum eu am găsit-o "domiciliată" cu puii în cotețul găinilor, accesul în interiorul locuinței fiindu-i total interzis! Ca să nu mai spun că puia sărăcuța în fiecare an, "ajutată" de stăpâni, bineînțeles. Dar nici nu a reușit să atingă o vârstă venerabilă, ca norocosul ei pui.

Cel mai indicat mod de a deparazita intern un pui mic este injectabil. De ce injecția și nu pastila? Pentru că la o infestare masivă există riscul ca paraziții să fie uciși în interiorul corpului și, nu de puține ori ne-au murit puii, la adăpost, din cauza ghemului de limbrici ce au ajuns să blocheze tranzitul intestinal. Teckelasa mea avusese mare noroc că a scăpat vie! Sper să nu vorbesc prostii, dar (din ce am înțeles eu de la veterinari) deparazitarea pe cale injectabilă nu ucide paraziții în interior, ci îi elimină vii, împiedicând formarea ghemului. Dar am mai întâlnit o reacție gravă la prezența paraziților: paralizia temporară a puiului și chiar convulsii. Unii veterinari nu au știut să explice aceste reacții mai demult, dar în timp a venit și explicația prezenței substanțelor toxice (neurotoxine) eliminate de acești paraziți, ce afectează centrii nervoși ai gazdei. Iar după deparazitare, la vreo câteva zile, puiul își revine complet! Din păcate încă există multă lume care nu cunoaște cât e de important acest pas,ca să nu mai vorbim de câinii din mediul rural care nu au văzut în viața lor deparazitare internă. Iar externă mai rar, și aia doar cu soluție cumpărată pentru găini.

Vaccinarea/imunizarea

Pasul următor, cam la o săptămână după deparazitare, este vaccinarea. În mod normal, se spune că un pui care crește alături de mama lui este protejat de anticorpii materni până la vârsta de 6 săptămâni. Dar nu este cazul puilor aruncați de mici, care nu au beneficiat de laptele matern, nici măcar de colostrul de început (dacă vă permiteți, există la farmaciile veterinare colostru sub formă de suplimente alimentare). Așa că uneori se pot vaccina chiar mai repede.

Cea mai uzuală schemă de vaccinare este următoarea:

6 săptămâni – vaccin monovalent P (parvoviroza)
8 săptămâni – vaccin bivalent DP( parvoviroza, jigodie)
10 săptămâni – vaccin trivalent DHP ( jigodie, hepatită infecţioasă, parvoviroza) +L ( leptospiroză)
12 săptămâni – vaccin polivalent DHPPi (jigodie, hepatită infecţioasă, parvoviroza, parainfluenta) + RL (antirabic, leptospiroză) (aici se face de obicei si microciparea).

Vaccinarea antirabică este obligatorie, se poate face începând cu vârsta de 3 luni pentru ca, ulterior, să se repete anual, împreună cu polivalentul. Din păcate, veterinarii din mediul rural administrează doar vaccinul antirabic, și asta pentru că e obligatoriu și gratuit, fără însă să se mai obosească să informeze proprietarii despre celelalte boli virale grave care le pot ucide animalele de companie in lipsa imunizării, deși la țară cam toți au auzit de jigodie. Și chiar și în prezent se apelează la metode empirice gen arsul pe bot, în locul vaccinării.

Dacă puii sunt mai mărișori, de la 2 luni în sus, unii veterinari consideră că se poate începe direct cu polivalentul. Alții spun că nu ar fi ok, pentru că este ca o bombă pentru micul organism. Dar așa se practică în cazul puilor găsiți. Iar după 2-3 săptămâni se face rapelul (repetarea). Și în acest caz părerile sunt împărțite. Noi facem rapelul și în cazul puilor și în cazul adulților, dar unii veterinari consideră ca la adulți e destulă o singură vaccinare polivalentă. Însă din experiența de la adăpost pot spune că nu e suficient. Am avut cazuri de pui cu două vaccinuri la activ și tot s-au îmbolnăvit de parvo. Iar aici am detectat doi factori responsabili de acest lucru: calitatea proastă a vaccinului (Biocan) și viteza de imunizare care diferă de la un organism la altul. Bineînețeles că și condițiile exterioare își spun cuvântul. Într-o aglomerare de câini - cum sunt adăposturile - viteza de propagare a virușilor este mult mai mare, de unde și apariția epidemiilor. De aceea resposabilii adăposturilor private au mari rețineri în a lua pui, fiind conștienți că, în lipsa imunității, riscurile la care aceștia devin expuși sunt foarte mari.

De câțiva ani încoace, de când ne tot lovim de tusea de canisă, am început să vaccinăm câinii și cu KC – vaccinul impotriva traheobronșitei infecțioasă. (Articolul în care am descris experiența mea cu această boală păcătoasă este unul din cele mai vizualizate de pe blog).

Important!

Este indicat ca până la finalizarea schemei de vaccinare, puii (crescuți la domiciliu) să nu fie scoși din mediul lor, pentru a evita riscul contaminării. Căci din păcate, în țara noastră, prin prezența atâtor animale fără stăpân care umblă libere pe străzi, virușii se pot întâlni cam peste tot în exterior. De fapt, și dacă ai avut în casă un câine infestat de unele din bolile cuprinse în lista de vaccinare, riscul de a se contamina și următorul este de 99%. De unde și marea problemă a salvatorilor care și-au transformat căminele în mini-adăposturi!

Oricât ai dezinfecta, cu virușii nu te poți pune!

Și mai e o problemă de care ne lovim din acest motiv! Până putem scoate puii-n lume, cei de talie medie spre mare cresc cam mărișori, devin deja sperioși și antisociali, iar scoaterea lor pe străzi, în oraș, devine o adevărată aventură. În plus de asta, salvatorii care au mai multe animale la propriul domiciliu și timp liber zero, nici nu mai apucă să scoată noi-veniți decât la veterinar. Iar în timp ce puiul crește, șansele de adopție scad!

Sterilizarea

Salvatorii refuză să dea spre adopție un animăluț până nu a fost sterilizat. Și aici mă refer mai mult în cazul femelelor. Pentru că nu avem încredere că potențialul adoptator va fi suficient de responsabil să ducă cățelușa la veterinar când aceasta va fi atins vârsta de 6 luni, și nu o va uita într-un colț de curte, la țară, de unde va începe să curgă șirul de înmulțiri necontrolate (scenariul tipic). Din cauza multor experiențe nefericite, mulți salvatori refuză să mai dea compatrioților, spre adopție, un animal în care a investit timp, bani, afecțiune etc. Mulți preferă să-i dea în străinătate, unde cultura respectului față de animale are rădăcini adânci.
Referitor la vârsta potrivită pentru sterilizarea femelelor, părerile sunt împărțite. Eu una, cu puii crescuți acasă, am așteptat să ajungă în jurul vârstei de 6 luni (apreciate cu aproximație), adică vârsta la care apare primul ciclu (prima tură de călduri) la femelele de talie medie (majoritatea puilor abandonați ). Statistica medicală arată că o femelă sterilizată înainte de pubertate nu va mai suferi de complicații ale aparatului reproducător, gen infecția uterului (piometru) și nici de cancer mamar. Motiv care ar trebui să fie suficient de convingător și pentru un proprietar de câine/pisică - femelă!

În cazul puilor crescuți în adăpost și doriți spre adopție în străinătate, pentru a nu ajunge să petreacă prea mult timp în condițiile de adăpost, nesocializati și cu șanse scăzute pentru adopție, sterilizările se fac și mai repede (3-4 luni).

În activitatea de 10 ani, am avut tot felul de experiențe cu operațiile de sterilizare. Unii (neștiutori) o consideră o intervenție ușoară, banală chiar. Noi însă, după ce am îngrijit multe cățele postoperator, știm că nu e chiar așa. Contează foarte multe aspecte, contează experiența medicului veterinar, să aibă o mână fină (altfel animalul va suferi de dureri mari când se trezește+următoarele zile) și e foarte important să fie supravegheată post-op. Pentru că există femele mai agitate care își ling locul inciziei, ajung să-și scoată firele, iar operația se deschide și ne trezim că-i ies intestinele pe afară. Apoi fugi înapoi cu ea la cusut, dar dacă nu ești pe fază, există riscul ca intestinele să se necrozeze și de aici baiul e mare.
Un alt medic veterinar folosea, într-o vreme, fire de pescuit la sutură, fiind mult mai rezistente. Și niciodată cele resorbabile, pentru că nu țineau. Însă am avut unele probleme cu încarnarea lor și mici infecții locale, dar foarte deranjante pentru animalul în cauză.
Eu una am pățit-o cu o cățelușă să i se desfacă operația de 5 ori! Deja eram super stresată, că nu mai știam ce soluție să găsesc pentru a-i izola abdomenul. Doar că, inițial, firele folosite la sutură fuseseră de o calitate mai slabă, resorbabile, iar ea - tinerică fiind - se juca, sărea, fugea, iar firele au cedat. Spre norocul ei, totul a fost bine într-un final, iar ea a ajuns în Suedia, unde duce o viață excelentă alături de o altă negruță, mai în vârstă.

Din păcate am mai avut și decese postop, exclusiv din vina medicului, când femelele au suferit hemoragii interne și au murit. Și din păcate cam cu toți medicii cu care am colaborat la sterilizări am avut astfel de incidente, în majoritatea din cauza oboselii survenite lucrului pe bandă rulantă, cum se întâmplă în campaniile organizate de asociații. Dar, în timp, am ajuns să înțelegem și astfel de "scăpări" și să respectăm efortul depus de veterinari.
Personal, prefer sterilizările făcute după metoda americană, cu incizie mică, și de aceea aleg să aștept până când mă pot primi veterinarele de la TAC Cluj. E o diferență foarte mare între cât de bine se prezintă animăluțul a doua zi de la intervenție, prin această metodă. Ca și când nu ar avea nimic, își reia obiceiurile cu aceeași energie ca înainte, fără să i se diminueze calitatea vieții.

Că tot aminteam de primul meu cățel, teckelița Lucy (care acum are 18 ani), în cazul ei sterilizarea a fost o experiență traumatizantă, atât pentru ea, dar și pentru noi. Înainte am lăsat-o să facă o tură de pui, pentru că așa se vorbea că ar fi bine. Unii o fac și acum, dar e un mit total eronat!

Sterilizarea ei, după metoda clasică, a fost făcută de un medic cu renume din Cluj. Însă fiind o cățelusă mai răsfățată și sensibiloasă, a tras-o mult până și-a revenit. Cam 10 zile bune! Își arăta suferința prin toate mijloacele posibile, iar noi, neștiutori, ne manifestam mereu îngrijorarea. Pur și simplu nu m-am mai dezlipit de lângă ea, o duceam și o aduceam doar în brațe, (de) afară. Nu mai putea să urce singură nici în pat, plângea la marginea patului când se cerea coborâtă sau invers, luată sus. Nu mânca decât din mână și multe altele ce țin mai degrabă de dorința de a fi răsfățată, decât de o suferință reală.

Acum însă, după atâtea femele sterilizate, îmi dau seama că nu e chiar atât de gravă situația. Există și calmante, pentru cățelusele mai sensibile la durere, însă, de obicei, la cabinet li se administrează tot ce e necesar. Pentru teckelițe, în mod special, au fost dăți când am intervenit suplimentar cu sirop de Metacam - un antiinflamator nesteroidian. Și în maximum 3 zile totul revenea la normal. Dar cu metoda inciziei mici, a doua zi cățelele tinere sunt deja apte de a-și relua viața activă.

Important
Este total contraindicată hrănirea femelelor proaspăt sterilizate cu oase!
E nevoie de timp ca intestinele să se reașeze la locul lor după o astfel de intervenție, iar orice hrană dură/obiect ascuțit ingerat poate provoca efecte grave.

Pregătirea și promovarea pentru adopție

După ce toți acești pași au fost făcuți, cățelul poate fi pregătit pentru adopție. Și cum pe majoritatea cățeilor salvați îi pregătim pentru o adopție reușită, îndeosebi pe alte meleaguri, primul pas e întocmirea pașaportului.

Cea mai solicitantă fază e însă promovarea pentru adopție, căutarea unui adoptator de încredere, schimbul de mesaje cu acesta, emoțiile plecării, emoțiile primirii primelor vești etc. Din păcate însă, fără o rețea de cunoștințe pe social media, adopțiile merg extrem de greu. Așa că există șanse ca animăluțul pe care l-ai salvat de pui să atingă vârsta de 8-9 luni până să fie adoptat (mai ales dacă e și negru). Asta în cazul fericit în care e sănătos și totul merge perfect cu el. Dacă însă ai ghinionul să dai peste cazuri complicate, ai toate șansele să rămâi "blocată" cu ele. Și ține-te atunci probleme!

Și cam tot în această perioadă se "întâmplă" să simți cel mai puternic pressingul vecinilor, prietenilor sau al familiei, adică exact ce aminteam în deschiderea postării. Toți simt nevoia să-și exprime nerăbdarea vizavi de puiul (puii) devenit prea mare și prea energic, unii reclamând zgomotul deranjant produs de acesta, ceilalți proporția prea mare din timpul tău consumată cu îngrijirea acestuia în defavoarea lor, etc.

Dacă reușești să treci cu brio peste această perioadă, ești tare! Nimic nu te mai doboară, poate doar bolile cățeilor apărute din senin. Și din păcate nu ești scutit de așa ceva, cel mai greu fiind când îi lovesc virușii și nimic nu mai funcționează. E destul să-ți intre unul cu o boală virală în casă, ca apoi să poți însemna locul cu pericol de infestare. Am avut și eu vreo trei rânduri de pui care s-au îmbolnăvit de jigodie, unul după altul, și la distanțe de un an sau chiar mai mult. Ultima cățelușă a supraviețuit cu tratament intensiv și internare de o săptămână, dar asta pentru că am descoperit boala înainte de vaccinare. Dacă apuci să vaccinezi un pui care are deja virus de parvo sau jigodie, nu faci altceva decât să-i grăbești boala. Așa că și eu, dar și colegele la adăpost, ne-am învățat minte ca înainte de a vaccina un câine nou salvat, să-i facem prima dată testele de parvo și jigodie. Așa au șanse de supraviețuire, chiar dacă tratamentul cu Canglob costă de ustură.

De departe cea mai mare satisfacție a unui rescuer este când îți vezi "salvatul" așezat confortabil într-o familie, plimbat în locurile pe care doar le visai pentru el și integrat ca membru cu drepturi depline ale acelei familii. "Rapoartele" despre noile lor aventuri ajung să-ți coloreze existența, iar tu să te lauzi cu reușitele la vecini, prieteni și familie, ca un fel de "mulțumesc" de final, "că ați avut răbdare cu noi"!

Până la următorul caz când tot acest itinerar se reia de inceput 😊

Rescuing Bobo: Reaching out Beyond Myself

2018-08-08T12:10:00.000+02:00

For those who aren't familiar with my background, just a short review of the last years. After my husband's brain surgery in 2010 which left him completely paralyzed on one side, I had to end my career and also put on hold my activity within my animal rescue organisation Three Spotted Brothers Shelter (Trei Frati Patati), taken over by Amicii Dog Rescue in 2014. A year later I went back as a volunteer-administrator of the shelter till the point my mother got terminally sick and had to quit my endeavor for good. Somehow life assigned me with the mission of family personal nurse, a role that is still active at the time being. Aside from that, I have my 5 dogs, complemented by undesired "living gifts" brought by people in my neighborhood once in a while.

