Divina Bucovina

Incondeierea oualelor in Bucovina

2013-12-14T05:39:00.003-08:00

Arta taraneasca a incondeierii oualor este foarte veche, ea datind din perioada precrestina. Este o arta foarte bine reprezentata in zonele etnografice Cimpulung Moldovenesc si Vatra Dornei, atit prin tehnicile de lucru folosite, cit si prin bogatia si varietatea motivelor ornamentale, care reprezinta o unitate impresionanta de semne si simboluri cu multiple semnificatii. Daca in alte zone etnografice ale tarii se observa un fals progres in practicarea acestui mestesug, prin dezvoltarea kitsch-ului de piata, in zona Cimpulungului si in Dorna ea cunoaste cea mai larga arie de raspindire, cu numerosi creatori existenti in toate asezarile, care fac dovada unei forte de creatie plina de puritate si maturitate.

Datina de a colora, (impistri si incondeia) ouale, cunoscuta la multe popoare din timpurile cele mai vechi, este, la crestinii din Bucovina, practica artizanala de capatii in preajma Sfintelor Pasti. La Ciocanesti ea se practica si la Ispas sau Rusalii si chiar si la Sf. Gheorghe, daca el nu cade in \"saptamina luminata\".

In legatura cu colorarea oualor, poporul are numeroase legende:

Sase surori maritate au vrut sa ucida pe a saptea sora nemaritata, care facea ochi dulci celor sase cumnati ai sai. Pietrele cu care au vrut sa o ucida s-au colorat insa in diferite chipuri. Astfel, sora a ramas in viata si, in amintirea acestei minuni, oamenii au inceput sa coloreze ouale in duminica Pastilor, cind s-a petrecut intimplarea.

O alta legenda sustine ca ouale colorate reprezinta pietrele cu care jidovii l-au batut pe Hristos.

In alta varianta, ouale reprezinta darurile pe care oamenii buni le-au facut copiilor de judecatori, ca sa-si imbuneze cu ele parintii in ajunul osindei Mintuitorului.

Sau: culoarea oualor rosii inchipuie singele nevinovat al Domnului, varsat spre mintuirea oamenilor.

Dupa altii, ouale rosii perpetueaza ouale date de Maria Magdalena neamurilor, cu zisa: \"Hristos a inviat!\" si raspunsul \"Adevarat c-a inviat!\".

Unii crestini cred ca ouale rosii perpetueaza traditia oualor albe inrosite printr-o minune savirsita pe taraba unei precupete, care n-a crezut in Invierea Domnului. La vestea adusa de apostoli, ea a raspuns: \"Cum nu sint aceste oua rosii, asa n-a inviat Hristos!\", iar ouale sale s-au inrosit indata in cos.

Alta legenda spune ca, pe cind Simion mergea la cimp, avind in traista o piine si citeva oua albe, l-a ajuns Hristos, ducindu-si crucea in spate. Simion a luat-o si i-a dus-o pina la ogorul lui, unde i-a dat-o iar Mintuitorului. Mai pe urma, asezindu-se sa manince, a gasit piinea si ouale albe devenite oua rosii. Se spune ca de atunci a inceput inrosirea oualor.

Spun altii ca ouale s-au inrosit dupa Inviere, cind Hristos a blagoslovit gainile.

In alta legenda se spune ca jidovii, alungind pe Hristos Mintuitorul, au inceput a arunca in urma lui pietricele marunte, care indata se prefaceau in oua de diferite culori. Jidovii au inceput sa le adune si astfel Hristos a scapat.

In sfirsit, ouale rosii perpetueaza amintirea acelor oua ale unei copile, care aflind de Invierea Domnului, a plecat sa vesteasca pe Maica Sa. Pe drum s-a intilnit cu niste jidovi care, auzind-o, n-au crezut, ci au spus: \"Atunci va invia Hristos cind aceste oua se vor inrosi!\". Si cu adevarat ouale s-au inrosit imediat.

Ouale rosii - se mai spune - amintesc pe cele pe care, la Invierea Domnului, fiecare copil s-a pomenit ca le are in miini, sau pe cele pe care paznicii mormintului lui Dumnezeu le aveau asupra lor.

Dupa altii, ouale rosii sint ouale din cosarca Maicii Domnului, care au stat sub crucea pe care era rastignit Hristos si unde au fost picurate cu singe.

Ouale negre inchipuiesc chinurile si durerile lui Hristos.

Colorarea oualor se face in saptamina patimilor. Obisnuit se incepe de marti sau joi si se ispraveste vineri. Niciodata insa gospodinele credincioase nu cauta sa lucreze la oua in zilele de sec, miercuri si vineri. La noi se zice chiar ca numai in Joia Mare e bine sa se coloreze ouale, ca sa nu se strice in cursul anului.

Plecindu-se de la asemenea evenimente importante, la care s-a adaugat evlavia crestina cu influentele inerente fiecarui popor, s-a ajuns de la vopsit la incondeiat si \"impistritul\" artistic.

In vechime, pe linga simpla vopsire (farbuire) a oualor, existau in toate asezarile dintre Obcinele Bucovinei doua tehnici clasice: incondeiatul cu pensula sau cu penita si impistritul, folosindu-se ceara si tehnici de mestesug arhaice, care transformau mesterii in adevarati creatori, individualizindu-se creatiile in asa fel, incit se puteau recunoaste dupa arta fiecaruia.

La vechile modele de oua incondeiate, in localitatile Moldova, Sulita si Breaza era specifica arta impistritului pe fond cromatic inchis; la Ciocanesti aveau chiar fondul negru, iar la Botus, Pojorita si Cimpulung Moldovenesc erau pretuite cele incondeiate cu penita. Pe Valea Moldovitei - Frumosu, Moldovita si Vatra Moldovitei - ouale erau impistrite pe fond dominant rosu.

Incondeiatul cu pensula presupune aplicarea culorii direct pe suprafata oului, iar pentru a delimita nuantele in diferite registre, se desena cu tusa groasa, folosindu-se doar trei-patru culori de baza, la care se asociau motive florale, desprinse de pe camasile, bunditele si cojoacele straielor nationale, dar si de pe modelele si motivele arhitecturale ale caselor, ale icoanelor ortodoxe, ale peisajelor particulare localitatii, cum este si cazul localitatii Ciocanesti.

La incondeiatul cu penita se foloseste scriitura cu tus negru, cu desene ferme, umplute ulterior cu culoare. Piesele rezultate sint copii ale oualor realizate in tehnica impistririi.

Tehnica impistririi, la care scriitura se face cu ceara, este mai complexa, cu reale valente artistice si totodata cea mai veche tehnica de ornamentare. Este foarte greu de realizat, intrucit foloseste baia integrala de culoare si crutarea succesiva a fondului. Unealta de baza este chisita, cu care se aplica ceara. Se utilizeaza chisita cu fir de par, cit si cea din tabla de alama foarte fina.

Exista doua tehnici de impistrire: tehnica veche, arhaica, si cea actuala. Motivele ornamentale sint orientate in functie de axul polar al ovoidului. Impartirea in registre se realizeaza urmarind perpendicularitatea, fapt observat la toti creatorii. Virful si baza oului constituie doua zone care, in cazul impistririi, comporta o serie de elemente specifice.

Toata scriitura se bazeaza pe linia curba, fapt care duce la interpretarea cromaticii ca fiind neegala in cadrul aceluiasi ton, datorita schimbarii perpetue a unghiului de reflexie a luminii. De aceea, fiecare produs finit reprezinta un unicat.

In anii din urma, prin folosirea unui numar mare de culori si a asa-zisilor \"pui costisesti\" in registre simetrice sau asimetrice, a sigurantei si fanteziei populare in executie, s-a ajuns la realizarea unor adevarate covoare (laicere) ornamentale, in care geometria face uneori de nerecunoscut in faza finala semantica unui motiv.

La Ciocanesti - una dintre localitatile reprezentative pentru arhitectura traditionala - unde casele sint impodobite cu motive geometrizate ordonate, (pui) sub forma de briie, cingatori, motive florale crestine chiar - au lucrat la inceput oua incondeiate creatoarele populare Oltea Gervan, Ileana Candrea si Leocadia Roata, invatate se pare de un barbat - \"badita secretaru\" Dumitru Giosan. Peste munte, in satul Botus, cea mai cunoscuta creatoare populara a fost Eleonora Morosan. Tot din \"pleiada pionierelor\" in arta oualor incondeiate mai fac parte: la Breaza de Sus (Ioana Severin), la Breaza (Similica Alexandroaiei), la Pojorita (Elena Porcilescu), la Valea Putnei (Rafira Taran), iar pe Valea Moldovitei: Ecaterina Hauca, Elena Pascan, Ana Niga, Rodica Hutuleag si multe altele. Astazi exista, in zona Cimpulung-Moldovenesc si Vatra Dornei, peste 250 de artiste populare care au devenit, prin tineretea lor si a modelelor, demne urmase ale celor mai sus amintite si ofera siguranta ca arta populara a incondeiatului va trai in veci.

http:// www.btt.ro/

Pastile in Bucovina. Autor Victor. M. Ionescu

2012-05-01T10:26:00.000-07:00

Frumuseţea Bucovinei a fost deseori comparată cu cea a Elveţiei, deşi eu, care, în copilărie, i-am bătut aproape toţi munţii şi pădurile cu piciorul (foto 1), iar acolo unde nu am reuşit am ajuns măcar cu paşii gândului (foto 2), cred sincer că “Ţara Fagilor” – aşa cum se traduce numele său în limba dorului românesc – este inegalabilă şi incomparabilă cu oricare alte locuri de sub soare. La fel şi spiritualitatea sa, pentru că – fără a cădea în păcatul mândriei – trebuie să vă spun că aici oamenii s-au simţit dintotdeauna mai aproape de Creator şi de cer. Poate tocmai de aceea au şi păstrat cu sfinţenie obiceiuri ancestrale, care le înfrumuseţează trecerea prin lume şi dau un farmec deosebit sărbătorilor din crugul vremii.

Tradiţia continuă

Situată în pasul Prislop, la graniţa a trei judeţe (Suceava, Maramureş şi Bistriţa-Năsăud), Cârlibaba – o comună indicibil de frumoasă (foto 3), al cărei nume vine din negura unor timpuri înzăpezite în legendă – ne-a întâmpinat în Vinerea Patimilor înveşmântată în straie primăvăratice, chiar dacă « străjerii » ei milenari, Munţii Rodnei, erau încărunţiţi de omăt (foto 4). Ştiam de vreo 40 de ani că aici febra pregătirii pentru sărbătoarea de Paşte începe cu mult timp înainte. Iar străvechiul obicei al încondeiatului ouălelor – adus, de meşterii populari, la rang de artă autentică – debutează, întotdeauna, odată cu Postul Mare (foto 5).

