*fotografii realizate de Valentin Niculescu*

Educatia cu “NU” a fost specifica celor din generatia mea. A fost amputatoare si extrem de coercitiva: “nu face asta”, “nu te joci afara”, “nu, nu te duci la film cu Alex. Alex e golan”, “nu avem bani sa luam bicicleta”, “nu te imbraci cu blugi. Blugii sunt pentru cei mari.”, “nu iesi afara fara fes”. Asta in copilarie.

A continuat cu exprimarile unui semnificativ corp profesoral din liceu si facultate – per all, un lucru bun, dar in peste 70% din timpul alocat studiilor s-a produs, ca si la tine, o pierdere de timp: “nu ai dreptate”, “nu inveti, nu iei examenul”, “nu ai voie in cancelarie”, “nu vei stii nimic daca nu inveti 10 ore pe zi”, “nu-ti dai toata silinta”. Dupa toate aceste amputari cu o durata semnificativa – de peste 16 ani – au urmat NU-urile angajatorilor: “nu te putem angaja, esti policalificat”, “nu-ti convine, pleaca”, “nu ai terminat sarcina?”. Dragi pedagogi, profesori, academicieni, universitari, draga mediu comunist alienat, dragi angajatori, va rog frumos sa va luati NU-urile inapoi si cu toata domnia de care dau dovada, sa vi le bagati undeva. Dovada ca n-ati avut dreptate cu muscatoarele, rautacioasele si gratuitele NU-uri aruncate la gramada catre mine si cei ca mine, fara discernamant, din plictiseala creierului vostru ingust? Sunt aici, in rand cu multi asemenea, liber, construind, in viata si pe profit.

In plus, in tot acest rastimp NU am fost educat cum sa: ma imbrac, sa aleg o pereche de pantofi, sa calc o camasa, sa-mi fac rost de alimente sau adapost, sa calc o camasa, sa conduc o motocicleta, sa ma bat sau sa ma apar, sa fac sport, sa am grija de corpul si mintea mea, sa-mi iau bilet de tren sau sa iubesc o femeie. Noroc de marea de instincte din inzestrarea personala pe care le-am lasat active pe tot acest parcurs, spre a nu ma paste impotenta mentala sau alienarea. Probatoriul suprem? Corporatistii si cei din administratia publica, de aici sau de aievea Mai ales cei de la varf.

Ar fi fost frumos si indicat educatia cu DA: “da, te poti juca afara, daca iti termini temele”, “da, te poti duce la film cu Alex. Alex are cel mai bun croseu de dreapta din cartier. Te va invata si pe tine sa te aperi”, “da, vom lua bicicleta, daca muncesti cot la cot cu noi la amenajarea casei in aceasta vara”, etc. DA-ul da voie la creatie. De orice fel, de orice gen. Iar marii creatori ai lumii in care traiesti au fost cei care au iesit din rand, nu cei care au stat la lant. Apropo, un vector pentru parintii de orice fel: drumul de la “vreau” pana la “poftim, ia”, are insemnatatea lui. Orice scurtatura duce la anihilarea instinctelor, la retard pronuntat pentru perioada imediat urmatoare a “dragului de copil”. In lipsa stimulilor si a stingerii becului au doua directii clare: parte a fenomenului infractional sau postura de sclav perfect.

Ca sa nu las problema ridicata fara o solutie, vin cu partea mea de contributie: propun public sustinerea cursurilor de vestimentatie masculina, respectiv feminina in scolile publice. Ma gandesc la elevii care ar privi-o ca pe o stiinta facila si distractiva, cu recul pozitiv pe termen lung. Si n-ar fi rau ca una dintre teme sa se intituleze simplu: “Cum se calca o camasa”. Rezultatul? Un pas mai aproape de viitorul barbat care stie sa supravietuiasca in lumea larga.

Astazi punem in laborator cele trei concepte ce trebuiesc luate in seama la achizitionarea unui sacou: proportiile, estetica si forma de clepsidra de obtinut. Caci ce altceva flateaza mai bine forma corpului unui barbat decat un sacou sau blazer ce puncteaza larg linia umerilor, se ingusteaza catre talie, pentru a se termina elegant in partea de jos prin cele doua parti rotunjite ale poalelor sacoului.