Opening

This a story of two puppies; one of them is a special case.

The two black mongrels appeared on my alley last February. On a cold rainy evening.

Whoever abandoned them was certainly missing humanity within his or her heart.

A neighbor of mine informed me by text message that someone threw some pups in my yard. I rushed outside but the pups were rather further. Even when I still had 6 more dogs inside and there were these two ladies walking one Bichon each but waiting for me to pick the puppies, either one wouldn't assume the responsibility of taking them home, just praised me by "bless you".

Those coffee beans eyes looking around helplessly, those tiny little figures all wet and trembling, clinging tightly to each other as if they were one body; it's a scene to which I am not immune. Unfortunately for me most of the people in my neighborhood are, and that's how I end up having an overcrowded home many times. Although at that moment I wasn't thinking of that, I just knew I had to take the muddy wet puppies to a warm place, bathe and feed them. It's just that I had no puppy food as most of my dogs are older. No milk either, no open store close by, nothing to feed them with ..., that was what I was reviewing rapidly in my mind. Fortunately one of the ladies offered her kid's milk portion from school. Well that saved me for the night! And the puppies!

I knew my nights will turn into days with two small pups, but heck, I already lost my sleep to panic attacks I had ever since my husband's granny had a stroke and collapsed last summer. Back then, I could feel the axe teetering over my head for two long weeks whilst the neurologist kept "threatening" us with the discharging from the hospital. I was terrified by the idea of having yet again another family member motionless ill in bed, not being able to eat or talk, and no one else to help me with the care at home. Two weeks after, right on my birthday, she passed away peacefully in the hospital but my anxiety developed into these horrid panic attacks under the pressure of being a family caretaker.

Sandy

Shortly before the pups landed with me, I saw a post about a small size very friendly female wandering alone on the streets. And it was cold and snow outside but yet again, no one offer her more than a notice on the local Facebook page. I took a risk by taking her inside as my previous foster-pups had all distemper; but there were also menacing dangers outside and in these cases you have to go for it. However never thought that this sporadic episode would attract another one and I'll end up by having a full house in a very dog unfriendly neighborhood.

I've named the newcomer Sandy and the pups Sissy and Bobo. The friendly female rapidly took on the role of baby-sitter. Seeing how nicely was guarding and playing with the pups, I realized she must have had her own babies sometime somewhere. But heck, we have our own female that normally takes on this role every time a new puppy appears in our family, and this time poor Piky was not able to be close to the puppies as much as she would have loved to. Although I could see the hurt in her eyes, she did not interfere, respecting Sandy's role. And I couldn’t help but respect the the way animals know/understand what/how to (re)act in a specific moment. What a beautiful lesson for us humans!

6 weeks later, Sandy went to Uk. Lucky for her as the pups grew too big and she might have ended up harmed.

Sissi and Bobo

The morning after Sissi and Bobo’s arrival, I've noticed the differences between the male and female. While everything seemed to be just fine with Sissi, several facts caught my attention on her brother. Firstly the strange shape of his head immediately got me thinking of hydrocephalus. In addition to this, his left eye was bigger than the other (exophthalmia), and the right one was colored in blue (heterochromia). And before long I figured out he was almost blind. He had also difficulties of keeping his rear legs straight while he ate, and instead of stepping on paws he was using the lower bones (metatarsus) that were pretty much curved. Comparative to his sister, he was much smaller and pretty wobbly.

All these clear facts led to the conclusion that poor Bobo was to be a special case.

Of course I went out for help on FaceBook!

I received some puppy food for the beginning but I knew I had to take Bobo to the Cluj's specialists to be visually examined as soon as possible. I did ask for a ride to Cluj as I had no money, but I got no response. So I had to wait to raise funds. Ever since I no longer administrate the shelter, people think of me as managing my own shelter from my home. However the only income in our family is my husband's disability allowance and no matter how hard I try to stretch it, the money doesn’t reach from one month to another. So the unexpected arrival of these new pups has turned into a financial burden to us. The luck came, as in other times, from my old Swedish friends from Dogs Looking for Home Organisation to which I can't be more grateful; and from few other friends in US and UK! Thank you ladies!

And that's how the long series of trips to different veterinarians began.

Firstly Bobo has been suspected of having hydrocephalus. Just as I feared! So he had to have his brain X-rayed. But nothing conclusive was to be seen. Then I took him to a neurologist. A beautiful young lady concluded there is nothing neurologically in his wobbliness but most likely it's a lack of vision matter. So I went for an eye specialist; this one said that the swelling of his left eye is most probably caused by glaucoma, but being a small pup can't be explored with the medical equipment yet. The good news was that Bobo wasn't completely blind but the vet couldn't establish exactly how much he does see. He recommended that we return when he’s older.

Somehow none of these explanations satisfied me. That’s because Bobo remained unwell. Especially during the nights he was agitated and kept whining as something was troubling him. I didn't know where to look for answers, but I felt there is more to be explored.

In time, as his sister grew up beautifully and svelte as a gazelle; Bobo rather looked like a sumo wrestler with heavy foot due to his out of space elbows and stiff rear legs. His walk was loud and slouched. A weird rasping noise made by his bones could be also heard. Also the middle of his spine was curved, which made him looked crooked.

At this point I felt we have to visit an orthopedist. I did some research to look for the best specialist and again asked for funds. My Swedish friends once again assisted me in this project. When we finally got an appointment, the vet took several X-rays of different parts of Bobo's body. In the end, his bitter remark got me pretty rattled: "never have I seen such a defective dog, so far!" And explained to me in each picture the many problems of the poor pup. Practically there were no normal joint; each of them (hips and elbows) was out of its normal place and plated instead of being rounded, rubbing the bone on bone and creating the squeaking sound. The cause of the severe dysplasia couldn't be known, however it is mainly congenital and less as a result of poor nutrition.

But nevertheless, Bobo acts like a normal puppy, full of life and has an excellent appetite.

The vet recommended good food and a proper diet not to get overweight, as any extra stress on his bones could be harmful. In the same vein, his muscles seems to be atrophied as he can't walk properly and doesn't get much exercise either. While his sister is doing laps to the yard and upward back to house, Bobo is very much afraid of stairs. He managed though to climb up, but descending seems to be pretty scary to him. Sometimes I give him a lift but as he grew pretty large (15 kg+) my injured back warns me with a severe pain along my right leg each time.

Being still a pup (approx 7 ½ months old) any medical intervention can be done only after the bones stop growing. What will be needed? Most likely prosthesis. There is a huge risk of developing arthritis or arthrosis, very painful for the poor boy; and that is why surgeries are a must. Unfortunately none of this intervention can be done in Romania!

Bobo will need treatment and long term support, consisting of joint and anti-inflammatory supplements. Unfortunately I wasn't able to procure anything so far. I saw this natural US product which I think would be perfect for him, but I need help to get it to Romania: advanced-hip-joint-chews-with-glucosamine-msm-chondroitin-turmeric.

Few weeks ago we went back to the clinic, this time for an eye check. We managed to get an appointment with a visiting optometrist from Hungary. We have been told that this vet usually comes to Cluj's clinic (Biovet) only once or twice a year. There is a great need of eye specialists in Romania as there are only two in the country; one at the Veterinary University in Cluj, where we've already been and the other in Bucharest. But both of them use old mechanical devices that are not very accurate. We had taken the opportunity for a digital scan (again with my Swedish friend's participation). The very friendly vet was the one who finally helped us to put together all the information we had regarding Bobo's "defects". His diagnosis: "inoperable congenital cataract", most likely as a result of toxoplasmosis of Bobo's mom during pregnancy.

This was the last piece of the puzzle, and we finally understood that most of our pup's health issues were congenital malformations due to a nasty parasite called Toxoplasma gondii that affects the fetuses both in humans and animals.

My torment and my dilemma

I have to admit I’ve fallen for this pup!

Occasionally, compassion/sympathy towards a defenseless being can easily turn into something more complex. Looking deep into my soul I found reasons why I became so profoundly connected to Bobo; some almost beyond the threshold of imagination.

In December 2016 I've lost my iconic dog, Freddy - the full-hearted mirthful dachshund. The distress following this episode left a heartbreaking wound. And I had the feeling that this hurt will never go away.

I constantly dreamed about him until the two pups arrived in my life. Then I had this peculiar dream of holding Freddy to my bosom and embracing him tightly. It was the first time I felt him happy. And he non-verbally communicated me: "I came back as I've missed you so much!”

It was impossible to forget such a powerful dream!

It was the last time I dreamed about him!

Meantime, few odd things caught my attention on Bobo's behavior; a comportment that was... kind of duplicating Freddy's habits. Looking for Lucy (Freddy's mom) first think in the morning was one of it. The ardor with which he is dashing from one room to another, seeking for her to clean her eyes, her teeth or the skin marks of her old age (warts/papillomas) from head or neck, the wagging of his long tail when finding her, reminds me so much of Freddy. The next on his favorite's list is our big Rocky, same as Freddy's. Should I add that he also took over the role of my "personal shadow" following me everywhere, even the loo? And oh, how he cries when I go away..., simply heartbreaking! Freddy did the same. And besides these, he loves to lick my feet; long time haven't been that pampered!

Eventually I've opened up to my husband and he admitted that the peculiar idea of Bobo being Freddy's reincarnation might be true after all. As fanciful as it sounds!

But this is the happiest part of the story; what peace Bobo has brought to me after Freddy’s loss. The less happy is Bobo’s special needs that require professional help. In addition to this, being partially blind and having slow reflexes due to his wobbliness, his constantly attempts to play along with the other dogs of our family ends with injury; mostly for the older dogs, but that puts stress both on them and on me, trying to guard them all the time. For this reason, poor Bobo is sometimes ostracized by the pack, being avoided or warned by growls. The only one who plays with him is his sister, Sissi, but weird thing she started to attacks him. I realize she doesn't feel her brother has special needs. Much like the kids within a family, and they all compete for mommy's affection; and once there are differences, jealousy appears.

In this video Sissi wears the fluorescent collar

Leaving aside my ideal situation, Bobo’s need make living with us not the best option for him. Regardless the feelings we share for each other, knowing that I can't meet his needs increases my own frustration. No matter how much I would like, I can't make him the top priority of our family as there are so many external facts beyond of any reasonable control, and I can’t neglect the needs of the other dogs in our family.

I've been seeking for help/solutions for months now, but everyone turned me down.

People are not willing to take on such a special case while it presents a financial burden.

Nor are rescue organisations willing to accept such responsibility, as the costs involving the prosthesis interventions can get pretty high. Other's policy is not to promote special needs dogs for adoption due to past bad experiences.

The vet has said that Bobo doesn't have to be destroyed. He is a young lovable pup, full of life! I couldn't do that, especially after having had a previous agonizing episode with Freddy.

So what should I do?

I am struggling with this financially and emotionally.

Where else should I seek for help?

My idealistic side doesn't want to give up counting on people's kindness.

Sissi will hopefully adopted to Sweden. I can imagine her running freely on an open field or in a forest, enjoying her new life to the fullest. I trust someone will fall for her, as she is beautiful and healthy!

As for Bobo, no matter how strong our connection has become in these months, I am aware that our home is not the best place for him. He has shown a lot of improvement, and is a beautiful male dog. Even though his growth and development has caught up to his sister he still needs special care. We are now dealing with a nasty ear infection because of the heat and the humidity that affects long-eared dogs. Even with all his troubles, he hasn't lost his appetite nor his joy.

What is the perfect home for him?

Without stairs for sure, so he can easily go outside whenever he wants to,

for personal business or fun.

And with open space so he doesn't keep bumping on furniture.

Preferably not within the city since walking in a noisy environment distracts and upsets him.

A home with one dog only, or less active family, who can spend time with him as he is totally depended upon human's presence. Healthy people that could lift 15 kg+ whenever necessary. Someone committed to fall in love with a disabled pup, no matter of his special needs.

And ultimately, someone for whom this special needs dog is not a financial burden, but a loving challenge. Is there someone like that in this Universe?

If anyone would like to support Bobo's case, donations are more than welcomed!

Update 1, March 2019:

My dream came true! Sissi has been adopted by a very nice family in Sweden!

Update 2, May 2019:

After searching for professional orthopedists in Europe, finally I found one near by, in Hungary. In one day trip, I took Bobo to Nyiregyhaza Pets Clinic.

Same as the Romanian orthopedist told us last year, the dysplasia is most likely a congenital malformation. What we've found in addition to that is that the front legs issue is called short ulna syndrome - meaning the ulna bone is shorter than the radius.

"If diagnosed in a young puppy, where there is still substantial growth potential, cutting the ulna bone relieves the constraining effect on the radius allowing continued limb growth and releasing pressure upon the joint surfaces.

In more mature dogs, a corrective osteotomy and stabilisation (bone cut and fixation with plates and screws or an external frame) can be used to realign and stabilise the joint and limb for more normal configuration. If the condition is diagnosed later, joint instability and degenerative joint changes may be too far progressed and reconstructive surgery can be less effective.

The post-operative care for these procedures can be difficult and lengthy for both owner and puppy, so prompt recognition and management of these cases is vital".

(https://www.mvsvets.co.uk/pet-owners/short-ulna-syndrome/)

Unfortunately for Bobo is too late! The very nice Hungarian vet told us that there is no use in doing the surgery now, exactly for the reasons mentioned above! The post-op care would be extremely difficult and no one can assure us that his life's quality would indeed improve. It might be on the contrary! He explained that Bobo's body adjusted to the "defects" so it can go on like this.

My concern was the pains, but he explained that it can appear in 5 years or even only in his older age. Meantime he definitely needs an ongoing support treatment consisting of bones supplements. He gave us NeoK9 Clinical formula, currently recommended as being the best on the market (but also quite expansive)!

Bobo's biggest issue at this point seems to be his vision. He has been diagnosed with: cataract, glaucoma, retinal detachment and degeneration.

Being congenital malformations that destroyed the eyes even before being borne (most likely due to the fact that his mother suffered from Toxoplasmosis, as the previous oculist has said), none of these can be fixed through surgery!

As I have also observed (sensed), Bobo only sees some shadows with one eye, “the sensitive one”. Being still sensitive, it is also painful. Therefore eye-drops treatment for the time being is a must, and later on eye removal surgery!
Unfortunately we haven't found here Pilocarpin - one of the two eye drops medicine prescribed, and we are hoping someone can help us get it to Romania! The other one is Xalatan - we found it here! Both eye drops are for human usage!

What's next? Well, we'll take one step of the time, assuring Bobo the best life conditions in the given circumstances.

But we'll definitely have to look for a better place! An adoptive family that can provide him a better environment to develop. A quiet place with regularly walk and no other dogs around, as he gets very scared and attacks. And no, that is not only because he isn't socialized, it's something common to blind dogs! (Especially that he experienced the attacks of his sister while being just a pup). A home with no stairs, as he cannot use it and keeps him “captive” inside the house. He is 20 kg now, he could even weigh more in time, which makes it very difficult to handle on the stairs.

Here, with us, he has already learned everything I could teach him. He is a very smart dog that needs further training to develop his abilities. He required lots of attention, which he gets from me, but at the expense of my other 4 dogs and my other family duties. Which also stops me from taking in new foster dogs.