Spiritul sărbătorii

În Vinerea scumpă timpul capătă noi dimensiuni, fiind dominat de spiritul luminoasei sărbători ce va să vie. Cu cât se apropie momentul Învierii, cu atât femeile grăbesc pregătirile pentru duminica Paştilor. Aceasta va fi o zi cu totul specială, în care toată familia, aflată în jurul mesei îndestulate şi după ce a postit cu evlavie cele şapte săptămâni, va gusta alesele bucate. Ca în fiecare an, la loc de cinste se vor afla tradiţionalele bunătăţi, în care gospodinele muntence sunt de neîntrecut: cozonacul, pâinea, plăcintele, nelipsita pască şi, bineînţeles, colacii.

Amintirea din copilărie

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri (deşi ceea ce vă povestesc acum se petrecea cu aproape o jumătate de secol în urmă), cu câtă migală pregătea bunica copturile sărbătorii. Pasca, la fel ca şi colacul, era împletită în şase şi avea ca semn distinct Sfânta Cruce. Înainte de a le introduce în cuptor, ea ungea toate aluaturile cu gălbenuş, cu ajutorul unui pămătuf din pene de gâscă…Iar mirosul tradiţionalelor plăcinte poale în brâu îmi stăruie şi acum în nări. Gata rumenite, răspândind un miros îmbietor, le revăd cu ochii minţii, puse pe vatră, la răcorit, spre încântarea noastră, a copiilor, care abia aşteptam un moment de neatenţie ca să şterpelim vreo câteva…

În aşteptarea Luminii

Seara am mers la una din bisericile din localitate (foto 6) pentru a asista la slujba Prohodului Domnului, dar mai interesant mi se pare a vă povesti câte ceva despre Sâmbăta Mare, ziua în care, în aşezările Bucovinei, totul decurge într-o adâncă pace sufletească, cei ai casei având grijă ca spre seară toate treburile să fie încheiate. Întotdeauna, ultimul lucru care rămâne de făcut este pregătitul coşului cu care femeile se vor duce “la sfinţit”. Acesta va cuprinde câte ceva din bucatele ce vor sta a doua zi pe masa familiei: cozonac, pască, ouă roşii, drob de miel, cârnat de casă, mere, vin etc...Iar seara, înainte de începerea Slujbei de Înviere, îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare, toţi credincioşii se vor îndrepta spre Biserică, iar la miezul nopţii fiecare va da ascultare îndemnului preotului: “Veniţi de luaţi lumină!”. (foto 7)

Pelerinaj în crucea nopţii

Toate aceste ritualuri (foto 8) se petrec la fel de vreo două mii de ani. De când sămânţa învăţăturii creştine a apostolului Andrei a început să rodească şi pe aceste meleaguri (foto 9). Chiar şi acum, în zorii mileniului III, se respectă cutuma care spune că « Datinile rămân, numai oamenii vin şi pleacă ». O dovedeşte şi faptul că, imediat ce primesc Sfânta Lumină (foto 10), în semn de omagiu adus moşilor şi strămoşilor petrecuţi întru Veşnicie, sătenii, cu mic cu mare, pornesc într-o procesiune tăcută (foto 11) spre dealul pe care se află cimitirul, pentru a le aduce întâi lor Lumina cea fără de moarte (foto 12 şi 13). După aceea se întorc la Biserică, iar dimineaţa, după ce le-au fost sfinţite bucatele, se îndreaptă spre casele lor, pentru a celebra în pace praznicul învierii Mântuitorului.

La bună revedere

La plecare am mai privit o dată jur – împrejur (foto 14), înainte de a-mi lua rămas-bun de la acest colţ de rai al Bucovinei. Multe din momentele trăite aici în numai trei zile se vor transforma, probabil, în amintiri durabile. Sunt sigur că fiecare dintre dumneavoastră poartă în suflet propria sa Bucovină, chiar dacă aceasta nu se numeşte aşa şi nu se află în nordul ţării, ci în sud, la est, în centru ori la vest. Cu toţii avem un loc special, unde ne simţim cu adevărat acasă. Iar atâta timp cât nu ne vom uita rădăcinile, existenţa noastră îşi va găsi mereu rostul şi împlinirea deplină.

Autor: Victor M. Ionescu

Foto: Nicolae Stoleriu

M-rea Voronet dupa Ion Neculce + poze

2011-08-06T02:25:00.000-07:00

Cu voia Bunului Dumnezeu, cu rugaciunile Sf. Cuvios Daniil Sihastrul si prin osardia Biencredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant s-a inaltat, din 26 mai pana in 14 septembrie 1488, Manastirea Voronet cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe.

In 1547 i s-a adaugat pridvorul si i s-a facut pictura exterioara sub privegherea Mitropolitului Grigorie Rosca, ce se odihneste in pridvor: Inca de la inceput Manastirea a fost binecuvantata cu calugari cu aleasa viata duhovniceasca, in vreamea Sf. CuviosDaniil Sihastrul fiind o adevarata lavra a isihasmului romanesc. Viata monahala s-a intrerupt in anul 1785 dupa anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic si s-a reluat in anul 1991, de data aceasta cu obste de calugarite sub staretia Stavroforei Irina Pantescu.

In pronaos se afla, strajuit de o candela aprinsa, mormantul Sf. Cuvios Daniil Sihastrul, ce a fost primul staret al Manastirii.

Tabloul votiv, al intemeietorului, se afla in naos. Maria Sa, Stefan cel Mare si Sfant, pictat in anul 1496 impreuna cu Doamna Maria-Voichita si Bogdan mostenitorul inchina, prin mijlocirea Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Manastirea aceasta Mantuitorului nostru Iisus Hristos pentru a-i multumi ca l-a ajutat in lupta impotriva cotropitorilor turci.

Iara, Stefan-voda, mergand de la cetatea Neamtului in sus pre Moldova, au marsu pe la Voronet, unde traie un parinte sihastru, pre nume Daniil, si tatand Stefan-voda in usa sihastrului sa-i descuie, au raspunsu sihastrul sa astepte Stefan-voda afara pana ce si-a istovit ruga. Si dupa ce si-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat in chilie pre Stefan-voda si s-au ispovedit Stefan-voda la dansul. Si au intrebat Stefan-voda pre sihastru ce va mai face, ca nu poate sa sa mai bata cu turcii: inchina-va tara la turic, au ba? Iar sihastrul a dzis sa nu o inchine, ca razboiul este a lui, numai, dupa ce va izbandi, sa faca manastire acolo, in numele Sfantului Gehorghe, sa fie framul bisericii.

ION NECULCE

Tronos in Bucovina

2011-06-05T13:26:00.000-07:00

Evenimentul a fost organizat de Nedea Gheorghe si Iordachescu Constantin cu binecuvantarea IPS Pimen al Sucevei si Radautilor pe data de 4-5 dec 2011.

Membrii Grupului Tronos au cantat la M-rile Camarzani, Humor si Sf. Ioan cel Nou de la Suceava si la Bisericele Domnitelor si Sf. Dumitru din Suceava unde s-au facut mai multe inregistrari.

Pe 5 mai seara la Sala DOM POLSKI Grupul de muzica bizantina Tronos al Patriarhiei Romane a sustinut in premiera un concert cu un repertoriu deosebit de variat si frumos.

Mai multe detalii despre acest eveniment si despre organizatori aici:
http://paginadefolos.blogspot.com/
http://divinabucovina.blogspot.com/
http://icoane-comenzi.blogspot.com/

Costume populare bucovinene

2011-05-09T09:29:00.000-07:00

In zilele noastre a inceput sa se cam piarda arta confenctionarii costumelor noastre traditionale. In Bucovina inca se mai lucreaza astfel de costume, insa nu se pot deloc compara cu cele facute de inaintasii nostri.

Daca doriti sa va cumparati costum popular, ie sau alte obiecte frumoase, o puteti face de la Manastirile Humor si Voronet. Personal consider ca pe langa Manastirea Humor sunt mai ieftine. Poti si negocia pretul. La urma urmei, interesul e sa le vanda. Unele sunt foarte scumpe dar foarte foarte frumoase, cu multe inflorituri si lucrate de mana, adevarate capodopere. Daca nu aveti bani suficienti, spuneti cat aveti si negociati la sange. Va lasa din pret!

Mai jos de manastire, vis-a-vis de parcarea manastirii Humor este o casa monument istoric. Are peste 100 de ani. Langa ea, proprietarii si-au construit alta casa. Anul trecut era vorba sa o amenajeze ca muzeu. Ar merita! Nu stiu insa daca au facut acest lucru. La aceasta casa este un adevarat magazin de imbracaminte populara. O minunata doamna colecteaza de la oameni hainele vechi populare si le vinde acolo. Au preturi foarte bune! Aveti de unde alege. Sunt lucruri frumoase si de calitate. Nu vreau sa le fac neaparat reclama, ci doar sa dau cateva indicii iubitorilor de arta romaneasca, de costume populare si de valori traditionale romanesti.

Pe langa manastirea Voronet sunt si acolo lucruri frumoase, unele prea scumpe, altele mai accesibile. Aici am gasit si noi o ie mai draguta pentru baietelul nostru Serafim. Aici gasiti mai usor pentru copii ii.

Cu 150-200 de lei iti poti lua o ie frumoasa foc.

Cat de curand vom cauta sa pornim o colectie de poze cu costume populare bucovinene.

M-rea Sihastria Putnei. Istoric si Imagini

2011-02-15T00:49:00.000-08:00

IstoricIn nordul „dulcii Bucovine”, la 4 km mai sus de Manastirea Putna, se afla Manastirea Sihastria Putnei. Situata într-o poiana larga si frumoasa, prinsa la mijloc din toate partile de o hora de munti, Sihastria Putnei reprezinta astazi un liman de liniste, pace si binecuvântare, ce izvorasc dintr-un trecut multisecular de sfintenie si nevointa.

Documentele istorice ne spun ca Sihastria Putnei a fost întemeiata de unii monahi în timpul domniei Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfânt (1457-1504). Prima atestare documentara este în jurul anului 1466, când aflam si despre cel dintâi vietuitor al Sihastriei cunoscut cu numele: un tatar încrestinat, calugarit apoi cu numele de Atanasie, venit aici de la Manastirea Putna. Exemplul sau a fost urmat si de alti monahi iubitori de viata sihastreasca, unii chiar ucenici ai Sfântului Cuvios Daniil Sihastru, care îsi vor ridica aici si o mica bisericuta de lemn.

Când Moldova a fost invadata de armatele regelui polon Ioan Sobieski (1674-1696), Sihastria a fost si ea pustiita de cotropitori. Va ramâne astfel pâna la pacea de la Karlowitz (1699), când calugarii ce pribegisera prin munti s-au întors la locurile lor.

Primul egumen al Sihastriei cunoscut cu numele este Lazar, un ucenic al sfântului mitropolit Dosoftei al Moldovei (1671-1686). Cu sprijinul marelui vistiernic domnesc Ilie Cantacuzino, el ridica o noua bisericuta de lemn în care, dupa cum ne spun izvoarele, „abia încapeau patru-cinci sihastri”. Urmasii lui la cârma asezamântului monahal au fost Teodosie (+ 1715) si Dosoftei (+ 1753).

