Ceea ce pentru exegetul modern, de meserie scrupulos, este o evidență, anume că „hristos” este traducerea grecească a lui „mesia”, însemnând „cel uns”, cu alte cuvinte un apelativ, iar nu vreun nume propriu – pare a fi o necunoscută pentru needucați, superficiali, or pentru cei puțin deprinși să gândească cu propriul cap (plus că rămâne o obișnuință și pentru unii „exegeți” de carieră care preiau o anumită tradiție, fără să-i cunoască evoluția, sau fără să le pese).

Nu sugerez defel evitarea termenului „hristos” – până la urmă, așa este tradus „mesia” deja în Septuaginta, ci îndemn la conștientizarea și popularizarea semnificației textului noutestamentar privit în contextul scrierii sale (sau a calității sale de Scriptură Sfântă), adică în context mesianic. Astfel, să subliniem mai des, propun, că „Iisus Hristos” (sau „hristos”, căci folosirea majusculei pentru unii termeni cheie, o invenție a editorilor moderni, e potențial o interpretare) este „Iisus Mesia/mesia”, că „Hristos” este „Mesia”, și chiar că – după observația lui Giorgio Agamben – „creștinii” pot fi echivalați prin „mesianicii”, în sensul de „discipoli ai celui uns”. A oculta aceste lucruri este, în opinia mea, o eroare severă. Așa că mai multă varietate nu strică, ba chiar mi se pare esențială pentru a dezvălui semnificații cruciale.

Nu este singurul caz: mai sunt termeni grecești fundamentali care, odată TRADUȘI, din antichitatea târzie până astăzi, nu-și mai transmit semnificația, cel puțin către publicul neinițiat (deși mă tem că și către mulți dintre cei care sunt, teoretic, inițiați). Dacă vom stărui în a folosi termeni biblici fundamentali NUMAI ca termeni tehnici, presupunând că sunt înțeleși, adică doar în forme precum „evanghelie” (ca și cum s-ar înțelege automat semnificația de „bună vestire”) sau „apostol” (ca și cum s-ar înțelege sensul de „trimis”) vom continua să facem, mă tem, un deserviciu catehezei și misiunii creștine.

Tot așa și mai ales, dacă vom scrie sau vom vorbi despre „Hristos”, crezând că e vreun nume propriu, atunci când de fapt trebuie să spunem Iisus Hristos, sau simplu Iisus; ca urmare a practicii curente, aproape nimeni nu înțelege automat (sau poate chiar deloc) sensul fundamental de „mesia” sau de „cel uns”. În altă ordine de idei, nu ar fi bine, oare, să realizăm că o viață „în Hristos”, dincolo de conotația duhovnicească, înseamnă, la un nivel fundamental, o viață „mesianică”?

Dacă facem cateheză sau misiune, s-o facem cu diligență și cu ceva acuratețe. Să explicităm prin alternanță dacă vrem ca sămanța să prindă rod. Ca să nu mai zic că, ignorând aceste aspecte, îi supărăm și pe filologi, ceea ce e de-a dreptul păcat.

P. S. Mica mea meditație, bazată pe observații personale mai vechi, mi-a fost prilejuită de revizitarea volumului lui Giorgio Agamben. „Timpul care rămâne. Un comentariu al Epistolei către Romani”, trad. A. Cistelecan, Tact, 2009, care oferă unele considerații succinte dar energice pe această temă, la paginile 21-23. Îl recomand.

Filostorgiu. Note în marginea ediției în limba română

[Filostorgiu. Note în marginea ediției în limba română – Daniela Dumbravă]

Aducem recenzentei mulțumirile noastre pentru că s-a aplecat asupra acestui proiect. Cu toate acestea, cititorul merită, cred, să cunoască obiecția amabilă, dar fermă a autorului studiului introductiv și notelor la afirmația că acestea ar fi „în mod vizibil dependente” de ediția în lb. engleză a lui P. Amidon. In fapt, studiul introductiv NU este DELOC dependent de cel scris de Amidon (nici în ceea ce privește conținutul, nici ca structură, nici măcar ca bibliografie, de vreme ce, notabil, Amidon nu folosește valoroasa și singura monografie filostorgiană: G. Marasco, Filostorgio, 2005). In ceea ce privește notele, datorită faptului că sunt succinte și conțin mai ales trimiteri la surse, ar putea apărea dependente de ed. engleză numai pentru cineva care face o comparație fără să știe că Amidon, la rândul său, le-a preluat în mare parte din ediția critică a lui J. Bidez. Ceea ce datorează proiectul românesc lui Amidon, cu adevărat, este structura editorială, căci multe dintre sugestiile de îmbunătățire a prezentării fragmentelor (inclusiv trimiteri noi, ajutătoare la texte editate critic după ediția Bidez) au fost preluate în ediția românească după sugestiile lui Amidon (fapt menționat foarte clar în notele introductive; odată ce un lucru este bine făcut, el trebuie notat și preluat, nu ignorat pentru a păstra o falsă independență). Distinsa recenzentă nu poate fi acuzată de răutate, desigur; graba, însă, poate răni inutil, chiar fără voie.

In altă ordine de idei, sugerăm cititorului interesat și alte recenzii apărute:

• Studii Teologice (Ovidiu Sferlea) [http://www.scribd.com/doc/206355658/ST-Filostorgiu]
• Tabor, nr. 5 (mai 2013), pp. 111-112 (Daniel Buda)
• Revista teologică (Dragoş Boicu) [http://revistateologica.ro/articol.php?r=78&a=4912]

[ citeşte mai departe ]

Nu arareori, însă, auzim păreri ale celor implicați care își doresc victoria, „dacă va vrea Dumnezeu”. Sau, dacă au obținut-o, este pentru că așa „a vrut Dumnezeu”.

Vai! Are Dumnezeu echipe sau sportivi preferați?

[ citeşte mai departe ]

[ citeşte mai departe ]

• Foc și vinovăție: Nero și creștinii
• Domițian-dumnezeu și Domitilla
• Persecuțiile în vremea lui Traian: creștinii nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul
• Sf. Ciprian: Să nu fie tăgăduită celor căzuţi nădejdea comuniunii şi iertării

O recomandare cuprinzând douăzeci dintre principalele titluri ale patristicii clasice poate fi găsită mai jos. Fără a considera că viaţa şi opera de tip patristic poate avea o încheiere (de unde şi inutilitatea desemnării unei perioade „post-patristice”), am desemnat prin patristică „clasică” epoca primelor cincisprezece secole creştine, din antichitate până în premodernitate (înaintea Reformei, în Apus, şi a turcocraţiei, în Răsărit).

[ citeşte mai departe ]