This is why for his own best, but also for the others, he needs another home! And here we cannot find it!

Ocupația: salvator!

2018-08-04T20:40:00.000+02:00

Viața într-un oraș mic, fost muncitoresc, deși cu rădăcini adânc înfipte în istoria antică,

poate fi foarte anevoioasă pentru un iubitor/protector de animale. Și asta pentru că dintre cei cărora susțin că le pasă de viețuitoare, puțini sunt cei care se și implică în rezolvarea cap-coadă a unui caz.

Restul stau pe margine doar, formând ”Galeria”!

Ce fac aceștia? Păi îi știm cu toții, ei sunt cei ce comentează pe Face Book, postează poze cu pisici sau câini întâlniți în drumul lor, apelând (prin diverse nivele de pressing) la mila altora. Tot din ”Galerie” mai fac parte si susținătorii care încurajează (cred ei) prin comment-uri gen: ”esti un om minunat”, ”să-ți ajute Dumnezeu” etc.

Ideea e că pentru un salvator cu ani de muncă la activ, sătul de aglomerația din casă, de mirosul impregnat în propriul mediu ambiant, de apariția pe bandă rulantă a cazurilor noi, expresiile acestea și-au pierdut sensul inițial. Sictirul așternut peste salvatori are o importantă legătură cu cele amintitite, dar în principal se dezvoltă sub patronajul inerției ce domnește printre membrii-simpatizanți, vociferatori ai galeriei. Așa că, expresiile meliorative, copiate la indigo (că doar sunt la modă), au devenit atât de rutinate, încât celor cărora le sunt adresate - le sună mai degrabă a bătaie de joc. Adică zău așa, ar fi de preferat să încerci măcar să pierzi tu nopțile, să strângi tu rahatul, voma etc, să fi tu cel luat mereu în colimator de către vecini, să-ți bată ție-n poartă ”organele” și multe altele. Ar fi de preferat să faci din toate astea câte-n pic, în loc să mă tot ”omagiezi”. Sau vino cu ajutoare! Că de vorbe mi-e plin carul, dar cu faptele mă întâlnesc mai rar!

Pun pariu că nici unui salvator nu-i lipsește galeria. Uneori mă întreb ce poate fi mai enervant, să-i ai pe ei pe cap sau pe cei care se declară răspicat împotriva animalelor? Măcar ăștia din urmă nu te presează să te mai implici la un nou caz, gen: ”știu că mai aveți și alții, dar nu-l puteți lua și pe el, că-i tare amărât?”. Alții te iau direct: ”păi dacă asociația nu se implică, atunci cine s-o facă?”. Ăștia sunt cei care trăiesc din filmulețele cu happy-end de pe Face Book sau prin America lui Animal Planet, și care au impresia că dacă ”ești asociație”, totul merge ca pe roate iar tu poți salva la foc continuu. Ce să aibă măcar decența să te întrebe dacă poți și/sau cu ce anume ar putea să (te) ajute! De obicei sunt cei cărora nici măcar nu li se rupe că abia mai faci față la ce ai deja pe rol, că ești plin de datorii la cabinetele veterinare sau magazinele pentru hrană!

Dar de ce nu se implică totuși iubitorii de animale?

Cei ce o fac sunt de obicei cei care te ascultă și empatizează cu păsurile tale. Dar și cei mai puțini. Iar ăștia sunt îndeobște tinerii cărora le pasă și care vor să pună umărul. Doar că nu-i prea găsești în orașele mici. E o altă chestie ciudată ce am observat-o, apropo de tineri - voluntari sau viitori implicați în acțiuni de voluntariat; cât timp sunt pe băncile școlilor din orașul (mic!) de proveniență, nu prea se implică în activități de adăpost. Le place mai mult să meargă acolo unde e distracție, dar fără miesme colaterale. Însă după ce pleacă la facultăți, se schimbă calimera! Încă nu am înțeles exact dacă e din cauza efectului de turmă sau pur și simplu e chestia aia ideatică în care ei au crescut frumos și s-a trezit spiritul civic dintr-o dată în ei. Încă cercetez!

Apoi mai sunt cei care au un câine/o pisică acasă, iar chestia asta o scot mereu la înaintare ca un scut de protecție împotriva implicării în salvarea altor animale: ”l-as lua eu ( da pe dracu!), dar nu pot pentru că mai am acasă unu' și ...” - continuarea poate suna în diverse moduri, de la motivația că singurul animal al familiei nu ar accepta un al doilea sau că ea/el - posesorul - nu poate pentru că lucrează sau mai știu eu ce. Sau pur si simplu e lăsată în aer, că nici ei nu mai știu ce motivație auxiliară ar merge.

Adevărul e că lumea refuză să se implice din comoditate! Că intuiția le șoptește că-i de lucru serios și nu-i cazul să renunțe la timpul liber sau la liniștea/ordinea din casă. Lasă, mai bine pasează-l la ”nebunele alea care strâng câini”, că pe ele nu le deranjează! (Nu știu, zău!)

Îi amestec aici și pe cei de tot reiterează refrenul ”să-i ia pe toți acasă, dacă tot nu mai pot de dragul lor” (versiunea îndulcită!). Mă scot clar din sărite, însă măcar ăștia știu una și bună, că doar atâta pot! Dar te cam lovești mult de ei, în special exponenți din specia hibridă de orășano-sătean, cei de-au prins strămutarea forțată a lui Ceaușescu sau urmașii acestora. Cu cât au rădăcinile mai adânc înfipte în glia satului, cu atât sunt mai înverșunați vizavi de prezența nefericiților abandonați pe străzi.

Apoi mai sunt și cei trăitori prin preajma casei tale. Ăștia sunt o grupare aparte! Când sunt prieteni, când dușmani. Când par că le-ar păsa de bietele animale, când urlă de disperare la auzul lătrăturilor lor. Adică cam cum bate vântul, și întotdeauna vântul fiind dictat de propria lor dispoziție. Sunt cei care te anunță când apar pui în zonă sau căței mititei în calea lor. Că doar li se face milă și atunci apelează la cea mai la-ndemână soluție: ”sună un prieten”. Și chiar se interesează un timp de ei (ah, nu, nu până acolo încât să le și ia un snack, o atenție), le mai fac și o poză că doar îs tare drăguței, îi mai mângâie cât sunt mici - într-un cuvânt un fel de Dr. Jekyll. Apoi pauză. Dar stai așa că după pauză și după ce câinii au mai crescut în dimensiuni, intră-n scenă Mr. Hyde! Și e scoasă la interval artileria grea:”fir-ai tu să fii!”, ”taci dracului din gură!”, ”cum, încă nu i-ai dat?”, ”, ah, păi e alegerea ta!”, ”vai da' ce gălăgioși sunt!”, ”dacă i-ai putea învăța și să te asculte” etc. Și te seacă zilnic cu câte-o ”bomboană” d-asta de-ți vine să-ți iei câmpii sau să le spui ”tu m-ai anunțat de prezența lor; dacă te deranjează, fă tu mai mult decât mine, că poate ești mai priceput”. Și afară de asta, îi vezi cum te discută pe la colțuri, indignați și deranjați de prea puținele eforturi pe care pari să le faci în direcția protejării confortului lor personal. Iar de aici mai e doar un pas până la apariția ”organelor” la poarta ta, care știu una și bună: ”de ce nu-i duceți la adăpost?”.

Of, pe bune? Chiar nu știam de soluția asta! Că doar de știam credeți-mă că nu-mi mai băgam ziua-n noapte și invers, nu mă mai dădeam de ceasul rușinii cerând bani să-i duc la doctor sau pentru mâncare, nu-mi mai jertfeam mobila și ușile din casă pe schimbatul dinților de lapte, nu mă mai separam cu dormitul de soț etc! Că doar și mie îmi place să ies la o vorbă cu fetele sau la iarbă verde cu soțul sau chiar la banalele cumpărături. Că de știam, pe cuvântul meu dacă mă mai băgam din proprie inițiativă în ”arest la domiciliu”!

Și după toți cei răsfirați aici, ajungem la familie și prieteni. Adică cei care zic că animalele sunt faine, dar ”Doamne iartă-mă, nici chiar așa”. Iar tu că faci asta ești ori fraier ori prea pătimaș (=nebun) în pasiunea asta pentru animale. Și ajungi (din nou, și aici) subiect de șoptit pe la colțurile întrevederilor de familie. ”Eu i-as pune-n drum în locul tău”, încearcă unii să te convingă sau ”păi du-i dragă la adăpost” - îți reproșează alții, iar cei mai tari în clanță emit supoziții cum că din cauza câinilor ți-ai neglija familia și mai știu eu pe cine. Eh, și uite așa ne întorcem de unde am plecat, trasând un robust cerc vicios, hrănit de un lanț al slăbiciunilor ce parcă se strânge tot mai tare în jurul tău.

Ideea e că toți acești oameni trăiesc exclusiv în propria bulă. Iar odată ce se lovesc de o situație ce depășește granița lor de confort, totul se blurează. Iar atunci se recurge la soluțiile cele mai la îndemână, pentru a-și facilita revenirea rapidă la tihna dinainte. Și da, într-o lume ideală (=civilizată), ai duce puii de animale la adăpost. De fapt într-o lume sănătoasă găsirea unor animale pe stradă ar fi un act izolat, accidental doar. Pe când la noi, știm cu toții că numai desăvârșită nu e lumea în care trăim. Iar prezența salvatorilor în această societate plină de cusur acoperă, într-o oarecare măsură, golurile lăsate de un sistem ineficient de gestionare a animalelor fără stăpân. căci dacă nu ar fi ei, salvatorii, ar fi vai de mama lor - a animalelor, dar și a oamenilor! Dacă s-ar aduna numărul sterilizărilor efectuate de toate organizațiile din țară, s-ar observa cu cât s-a redus apariția unor nașteri nedorite. Și numai dacă s-ar lucra intensiv pe partea asta, am fi cu toții mai avantajați - și noi ca salvatori, dar și cei care reproșează salvatorilor prezența deranjantă a ”obiectului muncii” lor. Căci da, noi o facem din afecțiune pentru aceste vietăți, din empatie, dar până la urmă riscăm să ajungem îngenunchiați de povara material-emoțională a acestei ”pasiuni” dacă ni se pune încontinuu în cârcă, în loc să mai preia și alții din greutate. Iar dacă salvatorii ar dispare...

Glandele perianale și complicațiile de la posteriorul câinelui

2018-07-14T23:04:00.000+02:00

Mă surprinde încă să descopăr persoane care fac ochii mari când aud de glandele perianale ale animalului lor de companie. Au un câine de ani de zile, dar ei habar nu au avut de existența celor doi săculeți aflați de-o parte și de alta a anusului, în interiorul rectului, ce secretă o substanță uleioasă, urât mirositoare, de culoare alb-gălbuie, uneori chiar verzuie!

Când/cum ar fi trebuit să afle până acum de existența lor?

Ei bine, pur și simplu sesizându-se când își vede animăluțul că se trage pe fund (săniat) sau se linge cu insistență, chiar nervozitate. Pentru că astfel de gesturi, oricât ar vrea omul să le treacă cu vederea ca fiind normale, ele sunt de fapt semnale de alarmă ale unui discomfort. Iar câinele (sau pisica) trebuie dus de îndată la veterinar, altfel pot apărea complicații! Dacă nu cumva au și apărut deja. Alteori, îndeosebi la cățeii de talie mică, mai ales când se foiesc pe lângă om, se poate distinge un miros urât, înțepător. Și nu e vorba că ar avea sconși prin zonă!

De aceea când dau un câine spre adopție, nu uit să menționez și acest lucru. Din păcate, cu timpul, adoptatorul tinde însă să uite.

Eu sunt pățită cu ai mei și de fiecare dată complicațiile mi-au luat-o înainte, mereu din lipsa timpului. Dar una e să ai în grijă multe animale și e firesc ca acest lucru să-ți scape, însă când ai doar unul sau doi căței, șansele ca să eviți astfel de episoade dureroase (pentru ei) și costisitoare (pentru tine) pot fi de partea ta.

Da' ce sărăcie mai e și cu astea? Și de ce trebuie să le dăm așa o importanță?

Din punct de vedere fiziologic glandele perianale secretă un produs (bogat în feromoni = rol de identificare/individualizare a fiecărui cățel ) ce serveste atât lubrefierii anusului în momentul defecării cât și identificării între căței (markeri teritoriali), fiecare având un miros specific. Au deci un rol multiplu, atât de comunicare între indivizii aceleiași specii cât și roluri legate strict de actul eliminarii excrementelor. Lipsa unor scaune periodice, episoade de constipație cât și defecarea la ore fixe după un “program” de plimbare, au facut ca secreția acestor glande să se acumuleze nepermis de mult. Astfel aceasta se deshidratează, se pot infecta și pot provoca abcese dureroase. (doctor-vet)

Golirea/toaletarea/stoarcerea/vidarea glandelor este un obicei apărut în țările civilizate prin anii 1940-1950 când, în cadrul școlilor de grooming, cursanții erau învățați să toaleteze animalele curățându-le urechile, tăindu-le unghiile și golindu-le de conținut glandele perianale pentru a scăpa de mirosul considerat urât. În acea perioadă, numai oamenii cu rang social înalt își permiteau să aibe groomeri pentru animalele lor, iar golirea glandelor era percepută ca un moft și chiar ca un privilegiu ce nu și-l permitea oricine. De aici, această manoperă a devenit una uzuală.

În cazul unui organism sănătos, glandele se videază singure, în momentul defecării animalului. Un scaun sănătos are o consistență fermă, iar atunci când ajunge la nivelul rectului aplică o presiune asupra glandelor perianale, iar acestea elimină o parte din secreția lor. De aceea câinii noștri petrec foarte mult timp mirosind fecalele altor câini, mirosind de fapt substanțele cu feromoni (de identificare a fiecărui individ) care se găsesc la suprafața fecalelor (...) Dacă glandele anale sănătoase sunt stoarse periodic, ele își vor pierde în timp tonicitatea și elasticitatea (pentru că au și componentă musculară în structura lor) și nu se vor mai goli altfel, decât ajutate. În concluzie, vidarea glandelor sănătoase este o traumă inutilă care duce la inițierea unui cerc vicios din care nu vom mai putea ieși. ”. (coolvet.ro)

Toți câinii pot dezvolta complicații ale glandelor?

Se spune că mai ales câinii (rasele) de talie mică. Iar eu aș completa și câinii bătrâni, de orice mărime. În sensul că, odată cu vârsta, mișcarea se reduce, iar consistența scaunelor devine tot mai tare, pe când elasticitatea glandelor scade. Iar de acolo problemele se intensifică, de aceea la animalele în vârstă e indicat ca toaletarea lor să se facă mai des. Odată cu tăierea unghiilor, de exemplu.
Din ignoranță însă, există persoane care habar nu au despre existența acestor glande și rolul lor, iar când își duc animăluțul la grooming iar vet-ul /groomer-ul le arată ”buba” de la fundul odorului lor, reacția este cât se poate de bizară: ”vai, dar ce i-ați făcut, că el nu avea nimic!”. Și perpetuează o poveste nerealistă despre cum i-au rănit bichonul la tuns.

Ce complicații pot să apară?