În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, Sihastria Putnei cunoaste o înflorire deosebita în timpul egumenului Sila (1753-1781), originar din tinuturile Botosanilor. El ridica o noua biserica, din piatra, sfintita în 1758 de episcopul Dosoftei Herescu de Radauti, pe care o împodobeste cu toate cele necesare cultului. Construieste chilii si anexe, amenajeaza incinta, în paralel cu vegherea asupra vietii duhovnicesti a monahilor vietuitori aici. Având peste 80 de ani, cuviosul Sila trece la cele vesnice la 23 aprilie 1783, dupa ce a predat egumenia, înca din 1781, ieroschimonahului Natan.

Dupa ocuparea nordului Moldovei de catre Imperiul Habsburgic (1775), Sihastriei i se pun multe interdictii. Starea materiala precara în care ajunge Sihastria Putnei în aceste timpuri reiese din asa-numita „carte de milostenie” (1783), prin care cuviosul Natan si obstea sa solicitau sprijin din partea credinciosilor. Acest ajutor era însa mai greu de primit acum, datorita granitei care îi despartea pe sihastri de ceilalti frati români. În astfel de împrejurari grele, la 26 decembrie 1784, cuviosul Natan trece la Domnul, si, odata cu el, ultimul staret oficial al Sihastriei.

Desi nu numit direct de catre sfântul Natan, cuviosul ieroschimonah Paisie preia egumenia Sihastriei Putnei pentru scurtul rastimp pâna la desfiintare (ultimii ani ai secolului al XVIII-lea). Sihastria Putnei este ultimul asezamânt monahal închis din porunca stapânirii straine. Vietuitorii sunt transferati la Manastirea Putna, ca si obiectele de cult. Singur ieroschimonahul Paisie ramâne aici mai departe, trecând la cele vesnice în jurul anului 1790. Astfel se încheie o pagina minunata din istoria Sihastriei Putnei.

Dupa doua veacuri de pustiire si uitare, la 24 aprilie 1990, când s-au început lucrarile de restaurare la Sihastria Putnei, aici se aflau doar ruinele vechii biserici din secolul al XVIII-lea. Acum s-au descoperit printre darâmaturi si osemintele galbene si frumos mirositoare ale celor trei stareti cuviosi: Sila, Natan si Paisie. Desi necanonizati oficial, cinstirea de care ei se bucura acum din partea credinciosilor constituie, de fapt, argumentul cel mai graitor pentru recunoasterea oficiala a sfinteniei lor de catre Sfântul Sinod al Bisericii noastre.

O alta podoaba a Sihastriei Putnei este icoana Maicii Domnului facatoare de minuni, asezata spre închinare în partea stânga a naosului bisericii. Este o icoana veche si a fost adusa aici de o familie evlavioasa din localitatea Putna. Multi credinciosi care s-au rugat în fata ei marturisesc despre puterea harica deosebita a icoanei.

În partea dreapta a naosului bisericii se afla o alta icoana a Maicii Domnului, pictata în Grecia în anul 1996, cu prilejul sfintirii noii biserici. Pe verso, icoana are pictat chipul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta.

Între anii 2001-2007 s-a ridicat o nouă biserică, având hramul "Izvorul Tămăduirii" şi Sf. Serafim de Sarov, aflată în prezent în stadiul de pictură.

În ultimii ani, lucrarile de amenajare a acestui asezamânt monahal s-au diversificat, în ianuarie 2005 fiind ridicat la rangul de manastire. Astazi, aici functioneaza ateliere de croitorie, tâmplarie, sculptura, pictura, înramat si aplicat icoane pe lemn, unde monahii si fratii îsi desfasoara rucodelia lor zilnica, împletind astfel rugaciunea cu munca.

Catedrala Ortodoxa din Radauti ’Pogorîrea Duhului Sfînt’.

2011-02-15T00:43:00.000-08:00

Nu departe de vechiul centru monahal din Rădăuţi – Biserica Bogdan Vodă – se înalţă, astăzi, în coasta parcului central, impunătoare şi sveltă, în acelaşi timp, Catedrala Ortodoxă cu hramul ’Pogorîrea Duhului Sfînt’.
Ideea ridicării catedralei din Rădăuţi datează din 1920, sub denumirea de ‘Biserica Unirii Naţionale’, dar piatra fundamentală s-a pus abia în 1927.
Lucrările s-au făcut sub auspiciile şi subvenţia Mitropoliei Bucovinei pînă în 1948, iar de la această dată şi pînă în mai 1961, sub auspiciile şi subvenţia Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, cu participarea – în toţi cei 34 de ani – credincioşilor prin contribuţii băneşti şi prin muncă obştească.

Catedrala are o suprafaţă de 550m², o lungime de 60 şi o înălţime de 50 de metri. Arhitectura bisericii este de tip modern, avînd trei nave adaptate necesităţilor cultului ortodox. Naosul are două abside dreptunghiulare care dau bisericii caracter tradiţional treflat, iar depărţirea de pronaos se face cu două arce dublouri mari.

Grandioasa turlă se sprijină pe patru pandantivi puternici, fiind unică în Romînia, deoarece are la partea inferioară un partic de jur împrejur, la care se ajunge pe o scară de beton în formă de spirală. Pronaosul este boltit, formînd o calotă sferică, iar deasupra navelor laterale se găseşte o logie largă, mărindu-se spaţiul bisericii.

Un balcon spaţios se găseşte deasupra uşii de la intrarea în biserică, unde, într-o deosebită rezonanţă, corul participă la sfintele liturghii. Coloane cilindrice care se termină în partea superioară prin capiteluri corintice sprijină logia vastă şi balconul care se întind deasupra navelor laterale şi uşii principale a bisericii.

Acoperişul catedralei este alcătuit dintr-un turn central străjuit de o cruce de 6m înălţime si 4m lăţime (braţele), patru turnuri mai mici în jur şi două turnuri ale clopotniţei, toate cu cruci corespunzătoare, de o parte şi alta a intrării principale în biserică, dînd simetrie, echilibru şi armonie edificiului.

Catedrala are patru uşi confecţionate din lemn de stejar: prin cea principală şi cele de la sud şi nord se intră în pronaos şi naos, iar prin cele două mai mici în altar şi printr-un coridor în balcoane, anvon şi subsol, în faţa tuturor fiind trepte de beton mozaicat. Interiorul primeşte lumina naturală prin 131 ferestre rotunde de mărimi diferite.

Schitul Daniil Sihastru din muntii Putnei in poze

2011-02-13T09:35:00.000-08:00

La schhitul Sfantul Daniil Sihastru din Obcinele Bucovinei nu am mai ajuns de mult. Multumesc insa mult colaboratoarei mele Madalina pentru ca ne-a pus la dispozitie aceste poze.

La acest schit nu se ajunge usor. Cand am mai fost eu aici, am plecat de la M-rea Putna pe jos spre M-rea Sihastria Putnei si de aici pe drumul forestier pana la un moment dat cand a trebuit sa sui muntele prin padure. Foarte frumos! Eram in mijlocul naturii, in mijlocul padurii. Se auzea susurul paraului, fosnetul padurii. Drumul era insemnat pe copaci, dupa care trebuia sa te iei neaparat altfel riscand sa te pierzi.

Odata ajuns sus, nu mi-a venit sa cred ochilor ce peisaje mirifice pot vedea. Nu stiam ca exista asa ceva in tara noastra. Cei care veti dori sa ajungeti aici, sa veniti insotiti si neaparat cu umbrela! Drumul nu e scurt. De la Putna sunt vreo 3-4 km spre Sihastria Putnei iar de aici pana sus la schit cred ca inca vreo 6-7 km. Pacat ca nu se poate ajunge cu masina organizat cum mergem de regula in pelerinaje. Dar cred ca asa e mai bine deoarece, se pastreaza aceste locuri asa virgine in splendoarea lor.

Merita sa faceti acest efort, insa asigurati-va ca veti avea vreme buna!

Pelerin in Divina Bucovina

2011-02-12T10:39:00.000-08:00

Desi locuiesc la capatul celalalt al tarii,gandul imi zboara adesea catre dulcea si frumoasa Bucovina,care mi-a ramas la inima pentru totdeauna desi sa fiu sincera am fost cam sceptica atunci cand am pornit pentru prima oara cu trenul spre Suceava.Ma intrebam daca merita sa fac un asa drum lung de aproape 12 ore...

Prima data mi-am dorit sa ajung la moastele sf Ioan de care ma simteam legata fara sa-l fi vazut vreodata.Imediat cum l-am zarit ,ochii mi s-au umplut de lacrimi si acelasi sentiment l-am avut si cu prilejul urmatorelor vizite.Cu greu m-am despartit de Sfant vara trecuta caci simteam ca nu o sa-l mai vad vreodata.Daca ajungeti in pronaosul bisericii sa priviti cu atentie picturile vechi de pe pereti,am simtit fiori de cate ori ma uitam la ele...infatiseaza asa de infricosator mucenicia atator sfinti!!! De la Suceava am pornit pelerinajul cu masina spre Dragomirna,de care stiam de la duhovnicul meu care mi-a povestit foarte frumos despre arhitectura bisericii.Atat de mult mi-a placut Dragomirna si lacul din vecinatate incat n-as mai fi plecat de acolo...Insa ma asteptau mult mai multe de vazut.

Urmatorul popas a fost in micul oras Radauti,unde m-rea Bogdana si Catedrala din Radauti mi-au parut deosebit de impunatoare.Am ascultat psaltirea rostita in obscuritatea manastirii de catre glasurile blajine ale tinerilor monahi si dupa ce m-am inchinat la moastele Sf Leontie si Teodosie am pornit spre zona Putnei cu multa nerabdare!

Tot o bucurie mare mi-a umplut inima si cand am vizitat chilia Sf Daniil Sihastru unde am ajuns 2 veri la randul.Este unul din locurile mele preferate,imi place sa ma catar pe stancile chiliei si sa poposesc mai mult timp pe locul de deasupra chiliei.Incerc sa cuprind cu privirea intocmai ce vedea sfantul cand se nevoia.Este atata liniste acolo...parca inca mai plutea rugaciunea Sf Daniil in aer...emotie mare aveam si cand paseam in interiorul chiliei si priveam indelung lespedea de piatra pe care se "odihnea" dansul.Nu stiu cum sa imi explic trairea de acolo,am simtit atata fericire... ca parca nu mai incapea inlauntrul meu.

A urmat manastirea Sihastria Putnei care m-a impresionat prin multimea sfintelor moaste,apoi manastirea Putna.Imi pare rau ca nu am nimerit la slujba deoarece cantarile monahilor de la Putna sunt deosebite.

Am pornit in graba spre manastirile de maicute Sucevita,Moldovita,Voronet.Am admirat picturile exterioare ale bisericilor,icoanele facatoare de minuni ale Maicii Domnului dar si puzderia de flori care imbraca curtea manastirilor.La Voronet o maicuta ne-a povestit tot istoricul manastirii si ne-a explicat scena Infricosatei Judecati pictate pe peretele exterior al bisericii.Ultima a fost manastirea Humor unde deja batuse toaca pentru Vecernie.Soarele incepuse sa scapere spre asfintit...