Imaginea de clepsidra presupune desenarea acesteia prin intermediul texturii, materialului ce compun modelul. Daca este sa ma uit pe orice raft al oricarui magazin care vinde costume barbatesti, cu rare exceptii, linia urmata de acestea, in partea frontala, respectiv in partile laterale, este una dreapta: partile inferioare ale sacoului sunt aproape parte peste parte, lasand vizibila o infima arcuire a acestora in partea din dreptul slitului pantalonilor. Asemenea in partile laterale, respectiv partea de material ce pleaca de la imbinarea materialului intre piept si spate, pe sub brat. Odata probat, un astfel de sacou, chiar daca are un “V” pronuntat (avand un nasture sau dooi nasturi frontali, la un rand) respectivul sacou pare un tub de largi dimensiuni in care tocmai am intrat.

L-am rugat pe George sa probeze un sacou “de pe raft”, iar rezultatul este unul conform descrierii de mai sus: umerii cazuti, talia inexistenta, sacoul pare ca nu este al lui. Desi “masura” corespunde. Pana la a te gandi la solutiile costisitoare peste poate si mult prea supralicitate ale costumelor made to measure sau bespoke, eu zic sa te gandesti la o varianta mai simpla.

Este atat de simpla, ca nici macar nu doare: ajustarea sacoului la croitor. In acest caz, sacoul va capata o cambrare accentuata in partile laterale, pentru a sublinia talia, iar de sub primul nasture de sus, croitorul va redesena linia inferioara a poaleloor sacoului (conform indicatii cu linie rosie din desen) accentuand linia despartitoare a celor doua parti inferioare ale sacoului, Ca rezultat geometric avem doua concavitati nou formate de fiecare parte a sacoului, care-i confera acestuia o noua linie.

Manopera variaza intre 100 si 250 Ron, in functie de complexitatea lucrarii si sacoul este gata nu mai tarziu de trei zile lucratoare. Simplu si eficient.

As fi putut argumenta simplu: pentru ca arata ca naiba! Dar vom da dovada de empatie si ne vom transpune in acea perioada minunata pentru cei ce au trait-o. La noi a fost perioada de apogeu a comunismului., a rationalizarii alimentelor, a megafoanelor si pick-up-urilor si a cenaclului Flacara – Epoca de Aur. La altii a fost Michael si Madonna, inceputul subculturii Hip-Hop, nasterea miscarii punk, inceputurile timide ale grunge-ului ce au culminat in anii ’90 cu Nirvana si Marc Jacobs, sacourile cu umeri supradimensionati, “Dallas”, “Miami Vice” si multi, multi altii. Intre timp, noi am fost celebra generatie cu cheia la gat, cu trezit la 5 AM pentru asezat la coada la lapte, cu paine pe cartela, cu portocale obtinute dupa o coada imensa. In 2012 ne tundem la fel de regular ca in 1985, trimitandu-ne, asemenea, copiii la scoala “sa invete carte”. Fara folos. N-am invatat nimic in 20 de ani.

Revenind, imi aduc clar aminte ca anii ’80 erau plini de barbati cu mustata. Am cautat indelung radacina acestei imagini. Relativ recent, facandu-mi tema de fiecare zi am gasit-o la Tom Sellleck, celebru actor hollywoodian, ce a prestat cu succes in telenovelele vremii, idol al gospodinelor perioadei. El a fost care a facut celebra mustata cea stufoasa, alaturata unei camasi hawaiene ce dezvelea un piept cu pilozitate excesiva. Ce vremuri!

Tot despre anii ’80 mi-a ramas in minte un Jon Bon Jovi mai tanar si mai slab, in eternii lui pantaloni mulati (marca inregistrata a epocii) si parul sau purtat valvoi, de o lungime consistenta, plin de fixativ. Cu fixativul nu pot fi de acord nici astazi – creeaza un mediu lipicios, da o forma ciudata parului, aduna toate mizeriile din aerul inconjurator, nu lasa radacina parului sa respire. Producatorii ma pot contrazice, dar as ramane la argumentele mele. Da, este prima data cand barbatii, mai ales cei iubitori de heavy-metal isi lasa parul extrem de lung. Ultimii se tund cei de la Metallica, prin 1996. Restul ii urmeaza spre inceputul anilor 2000. Dar parul lung face ravagii printre groupies vreme de peste 20 ani.

Misfits, Poison sau Guns’n'Roses fac celebra marca AquaNet, o spuma de par ce vine la pachet cu o substanta ce acorda stralucire parului. Lumina reflectoarelor si parul lung dat cu spuma in exces nasc peste noapte staruri rock, ce fac deliciul publicului.  Tot acestia sunt cei care lanseaza moda perciunilor lungi, ce se apropie ca dimensiune de favoritii sfarsitului de secol XIX. Curentul incepe in 1984 si tine doi ani, pana in 1986, pana acestia dispar de pe frontispiciu, luandu-le locul fizionomiile prospat barbierite.