Aici am să vorbesc despre experiența mea. Prima dată când am dat peste o astfel de problemă a fost cu un cățel pe care l-am cules dintr-un bloc părăsit, din zona noastră. Adică el ieșise la lumină, pentru prima dată, pe aleea noastră și pentru că era tare jucăuș, mi-a atras atenția. Doar că fiind încă fricos, ne-a trebuit ceva timp ca să ne putem apropia. Și la scurt timp l-am și luat acasă pentru lumea începea să-l hăituiască. L-am numit Pătrunjel. Problemele lui au apărut cam pe la 4-5 ani, deci nu se poate spune că era un câine bătrân. A tot făcut abcese, însă doar pe o parte, așa că veterinarul a decis că trebuie operat ( extirpată glanda).

Apoi pentru că nu se simțea bine la noi în casă, unde mereu apăreau noi câini, iar el începea să se exprime tot mai puternic ca un câine antisocial cu cei din tagma lui, l-am dat în vecini, unde trăiește și azi, fericit că e singurul câine al familiei. Îl mai văd câteodată de la geam cum se linge nervos sub coadă (se încovrigă până se dezechilibrează) și le atrag atenția vecinilor că e cazul să-l ducă la vet.

Al doilea este Buliță. Chiar zilele astea a făcut din nou un abces, iar eu am observat doar când a început să se tragă pe fund și să lase urme pe parchet. Când m-am uitat sub coadă, am văzut în partea dreaptă o umflătură ca un furuncul care supura. Până să ajungă pe mâna vetului, i-am dat antibiotic-pastile, iar local l-am curățat cu betadină, iar apoi l-am dat cu unguent Mibazon (atât interior cât și exterior). Apoi a primit de la medic anti-inflamator+antibiotic injectabil. Încă e sub tratament, sper să i se retragă și să nu fie nevoie de intervenție chirurgicală la vârsta lui, anestezia fiind foarte riscantă.

Al treilea caz este cel al bătrânei noastre teckelițe, Lucy (18 ani). Cu ocazia toaletajului (tăiat unghiuțe etc), veterinara a observat că glandele îi sunt înfundate. Așa că ea a primit anti-inflamator și așteptăm să vedem dacă își revin, să poată fi curățate.

La cățeii mai tineri nu am avut încă astfel de probleme, însă la Piky, metisa noastră de pekinez, se poate simți după miros când glandele ”dau pe afară” și atunci acționăm imediat.

Eu nu am făcut niciodată o astfel de operațiune de stoarcere pentru că e nevoie de două persoane, una să țină ferm câinele care se zbate serios, că doar nimănui nu i-ar place o astfel de experiență. Adevărul că nu e plăcută nici pentru animăluț, dar nici pentru simțurile omului. Mirosul ce se degajă îți cam întoarce stomacul pe dos.

În filmulețul de mai jos se arată cum se curăță un astfel de abces, bineînțeles de către veterinar și sub anestezie. Exact de ce ziceam că mi-e teamă pentru Buliță. Dacă nu-i va trece cu tratament, până la urmă s-ar putea să ajungem cu el la intervenții mai amănunțite.

În concluzie, nu e de glumit cu glandele perianale și în nici un caz nu trebuie ignorate semnalele ce ni le arată câinele (sau pisica) când au nevoie de ajutor specializat. Așa că nu ignorați să cereți veterinarului când mergeți pentru tăiatul unghiuțelor sau pentru detartraj sau la vaccinare, să se uite și sub codița animăluțului vostru! Unii veterinari nu o fac din comoditate sau pur și simplu pentru că nu e o operațiune plăcută simțurilor olfactive. Dar întotdeauna e mai ușor să previi decât să tratezi!

Nu, animalele nu sunt vinovate !

2018-07-10T22:59:00.001+02:00

Zilele astea am dat, întâmplător, peste blogul unei doctorițe - medic de familie, pe care am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani. Și am simpatizat-o instant, mai ales că era foarte prietenoasă, deschisă, atitudinea aceea ”cool”, cum ar numi-o unii. Și cred că a fost reciproc. Lăsând la o parte chestiile comune ce le-am împărtășit, citind o anume afirmație, dintr-o anumită postare a ei, mi-a răscolit amintiri vechi, neplăcute. Și am decis că e cazul să scriu și eu aici ce mă doare.

Chiar dacă și ea e tipul pacifist ce preferă mai degrabă să se retragă în liniștea căminului decât să servească din știrile negativiste, umflate cu agresiune, oferite zilnic în meniul media, și-a confirmat poziția în legătură cu unele subiecte generatoare de tabere adverse. Și i-am înțeles raționamentul. Doar că la faza ”Între un câine agresiv, fără stăpân și omul mușcat de el, aleg omul”, ceva din mine a trepidat. Și nu de plăcere.

Se fac mult prea ușor afirmații fără cunoștință de cauză, iar de aici, mai ales din mediul internauților din care se preiau modele, informația se răspândește cu mare repeziciune.

Ce înseamnă un câine agresiv? Cum devine un câine agresiv? Cine poate stabili dacă un câine este cu adevărat agresiv? Astea sunt întrebări peste care se trece, voit sau nu, mult prea ușor. Și în cele mai multe cazuri din totală necunoștință de cauză, dar în altele voit intenționat pentru a scăpa de un potențial pericol.

Ca exemplu grăitor am să aduc în discuție povestea lui Buliță, câinele pe care l-am primit în casă cu mai bine de 8 ani în urmă când, împreună cu gașca lui Murdărici, o altă protejată a zonei, a apărut la mine pe stradă și de atunci nu s-a mai dezlipit de lângă gardul nostru. Un an de zile a stat acolo păzindu-ne cu fidelitate locuința, mai ceva ca patrupezii dinăuntru. Peste zi se tot certa cu roțile mașinilor sau ale bicicletelor, cu o atitudine ce pentru necunoscători ar fi putut ușor trece ca agresivă. Mi-am dat seama că bine nu-i va fi acolo, mai ales că era în perioada conflictuală cu vecinii. Așa că după ce l-am castrat, l-am adus în curtea noastră și l-am introdus, încet și cu răbdare, în familie. La început a fost destul de reticent vizavi de ceilalți umanoizi, doar față de mine se manifesta cu drăgălășenia unui puiuț. Câteva luni l-am ținut în curte, unde se exprima ca un veritabil câine de pază, dar din nou din cauza conflictelor cu vecinii, de data asta pentru lătrăturile zgomotoase la auzul mașinilor, am fost nevoită să-l iau în casă. (Spre ciuda bunicii). Ei, din clipa aceea, câine mai fericit și mai recunoscător nu am văzut. Și azi, după atâția ani, el e cel mai docil și mai ascultător câine al familiei. Deja e bătrânior, cu botul alb, cu probleme la labuțe, dar cuminte, iubitor și ... sperios.

Ei bine, pentru necunoscători, Buliță se încadra clar la câine agresiv. Și dacă nu aș fi fost eu sau dacă nu s-ar fi lipit el cu atâta consecvență de casa noastră, cu siguranță că nu ar fi sfârșit bine. Și asta pentru că, deși pare masiv și feroce, în realitate el e un câine fricos și foarte sensibil.

Am dat exemplul lui, deși în activitatea mea de salvator am întâlnit multe cazuri asemănătoare, doar pentru ca să arăt că de multe ori un câine ce pare agresiv, în realitate ascunde altceva. Iar cu blândețe, afecțiune, înțelegere și răbdare, orice animăluț va ieși din propria carapace și se va dezvălui celui ce-i va câștiga încrederea. Și poți să ai surpriza vieții, descoperind o adevărată comoară. Dar așa cum am spus, e nevoie de răbdare. Și blândețe! Ceea ce, în afara noastră, a salvatorilor, nimeni nu este dispus să o facă. Și atunci cea mai la îndemână soluție pentru majoritatea oamenilor este să cheme hingherii. Ca mai apoi, în poveștile spuse către terți, câinelui ghinionist îi va fi creată o imagine terifiantă și toată lumea va răsufla ușurată că a scăpat de un real pericol.

Bineînțeles că există și alte cazuri, dar în majoritatea cazurilor așa stă treaba. Un câine, de cel mai multe ori abandonat, ajunge îngrozit pe străzi, victimă a oamenilor speriați de propria lor necunoaștere.

De ce ajunge un câine să muște? De cele mai multe ori de teamă - pentru că se simte amenințat, dar și pentru că a fost deranjat de la mâncare sau din somn, ori a fost forțat să facă ceva împotriva voinței lui. Asta în afara cazurilor când un intrus îi intră pe teritoriu. Am asistat la câteva episoade când persoane mușcate s-au prezentat la secția de Boli Infecțioase de la Turda. Am fost chiar atentă să văd cum se prezintă povestea, cum se reacționează la ea din partea cadrelor medicale, și de fiecare dată am simțit că la mijloc era mai mult decât se spunea. Iar cadrele medicale nu erau deloc interesate să afle adevărul, și-l primeau așa ”personalizat” după forma și interesul autorului. Cu altă ocazie am auzit o femeie care povestea cum a fost ea mușcată când a mers la vecina și câinele acesteia dormea pe prag iar ea l-a lovit cu piciorul de ciudă că-i stătea în cale. Și urmarea normală a fost că animalul a reacționat total în defavoarea ei. Apoi mai sunt părinți care sunt în stare să omoare un câine pentru că i-a mușcat copilul, ascunzând cu toate mijloacele posibile realitatea din spatele acestui episod, în care copilul a deranjat câinele ba din somn, ba în timp ce mânca, ori l-a tras de coadă etc. Alții copii, de drag ce le e un câine, îl strâng tare la piept, iar în funcție de talie, gestul poate fi chiar dureros pentru animăluț, care reacționează să se salveze. De multe ori a trebuit să atenționez copii de pe stradă care ori veneau în fugă și se repezeau să pună mâna pe câinele din lesă, ori pur și simplu se aplecau și-l strângeau. Și a fost când nici nu am mai apucat să reacționez înaintea câinelui. Noroc că era mic, iar mușcătura a fost resimțită de copil mai mult sub forma unei pișcături. Dar copilul s-a speriat, iar părintele a făcut ochii mari, focalizându-și indignarea pe victimă și nu pe agresor. Iar asta e o regulă care se repetă aproape de fiecare dată. Pentru că lipsește educația din școli, din familie, dar și informațiile de conviețuire cu animalele care, vrem nu vrem, co-există în habitatul nostru.

Mai e și partea de informare vădit fragmentată din partea cadrelor medicale care, în loc să explice tot lanțul trofic în care câinele (sau pisica) ajung accidental parazitați de anumite organisme sau microorganisme, prin ingerarea hranei sau apei, ce apoi, ajunse în organismul omului, pot produce complicații. Purecii, căpușele, paraziții interni nu provin exclusiv de pe animalele de companie, acestea fiind doar gazdă (intermediară sau finală). La fel ca și oamenii, și câinii (sau pisicile) colectează acești sugători de sânge ori de pe alte animale, ori de pe iarbă sau pământ.
Îmi amintesc un episod destul de șocant pentru noi când, în urmă cu ani de zile, aflați în vizită la niște prieteni cu teckelița noastră, am lăsat-o să umble liber prin curtea acestora. După un timp s-a întors în camera unde ne întrețineam noi și când m-am uitat mai bine la ea, am observat că mișunau purecii pe blana ei. Grămadă! Mi-era clar că dăduse peste un cuib, în curte, așa că imediat ne-am luat rămas bun de la prieteni și ne-am dus rapid acasă, unde am îmbăiat-o cu șampon special. Precum i-a luat de repede, tot atât de repede le-am și venit de hac. Noroc că blana ei fiind deschisă la culoare, am observat imediat. Altfel puteam să le dăm răgazul să ne invadeze casa și să o paraziteze și pe Lucy.

Dar nu toate animalele au norocul ăsta!

O altă întâmplare e despre o cunoștință, instalator de meserie, care ne-a montat țevile de la încălzirea centrală, ca activitate extra-job. La servici însă, trebuia să facă munci mai puțin safe și curate, cum ar fi intrarea în canalizări pentru operațiuni specifice. Ghinionul său a fost ca, după o astfel de acțiune, să ajungă infectat cu o bacterie numită leptospiră și de acolo a urmat un lung șir de probleme de sănătate și vizite la medic. Dar ce credeți că i-a spus medicul? Că a luat-o de la câini! În loc să-i explice clar că principalii purtători sunt șobolanii și că bacteria ajunge în apă eliminată fiind prin urina acestora, infectând bazinele de apă, solul dar și produsele alimentare. Câinii străzii, având ca singură opțiune de potolire a setei apa din bălți, ajung și ei infectați cu acest nenorocit și extrem de periculos microorganism; iar oamenii - la rândul lor - se pot îmbolnăvii în timpul scăldatului în iazuri infectate, în timpul lucrărilor agricole pe terenuri umede, etc. Microbul pătrunde în organism prin leziuni ale pielii, prin mucoasele nazale sau oculare. Ajuns în organism, pătrunde în sânge unde se înmulțește și apoi trece în diverse organe - rinichi, ficat, inimă, etc. Tipul în cauză o luase sigur din apa de canalizare. Cert însă e că după pățania asta nu a mai putut suferii câinii, deci nici pe la noi nu a mai trecut!

Cam în aceeași categorie se numără și mitul chistului hidatic. Oamenii neinformați se uită urât la posesorii de animale și își trag repede copiii când aceștia vor să mângâie un câine cu stăpân. Cred că nu este persoană care să nu fi auzit la viața lui replica: ”nu pune mâna pe el că te umpli de microbi!” sau ”de ce ții animal în casă că te îmbolnăvește!”. A fost foarte greu să-i explic bunicii soțului, după ce ne-am căsătorit și ne-am mutat în casa ei, că de fapt părul câinilor noștri era curat, liber de paraziți, și că ingerarea accidentală a unui fir de păr nu ducea automat la formarea chistului hidatic. În (in)cultura românului de rând, părul de câine sau pisică este echivalent cu boala! Ceea ce-mi amintește pățania unui bun prieten - medic veterinar - care ajuns în străinătate, îi povestește unui vet mare de pe acolo despre această credință printre români. La care vetul îi replică: ”da' la voi în țară toți câinii sunt bolnavi?”. (no comment!)

Din păcate nu există nicăieri o statistică, pentru că e greu de stabilit cu exactitate cauza infestării. Dar paraziți (și nu numai) pot fi luați ușor și din hrană. E chiar mult mai la îndemână acest lucru, mai ales dacă se consumă legume sau fructe nespălate sau carne insuficient preparată termic, iar animalul sacrificat a fost infestat. La fel poți lua bacterii sau viruși prin nespălarea mâinilor, ca un prim exemplu. Deci sunt multe surse de infestare și nu, nu animalele de companie sunt neapărat principala cauză! Atunci de ce să tot fie ele aduse pe tapet? Apropo de asta, știați că porumbeii mai sunt numiți și ”șobolani cu aripi” pentru că sunt purtători de boli? Și cu toate astea prezența lor în mari piețe ale lumii este acceptată și considerată emblematică pentru acele orașe!

Și ca să mă întorc la punctul de plecare al acestei postări, o persoană care nu a avut sau nu are un animal de companie, nu va avea dezvoltată nici empatia vizavi de acesta și nici nu va înțelege afecțiunea posesorilor pentru patrupezii lor.