In ziua urmatoare am ajuns acolo unde avea sa fie pentru mine cea mai dorita manastire de maici:Camarzani.Tot sceptica fiind,ma gandeam:ce atata lauda lumea cantarile maicilor de aici...Stand in genunchi si gandind astfel aud deodata corul ingeresc care tocmai canta anixandarele.Am simtit un fior in tot corpul, nu-mi venea sa cred ca sunt voci de femei si nu de ingeri.Mi-a placut atat de mult incat am mai revenit la Camarzani si vara si iarna urmatoare!

Singurul meu regret este ca nu m-am nascut pe plaiurile Bucovinei care ascunde inca multe taine si frumuseti.

Incerc sa nu las timpul sa se astearna peste amintirile mele si sa mi le stearga incet incet.Le pastrez adanc in inima mea pentru ca fiecare clipa traita acolo este unica.Incerc sa le pastrez ca pe o comoara de mult pret, adusa tocmai din... Divina Bucovina.

Madalina

Grupul Tronos la Biserica Domnitelor - poze

2011-01-23T08:45:00.000-08:00

Aceste poze au fost realizate cu ocazia vizitei grupul de muzica bizantina Tronos din Bucuresti. In aceasta Biserica, Grupul Tronos a oficiat Sf. Liturghie in data de 5 dec 2010, duminica.

Biserica Domnitelor in peisaj de iarna

2011-01-23T08:30:00.000-08:00

Aceste poze au fost realizate cu ocazia venirii la Suceava a Grupului de muzica bizantina Tronos al Patriarhiei Romane la Suceava

Orasul Gura Humorului

2011-01-23T07:27:00.000-08:00

Orasul Gura Humorului este situat in depresiunea intramontana cu acelasi nume, la o altitudine de 490 m, in centrul geografic al judetului Suceava, la doar 36 km de capitala acestuia, municipiul Suceava. La nord sunt culmile Obcinei Humorului, la sud Obcina Voronetului iar la vest Obcina Mare. Beneficiind de un climat temperat-continental bland si reconfortant, orasul este una dintre cele mai importante destinatii turistice ale Bucovinei.

Descriere Orasul Gura Humorului

Istoria orasului Gura Humorului este incarcata de legenda. Una dintre legende vorbeste de trecerea tatarilor prin aceste locuri in timpul marii invazii din anul 1241, cand au gasit apele paraului Humor umflate de ploi si l-au numit, pentru aceasta Homor, adica “repedele”. Pastrarea denumirii locului timp de secole demonstreaza faptul ca aici exista o comunitate umana ce a avut continuitate de vietuire. Mai apoi se mentioneaza uciderea bourului de catre Dragos in locul numit astazi Boureni, situat pe malul drept al Humorului, si de trecerea lui Bogdan I prin extremitatea estica a orasului de astazi, ce se numeste acum Bogdaneasa. Mai tarziu, tot legendele amintesc de prezenta lui Daniil Sihastrul care, dupa plecarea de la Putna, si-ar fi sapat o chilie la Piatra soimului, mai sus de Arinis, inainte de a deveni egumenul manastirii Voronet. Iar, in secolul al XVI-lea, se spune ca sotia lui Petru Rares, doamna Elena, ar fi ingropat tezaurul domnesc la Pietrele Doamnei, situate pe Dealul Toaca ce strajuieste orasul la vest.

Oferta cultural-turistica a statiunii este remarcabila. Pe teritoriul sau se afla biserica Sfintei Manastiri Voronet, Capela Sixtina a estului european, parte integranta a patrimoniului cultural universal.

Gura Humorului este o adevarata placa turnanta a turismului cultural – religios bucovinean, de aici putand a fi accesate traseele catre toate celelalte bisericile cu fresca exterioara din Romania, aflate sub patronaj UNESCO: Humor, Moldovita, Sucevita, Arbore, Patrauti, Probota.
Statiunea turistica Gura Humorului are, pe langa o structura hoteliera de invidiat, numeroase oferte de agrement:
• Complexul de agrement ”Arinis”, organizat cu fonduri europene, ce ofera posibilitati nelimitate de petrecere a timpului liber, in toate cele patru anotimpuri, dispunand de:
- o partie de schi – Partia „Soimul” – 1478 m lungime, 35 m latime, 283 m diferenta de nivel, dotata cu un telescaun de 1280 m si cinci tunuri de zapada, deservita de o parcare de peste 350 de locuri;
- doua sali polivalente de sport;
- o piscina acoperita, de dimensiuni olimpice, prevazuta cu sauna si jacuzzi, in care functioneaza o scoala de inot si o scoala de initiere in scufundari;
- un strand cu piscina in aer liber si bazin de inot pentru copii;
- un patinoar natural ce functioneaza, in timpul verii, ca spatiu pentru role si skateboard-uri;
- terenuri de baschet, handbal, volei, tenis de camp, fotbal ce dispun, inclusiv, de iluminat nocturn.
• Piatra Pinului si Piatra Soimului – una dintre cele mai importante rezervatii paleo-oligocene din Romania,
structura megalitica in care Daniil Sihastrul, ajuns egumen al Manastirii Voronet, dupa plecarea sa de la Putna, si-a sapat o chilie ca loc de refugiu si meditatie,
• Dealul Cetatii si imprejurimile sale - o retea de cetati de piatra si puncte intarite ce faceau din Gura Humorului o adevarata fortareata la intrarea in Muntii Orientali,
• Un vechi cimitir evreiesc, al doilea ca marime din judetul Suceava, cu stele funerare impresionante, unde doarme, intru eternitate, mama celebrului tenor Joseph Schmidt,
• Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina – singurul muzeu al spiritualitatii populare bucovinene,
• Cea mai veche biserica catolica, in functiune, din Bucovina,
• Monumente de arhitectura urbana din secolul al XIX-lea.

Manastirea Armeneasca Hagigadar - descoperiri arheologice

2011-01-23T06:57:00.000-08:00

Descoperiri şi constatări privind construcţia şi evoluţia planimetrică şi volumetrică a bisericii Mănăstirii Hagigadar

Doi arheologi suceveni de la Muzeul Bucovinei, Florin Hău şi Ştefan Dejan, care efectuează cercetarea arheologică în interiorul bisericii Adormirea Maicii Domnului de la mănăstirea armenească Hagigadar, au făcut o serie de descoperiri şi constatări interesante cu privire la construcţia şi evoluţia planimetrică şi volumetrică a monumentului.

Mănăstirea Hagigadar, niciodată cercetată până acum din punct de vedere arheologic

Mănăstirea Hagigadar (Împlinirea dorinţelor) de pe Dealul lui Bulai (comuna Moara), ridicată în sec. al XVI-lea, aşa cum scrie Nicolae Iorga, „pe o culme rotundă, parcă ar fi făcută de mână de om, pe un gorgan înverzit”, nu a fost niciodată cercetată până acum din punct de vedere arheologic.

Cercetarea, efectuată la solicitarea Episcopiei Armene, care doreşte să pună în valoare ansamblul monastic Hagigadar, s-a făcut, într-o primă fază, în exteriorul bisericii, pe laturile de Est şi de Sud şi nu s-a soldat cu rezultate concludente.

De la începutul lunii noiembrie a.c. cercetarea arheologică s-a desfăşurat în interior, mai întâi în pronaos (rezultând clar că actualul pronaos este un adaos ulterior, biserica fiind iniţial compartimentată în naos şi altar), apoi extinzându-se în naosul lăcaşului de cult.

Trei faze principale în legătură cu apariţia şi evoluţia planimetrică a bisericii

Aşa cum spune arheologul Florin Hău, biserica veche (cea compusă numai din naos şi altar) „dispune de fundaţii foarte solide, executate într-o tehnică fără cusur, situaţie mai rar întâlnită în epocă”.

Presupunerea arheologilor este că „biserica nu a avut turlă” (actuala turlă octogonală fiind construită mult mai târziu), ci un „sistem de boltire de tip calotă”.

„În linii mari – subliniază Florin Hău – putem distinge trei faze principale în legătură cu apariţia şi evoluţia planimetrică a bisericii:

faza iniţială, cea din anul 1512, când biserica era compusă numai din naos şi altar şi avea o boltire semisferică de tip calotă, o altă fază, din a de-a doua jumătate a sec. al XVII-lea, când planimetric construcţia a inclus spaţiul actualului pronaos (cu intrarea prin portalul de Nord) şi când a fost construită turla, şi cea de-a treia fază, din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când partea plină a zidului dintre pronaosul din sec. al XVII-lea şi naosul anterior a fost dărâmată, iar biserica a dobândit volumetric actuala configuraţie”.

Un mormânt medieval, sub pavimentul de secol XIX

Tot în sec. al XIX-lea, precizează arheologul Florin Hău, bisericii i se adaugă „două spaţioase pridvoare închise, dintre care unul, cel de pe latura de Sud, se păstrează şi astăzi”.

Alături de biserică, în incinta mănăstirii împrejmuite cu zid (zid care s-a dovedit a fi construit în sec. al XVII-lea), se aflau două impozante edificii anexe, unul în colţul de Nord-Est, azi dispărut, care a fost probabil stăreţie, şi altul în colţul de Sud-Est, care se păstrează.

Săpăturile din interiorul bisericii armeneşti cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la Mănăstirea Hagigadar au scos la iveală, sub pavimentul din cărămidă de secol XIX, un mormânt situat aproape de axul longitudinal al lăcaşului de cult.

Mormântul, fără lespede deasupra, din perioada medievală, care s-a păstrat intact, urmează a fi cercetat.

Şapte monede de argint din perioada de domnie a lui Bogdan cel Orb

Cu prilejul cercetării arheologice din interiorul bisericii s-au descoperit, „la baza unui picior de schelă”, şapte monede de argint din perioada de domnie a lui Bogdan al III-lea (Bogdan cel Orb, 1504 – 1517).

Monedele bine conservate, cu diametrul de 18 mm, au pe o parte stema cu capul de bour a Moldovei, iar pe revers un scut cu însemnele cavalereşti ale voievodului.

„Datele pe care le vom sintetiza la finalul cercetării – spune Florin Hău – vor fi puse la dispoziţia beneficiarului (Episcopia Armeană) şi a proiectantului în vederea identificării soluţiilor optime privind consolidarea, restaurarea, punerea în valoare, inclusiv extinderea construcţiilor anexă ale ansamblului mănăstirii”.

Tiberiu COSOVAN

Articolul a fost preluat de aici:
http://www.araratonline.com/?p=3118

Suceava veche – Drumuri, uliţe şi străzi…

2011-01-23T06:51:00.000-08:00

Suceava s-a constituit ca aşezare urbană la intersecţia unor importante căi de tranzit din evul mediu.Parafrazând zicala “Toate drumurile duc la Roma”, am putea spune că, în perioada în care aici era capitala Moldovei, toate drumurile duceau la Suceava.

Drumul Liovului, Drumul Bistriţei şi Drumul cel mare al Sucevei

Trei drumuri principale se întâlneau în evul mediu în vechiul nucleu de locuire din apropierea Curţii Domneşti, drumuri comerciale care urmau, în mod firesc, traseele avantajoase oferite de formele de relief: Drumul Liovului (sau Cernăuţiului), Drumul Sucevei (sau Drumul Bistriţei) şi “Drumul cel mare al Sucevei” (care ducea către Baia, căruia i s-a spus mai târziu “Calea cea mare” sau “Drumul Harabagiilor”).

Pentru evul mediu se poate vorbi de urban, aşa cum remarcă istoricii, “din momentul în care începe să se circule cu uşurinţă”.

Către aceste drumuri importante afluiau celelalte uliţe ale aşezării, uliţe principale sau secundare, care şi-au modificat de-a lungul timpului traseele, rolul şi rostul în urbe.

Uliţa Armenească podită cu calapod

Dacă despre cum arăta Suceava în perioada medievală există o serie de informaţii, cu precădere în însemnările călătorilor străini care au trecut prin zonă, asupra drumurilor, a modului în care erau construite acestea nu avem prea multe date.

Ştim însă că Uliţa Armenească era pavată cu bârne de lemn (podită cu calapod), iar artera principală a Sucevei, Uliţa Mare Domnească sau Uliţa Boierească (ce pornea de la Biserica Sf. Dumitru, trecea pe lângă Curtea Domnească, Biserica Sf. Ioan Botezătorul şi se sfârşea în poarta bisericii Sfânta Treime) era pietruită cu “dale mici de piatră între care erau încastrate pietre mărunte şi fragmente de cărămidă”, pavaj care se mai păstra încă în cea de-a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

Uliţele Sucevei medievale

Convergenţa unor importante căi comerciale la Suceava a făcut ca oraşul de reşedinţă domnească să devină un punct de trecere obligatoriu pentru mărfurile care tranzitau teritoriul Moldovei.

Suceava, aşa cum scrie Victor Morariu, “dintr-o trecătoare de mărfuri şi negustori…ajunsese să fie un centru pentru întreg comerţul oriental”.

Dintre cele mai vechi denumiri de uliţe, care apar consemnate în documente, amintim Uliţa Rusească (1481) şi Uliţa ce duce drept la Cetate (1448). Informaţii preţioase cu privire la uliţele Sucevei medievale găsim în “Catastiful breslei blănarilor şi cojocarilor din Suceava”, document întocmit în anul 1673, dar care face referiri la date mai vechi, din sec. al XVI-lea.

Sunt consemnate denumiri ale uliţelor din Târgul Vechi (Târgul de Jos) şi Târgul Nou (Târgul de Sus), uliţe care se numeau Podgoria, Fruntea, Pone, Mane, Mitropoliei sau Dinvoc, Boierească şi Datornicilor.

Denumirile uliţelor

Dacă denumirile unor uliţe indicau faptul că acolo erau concentraţi străinii care s-au aşezat în urbe (Armenească, Rusească, Tătărească), altele indicau o direcţie sau vizau o serie de locuri şi obiective importante (Uliţa ce duce drept la Cetate, Uliţa Şipotului, Uliţa Mitropoliei).

Suceava se dezvoltă ca centru comercial şi meşteşugăresc, în sec. al XV-lea izvoarele menţionând practicarea unor meşteşuguri care înfloresc până în cea de-a doua jumătate a sec. al XVII-lea, când “Catastiful breslei blănarilor şi cojocarilor din Suceava” enumeră 39 de meserii şi categorii profesionale.

Mai târziu, modificările din structura urbană, refacerile perimetrelor locuite şi retrasările arterelor funcţionale au condus la apariţia unor uliţe cu funcţii comerciale şi meşteşugăreşti clar definite (Tăbăcarilor, Blănarilor, Cojocarilor, Croitorilor, Plăcintarilor, Măcelarilor, Tâmplarilor).

“Îmbunătăţirea mai multor străzi”

Odată cu anexarea părţii de nord-vest a Moldovei sub numele de Bucovina la Imperiul Habsburgic, Suceava încearcă să se racordeze la normele de civilizaţie occidentală.

Introducerea de către austrieci a magistratului, ca nouă instituţie administrativă, a impus şi o serie de responsabilităţi referitoare la întreţinerea drumurilor.

Spre finele veacului al XIX-lea “Revista Bucovinei” (care apărea la Suceava) scria că primarul Sucevei, Julius Morwitzer, “îşi adună mari merite pentru oraşul nostru prin îmbunătăţirea mai multor străzi”.

“Strada principală – aflăm din gazetă – începând de la spiţeria d-lui Lişca în sus, se înzestrează cu un trotuar frumos. Uliţa Şipotului, care duce la isvorul cel mai bogat din oraş, din care se adapă jumătate din locuitorii Sucevei, era în anii trecuţi o mocirlă foarte hâdă, azi este regulată şi bine prundită”.

Străzile şi-au schimbat denumirea odată cu stăpânirea

După 143 de ani de stăpânire habsburgică Bucovina, şi odată cu ea şi Suceava, intră în graniţele României Mari.

Străzile şi-au schimbat denumirea odată cu stăpânirea: Uliţa Imperială şi mai apoi Strada Împăratul Franz Iosif a devenit Strada Regele Ferdinand, o porţiune din vechea Uliţă Rusească a devenit Calea Unirii, Uliţa Capri (pe care se afla conacul bogatei familii armene de la care i-a venit numele) a fost botezată 6 Noiembrie…Singura care şi-a păstrat numele neschimbat este Strada Armenească.

Potrivit unei statistici din anul 1926, oraşul Suceava avea 88 de străzi care însumau peste 100 km.

Prima arteră de circulaţie pavată cu cuburi de granit (procuraţi de la Societatea Anonimă “Calea” din Brăila) a fost Strada Regele Ferdinand (azi, Ştefan cel Mare) pentru pavarea cărei primăria a alocat suma de 500.000 lei.

“Înoţi în noroiul până la gleznă pe străzile nepavate”

„Cum arată Suceava” la începutul anilor ’30 aflăm sub acest titlu dintr-una din publicaţiile vremii: „Străzi jerpelite şi murdărie cum desigur nici în cea mai dosnică stradă a Stambulului nu mai găseşti; trăsuri murdare şi răpănoase, de nu ai curajul să te foloseşti de ele, când eşti îmbrăcat mai ca lumea; localuri, a căror higienă rivalizează cu cele mai păcătoase şi infecte spelunci…

Înoţi în noroiul până la gleznă pe străzile nepavate, că pe cele pavate stă ca laptele cel acru; te uiţi amărât la ghetele murdare şi toată indignarea ţi-o rezumi în: ”.

“Vom avea şi noi strada pietruită”

Şi după cel de-al doilea război mondial, în primii anii ai republicii populare, străzile Sucevei erau greu de străbătut.

Aşa cum scrie într-un jurnal, „cetăţeanul neprevenit, care s’ar încumeta să circule seara, la Suceava, pe vreuna din străzile Mihai Viteazul, 6 Noiembrie, Sturza Vodă sau Zamca, riscă pur şi simplu să-şi rupă capul. Întâi din cauza întunericului şi al doilea, pe unele străzi, din cauza grămezilor de pietroaie lăsate ici – colo, de către serviciul tehnic al Primăriei”.

În cea de-a doua jumătate a anilor ’60, locuitorii unei străzi sucevene se bucurau că “au început lucrări de pietruire” şi “de acum nu vom mai înota prin noroi, vom avea şi noi strada pietruită”.

Lucrurile n-au mers însă chiar aşa cum sperau ei: “Întrucât strada coboară în vale, ea a fost pietruită numai cât se vede din centrul oraşului. Pe restul de stradă s-au cărat mai multe căruţe de pământ, moloz, de la clădirile stricate”.

Chiar dacă s-a mai schimbat ceva de atunci şi astăzi mai sunt încă drumuri şi străzi în Suceava pe care timpul parcă s-a oprit cu un secol în urmă.

Tiberiu COSOVAN

Articolul a fost preluat de aici:

http://www.araratonline.com/?p=1459

Poze si melodii vechi bucovinene de colectie

2010-10-20T05:09:00.000-07:00

Am gasit pe youtube niste piese si niste poze exceptionale, de colectie:

Mai multe filmulete gasiti aici.

Cetatea Sucevei - istoric

2010-08-26T12:39:00.000-07:00

Cetatea este plasată la est de oraşul Suceava, fiind situată pe un platou. De la înălţimea de 70 m domină şi oraşul şi lunca râului Suceava. Beneficia de un sistem de fortificaţii puternice aflate în jurul Sucevei, precum şi de sprijinul întăriturilor de la Zamka, Şeptilici, Burdujeni şi Salcea.

Cetatea a fost scoasă la suprafaţă prin săpăturile arheologice de după 1951, şi parţial restaurată începând cu anul 1976 pentru ca ulterior să fie pusă la dispoziţia vizitatorilor, ca muzeu de aer liber. Ştefan cel Mare a fost cel care a întărit-o cu ziduri puternice, fiind reparată şi de domnitorii care l-au urmat, ceam mai însemnată fiind cea realizată de Ieremia Movilă (1596).

În 1476 a fost asediată de oştile turceşti aflate sub comanda sultanului Mahomed al II-lea. Oştenii aflaţi în cetate, conduşi de portarul Şendrea s-au apărat făcând fapte eroice rămase în legendă, astfel încât sultanul supranumit şi cuceritorul Constantinopolului a fost nevoit să se retragă în mod ruşinos, după cum ne informează cronicarul polonez Jan Dlugosz. În acea luptă s-a constatat că zidul de incintă construit în jurul vechiului fort muşatin (secolul al XIV-lea) ca şi turnurile pătrate de apărare, erau vulnerabile la loviturile artileriei cu ghiulele de fier. De aceea Ştefan cel Mare a întreprins lucrări de consolidare a catăţii, confirmate de o stemă a Moldovei cu pisanie, ce indică faptul că a fost pusă în septembrie 1477. În acele lucrări, zidul a fost dublat şi întărit cu şapte bastioane circulare, astfel încât la final cetatea a căpătat un aspect inelar.

Intrarea se afla pe partea dinspre răsărit, spre platou, printr-un pod suspendat cu punte mobilă. Când aceasta era ridicată, făcea ca locul să devină “întărit de minune şi de necucerit”, după cum a consemnat francezul Blaise de Vigenere care a vizitat Moldova la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Cetatea Sucevei a fost asediată de mai multe ori. De polonezi la 1497 şi 1509. La 1538 a fost cucerită de Soliman Magnificul din cauza trădării boierilor care erau nemulţumiţi de politica autoritară a lui Petru Rareş. Pretendentul Gheorghe Ştefan la 1653 l-a asediat aici pe Timuş Cazacul, ginerele domnitorului Vasile Lupu, căruia până la urmă i-a luat tronul, în timp ce Timuş a murit apărând cetatea. Polonezii au mai asediat-o la 1673-1674. După acceea a fost stricată de Dumitraşcu Cantacuzino (februarie 1674-noiembrie 1675) la presiunea turcilor, sub pretextul de a-i împiedica pe polonezi de a-şi mai fixa aici un punct de avampost. Deoarece la o primă încercare de a fi distrusă cu praf de puşcă, zidurile au rezistat, aşa după cum relatează Nicolae Costin, “au umplut-o cu lemne şi cu paie, apoi le-au dat foc de au ars. Şi astfel slăbindu-i zidurile din pricina fierbinţelei de tot mare s-a risipit cetatea”. Acest fapt a fost caracterizat de istoricul Nicolae Iorga ca un “rug al măririi noastre cele vechi”.