În urmă cu ani de zile, doctorița de la începutul povestirii noastre și cu mine ne aflam în vizită la o colegă. Madam dr povestește la un moment dat cum un cuplu mai în vârstă de vecini venise la ea, extrem de afectați de moartea pekinezului lor bătrân. În timp ce oamenii își plângeau sincer animăluțul pierdut, ea abia se abținea să nu râdă văzându-i. Și afirma cu tărie că nu putea înțelege cum naiba un om să sufere așa după un animal. Că dacă ar fi fost vorba de un copil, ar mai fi înțeles, dar un animal...!

Ei bine, pe mine toată povestea asta m-a întors pe dos. Mi-am dat seama că nu era nici locul, dar nici omul potrivit să-i explic că, pentru unii oameni, animalul de companie este echivalent cu un membru de familie, iar pentru cuplurile fără copii, el ocupă tocmai acel gol format de lipsa acestora.

Asta e diferența între iubitorii de animale și ceilalți! Salvatorii nu vor putea trece indiferenți pe lângă un animal. Oricâte probleme ar avea și oricât de aglomerate le sunt căminele cu alte animăluțe salvate, nu-i vor lăsa inima să nu acționeze. Știu multe doamne și domnișoare cărora le e pur și simplu groază să meargă la iarbă verde sau în diverse excursii de teamă că vor da peste pui abandonați la pungă/sac sau peste animale lovite de mașină. Empatia acestor persoane vizavi de animale este atât de puternică încât e de-a dreptul dureroasă. De aceea ajung mulți să-și sacrifice propriile vieți, timpul liber etc, pentru a ajuta/salva aceste ființe neajutorate. Și orice suferință lipsită de glas, dar transpusă în privirile lor, este percepută imediat de către salvatori, care sunt ca niște bureți ce absorb tot ce necuvântătoarele emit. Iar pierderea prin moarte a unui animal este maximul durerii, care te poate îngenunchea ușor. Și când cineva este căzut la pământ, are nevoie de o mână întinsă pentru a-l ajuta să se ridice. Dacă nu ești în stare să-i întinzi mâna, măcar nu râde de suferința lui!

Și nu, nu animalele sunt vinovate pentru problemele noastre de sănătate!

Dacă e sau nu SF n-am de unde știi sigur, cert e că am de-a face cu cea mai mare dilemă din ultima vreme

2018-05-18T23:48:00.001+02:00

Am tot stat să mă gândesc dacă să scriu următoarele sau mai bine să le păstrez în ”fișierele ascunse” ale memoriei. Dar pentru că vreau ca această întâmplare/poveste/ciudățenie să rămână în istoria scrisă a familiei noastre de patrupede, am adunat voinicește șirul evenimentelor și am cutezat a le desfășura aici. Ca istorisirea să fie pe deplin înțeleasă, ar fi recomandabil să se citească și Serie-noua-cu-alte-aventuri, împreună cu Rămas bun scumpul nostru mult iubit, care formează un fel de intro al povestirii mele S.F. Da, poate intra clar la domeniul since-fiction-ului sau paranormalului, mai ales pentru cine nu crede că așa ceva ar putea fi posibil. Dovezile fiind pur subiective, rămâne la latitudinea fiecăruia să-i dea crezare sau nu.

Bobo și Sissi au intrat în familia noastră în urmă cu 3 luni. Chiar dacă la vremea aceea apariția a doi noi pui m-a pus în dificultăți financiare, mi-a dat peste cap odihna și libertatea de mișcare, acum că au crescut (au aprox. 5 luni), pot să afirm că au fost totuși salvarea mea. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Ci mai mult despre Bobo/Bobel/Bobocel/Bobiță, cum îmi place mie să-l alint. De când l-am văzut am simțit că are probleme de sănătate - pe care le-am descris în postarea despre sosirea lor. Dar ce m-a frapat a fost să descopăr la el unele obiceiuri pe care doar Freddy le avea.

După ce a mai crescut și a început să învețe să umble prin casă (el nici nu vede bine, conform medicilor - doar lumina o întrezărește și asta doar cu un singur ochi), i-a detectat și pe ceilalți 5 membri ai familiei noastre patrupede. Dar și-a manifestat constant interesul doar pentru bătrânica noastră, Lucy. Primul lucru pe care-l face dimineața e să o caute, întocmai cum făcea și Freddy. Se duce țintă la fotoliul ei și începe să o pupe, să o spele în urechi, pe dinți, cu aceeași fervoare cu care o făcea fiul ei. Abia o pot proteja de el, mai ales că neavând mobilitate bună, bulgărașul nostru se repede spre ea și o dezechilibrează. Dar dacă stau jos, lângă ei și-i țin pe amândoi, Lucy se lasă spălată, exact cum se lăsa și la Freddy. Doar că acum e vorba de doi orbi și împiedicați (ha, ha)!

Ziceam că de când cu venirea puilor sunt de-a dreptul ”arestată la domiciliu”. În urmă cu mai bine de o lună a murit socrul și cu greu am găsit o cunoștință care să accepte să stea cu ei cât a durat înmormântarea, că altfel nu aveam cum să plec de acasă. Pe lângă obiceiurile distrugătoare de interioare (și nu numai) ale puilor, Bobo plânge în disperare dacă nu sunt lângă el. Iar dacă cobor în curte, urlă necontenit până mă întorc.

Îl mai duc jos (el nu poate coborî scările) când nu am treburi de făcut în casă și stau cu el, pentru că dacă urc înapoi, vine imediat după mine. Mă bucur că până la urmă a învățat să urce singur scările, pentru că la început se bloca la mijlocul lor.

Fiind deja măricel și greu (aprox.15 kg), mi-e foarte greu să-l tot duc în brațe (încă n-am reușit să merg la medic pentru problemele mele de spate). Așa că mai mult stă în fața ușii de la intrare sau de la balcon și adulmecă mirosurile ce vin de afară, așteptând-o pe surioara lui să revină în casă și să continue joaca.

Prin casă mă urmează peste tot, chiar și la toaletă, năravuri pe care le avea și Freddy - de unde spuneam - mai în glumă, mai în serios - că era umbra mea.

Apoi, într-o noapte, l-am visat (din nou) pe Freddy. A fost poate cel mai ciudat vis de până acum și primul în care nu l-am văzut bolnav, trist și obosit. L-am luat în brațe și l-am strâns la piept, iar el mi-a transmis (telepatic): ”m-am întors doar de dragul tău!”.

M-am trezit confuză, dar totuși simțind pentru prima dată de la plecarea lui o ușurare. Însă partea rațională din mine m-a convins să nu poposesc prea mult asupra semnificației acestui vis, așa că mi-am continuat mai departe rutina zilnică. Și totuși, de atunci încoace, ceva ca o alertă interioară tot încearcă să treacă peste bariera scepticismului și să-mi atragă atenția asupra asemănărilor de comportament și atașament atât de evidente între Bobo și Freddy. Și mă pomenesc întrebându-mă de multe ori dacă poate fi adevărat ca un cățel să se întoarcă reîncarnat în altul?

În urmă cu 3 zile am fost cu Bobo la ortoped. I s-au făcut o serie de radiografii la încheieturi, bazin etc, după care medicul a concis: ”în viața mea nu am mai văzut un câine atât de defect”. Articulațiile șoldului care, în mod normal, ar trebui să aibă un cap rotund, iar altul semirotund ce ”învelește” perfect rotunjimea capului femural, la el sunt plate și deplasate. Iar umerii deplasați de la locul lor (interesant că și Freddy avea problema asta), iar genunchii cu problemela rotulă și alte defecte. De aceea tot mereu aud cum îi pușcă încheieturile. Plus că peste tot se văd urme de procese inflamatorii. (Urmează să ne scrie vetul o scrisoare în lb engleză cu problemele lui, pe care o să o postez și aici).

Ideea e că pronosticul nu sună încurajator defel. În timp vor apărea dureri articulare din cauza frecării încheieturilor, iar la șold va avea nevoie de protezare. Plus alte intervenții la genunchi și poate la coate. Să nu mai vorbim de ochișorul bolnav de glaucom. Iar toate astea, în cazul complex al lui Bobo, cel mai bine se pretează să se facă în străinătate.

Pe mine tare mult m-au întristat cele declarate de medicul specialist. Adică am picat rău de tot cu moralul, de nu mai știam a doua zi de ce mă simțeam ca naiba. Dar pe moment, stând acolo și uitându-mă pe monitor la radiografiile lui Bobo, primul gând ce mi-a venit în minte a fost că poate Freddy s-a grăbit la reîncarnare și nu a mai apucat să treacă prin toate ”procedurile”, drept pentru care a venit cu o ”haină” defectă. Știu că sună ciudat, dar uneori gândurile ne-o iau înainte și până apucă rațiunea să le prindă din urmă, scenariul e deja gata construit.

Acum dilema mea cea mare sună cam așa: dacă totuși ceva e adevărat din tot scenariul acesta SF și eu greșesc că mă gândesc să-l dau pe Bobo mai departe, spre adopție?

Dar vocea rațiunii îmi atrage atenția că eu nu am posibilități pentru ceea ce va avea el nevoie. Adică nici în țară la noi nu există soluții suficiente/eficiente pentru ușurarea problemelor lui, conform celor spuse de vet.

Apoi intervine vocea inimii care îmi spune că el m-a ajutat să-mi vindec nopțile atacate de panică, iar eu acum mă gândesc să-l îndepărtez? Încă e foarte atașat de surioara lui, și ea de el, deși la mâncare au început de câteva zile să se mârâie reciproc. Până nu demult mă gândeam să-i promovez pentru adopție doar împreună. Acum mă tem că astfel de cerințe le-ar scădea șansele la o viață mai bună.

Ce să fac? Cum să fac să nu greșesc? Nu știu nici o bătrânică care să ”dea în bob”, poate o să-mi fac curaj să trimit un mesaj mediumurilor care se laudă că ar vorbi cu animalele. Ideea e că mă tem. Mă tem pentru că nu am răspunsuri la întrebări, nu știu cum ar fi mai bine. Veterinarul a zis că (încă) nu se aduce în discuție eutanasia, pentru că e juvenil și plin de viață. Nu suferă, nu are dureri, mănâncă de rupe (aici trebuie să am grijă să-l păstrez la proporții rezonabile pentru ca trupușorul lui să nu devină prea greu de purtat pe lăbuțele pline de defecțiuni).

Ce să fac? M-ar ajuta sugestii, idei, orice care mi-ar putea liniști sufletul, dar și mintea.

Celebrând 10 ani de rescuerit - mai mult sau mai puțin organizați

2018-05-14T22:50:00.001+02:00

S-au împlinit 10 ani de când activez în protecția animalelor. Uneori îmi amintesc cu drag începutul, cât de plină de vise, speranțe și încredere eram că voi reuși tot ce mi-am propus. Atitudini firești în debutul oricărui nou proiect. Mai trecusem la viața mea prin alte câteva noi proiecte, toate dragi mie - în jurnalism, în facultate și apoi în prima organizație în care am învățat cât de creativă și de frumoasă e munca în mediul ong-ist - proiecte cărora mă dedicasem complet, așa că nu-mi era teamă să încep ceva nou, ceva la care îmi stătea inima de-o lungă bucată de vreme. Doar că socoteala de-acasă mai niciodată nu se potrivește cu cea din târg! În special când e vorba de lucrul cu oamenii, iar fiecare din acești oameni au, la rândul lor, propriile versiuni de punere în practică a ideilor de care țin cu dinții, că doar nu au auzit de brainstorming.

Sumar

Abia descălecasem dintr-un mediu ong-ist fructuos, unde avusesem norocul să prind de la început întreaga organizare: primii pași, prima echipă, primele idei, primele acțiuni, primele reușite, plus crescendoul: o mai bună administrare, perfecționarea noastră ca și co-echipieri, proiecte din ce în ce mai ambițioase etc, ceea ce m-a făcut extrem de încrezătoare că voi găsi în proaspăta organizație acel ”teren” fertil pe care să-l ”însămânțez” cu tot ce am cules de dincolo. Așa se întâmplase și când activasem în presă, unde am participat - rând pe rând - la nașterea a trei publicații. Dar pleosc, m-am lovit de-o piedică neașteptat de mare: lipsa competențelor celor cu care porneam la drum în această nouă aventură. Inițiatoarea strângerii grupului fiind o doamnă pensionară lipsită de experiență organizațională, în schimb motivată din plin de dorința de a ajuta cât mai multe animale și cu cât mai multe forțe, selecția acestor forțe a lipsit cu desăvârșire. Ea a crezut că era suficient să aduci laolaltă oameni care iubesc animalele. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Așa că ne-am trezit o adunătură de oameni din medii complet diferite, cu un background mult prea variat și din nou - fără cultură organizațională, drept pentru care încercările de a construi o echipă au fost sortite eșecului de la bun început. În timp s-a făcut o selecție, chiar auto-selecție, rămânând o mână de oameni. Colega inițiatoare, prietena ei - scenograf de renume, un cuplu de tineri inimoși și cu mine. Oameni de treabă, n-am ce zice, dar fiecare având altceva în minte. Singura care știa ce înseamnă să lucrezi la un proiect, pe etape, și tot tacâmul era scenografa, o doamnă extrem de talentată de care care am prins imediat drag. Doar că expertiza ei se lega de lumea teatrului. Și așa, ceea ce sperasem eu că va fi o nouă dulce experiență, s-a transformat într-o strădanie epuizantă de a convinge cumva acești oameni - iubitori de animale - că trebuie să lucrăm organizat, să facem planuri viabile, concomitent cu activitatea de teren.

Pe parcurs am înțeles că atâta timp cât suntem toți niște simplii membri-voluntari cu sarcini alese în mod aleator, imposibil de motivat/remunerat/organizat, fiind vorba mai mult de un hobby, visul de a închega o echipă era unul foarte fragil, dacă nu chiar naiv. Iar strădaniile mele de a aduce în mijlocul acestui nou proiect parte din experiența mea au fost eronat înțelese, drept pentru care am fost etichetată ca ”plină de sine” și căpoasă. Doamne, când îmi amintesc câtă energie am consumat doar încercând să transmit cât e de important să construiești atent și profesionist, ca mai apoi să poți atrage ajutoare, atât materiale cât și umane. E al naibii de dăunător să fii perfecționist când nu ai o echipă cu năzuințe de perfecționare! Și mai era o diferență majoră: intenția mea era să construiesc un viitor loc de muncă, pe când ceilalți priveau totul ca o activitatea de timp liber strict legată de acțiuni de sterilizări sau de adăpost.

Și așa am ajuns la punctul în care am înțeles că nu erau șanse de-a împleti un covor mare pentru că fiecare prefera să lucreze la micul său covoraș, atât cât să se simtă el confortabil. Și urmând modelul, am încercat strategia de a începe și eu covorașul meu, pe care mai apoi să-l pot plasa undeva la mijloc pentru a uni (ca un nucleu) celelalte covorașe. Și toate împreună să formeze, în timp, acel mare covor! Cu bucata mea m-am orientat pe partea de promovare organizațională, colaborare cu alte organizații/instituții, atragerea de tineri voluntari, inițierea-planificarea-organizarea unor acțiuni/evenimente, promovare/adopții câini, dar și fuga la vet (în Cluj) pentru cazurile grave (împreună cu colega-scenograf, cu voluntarii străini sau cu soțul meu), fund-raising, site-web, administrare adăpost: cumpărare de hrană, întocmit înscrisuri oficiale, realizat și ținut evidența animalelor, a cheltuielilor (contabilitatea), etc.