Cetatea avea în partea de nord un şanţ adânc şi râpe, precum şi ziduri puternice care închideau prima împrejmuire. Castelul avea formă pătrată, fiind întărit cu 7 turnuri. Al doilea rând de ziduri îngrădea curtea interioară în care se aflau locuinţele şi magaziile. Casele domneşti ale lui Ştefan cel Mare se aflau în partea de nord, în timp ce domnitorii de mai târziu le-au avut în partea de este a cetăţii unde era şi paraclisul. În timpul lui Despot Vodă (1561 – 1563), dar şi ulterior sub Eustratie Dabija (1661 – 1665) în cetate se afla şi o monetărie.

Sursa: http://ro.metapedia.org/

Casa Domneasca inca se afla in restaurare. Nu este data spre vizitare.

Stema Bucovinei

2010-08-26T12:30:00.000-07:00

Stema Bucovinei a fost creată de administrația Imperiului Habsburgic pentru a desemna teritoriul Bucovinei , în 1775, și apoi Ducatul Bucovinei, din 1849, în Imperiul austro-ungar.

Stema este compusă dintr-un scut despicat, roșu în dreapta și albastru în stânga, încărcat cu un cap natural de bour. Acesta are între coarne și este flancat de câte o stea de aur cu cinci (șase) raze, de aur.

Maria Dogaru - Din heraldica României, Ed. Jif, Brașov, 1994.
http://ro.wikipedia.org/

Varianta de mai jos nu este stema echipei Steaua! Stati linistiti! :)

alta varianta, cu coroana

Arhitectura manastirilor din Bucovina

2010-08-26T12:27:00.000-07:00

Desi foarte multi au cazut prada negurii uitarii, geniul acestor artisti populari a fost pus in directa legatura cu spiritul creator al neamului romanesc si mai ales a reusit sa evidentieze legatura puternica creata intre populatia acestor locuri si natura. Ea a fost muza artistilor romani, iar ei au invocat-o in poeziile, cantecele si culorile lor.
Stilul arhitectural romanesc are vedetele ei bine reprezentate in aceasta perioada: Manastirea Voronet este denumita de specialisti “Capela Sixtina din nordul Moldovei”.
Manastirea Dragomirna este inconjurata de ziduri inalte de aparare, aspect mai rar intalnit la o manastire, ceea ce ii confera aspectul misterios al unui castel medieval.

Manastirea Arbore, al carei pictura “emana un aer de sinceritate”, este o reprezentata a fenomenului laic din arta medievala romanesca, un lucru mai rar permis in cadrul unui lacas sfant.

Manastirea Sf. Ioan cel Nou intruneste un amestec complex de stiluri din epoci diferite, care nu se mai regaseste la nici o alta manastire din nordul Moldovei.

Un leit-motiv al arhitecturii monahale romanesti este stema cu capul de bour.
De asemeanea, este des intalnit stilul gotic combinat cu piese ale arhitecturii civile moldovenesti.
Zugravii moldoveni au creat in acea vreme capodopere vrednice de a fi asezate alaturi de alte mari realizari ale artei europene. Crearea acestor fresce ascunde mistere care nu s-au lasat descifrate nici dupa mai bine de 500 de ani de la realizarea lor.

Arta picturii manastirilor din Bucovina

2010-08-26T12:09:00.001-07:00

Unul dintre cele mai mari mistere ramane formula culorilor folosite in picturile peretilor manastirilor: rosul-brun al manastirii Moldovita, celebrul albastru de Voronet, verdele manastirii Arbore sau rosul-ocru al Humorului.

Formula pierduta a acestor culori a inspirat nenumeroase legende, spectaculos fiind faptul ca ele reuseau sa redea pana aproape de perfectie culorile naturii.
Provocarea dezlegarii misterului formulei este cu atat mai mare, cu cat aceste culori s-au dovedit a fi foarte rezistente in fata conditiilor climaterice si mai ales in fata nemilosului timp.
Intr-o cronica ce dateaza din vremea lui Stefan cel Mare s-a gasit o mentiune care a oferit o speranta cercetatorilor: Zugravii – artisti primeau o multime de butoaie de tuica de prune, mult mai mult decat ar fi putut ei consuma sau comercializa. Consumul mare al acestei bauturi in randul zugravilor, i-a facut pe cercetatori sa creada ca dezlegarea misterului se afla in alta parte: studiile de laborator au confirmat prezenta bauturii in tencuiala peretilor si amestecul culorilor.

O alta taina, care leaga cinci dintre manastirile Bucovinei, este redarea personajelor biblice purtand portul vremii respective, avand indeletncirile traditioanale ale locului, fapt destul de straniu pentru vremea cand aceste picturi au fost executate. Tipicul religios al vremii era foarte strict in privinta respectarii mostenirii bizantine.

Manastirea Sucevita, culme a artei feudale moldovenesti, a fost imaginata ca o cetatuie care sa nu poata fi calcata de pagani. Ea este pictata in interior si in exterior, cu exceptia unei bucati de zid. Legenda spune ca a ramas nepictata dupa ce o schela a cazut, iar un zugrav a murit ingropat sub resturile acesteia.

Manastirea Dragomirna este inconjurata pe la mijloc cu un brau torsada, care imparte fatadele in doua parti. Utilizarea braului ca artificiu architectural suporta o dubla interpretare. Cea dogmatica aminteste de Sfanta Treime si de cele trei virtuti crestine: credinta, nadejde si dragoste. Semnificatia istorica este motivata de dorinta Mitropolitului-ctitor, martor al primei Uniri infaptuite de Mihai viteazul, care a dorit astfel sa inspire un indemn la unitate a celor trei tari romanesti.

Zidurile acestor manastiri sunt veritabile opera de arta, dar si scrisori deschise ale inaintasilor nostri pentru generatiile ce aveau sa vina. Traind vremuri incerte, sub continua amenintare otomana, zidurile acestor manastiri s-au transformat intr-o biblie ilustrata, devenind o marturie a credintei neamului romanesc.

Sursa: http://www.descopera.ro/

Lupta de la Podul Înalt – Cea mai mare victorie a lui Ștefan cel Mare (1475)

2010-08-26T12:01:00.000-07:00

„În zilele albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloata, ca lupii flămânzi“ - Nicolae Iorga

Oricât de hazardat le-ar putea părea unora, Europa secolelor XIV și XV a aparținut din punct de vedere militar micilor formațiuni statale românești care s-au opus cu succes celei mai mari forțe a vremii, temutul Imperiu Otoman. Eram într-atât de neclintiți pe vremuri, încât administram înfrângeri umilitoare puternicilor lumii. Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra forței militare românești trebuie să facem o scurtă comparație între proporția de forțe întâlnită între „marile“ bătălii ale Europei Apusene și confruntările militare ale voievodatelor românești. Faimosul Război de o sută de ani, bătăliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntări între oști care numărau maximum 10.000-20.000 de soldați, ultimele chiar mai puțin de 5.000.
În faimoasa bătălie de la Tannenberg, când este stopată înaintarea cavalerilor teutoni spre răsărit, s-au confruntat corpuri de armată de 10.000, respectiv 16.000 soldați. În perioada Războiului celor Două Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de ostași. În celebra bătălie de la Rimini din 1469, când Federico da Urbino înfrânge armata papală, au murit...100 de oameni și au fost răniți circa 3.000. Totuși, cronicile contemporane numesc această luptă „bătălia cumplită“.
Cele mai mari încleștări din aceste secole par a fi luptele între principii elvețieni și regele Carol cel Curajos. Trupele de soldați implicate în luptele de la Granson și Morat se ridică la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta și gândirea militară în Europa apuseană de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decădere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele în domeniu ale Europei de Vest se înregistrează mult mai târziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventă a armelor de foc și a prafului de pușcă. În răsăritul Europei, lucrurile stăteau cu totul altfel. Țaratele și cnezatele rusești nu reprezentau (încă) o forță militară, regatul polon era tributar manevrelor și conceptelor militare apusene (de exemplu, impasul polon de la Marienburg și apariția providențială a trupelor moldovenești care au întors rezultatul luptei). La fel, nici ungurii nu au strălucit prea mult pe câmpul de luptă. Bulgarii, sârbii și bizantinii au căzut după o dârză dar tristă rezistență în fața forței Semilunei.
Românul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor între anii anii 1444-1447, dar spre final este înfrânt de aceștia. Singurii care s-au adaptat cu succes și au pus la punct tactici revoluționare alături de manevre eficiente au fost voievodatele românești ale Moldovei și Țării Românești. Conduse de voievozi realiști și inspirați precum Mircea cel Bătrân, Vlad Țepes și marele Ștefan, valahii au fost singurii europeni care au ținut la respect pe otomani. Turcii erau la apogeu. Conduși de cumplitul Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul), otomanii cuceriseră Bizanțul, precum și o bună parte a Europei de răsărit. În drumul lor spre Apus nu le mai stăteau în cale decât voievodatele românești.
În aceeași perioadă, asupra Moldovei pândeau nu numai otomanii, ci și tătarii din Hoarda de Aur.
Cuceritorul Bizanțului vedea în Moldova principalul obstacol în invadarea Europei. În plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitivă a Hoardei de Aur alături de consolidarea unei viitoare alianțe cu tătarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu în ultimul rând, sultanul vedea în bogatul voievodat românesc, o bază de operațiuni militare, un izvor de resurse economice și de luptători valoroși care puteau fi angajați ca mercenari de partea Semilunei. Un alt aspect politico-strategic care îl deranja la culme pe Mahomed, era încercarea continuă a lui Ștefan cel Mare de a sustrage Țara Românească de sub autoritatea Porții. Geniul militar al lui Ștefan încerca de fapt o unitate a țărilor române.
Toți acești factori la care se adaugă refuzul marelui domnitor de a închina țara turcilor sau de a le plăti tribut, alimentează furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducătorul unei țări mici situată la marginea Imperiului.
Într-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolența lui Ștefan să fie pedepsită cât mai repede posibil, iar Moldova cea rebelă să ajungă pașalâc. În acest scop, Mahomed trimite împotriva moldovenilor cele mai bune oști ale Imperiului. Temutele și încercatele trupe otomane călite în luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg și comandate de eunucul Soliman Pașa, primesc ordinul să abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a ataca „Kara Bogdania“ (cum numeau turcii Moldova). Lor li se alătură oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elită al sultanului, la care se adaugă un eșantion de 12.000 de valahi din Țara Românească trimis de turci să lupte contra voii lor cu frații moldoveni. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Veneția, corpul expediționar turcesc număra circa 120.000 de războnici, cărora li se adăugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenințarea era deosebit de serioasă, Ștefan cel Mare, în calitate de unic apărător al întregii creștinătăți se vede nevoit să ceară ajutor militar la curțile Europei. Primește în schimb laude și încurajări.
În fața unui asemenea colos, Ștefan reușește totuși să strângă aproape 40.000 de oșteni moldavi cărora li se adaugă un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. În calea urgiei musulmane, Ștefan cel Mare opune eficienta tactică a pârjolirii pământurilor, retragerii populației, otrăvirii fântânilor, astfel ca invadatorii să simta foamea, setea și bolile. Soliman Pașa dorea să termine treaba cât mai repede. Strateg iscusit, el își dă seama că un război de uzură nu i-ar aduce decât probleme. Convins că armata Semilunii va căuta orice prilej pentru a da încleștarea finală, Ștefan ordonă retragerea spre Vaslui. Acolo, Măria Sa alege o zonă strategică bună, situată într-un loc unde dealurile care înconjoară lunca Bârladului se apropiau între ele. Cum dealurile erau împădurite, turcii nu puteau să surprindă oastea Moldovei printr-un atac din flanc.
În zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii cețoși ai luncii Bârladului. Armata dușmană era deja slăbită de marșurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor și a odihnei. Cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecință zăpezile începuseră să se topească transformând lunca într-o mlaștină vâscoasă. Conform cronicarului turc Kemal Pașa Zade, Ștefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceștia cu tunuri, bombarde și săgeți. Prinși în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare pozițiile moldovenești din cauza copacilor și a terenului mlăștinos. Lupta se transformă într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajați datorită pozițiilor mai bune. Același Kemal-Zade ne spune că în fața neputinței străpungerii liniilor moldovenești, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană a organizat un „buluc“ compus din ieniceri de elită „pentru al căror suflet bătălia era o plăcere“, și s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor. Manevra pare să fi reușit pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor. Lupta se transformă într-o încleștare cumplită. Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul Înalt. Conștient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Ștefan cel Mare pregătește atacul final dublat de un șiretlic eficient. Pentru a-i deruta și mai rău pe turci, ordonă ca sătenii plasați pe dealurile din față să facă un zgomot cât mai mare din trâmbițe, tobe și buciume. Turcii crezând că vor fi atacați din flancul stâng, se regrupează și se pregătesc de apărare. Atunci, Ștefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezându-le orice eventuală retragere. Totul se transformă încet, încet într-o masă amorfă de ghioage, securi, coase, paloșe și lănci. Mândria sultanului este zdrobită fără drept de replică.
Pierderile au fost uriașe. Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal. Chiar cronicile turce afirmă că atunci au fost tăiați 40.000 de ieniceri și spahii, o sumă enormă pentru oamenii acelor timpuri. Șocul psihologic s-a transmis într-o clipită. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaților turci intrară în panică și au fugit. Încercările lui Soliman de a organiza o rezistență au fost sortite eșecului. Cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ștefan, scrie la rândul său: „Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulți s-au înecat în apa Siretului, chiar și aceia care au scăpat și au ajuns până la Dunăre, au fost uciși acolo de moldoveni care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați“. Cronica lui Kemal-Pașa-Zade este încă mai sumbră: otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei. Ștefan cel Mare a tras în țeapă toți prizonierii turci, în afara de câteva pașale. Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turcești care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlănțuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordonă strângerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc.
Victoria zdrobitoare are reverberații în întreaga lume. Cei mai fericiți sunt creștinii sârbi, bulgari, greci și armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Ștefan primește laude și aprecieri din Persia până la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios și îl numește „Atletul lui Hristos“. Cronicile se întrec între ele în laude și mulțumiri la adresa domnitorului. Așa ne-a fost dat și nouă, românilor, să scriem o pagină importantă din Istoria Lumii și Europei!

Preluat de la:

http://www.descopera.ro

Biserica „Sfântul Ilie“ , comuna Șcheia

2010-08-26T11:58:00.001-07:00

Biserica „Sfântul Ilie“ este o biserică ctitorită în anul 1488 de către domnitorul Ștefan cel Mare în satul Sfântu Ilie din comuna Șcheia (județul Suceava). Ea se află situată la o distanță de 1,5 km nord-vest de municipiul Suceava.
Ansamblul Bisericii „Sfântul Ilie“ a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004.
Biserica a fost reparată și zugrăvită de mitropolitul Varlaam Moțoc (1632-1653). Ea a suferit pagube în timpul luptelor cu polonii lui Ioan Sobieski. În anul 1708, biserica a fost înzestrată cu uși împărătești confecționate la Moscova.
Unii călugări de aici au copiat manuscrise liturgice, aici aflându-se un exemplar din „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea“ al lui Dimitrie Cantemir din 1698, cumpărat de mănăstire și în care diverși cititori au consemnat evenimente contemporane.
În anul 1783, guvernul austriac a desființat mănăstirea, iar ansamblul a fost lăsat în paragină. Biserica a continuat să funcționeze ca biserică parohială. Este menționat numele preotului Constantin Popovici, venit aici ca paroh în 1797 și care a slujit aici jumătate de secol.
La sfârșitul secolului al XIX-lea s-au efectuat o serie de lucrări de restaurare sub conducerea arhitectului austriac Karl Romstorfer, biserica fiind acoperită cu acel prilej cu plăci de țiglă roșie.
Biserica Sfântul Ilie are plan triconc, cu turlă deasupra naosului, fiind asemănătoare din acest punct de vedere cu bisericile Pătrăuți și Voroneț. În curtea bisericii, lângă perete, se află mai multe pietre funerare foarte deteriorate. Numai trei dintre ele au putut fi parțial descifrate.
Biserica dispune de puține odoare de preț, cele existente fiind probabil luate de aici odată cu desființarea mănăstirii. Printre odoarele păstrate se numără un pocrovăț de la Bogdan al III-lea (1507), un Scaun Domnesc cu stema Moldovei, două sfeșnice de lemn sculptate artistic, două cruci vechi de mână ferecate în argint, un pomelnic triptic de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Biserica „Sfântul Ilie“ (satul Sfântu Ilie; comuna Șcheia; județul Suceava; România)

Stejarul din Borzești, de Eusebiu Camilar

2010-08-26T11:52:00.000-07:00

Ștefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeșilor. Toți îi spuneau Ștefăniță sau Ștefănucă, și era bucuria lor cînd venea prin părțile Trotușului. Mic, îndesat, sprinten și ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeților către uli. Avea ochi albaștri, părul inelat. Purta și zale ușoare. Și niște pinteni frumoși. Așa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe șa, arătîndu-i frumuseți și bogății pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ștefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeștilor, unde se afla un stejar uriaș, rotund în coroană, gros cît să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ștefan cu copiii de prin partea locului. Toți dădeau chiote că s-au întîlnit, îndată începea joaca.

După ce se minunau de dibăcia lui Ștefan la săgetarea uilor, prindeau să se joace „de-a tătarii“. Se despărțeau în două cete: cei din ceata lui Ștefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeș Mitruț.
Pe vremea aceea Moldova era pămînt al năvălirilor. Veneau tătarii și-i pârjoleau pînăși iarba.
Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gît și duși la robie.
Cînd bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci așa era ștafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, și-l zăreau alți pîndari, de pe alte dealuri, și așa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, pînă sub pădurile Sucevei. Așa afla domnul de primejdie. Își aduna oștile de țarăși oștile în leafă, sățină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari și nu mai avea pace sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru și-n munte, în timp ce semănăturile ardeau și satele erau șterse de pe fața pământului.
Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbatici și sulfina. Era vremea cînd cîntă toate păsările cîmpului, cînd țîrîie din niște ușoare strune miile de gîze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cîntare.
Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor, și parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseților nemuritoare ala firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ștefăniță, s- a ascuns la pîndă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruț, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevărați. Apoi s-a arătat Mitruț, ca un han tătăresc ca se prafăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplînd valea de veselia strigătelor. A ieșit și ceată lui Ștefăniță din pădure, și săgețile de trestie vîjîiau ușurel, întrecîndu-se cu bîzîitul bondarilor.
Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ștefăniță, tare și Mitruț, dar pînă la urmă Ștefăniță a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ (judecată), în fața puilor de moldoveni. Așezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebîndu-l: de ce-i calcățara? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor?
Nu se pot apuca năvălitorii de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru țara Moldovei? Întrebîndu-l, Ștefăniță își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strînse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întîia lacrimă de ciudă.
Văzuse cu ochii lui sate arzînd și carele Moldovei în pribegie. Văzuse și corbi zburînd spre stîrvurile oamenilor. Zărise și tătari, pe un deal, departe, și-n urma lor cerul era înroșit de focuri. Asta era întîia amintire a voievodului despre tătari.
— De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încît Mitruț aproape căși-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din rîs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în țară străină?
La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gînduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrîni că-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scotea ochii.
— Să i se reteze nasul... a spus unul.
— Nu! e prea puțin! a răspuns Ștefăniță.
— Să i se scoată ochii!...
— Nu, e prea puțin!
— Atunci spînzurat să fie de ramurile stejarului... a spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frînghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți rîdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.
— Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trăgeau pe Mitruț în sus.
Mitruț rîdea și bătea din palme.
L-au urcat pînă la jumătatea stejarului, și l-au lăsat în leagănul ușurel al vîntului. Deodată, cum rîdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gît! Abia a izbutit să strige :
— Tătarii!... Vin tătarii!... Vin tătarii...
Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele-n dinți, cu șomoioguri aprinse în vîrful sulițelor.
— Coborîți-mă repede... vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, țipînd :
— Tătarii... vin tătarii!
Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coaseleși topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau țipetele copiilor și-ale femeilor:
— Tătarii!... vin tătarii!...Și băteau mai tare clopotele.
Tătarii năvăleau într-o trîmbă lungă, și-n urma lor colburile urcau pînă-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă.
— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el?
— Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid...
— De ce? s-au mirat tătarii.
— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată...
— Să vedem... au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală.
— Fie-ți milă... a răcnit Mitruț, cînd hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimăși l-a omorît. Apoi trîmba a sărit pe cai, a pornit galop, dînd foc satelor, ucizînd și prăpădind tot, spre Suceava-n sus.
În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținîndu-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.
— Niciodată să nu uiți, fiul meu... îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat!
— Niciodată n-am să uit, tată... a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mîna mea!
Dacă trăiește hanul pînă cresc eu mare, îl spînzur de stejarul din Borzești...
— Așa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pămînt străin...
Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătîndu-i prin cuvînt de foc, că apărarea pământului străbunilor e cel mai sfînt lucru al vitejilor !
— Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pămîntului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară!
— N-am să uit, tată! Am să răzbun sîngele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove...
Pîrjolul urca tot înainte, dinȚara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau cîmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor.
Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cît Bogdan voievod îmbătrînea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tînăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întîi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pămînturile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniștesc sau nu? Că prea s-a încruntat lumea de atîta sînge și năvăliri! Îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle hanul cățara are domn tînâr și viteaz și va fi vai și amar de cei ce-i vor mai călca hotarele...
Hanul a primit cuvîntul lui Ștefan cel Mare cu mînie strașnică. A scrîșnit:
— Auzi, cîinele! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvînt, mie, hanul lumilor?!... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa...
— E tînăr și are cutezanța tinereții! i-au spus atamanii. Să-i învățăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămîi în cort, căci ești ostenit de bătrînețe...
— Nu! a răspuns hanul, dînd poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător...
Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut pînă la zidurile Sucevei.
Răzeșii Țării de Jos s-au strîns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălitorilor. A coborît și Ștefan, cu țara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.
Într-o noapte cerul s-a făcut roșu cît țineau zările. Ardeau satele și cîmpiile. Puținii pămînteni scăpați cu zile veneau îngroziți, rînduindu-se în oastea voievodului.
Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hîrtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, pînă ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești... A rămas pe gînduri... parcă mai fusese pe aici, în tinerețe... Nu? Ia să-și aducă aminte...
—Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător... i-a spus un ataman bătrîn. Ți-aduci aminte ?
— Da, da, îmi aduc aminte... a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei!
Bătălia cumplită s-a încins cît ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbîrnîiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stînga cu buzduganul! Striga :
— Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț... Unde-s răzeșii din Borzești? Izbiți, răzeși!...
Deodată, a ajuns față-n față cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mînă! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cîrduit deoparte. În vremea asta oștile cotropitoare fugeau mîncînd pămîntul.
Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului.
— Acum să-l judecăm pe han-tătar !... a strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar.
Ce moarte să-i dăm, răzeși ?
— Să-i scoatem ochii... au bubuit mii de glasuri.
— Să-l trecem prin sabie... au bubuit altele.
— Nu! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întîmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală... Han-tătare, ți-aduci aminte?
Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar... Ridicați-l, feciori, în funie... Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere.
Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pîine străină.