Poate cineva se va întreba de ce toate astea? Pentru că nu mai era altcineva care să le facă, pentru că știam că dacă vrem rezultate, dacă vrem să ne dezvoltăm organizația, fără așa ceva nu se putea. Iar cum viziunea mea este bazată pe detalii, m-am auto-educat să lucrez organizat. Și m-am înhămat cu multă răbdare, pentru că și acasă aveam o familie dependentă de ajutorul meu, iar pentru toate astea a trebuit să fac numeroase artificii ca să reușesc să-mpac și capra și varza. De multe ori însă timpul nu-mi ajungea, iar la task-urile ce necesitau munca pe calculator ajungeam doar noaptea, după ce acasă era în sfârșit pace și liniște. Însă după ce numărul animalelor din adăpost începuse să crească simțitor, toate aceste sarcini pe care mi le asumasem în mod deliberat deveniseră tot mai complexe, depășind capacitatea de muncă a unei singure persoane. Iar eu am recunoscut că nu mai fac față singură, aveam nevoie de o echipă. Încercam pe alocuri să rezolv din probleme cu ajutorul voluntarilor, dar tot nu era suficient. Mai ales pe fundraising, pe asigurarea hranei zilnice, plus achitarea facturilor uriașe de la vet... m-am recunoscut depășită de situație. Dar reproșurile nu au contenit să apară, fiecare având impresia că celălalt nu face suficient ori că munca/persoana sa nu este suficient apreciată.

În timp, sub numeroase presiuni de ordin material, emoțional, fizic etc, unii s-au retras. Au apărut alții. Dar cei noi nu prea țineau la ”tăvăleală”. În schimb fiecare nou colaborator, voluntar, sponsor etc ne lua la rost de ce nu am făcut aia sau ailaltă, fără să știe că noi deja trecusem prin toate acele faze/încercări, dar în lipsa unei baze materiale solide sau a unei baze cât de cât stabile, cam toate construcțiile eșuează. Țin un timp, după care colapsează. Iar noi fusesem nevoite mereu să jonglăm cu soluții pe termen scurt, care să ne rezolve problemele curente, pentru că viitorul era mereu incert.

Și în final am rămas doar trei - ultima colegă atașându-ni-se de la o altă organizație la a cărei ființare participaserăm înaintea acesteia, dar din care ne-am retras pe rând din cauza inerției ce domnea acolo. Pe lângă noi trei mai aveam câteva ajutoare destinate exclusiv muncii fizice. Ajutoare cu care am avut mult de furcă pentru că erau total lipsite de norme elementare de igienă, conduită ..., educație zero.

Colac peste pupăză, la toate astea s-a adunat și conflictul (la început mocnit) cu vecinii terenului pe care era adăpostul, care în timp a degenerat ajungând la primărie și la proprietari. Și așa, lanțul influențelor s-a strâns tot mai tare în jurul nostru, luându-ne câte un pic din necesarul zilnic, până am ajuns la evacuare. Și asta înainte de a reuși să finalizăm construcția adăpostului, pe un teren pe care reușisem să-l achiziționăm cu ajutorul donațiilor a doar câțiva sponsori din Suedia, SUA și Canada. Însă banii au fost prea puțini pentru a duce la bun sfârșit un proiect atât de mare, așa că am fost constrânse să-l abandonăm. Nu mai puteam face față și noilor cheltuieli din locația în care ne mutasem, plus aprovizionarea cu cele necesare traiului animalelor (hrană și îngrijire medicală), de unde să mai fac rost și de alte fonduri pentru construcție? Era peste puterile mele!
Așa că am demontat toate materialele refolosibile și cu ele am construit (de data asta afară) mai multe țarcuri solide în curtea noii locații.

Mutarea și tot stresul acumulat au scos din noi ce era mai adânc păstrat. Ranchiuni vechi, diferențe de viziune, hotărâri luate pe negândit-prea-mult-la-viitor, toate au izbucnit mai ceva ca artificiile. Asta a dezlânat și mai tare echipa (care oricum numai așa ceva nu era). Dar cireașa de pe tort a fost când autoritățiile din locul în care ne mutasem au azmuțit ”dulăii de serviciu” pe noi, cei mai ”loiali” dintre ei ”mușcându-ne” din prima, adânc de tot, în bugetul amețit de atâtea cutremure

(direct cu 6000 lei!). A fost cumplit de greu, mai ales că în joc erau peste 300 de vieți care depindeau de noi. Iar când mă uitam în ochii lor, mi se rupea sufletul. Mai ales pentru că, după ani de zile de respirat aer curat, de lungit sub soare, de bătătorit pământul cald sub lăbuțe, ”protejații” noștri ajunseseră dintr-o dată închiși într-un grajd dezafectat, suferind de lumină insuficientă, de aerisire deficitară, simțind betonul inert sub lăbuțe în niște spații mici și fiind agitați încontinuu de ”atacul” a sute de decibeli concentrați între pereții reci. Atunci am simțit că dacă vor rămâne închiși acolo, se vor îmbolnăvi încet-dar sigur de depresie și mai apoi vor porni în lanț bolile fizice.
Dar nu am fost înțeleasă, din contră am fost luată în râs, iar eu am ajuns tot mai epuizată. După mai mult timp am auzit că și restul colegelor au ajuns la opinia mea, dar din mândrie nu mi s-a dat niciodată dreptate în față. Parcă nu era destul că aveam de luptat împotriva autorităților puse de-a curmezișul în fața noastră, dar lipsa unei armonii constructive între noi devenea tot mai apăsătoare. Începusem să mă rog tot mai des Universului, să ne trimită un înger păzitor sub forma unei organizații care să ne adopte. La propriu. Altă salvare nu mai vedeam în situația dată.

Iar sub presiunea aceea intensă și constantă, burn-out-ul și-a făcut simțită prezența tot mai puternic în organismul meu. Și când starea de sănătate a mamei s-a înrăutățit, iar prezența mea alături de ea devenea un ”must have”, am fost nevoită să pun punct activității de la adăpost.

Mi-a părut rău? Normal că da! Parte din sufletul meu rămăsese acolo. Aveam, ca fiecare dintre noi, preferații mei, ”copiii” mei de suflet. Iar lipsa lor de lângă mine mă durea tare mult.

Ce e interesant e că rugile mele au fost ascultate Acolo-Sus. După plecarea mea a apărut un grup de doamne din Anglia care a început să se dedice ajutorării adăpostului nostru, iar după doi ani au înființat un ONG britanic, la ele acasă, prin care acțiunile lor să aibă formă legală. Și de atunci fac o muncă frumoasă și eficientă. Iar sarcinile ce mi le asumasem eu în trecut, acum sunt făcute de o echipă. Așa cum e și normal. Că au și ele parte de discuții, controverse, renunțări etc - pare deja firesc. Se vede că unde lucrează mai multe femei laolaltă, nu se poate fără conflicte. De cele mai multe ori născute din orgolii. Important e însă să existe o constantă pentru ca animalele să se simtă în siguranță și să nu sufere! Încă e greu, foarte greu chiar, pentru că mereu apar cazuri noi și pentru că ajutoarele locale sunt foarte puține. Iar de multe ori ai nevoie de o mână de ajutor aproape de tine. Adăpostul a ajuns supra-aglomerat, dar totuși se întrevede o luminiță la capătul tunelului prin faptul că se lucrează la o nouă construcție pentru un adăpost cu condiții la care visasem toate de ani de zile. Existența unei echipe care activează din Anglia pentru toate cele de trebuință aici, își spune cuvântul! Plus numărul adopțiilor, incomparabil mai mare!
De unde și concluzia: ca să poți lucra la un proiect de genul acesta, ai nevoie de o echipă funcțională, în care fiecare să-și cunoască bine responsabilitățile și să conlucreze având același scop. Nu doar pe hârtie! Și de multă creativitate în a gândi noi modalități de a atrage sponsori, suporteri, voluntari, adoptatori, etc. Fără așa ceva, un adăpost nu poate funcționa în timp. Va claca automat prin clacarea celui care încearcă să-l ducă-n spate de unul singur!

Multă lume mă întreabă dacă aș mai vrea să mă întorc la adăpost. În condițiile astea, nu!

N-am încetat însă să visez la un spațiu curat, organizat, gândit profesionist. Și o echipă adevărată! Cine știe, poate într-o bună zi!

Hopurile le produc oamenii

Dacă e să amintesc de probleme, să le disec proveniența și cursul, de fiecare dată toate converg în același punct: calitatea oamenilor. În fiecare loc de muncă prin care am trecut mi-a plăcut enorm să lucrez în echipă și am suferit când aceasta se deteriora prin apariția vreunui element impur. Din păcate peste tot am întâlnit aceeași luptă între orgolii, mai mari sau mai mici, mai rafinate sau mai brute, că doar oameni suntem. Și eu țineam la ideile mele, dar mai întotdeauna alegeam să fac pe mediatorul într-un conflict sau să încerc să calmez spiritele încinse înainte de apariția unui conflict. Prefeream să cedez eu, doar să fie pace și liniște. Până la o adică! Mai târziu am aflat că zodia din care fac parte, conform chinezilor, formează ceea ce se numește ”Triunghiul Diplomaților”.

Mai jos am sintetizat dificultățile cu care s-a confruntat organizația noastră, de-a lungul anilor, dificultăți care s-au aplanat sau nu în timp:

1. Lipsa unui spațiu - proprietatea noastră (forțate de situație, am reușit să cumpărăm alt teren, dar nu am reușit să finalizăm construcția unui nou adăpost).

2. Lipsa unui autovehicul cu care să transportăm animalele la veterinar .

3. Lipsa unor veterinari pricepuți și maleabili/a unei clinici care să interneze cazurile grave în orașul nostru (pe parcurs acest punct s-a mai redresat).

4. Lipsa unor angajați de nădejde (a unei echipe), a oamenilor tăi. Portarii de la vechea locație obișnuiau să ne fure hrana greu obținută, ca să-și facă bani de băutură sau țigări.

5. Lipsa unor voluntari statornici, cu potențial de membri, care să vină constant la adăpost, nu doar ca la picnic (și mai mult vara).

6. Lipsa unei rețele de fosteri locali.

7. Lipsa unor sponsori de cale-lungă, care să fie alături de tine pe parcursul a mai mulți ani, nu doar când și cum.

8. Lipsa unei colaborări deschise și fructuoase cu administrația locală.

9. Lipsa cunoștiințelor de etică organizațională în rândul membrilor care prevede că odată ce un sponsor important (din străinătate) îți donează o anumită sumă de bani pentru o treabă specifică, tu nu poți să o folosești în altă direcție. Aici am avut mai multe ciocniri cu colegele care cereau să intrăm în fondurile primite pentru construcția noului adăpost ca să cumpărăm hrană, încercând să mă convingă cu ”lasă că vin alții”. Dar eu știam cât de greu am obținut acele fonduri, așa că nu am fost de acord. Și, din păcate, într-adevăr nu au mai venit alte fonduri, drept pentru care nu am reușit să finalizăm construcția.

10. Folosirea șantajului emoțional pe timp de criză, gen: "care a adus mai mulți câini, să-i ducă acasă!". Lucru care ajungea să i se impută și unui simplu voluntar sau a unui susținător, nu doar membrilor.

11. Ignorarea voită a diferenței dintre un membru-voluntar și un simplu voluntar, apelându-se la mijloace de constrângere gen: ”dacă eu pot, și tu poți!”, fără să se ia în considerare că un voluntar face o activitate de plăcere și în timpul liber, din propria dorință! Motiv pentru care mulți (din cei și așa puțini) au ales să nu mai vină, iar pierderea a fost a noastră. Însă nu a fost recunoscută oficial niciodată.

12. Lipsa interesului membrilor de a pune ordine în lucruri de genul: inventarierea câinilor, păstrarea unei evidențe clare a ”intrărilor” și ”ieșirilor”, acțiuni de sterilizări, vaccinări etc. Oricât am încercat să fac singură aceste lucruri, nu am reușit în lipsa informațiilor despre istoricul fiecărui câine. Iar în final mi-a luat câteva luni bune să pun la punct un astfel de registru, plus numerotarea țarcurilor și să mă asigur că fiecare câine avea propriul carnet de sănătate la zi. Dar, pe parcurs, câinii au fost tot mutați dintr-un țarc în altul, iar eu nu am mai reușit să țin updatarea în pas cu permutările.

13. Jocul de-a pisica și șoarecele între factorii de putere (control) și noi, adică reprezentanți ai Administrației Publice sau/și DSV (ai crede că și după ani de zile cineva ”nu te-a uitat” = încă-ți poartă sâmbetele și mai mult de atât, abia așteaptă să ajungă cu câteva trepte mai autoritar ca să te poată faulta mai bine?)

14. Lipsa unei educații la nivel general/public în direcția susținerii protecției/respectului față de animale, de unde nenumăratele probleme gen noi cazuri de animale maltratate și abandonuri, în lipsa unei reacții de empatie a concetățenilor și a unei legislații clare și severe. Îmi aduc aminte că dădeam spre adopție 2 câini, iar imediat după asta ne trezeam cu 5 noi veniți. Adică o balanță care nici la ora asta nu poate fi păstrată în echilibru.

15. Decalajul (economico-cultural-educațional) între bunăstarea animalelor într-o țară ca România și bunăstarea animalelor din lumea civilizată, făcea ca la fiecare vizită a cetățenilor străini în adăpostul nostru să auzim remarci legate de condițiile precare. Dar când le menționam costurile cerute de constructori pentru îmbunătățirea lor, majoritatea dispăreau în ceață. Mă deranja că nu reușeau să treacă peste acest aspect și să se uite în ochii cățeilor noștri, unde ar fi putut citi totuși fericirea. Spre deosebire de privirile triste și înfricoșate ale câinilor din adăposturile publice!

16. Calitatea oamenilor (Aici intră toate categoriile mai sus amintite).

Ar fi multe de spus la acest punct. S-a creat un mit cum că persoanele care iubesc animalele sunt automat oameni buni. Bull shit! Sunt atât de mulți care se ascund în spatele așa-zisei afecțiuni pentru animale. Mai e și o categorie care afirmă (mult prea ușor) că iubesc animalele, dar nu și pe proprii semeni, fără să se gândească la consecințele acestui raționament!

Cu siguranță una dintre cele mai dificile sarcini e să jonglezi cu oameni de facturi atât de diferite. Dar ai nevoie de ajutorul lor, ai nevoie de serviciile lor, ai nevoie să te păsuiască cu datoriile, să-ți facă o reducere sau să-ți ofere o mână de ajutor când ți-ai epuizat resursele. Iar pentru asta trebuie să fii foarte tolerant. Și corolar, aș putea ține o polologhie întreagă despre respect. Atât respectul pe care-l oferi tu acelor persoane, dar și cel pe care ți-l oferă ei ție. Și tocmai pentru că suntem atât de puțini în acest domeniu, nu îți permiți să lucrezi doar cu simpatii. Iar ca să mai reduci din lipsuri, ești nevoit să primești în ”casa ta” și pe cei mai puțini conștienți de propriile deficiențe. Ar fi nemaipomenit să găsești oameni ale căror deficiențe să nu atârne totuși ca un bolovan de glezna ta. Am lucrat cu persoane care, deși aveau anumite probleme serioase de gestionare a propriei vanități, aveau idei faine și erau foarte creativi. Am făcut câteva lucruri drăguțe împreună. Și am încercat să-i motivez, lăudându-le munca. Dar am reușit să construim ceva (chiar dacă pentru un timp scurt) pentru că acei oameni erau talentați. Din păcate asta nu a fost suficient ca să oprească eruperea unor conflicte între terți, ce au dus la separare.