Autor:

Eusebiu Camilar

Preluat de la:

http://www.isanos.ro

Pelerinaje iunie+iulie.Pliant

2010-06-08T13:31:00.001-07:00

Cu privire la aceste iesiri vom reveni cat de curand cu mai multe detalii.

Biserica din Reuseni

2010-04-24T10:06:00.000-07:00

Ca loc de plecare în vacanţă prin nordul ţării am ales, total subiectiv, satul Reuseni (comuna Udeşti, judeţul Suceava). Până să vă explic de ce, o să vă spun povestea ultimei ctitorii a lui Ştefan cel Mare.
La aproximativ 15 de Suceava, pe drumul înspre Paşcani, se găseşte satul Reuseni, localitate atestată documentar încă din secolul al XV-lea, din vremea lui Alexandru cel Bun, când satul trece din proprietatea lui Răvaş- Suceavă în cea a credinciosului boier al voievodului, Stroici.
Însă atestarea cronicărescă a Reusenilor se leagă nemijlocit de anul 1451, când aici îşi găseşte sfârşitul tragic Bogdan al II- lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, care, invitat fiind de boierul său Steful Cernohot, participă la nunta fiului acestuia, nuntă la care, pe lângă alţi curteni, s-a aflat şi fiul său, Ştefan, şi doamna Maria Oltea, mama viitorului domn al Moldovei. Împrejurările în care s-a produs nefericitul eveniment sunt relatate în cronicile vremii: Vă leatul 6963 (1454), după doi ani a domniei lui Bogdan vodă, scrie létopiseţul cel moldovenescu c-au venitu fără de véste Pătru vodă ce l-au poreclitu Aron şi au aflatu pre Bogdan vodă la satul Răusénii, din jos de târgul Sucévii şi l-au lovitu, vineri în răvărsatul zorilor, octomvrie. Şi acolo i-au tăiatu capul lui Bogdan vodă. Décii au stătut la domnie Aron vodă. - Letopiseţul cel Moldovenesc. Acelaşi document mai precizează: Petru Aron însoţit de supuşii săi merge la Suceava, urcîndu-se pe tronul rămas văduv de curînd în timp ce credincioasele slugi ale lui Bogdan au îngropat într-un mormînt comun trupurile celor care au căzut luptei fratricide pentru domnie.
Satul Reuseni, ca poziţie şi aşezare veche, legat de sfîrşitul lui Bogdan al II-lea este menţionat şi în scrieri mai noi. Astfel, Nicolae Iorga scria, în 1905:
După ce treci prin Rus- Mănăstioara, se ajunge repede la Reuseni, aşezare care se află sub un deal acoperit cu vii îngrijite. Sub ele se văd case răsfirate în mijlocul gospodăriilor de ţată îmbelşugate. Un mănunchi de copaci bătrîni arată locul curţii domneşti, iar în altă parte, la stînga, se tupilează biserica ridicată de Ştefan cel Mare, în amintirea tatălui său Bogdan, care a fost ucis într-o revărsare de zori de către fratele său vitreg Petru Aron de dragul domniei. Vor fi fost şi atuncea viile şi ospăţ? Domnul petrecea vesel între puţinii prieteni, cînd duşmanii se năpustiseră şi viteazul voievod de mai multe ori biruitor fu scos afară şi i se rostogoli capul sub secure înaintea trădătorului şi ucigaşului de frate. Trupul va fi ascuns în grabă în ţărîna scormonită în graba mustrărilor de cuget şi poate că nici nu l-au mai găsit strălucilul său fiu, ajuns domn al Moldovei, aşa că nu-l va mai fi dus în gropniţa cea mare de la Rădăuţi. Dar pentru ca să se ştie că aici s-a făcut o faptă de sînge atît de ticăloasă, pentru ca să se înalţe rugăciuni întru odihna sufletească a celui jertfit, Ştefan cel Mare face biserica care seamănă cu cea din Pătrăuţi.
Pisania are următorul cuprins: În anul 7011 septembrie 8, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, a binevoit şi a zidit acest hram în numele Tăierii cinstitului cap al cinstitului şi slăvitului prooroc înainte mergător şi botezător Ioan, în acest loc unde a fost tăiat capul tatălui său Bogdan Voievod. Şi pe Ştefan Voievod l-a ajuns moartea, veşnica lui pomenire, iar fiul său Bogdan Voievod a continuat cele începute de tatăl său şi a terminat biserica în anul 7012, în luna septembrie 18.

Asta e, aşadar, povestea bisericii cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din Reuseni, ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare, începută spre sfârşitul vieţii şi terminată la două luni după moartea voievodului de către fiu său Bogdan al III-lea (Bogdan cel Chior).

Monumentul a servit şi serveşte ca biserică parohială a Reusenilor, iar în prezent se află în renovare pentru a fi adus cât mai aproape de construcţia originală, care de-a lungul vremii a suferit destule ( şi nefericite) modificări.
Biserica, în formă de navă în înterior şi în formă de cruce în exterior, fară turlă şi abside laterale, a fost zidită din bolovani mari de piatră, grosimea pereţilor fiind de 1 m. Are o lungime de 25,50 de m, o lăţime de 9,50 m şi o înălţime de 11 m.
Ferestrele, cu chenare dreptunghiulare de baghete încrucişate la colţuri şi cu partea interioară în semicerc, sunt mici şi sunt aşezate la mare înălţime. Uşa prin care se intră în pronaos, tăiată în peretele sudic, are un chenar de muluri, fară baze, terminate în arc frânt.
În pronaos se află un mormânt în zid, mormânt despre care se crede că ar fi al boierului Mihalache, unul din ctitorii bisericii. Calota pronaosului este aşezată pe un sistem de opt arcuri dispuse etajat.
De asemenea, naosul este boltit cu o calotă similară. Uşa prin care se pătrunde în naos are muluri încrucişate la colţurile de sus. Absidele naosului sunt înscrise în grosimea pereţilor şi încadrate de doua mănunchiuri de colonete, sculptate în piatră. Absida altarului cu bolta în sfert de sferă are spre nord şi sud obişnuitele nişe ale proscomidiarului şi diaconiconului.
În privinţa acoperişului, care la început a fost făcut din plumb adus din Polonia, ulterior dispărut, sunt două ipoteze: prima constă în aceea că ar fi fost distrus într-un incendiu de la care s-a întunecat şi interiorul bisericii (aşa cum se află şi astăzi - biserica nu este pictată). Cea de-a doua ipoteză susţine că plumbul ar fi fost luat de către cazacii din armata ginerelui lui Vasile Lupu, aşa cum s-a mai procedat şi cu alte biserici din Moldova.
În anul 1868 Biserica din Reuseni a fost acoperită cu şindrilă, iar în anul 1906 a fost acoperită cu tablă prin dania credincioşilor. Au mai fost şi alte modificări aduse, cum ar fi: în anul 1843 s-a refăcut iconostasul, s-a podit biserica cu scânduri pe timpul preotului Lazar Marian (1833-1861) înlaturându-se vechea pardoseală din căramidă, iar în 1860 i s-a ataşat o turlă care i-a schimbat şi mai mult înfăţişarea.
Sper din tot sufletul ca după renovarea aceasta biserica să arate cât mai aproape de felul cum a fost construită şi să intre în circuitul turistic al zonei.

Dacă ajungeţi la Suceava merită să vă abateţi puţin şi pe la Reuseni. Pe lângă biserică puteţi admira priveliştea de pe Dealul Cramei (denumirea are legătură cu faptul că dealul a fost acoperit pe vremuri de vii şi tot aici se spune că se afla o renumită cramă de unde se aproviziona Curtea domnească de la Suceava). Ar mai fi de spus că satul Reuseni a fost încadrat în octombrie 1774 în teritoriul Moldovei de Sus, ocupat de Austria, aflându-se la numai 2 km de graniţa stabilită. Aici m-am născut eu, de-aia iubesc locul, susţin sus şi tare pe orinde că-s bucovineancă şi tot de aia v-am povestit azi despre Reuseni.

Articolul este preluat de pe blogul Romania Normala

Pasul Ciumarna. Palma din Bucovina

2010-04-12T23:49:00.000-07:00

Pasul Ciumârna (numit și Pasul Palma), este o trecătoare situată pe DN17A la 1100 m altitudine^] și, care traversează Obcina Mare leagând Valea Moldoviței de Podisul Sucevei.

Cei care trec prin acest pas (1100 metri) cunosc mai degraba monumentul acesta ciudat numit simplu ,, Palma" , care are o istorie interesanta.

In anii '60 a inceput constructia drumului dintre Sadova (lânga Câmpulung Modovenesc) si Rădăuţi, un drum deosebit de dificil de construit, astfel ca doua echipe de muncitori pornesc simultan din cele doua directii, pentru ca in 1968 cele doua echipe sa se întâlneasca în punctul cel mai înalt din acesta obcina si sa-si dea mâna pentru ca soseaua sa se încheie( mai exista un pas, Curmătura Boului de 1156 metri în Obcina Feredeu, pe acelasi drum).

Astfel a aparut ,, Palma" un monument ciudat dar reprezentativ pentru spiritul drumarilor.

Mai sus de monument se poate vedea o cabana turistica lasata in parasire, cu geamurile sparte. Tin minte ca acum vreo 20 de ani cabana era in functiune. Turistii opreau aici si serveau o bere, o cafea, poate aveau si posibilitati de cazare. Pacat ca au dat faliment. Multi turisti inca mai opresc la acest popas turistic.

Poze dimprejurul Palmei