Sunt total împotriva sloganului conform căruia ”nimeni nu e de neînlocuit”! Mi se pare oglinda unei gândiri din care lipsește total respectul față de om. Am fost și voi fi mereu adepta motto-ului: ”omul sfințeste locul”! Consider că fără să prețuiești omul și munca acestuia (lucuri mărunte sau mari) care te ajută să mai faci un pas spre împlinirea visului tău, nu vei reuși șă construiești ceva care să și dăinuie! Deunăzi m-am întâlnit cu fostul meu șef, care s-a plâns că așa o echipă nu a mai avut de la plecarea noastră și, în lipsa ei, nu mai poate (re)face proiectele frumoase ce le-am construit împreună. Într-adevăr e foarte greu să construiești o echipă, dar mai greu e să o păstrezi. Ce păcat e că unii ajung să prețuiască un om doar după ce-l pierd! Nu degeaba se spune: dă-i unui om un post de conducere, dacă vrei să vezi ce fel de om e!

Chiar și în activitatea de protecție/îngrijire a animalele, nu e de ajuns să pui accent doar pe acestea și pe bunăstarea lor! Fără a conștientiza importanța oamenilor de lângă tine, a-i stimula și respecta, nici animalelor nu le va merge bine! Să crezi că singur te descurci mult mai bine decât cu o echipă, e din nou fals! Să nu înveți din propriile greșeli, iar atunci când acestea se repetă - să găsești mereu un țap ispășitor, înseamnă că te încăpățânezi să crezi cu tu ești cel mai cel, singurul și cel mai important, căruia toate merită să-i fie trecute cu vederea. Greșit! Ia vezi tabelul de mai sus!

Și doamne, câți oameni cu dorința de a conduce am întâlnit în activitatea asta! Tineri și mai puțini tineri! Obsedați de control, preocupați de a fi centrul atenției, încercând de a atrage în jurul lor cât mai mulți fani, dar folosindu-se de tertipuri murdare și lovind mișelește pe la spate. Veterinari care se ”lucrează” între ei pentru a prospera unul în defavoarea celuilalt, colegi sau foști colegi care lansează adevărate campanii de denigrare între ei ..., și pentru ce??? Pentru a-și face loc pe o simbolică treaptă I în ochii celorlalți? Pentru a primii laude (fie ele și nemeritate) care să-i mângâie orgoliul? De unde dorința asta de a fi un star-salvator în loc să cedezi rolurile principale animăluțelor pe care le îngrijești? De când activitatea de rescuer a devenit un ”best female/male character”?

Știu că multe organizații se confruntă cu probleme din cele amintite aici. Nu știu nici una însă căreia să-i meargă toate ca pe roate. În primul rând pentru că nu sunt bani suficienți în acest domeniu ca să acopere toate nevoile, în al doilea rând pentru că oamenii care activează aici sunt de atâtea feluri. Iar pojghița pe care patinezi foarte sigur pe succesul tău e în realitate foarte subțire. Iar ce am văzut

în acest domeniu, nu cred că am mai văzut în alte părți, pentru că afecțiunea pentru animale poate fi foarte ușor dusă la extrem. Azi lumina reflectoarelor îți poate aduce mărire (sponsori, susținători, voluntari, adoptatori), iar mâine - aceleași reflectoare se pot întoarce să lumineze o parte mai puțin favorabilă, iar o singură scăpare va fi de ajuns ca să inflameze scânteia fanatismului. Și atunci totul se poate prăbuși într-o clipă, fără ca așa-zișilor iubitori de animale să le mai pese ce se întâmplă cu sufletele din ograda ta. În schimb extremiștii protecției animelelor nu-și vor găși liniștea până ce nu vor vedea capete căzând. Atât de crudă este această lume a animaliștilor!

Totuși eu am speranțe că tânăra generație, creativă, empatică și mult mai ”păsătoare” față de mediu și ale lui viețuitoare, va reuși mai mult decât am reușit noi să facem. Tot mai mult și mai bine, pentru o bunăstare cu adevărat bună a animalelor din țara noastră!

Eroinele din lupta pentru salvarea animalelor

2018-03-21T20:21:00.001+01:00

Știu că acesta se vrea a fi un blog despre animale. Dar nu pot să nu amintesc, din când în când, și despre oamenii de pe lângă ele. Salvatorii, rescuer-ii, iubitorii de animale, cum vreți să-i numiți. Tot aceia care capătă și etichetele de ”nebuni” pentru că fac multe din ceea ce alții nu ar putea face, dedicându-se până la epuizare.
Dar nu despre cei care se transformă în hoarderi voi vorbi, deși pojghița care-i desparte se poate subția oricând. Salvatorii la care vreau să fac referire încearcă să păstreze un număr gestionabil de animale, cărora le caută adoptatori și, chiar dacă se despart greu de ele, sunt conștienți că perioada petrecută împreună este doar o stație din lunga călătorie spre ceva mult mai bun.

Postarea aceasta le este dedicată acelor doamne pe care le-am cunoscut și care sunt prezente în sufletul meu, chiar dacă unele au părăsit deja această lume. Dar nu le voi uita niciodată. Deși îmi promisesem ca pe blog să scriu povești cu happy-end, o discuție care am avut-o aseară cu una din aceste doamne, prietenă de suflet din Anglia, mi-a umplut sufletul de tristețe. Nu îi voi deconspira identitatea, ci o să creionez câteva aspecte care să ajute la înțelegerea altui fenomen cu care se confruntă rescuer-ii.

Pe ea am cunoscut-o în urmă cu 5-6 ani, normal că tot prin intermediul Facebook-lui și prin natura activității ce o depuneam la vremea aceea, manageriatul adăpostului Trei Frați Pătați. Prin mica ei organizație ne-a ajutat cu fonduri pentru diverse necesități, gen cumpărare de fân (așternut pentru căței), construirea de noi cuști etc. Apoi, în timp, problemele personale ne-au apropiat tot mai mult. Mama ei murise de cancer, mama mea încă se zbătea. La vremea aceea, când nu știam încotro să o apuc, cum să mă împart, ea a fost omul care a avut răbdare să mă asculte și să mă povățuiască. Discuțiile cu ea erau un adevărat panaceu pentru suflet. Fiind și de vârste apropiate, cu probleme asemănătoare, unite îndeosebi de ”bug-ul” acesta al iubirii pentru animale, era normal să ne împrietenim. M-a ajutat chiar și când am pus în cui activitatea de la adăpost, dar având mereu animăluțe noi acasă, îmi trimitea bani pentru hrană sau tratamente.

Acum însă, de câțiva ani încoace mai precis, starea ei de sănătate a început să se altereze, plecând de la o problemă a aparatului genital. O problemă cu care se confruntă foarte multe femei ajunse la premenopauză. Și pentru că tot timpul avea acasă câini în foster, câini aduși din România și cărora urma să le găsească adoptatori acolo, în regiunea în care locuiește ea, nu și-a acordat niciodată timp pentru persoana ei, dar mai ales era de părere că nu-și permitea o intervenție chirurgicală pentru ”regimul de viață” impus postoperator. Pentru simplu motiv că nu avea cine să se îngrijească de câinii de la ea. Plus că ea se ocupă și de partea de promovare online a cățeilor, cu texte frumoase, poze, corespondat cu potențialii adoptatori, selecția lor etc. și bineînțeles și fundraising, fără de care nici o organizație nu poate supraviețui.

Și aici ajung la un subiect fierbinte în tagma salvatorilor, în special al celor de gen femeiesc: neglijarea propriei sănătăți, ba chiar mai mult - suprasolicitarea, din cauza lipsei ajutoarelor umane. Pe lângă solicitările fizice, cele din plan emoțional sunt devastatoare. Și, ceea ce neglijăm de cele mai multe ori e că tocmai rănile de pe partea emoțională crează bolile pe corpul fizic. Și cum majoritatea rescuerilor sunt ființe extrem de empatice, absorbiind ca un burete suferința din jur, fără să aibă puterea de a se detașa sau de a se proteja în fața durerii prietenilor, cunoscuților, dar mai ales a animalelor, ajung să dezvolte afecțiuni serioase. Afecțiuni pe care le neglijează până ce corpul lor își termină resursele, iar atunci, forțate de împrejurări, iau măsurile ce li s-au sugerat cu mult timp înainte. Dar poate fi mult prea târziu deja. De aceea, unele din aceste femei au pierdut lupta. Multe în jurul vârstei de 50 de ani. Altele mai târziu.
Unele au fost adevărate luptătoare care au activat în primele linii, făcând lobby pe lângă guvern, participând la manifestații, ajutând alte organizații cu expertiza lor, altele simpli salvatori. Însă fiecare dintre ele au pierdut, în bătălia aceasta, câte puțin din sufletul lor. La fiecare caz grav în care s-au implicat, la fiecare dispută pe care au purtat-o cu cei aflați de cealaltă parte a baricadei, politicieni, organe de control sau oameni obișnuiți, până ce au ajuns cu el sfărâmat în mii de bucățele. Și când sufletul ți-e zdrobit, deja ești prins în acea secvență de reciprocitate cauză și efect în care totul se intensifică și se agravează reciproc, conducând la înrăutățirea situației. Sau mai pe scurt ești prins într-un cerc vicios din care nu poți să ieși.

Aș vrea ca aceste doamne să conștientizeze că își fac rău și să se oprească când simt că nu mai pot. Aș vrea să existe și în această activitate o limită de vârstă, să se poată cumva ieși ”la pensie” și de aici. Din păcate prezența necontrolată a animalelor neajutorate e ca o ademenire înșelătoare. Dacă ar fi să fac o analogie, prima care-mi vine în minte e antrenamentul ogarilor (Grey Hound) pentru curse, când li se fâlfâie prin față o blană de iepure sau mai rău (crud), un animăluț viu închis într-o cușcă mobilă, iar ei urmăresc momeala făcând în acest fel mai multe ture de teren, iar în final - epuizați - sunt ori abandonați, ori sfârșesc. Exact așa se întâmplă și în cazul rescuerilor. ”Momeala” e mereu prezentă! Ori aruncată de mi-se-rupiștii care se bazează tocmai pe slăbiciunea salvatorilor, ori apărută din senin în drumul lor. Iar aceste doamne nu pot trece nepăsătoare pe lângă nici un animăluț, indiferent că e vorba de unul rănit sau nu. Pentru că empatia la ele e atât de dezvoltată, încât pot citi în ochii animalelor, pot să le simtă teama, suferința sau nevoia de afecțiune. Pentru că nu știu și nu pot fi nepăsătoare și egoiste! Pentru că le pasă!

Mai nou văd tot mai multe tinere care încep să se implice activ. Le admir dedicarea, dar și energia, puterea de muncă. Le chiar invidiez! Să faci activitatea asta la o vârstă tânără, pe lângă job-ul obișnuit, e mult mai ok. Nu zic că nu e stresant și obositor. Însă tot acel mecanism trup-suflet se regenerează mult mai repede. Iar satisfacția însănătoșirii unui animal rănit sau bolnav și adopția lui într-un cămin în care e tratat și respectat ca un membru de familie, e cea mai mare recompensă. E ceea ce te face să mergi mai departe. Dar dragele mele, vă rog mult nu vă neglijați sănătatea!!!

Și mai e un aspect în tot tabloul acesta. Devii ceea ce se cheamă ”an inspiring person”, adică o persoană cu putere magnetizantă, care atrage (susținători, ajutoare etc), devii o adevărată locomotivă!
Majoritatea dintre doamnele de care aminteam mai sus au deținut această putere, acest magnetism. Doar că, odată ajunse la fundul sacului cu resurse personale, odată ce apar problemele personale, acea magie care ținea lângă tine oameni dispare! Și odată cu ea, observi cum lumea începe să se retragă, să te părăsească. Pentru că tu devii atât de împovărat de toate problemele pentru care te zbați să le rezolvi (cu resurse tot mai puține), încât începe să dea și pe dinafară. Iar cei ce odată te admirau, brusc încep să te perceapă ca ”emițătoare de energie negativă”, Din păcate ei nu conștientizează cauza, tot acel șir de întâmplări de care aminteam mai sus, ei doar simt că acel moment din care obișnuiau ei să se hrănească și-a pierdut farmecul. Și atunci se retrag unul după altul, iar tu rămâi singur cu toate acele probleme care, din nefericire, nu dispar! Așa s-a întâmplat cu toate acele doamne despre care este povestea asta. Și eu mă număr printre ele, doar că eu am conștientizat că nu mai pot și am încercat să spun STOP. Că sunt alții care consideră că pot în continuare, cadorisindu-mă cu nonșalanță cu animalele lor nedorite, e din cauza lipsei de educație, lipsei de empatie și a bunului simț. Atât vizavi de animale, cât și vizavi de oameni.

Ce aș vrea eu? Aș vrea ca acele doamne să nu fie uitate niciodată! Și printre ele, la loc de frunte se numără și draga doamnă Maria Beck, din București. Aș vrea ca prietena mea de suflet să-și recapete sănătatea, să avem prilejul să ne întâlnim și să ne îmbrățișăm! Aș vrea ca atunci când acestor doamne-salvatoare de animale le e mai greu, să apară ”îngeri” în formă umană și să le ofere ceea ce le lipsește pentru a se reechilibra. Și nu în ultim rând, aș vrea ca ele să aibă puterea de a conștientiza că au apucat-o pe un drum descendent și să se oprească înainte de a cădea în prăpastie. Și să fie convinse că nu se fac vinovate de nimic! Pentru că sunt adevărate eroine și nu nebune!

Pisicile nu se perindă pe lângă picioarele tale pentru că le este foame sau vor atenție!

2018-03-18T07:51:00.002+01:00

Aura acestui animal este atat de puternica incat poate proteja intreaga familie si intreaga casa. Vrem sa iti spunem ca pisicile nu se perinda pe langa picioarele tale pentru ca le este foame sau vor atentie, ci pentru ca au o forta magica, astrala, prin care vor sa te protejeze. Cel care goneste pisica in acest moment, indeparteaza energia pozitiva. Data viitoare, trateaza cu afectivitate pisica, iti vrea doar binele.

Pisica protejeaza caminul de energiile negative si de spiritele rele. Pisica te ajuta foarte mult daca te muti intr-o casa noua sau mergi intr-un loc unde s-au petrecut lucruri rele.

Atunci cand pisicile torc, ajuta chiar la tratarea anumitor afectiuni osoase, deoarece emana o energie de aproximativ 25 Hz.

Atunci cand o pisica simte un spirit in casa, incepe sa il urmareasca pentru a-i afla intentiile. Pentru a se asigura ca acest spirit nu ii distruge mediul energetic, pisica face tot posibilul sa elimine spiritul. Daca nu functioneaza, pisica incearca sa prinda entitatea in aria sa energetica si sa o scoata din casa. De aceea in anumite traditii apar spirite rele ce zboara pe pisici.

Ai mare grija si fi cu bagare de seama atunci cand pisica ta priveste intr-un punct fix. Aceasta postura poate reprezenta prezenta unui spirit rau. Pentru a-ti ajuta pisica sa elimine acest spirit, citeste o rugaciune sau da foc la salvie alba – ajuta mult in cazul indepartarii spiritelor rele.

Aura energetica a pisicii este atat de puternica, incat poate indeparta orice energie negativa. De aceea persoanele care comunica cu spiritele, nu tin pisicile in camera, deoarece sperie spiritele.

Pisica, bunastarea si casa!

Prezenta pisicii ne protejeaza si de blesteme. Atunci cand ai o discutie cu o persoana, pe care o banuiesti ca ar vrea sa iti faca rau, tine mana pe pisica. Pe cea stanga tine-o in zona gatului iar pe cea dreapta pe coada. Astfel vei fi conectat complet cu pisica si te va proteja de energiile negative.

Cum pisicile detin energie cosmica, ele aduc energie pozitiva in casa, protejand astfel intreaga familie si atragand bunastare. Pisicilor le place sa stea in zone cu energie puternica, cum ar fi zonele geopatogene.

Rusii au un ritual destul de interesant: atunci cand se muta intr-o noua casa, lasa mai intai pisica sa intre. Daca acea casa a mai fost locuita, pisica va elimina energiile negative, daca este vorba despre o casa noua, va incarca intr-o forma energetica pozitiva casa.

Pisica si vindecarea!

Puterile magice ale pisicii se vad prin vindecare. Pisicile se aseaza exact pe zona unde stapanul are o durere sau o suferinta. De asemenea, pisicile ne elibereaza si de stres. Stiai ca pisicile albe imbunatatesc vederea?

La nivel psiho-emotional, pisicile persane sau exotice au puteri magice!

Culoarea pisicii defineste nevoia

Persoanele care decid sa isi achizitioneze o pisica pentru a se bucura de puterile sale magice, trebuie sa stie cum sa aleaga o pisica. Uneori ai nevoie de o pisica neagra, alteori de una roscata.

Neagra: puteri oculte, magie neagra! In ciuda acestor superstitii, pisica neagra chiar elimina energiile negative din casa!

Pisicile roscate: aceasta pisica are putere solara si energie yang. Iniferent de sexul acestei pisici, ea iti va aduce bani si bunastare in casa.

Pisica gri: aceasta pisica aduce iubire, fericire si noroc!

Alba: aceasta pisica are putere de vindecare, ne scapa de stres si ne reincarca organismul cu energie.

Pisica siameza sau regala : aceste pisici aduc longevitate, succes si umplu casa de energie solara.

Pisica in trei culori : zeita pisicilor, aduce noroc, mentine armonia si prosperitatea casei.

Pisica in doua culori: conform traditiei, aceste pisici aduc prietenie si intelepciune in casa.

Nuanta broastei testoase: aceasta pisica este pura si magica, mentinand longevitatea femeilor.

Auriu-maron : pisica templiera este jucausa, inteleapta si aduce energia solara in casa.

Striata : aceasta pisica aduce noroc si ne scapa de orice situatie neplacuta.

Sursa: http://www.bzc.ro/

Serie nouă cu alte aventuri

2018-03-17T20:54:00.001+01:00

Intro:

E interesant cum viața (sau ”Acel-Ceva” care lucrează din background pentru tine), îți dă de lucru în anumite momente cheie, parcă pentru a te ajuta să depășești evenimente grele sau urmări ale acestora. În cazul meu, din iulie anul trecut, când - fix de ziua mea - bunica soțului încetase din viață, începusem să mă lupt cu episoade foarte urâte de atacuri de panică. Înainte de decesul bunicii, trecusem prin 2 săptămâni de stres intens, simțind deasupra capului - balansându-se ca o secure - amenințarea neurologului de a ne-o da acasă. Iar ea, la 93 de ani, (după un atac cerebral) era paralizată, în incapacitate de a se mișca, de a vorbi sau de a mânca. Gândul că aveam să îngrijesc un al treilea bolnav grav, dar nu atât asta, ci faptul că nu avea cine să mă ajute și iminența unui deces în casă, îmi ridicase la maximum gradul de alertă interioară. Conștientizam că acest lucru era deja peste puterile mele (ajunse secătuite de îngrijirea celor dinainte, soțul și mama = spatele terminat). Am trăit zilele acelea cu adrenalina la maximum, căutând cu disperare o soluție pentru bunica, dar - ca un făcut - nimic nu prindea contur (în mare parte și din cauza restricțiilor financiare de care nu ne bucurăm de mai bine de 7 ani încoace). Iar stresul îndelungat a făcut ca după înmormântare, când ”cauza” dispăruse, organismul s-a relaxat și a început să manifeste anxietatea prin acele crize extrem de nasoale. Plus că nu mai puteam dormi noapte decât lăsând lumina aprinsă, parcă o vedeam mereu căzută pe hol, neputincioasă. Șocul de atunci, plus urmările, au fost ca un adevărat cocktail cu tărie maximă.Am făcut câteva ședințe de terapie cu o psiholoagă (tot animalistă), am citit articole și cărți despre cauzele atacurilor de panică și cum să le gestionezi, am început să merg la slujbele de duminică de la o mănăstire, dar cel mai bine, în cazul meu, au funcționat meditațiile ghidate, ascultate înainte de culcare la căști sau în momentul în care simțeam că se declanșează un nou atac. Nu doresc nimănui să experimenteze așa ceva și, mai ales, o perioadă atât de lungă. Deși am aflat că și alte cunoștințe trecuseră prin astfel de episoade, niciuna însă noaptea. În cazul meu era așa pentru că, peste zi, eram ocupată cu treburile casnice, iar noaptea organismul se relaxa. Și în toiul acestei lupte interioare, ”Acel-Cineva” de care aminteam mai sus s-a gândit că de prea mult timp trenează situația asta și deja gândurile negative începeau să ocupe tot mai mult loc în mintea mea de om-optimist-de-felul-său, numai ce mă trezesc cu această nouă sarcină, care avea să-mi ocupe cu ”bestialitate” timpul, nopțile și gândurile.

Noi veniți, doi la număr

În urmă cu fix o lună, m-am trezit cu un sms de la vecina - prin care sunt anunțată că cineva mi-a aruncat doi pui în curte. Era seară, eu eram încântată că îmi găsisem un moment de respiro și de inspirație pentru a lucra la noul meu proiect, dar vai, nu avea să fie!

Ies bulversată afară, pe o vreme cu o ploaie mocănească și frig. Văd două doamne care-și plimbau bichoneii eleganți pe lângă gardul altor vecini; mă cheamă acolo. Puii nu erau deci la noi în curte! Nu am mai stat să investighez ce și cum. Am văzut doar două trupușoare negre ude, înghesuite una-n cealaltă, tremurând de frig. Și acei ochișori nevinovați, care inspirau teamă și neajutorare. I-am luat imediat la piept, îmbrățișându-i protector. Una din doamne îmi dă replica terminatoare: ”vai, să vă dea Dumnezeu sănătate doamna Brîndușa”. Însă eu clocoteam pe interior, uitându-mă la ele cât de liniștite își plimbau singurii patrupezi, câte unul de familie, pe când pe mine mă așteptau încă 6 în casă. Dar nu am avut timp de dezbateri pe tema asta, pentru că în mintea mea deja s-a aprins alarma. Ce naiba să le dau de mâncare? Nu aveam decât bobițe de senior, nici urmă de lapte sau alte alimente potrivite puilor. Atunci doamna cu replica face, în sfârșit, ceva practic și îmi aduce o plasă cu câteva cutiuțe de lapte primite de copilul ei la școală. Recunosc că asta a fost salvarea!

După o baie bună, am înfășurat puii (o fetiță și un băiat) și i-am pus în cușca de transport, în camera bunicii. Au adormit instant, până ce eu le-am fiert orez și l-am amestecat cu laptele. Apoi au lipăit tot din farfurie. Nu erau foarte mici, aveau cam 4-6 săptămâni, știau să mănânce singuri, dar erau slabi. Pentru că masculul îmi părea mai mic și mai rotunjor, i-am spus Bobo, iar fetiței care era mai suplă și grațioasă, Sissi.

A doua zi, cu toată rușinea, am făcut un apel public pe FB, pentru hrană și cearceafuri absorbante. Spre ușurarea mea am primit cele necesare de la trei persoane, o doamnă profesoară de la USAMV - prin vecinuța mea tânără veterinară - Monica, o altă vecină de cartier, pe care nu o cunoșteam - Bianca, și o voluntară extrem de activă de la adăpost și cu o poveste de viață grea, dar cu un suflet mare - Daniela. Le-am fost tuturor extrem de recunoscătoare!

Bianca - o persoană caldă și empatică, m-a ajutat chiar și azi, când scriu acest articol, după ce devenisem disperată că nu mai aveam decât bobițe, iar simandicoși cum au devenit puii, nu le papă decât amestecate cu conserve.

Ei, între timp le-am mai și gătit supiță de curcan cu legume și orez, ficat de pui etc, că tare pricăjiți îmi păreau tot timpul.

SANDY

Înainte de apariția puilor, m-am oferit să iau de pe stradă o cățelusă-adult, de talie mică, care fusese zărită în mai multe zone din oraș, dar nimeni nu se sinchisise să facă mai mult pentru ea decât să posteze anunțuri pe Face Book. Mi-am zis că fiind adult de talie mică, merge mai ușor cu gașca noastră și în plus de asta nu exista riscul să se contamineze cu posibilul virus de jigodie ce îmi fusese adus de puii dinainte. Și am numit-o Sandy! O dulceață de cățel, de aprox. 4 ani!

Doar că cine s-a gândit că gestul acesta va atrage după sine altul!

Pe Sandy am apucat să o sterilizez, vaccinez, microchipez înainte de apariția puilor, așa că sosirea lor în căminul nostru a coincis și cu ieșirea ei din cochilie. Numai bine că i-a și adoptat, se vedea clar că avusese pui la viața ei. După ce aceștia s-au mai întremat, a început să se joace ”câinește” cu ei, să îi învețe cum trebuie să se comporte etc. Drăguț, doar că de fiecare dată când mâncau puii, voia și ea să pape, pe semne i se stimula foamea, exact ca atunci când alăpta.

Și ține-te joacă, fugă, țipete, urlete, tot tacâmul. Lumea lor, ce mai!

Între timp Sandy a plecat, prin englezoiacele de la adăpost, în UK; sper să primesc în curând vești de la adoptatorii ei. Cert e că momentul s-a potrivit de minune, pentru că deja nebunia din casă, datorată vioiciunii Săndicăi, începea să depășească suportabilitatea. Și aici mă refer la jocurile pe care le trăgea în echipe, când cu puii, când cu Rocky- cel mare, al nostru.

BOBO și problemele lui
De la bun început am observat că ceva nu era în regulă cu masculul. Și comparându-l cu surioara lui, îți puteai da seama că el nu a ținut pasul cu ea în dezvoltare. Plus că și forma capului era mai ciudată. Mi-era teamă de o hidrocefalie. Ochii îi erau de două culori (heterocromie), dar pe lângă asta, ochiul de culoare normală părea mai mărit și lăcrima. Și nici nu părea să vadă bine. Apoi, când mânca, nu se putea ține pe lăbuțele din spate, se lăsa pe fund. Nu putea să calce normal pe pernițe, ci pe metacarsiene (oasele de deasupra), iar acestea aveau o formă curbată.
Normal că am fugit cu el la Cluj (după alte apeluri pe FB pt fonduri pt investigații la care au răspuns vechii mei prieteni din Suedia, Anglia și State). I s-a făcut radiografie craniană, dar nu a fost concludentă pentru hidrocefalie. Apoi am mers la neuro, acolo ni s-a spus că mai degrabă din cauza ochilor ar avea dificultăți de mers, echilibru etc. Am mers la Ofta, acolo a fost suspectat de glaucom, dar fiind încă mic, ni s-a recomandat să revenim după ce mai crește, să i se facă un test de fund de ochi etc. Iar în cazul în care avea să se scarpine cu lăbuța, ceea ce însemna că l-ar durea, să-l aduc mai devreme.
Sinceră să fiu n-am fost satisfăcută de informațiile primite. Mai ales că eu îl vedeam cum se agită, că nu se poate ține pe lăbuțe, că se împiedică etc.
I-am pus pe amândoi sub tratament cu calciu, fiind evidentă lipsa acestuia din alimentația de până atunci.

Între timp au crescut, iar dacă Sissi s-a dezvoltat frumos, ca o gazelă, spintenă și subțirică, Bobo părea să semene mai degrabă cu un luptător de sumo. Iar când pășește, se poate auzi un sunet apăsat, de mers greoi, asta pentru că nu își poate echilibra greutatea pe lăbuțe.
Acum că au mai crescut, se poate vedea cu ochiul liber cum coloana lui Bobo este curbată, iar la mijloc are și un vârf, iar lăbuțele din spate, deși și-a corectat mult postura, tot mai curbate decât normalul sunt. Așa că trebuie să-mi fac curaj pentru un nou apel la ajutor, și să-l duc de data asta la un ortoped. Nu știu dacă se mai poate face ceva, dar măcar să aud părerea specialistului și, mai ales, la ce să mă aștept.

Cert e că într-o lună, ambii au crescut rapid. Iar judecând după lățimea lăbuțelor, cred că vom avea de-a face cu căței de talie medie spre mare, cel puțin în cazul lui Sissi, cam ceva în genul unui câine de vânătoare. Așa și aduce, după urechile lungi și picioarele înalte, corpul suplu. De Bobo nu știu ce să zic, dacă la început credeam că va arăta mai degrabă cu un șoricar (cu lăbuțe scurte și groase), acum pare că s-a mai înălțat. Oricum tot nu ajunge de mărimea lui Sissi.

Și sunt în continuare de nedespărțit. Am fost nevoită să le cumpăr un vas mare, pentru că le place să mănânce doar împreună, să doarmă împreună, să se joace împreună. Nu știu dacă vor putea fi despărțiți, mai încolo, cert e că Bobo se folosește de surioara lui pe post de ghid. Când se vede singur, începe să plângă, căutând-o pe ea sau pe mine. Ah, păi este un mămos de numa'-numa! Noaptea se cere la mine-n pat (că doar de când ne-au invadat viața, am fost nevoită să mă mut în camera bunicii, ca să nu-i deranjeze pe ceilalți noaptea, când se trezesc de mai multe ori, își fac treburile, își tot schimbă locul de dormit, se scarpină zgomotos, etc).

Cum s-ar spune, am (din nou) full job. De noaptea! Dar nu pot să nu afirm că sunt niște scumpi, nu pot să mă abțin să nu-i pupăcesc bine-bine când am timp, să îmi bag nasul și să inspir mirosul de puiuț din blănița lor, să le mângâi burticile catifelate și calde. Curată terapie, ce mai!
Dacă vă întrebați cum mai stau cu atacurile de panică..., ei bine, de când am acest nou job, au dispărut! Așa cum ziceam în introducere, se pare că ”Acel-Cineva știa mai bine ce am nevoie ca să mă scoată din starea care mă chinuia de mai bine de juma' de an! Și pare că funcționează! Doar că sunt foarte obosită. Și mai sunt și ... ”arestată la domiciliu”. Sper să treacă și asta și să mă pot echilibra cu toate. Și să-i văd pe ăștia mici că sunt adoptați și ajung într-o familie frumoasă. Și poate împreună!