Extrema genului o reprezenta tunsoarea scurta in parti si cu o creasta adunata si tesita pe frunta sub forma unui varf de lance – celebrul “Devilock”. Au fost cei care au dezvoltat mai tarziu pe strazile londoneze miscarea punk si toata sub-cultura ce a decurs din acest fenomen muzical: Sex Pistols, Vivienne Westwood, Doc Martens, acele de siguranta pe jachetele din piele, etc.

Cei care pastreaza o doza mare de respect acelei perioade, chiar pana in ziua de astazi, sunt cei ce poarta “chica” (in limbaj popular). Este acel fel de tunsoare scurta in parti si crestet si lunga spre foarte lunga in spate. Denumita initial Mullet, a fost asociata in tara ei de origine, Statele Unite, cu membrii claselor inferioare – agricultori, soferi de tir, oameni fara ocupatie. Daca mergem astazi prin partile rurale ale frumoasei noastre tari, sigur vom descoperi exemplare de gen, dovada a faptului ca americanii au ajuns pana la urma – conform zicalei de decenii: “…maica, dar cand vin americanii?”

Pe la mijlocul anilor ’80 si spre sfarsitul decadei era impotriva dogmelor sa-ti faci carare in podoaba capilara, fie pe mijloc, fie pe o parte. Parul era purtat de catre oamenii de afcaeri ai vremii tuns scurt si peptanat pe spate sau, in cazul doamnelor, tuns scurt cu breton. Spre sfarsitul perioadei se observa in randul coafurilor feminine o accentuare a lungimii parului si tunsori in care podoaba capilara este pusa in evidenta din nou. Foarte populare au fost in perioada precizata elasticele pentru prins parul intr-o multitudine de forme si culori, coditele purtate in lateral, tunsoarea cu breton scurt in fata si par mai lung in parti, dar si celebra bentita purtata de scolaritele sovietice, in mod obligatoriu sau de un vesnic Marian Nistor, intr-o perpetua lupta cu sistemul.

Spre sfarsitul perioadei, atunci cand in mare voga au fost cerceii cu clips si fustele foarte scurta din fibre elastice (“minijupa”), doamnele si-au asumat pentru par vopseluri din game cromatice foarte tari: rosu, portocaliu.

Da, a fost o perioada nebuna, nebuna, nebuna. Atunci ne-am nascut o mare parte dintre noi, cei care ar trebui sa fim acum in prima linie. Dar cerberii grei din pestera aceasta mai vor sa ne tina un pic la umbra. Mai stam. S-ar putea sa se intrevada la orizont curand, cateva creste colorate de cei care au vrut Metallica si n-au avut sau de cei care au vrut punk si le-a fost interzis. Si sunt multi de tot.

*articol redactat in colaborare cu Valentin Niculescu*

Fara a fi diagnosticat ca piroman, imi vine sa dau foc. Asa, la oameni ipocriti, la inchipuiti, la mincinosi. Focul ar incepe de la nume vechi de peste 30 ani: BERD, FMI, STRABAG, Schlumberger, etc., care au venit in tara noastra si au cerut “pamant si apa”. Si, contrar versurilor, noi am dat. Si daca tot e Ziua Unirii, as unii toate aceste focuri nationale, europene, mondiale, intr-unul singur care sa arda totul in calea sa, pana la os, pana la curatare. Cu tot cu vestmintele inchipuite ale fiecaruia.

Important este sa ai o bricheta la tine – nu una oarecare, ci una care sa functioneze. Lasam marca Zippo si istoria sa in seama motociclistilor invederati si baietilor rai de cartier si venim mai spre centrul orasului, acolo unde Dunhill Rollagas face legea de ceva vreme. Chiar daca ar parea chic la masculin aprinderea unei tigari cu un chibrit, ramane un gest superior acestuia, aprinderea tigarii de catre silueta zvelta a unui Dunhill Rollagas.

Cum ne spune si numele, povestea incepe in curtea celor de la Dunhill, brand elvetian recunoscut datorita originilor sale din lumea manufacturierilor si comerciantilor de tigarete, transformat ulterior intr-unul dintre vectorii recunoscuti ai stilului si pedanteriei masculine la nivel mondial. Unde au avut de castigat datorita unei inventii aparte? La capitolul imagine. Caci apetenta pentru produsul Rollagas s-a dovedit a fi inca de la lansarea sa in 1952, fara margini. In fapt, o bricheta manufacturata in cele mai mici detalii pe teritoriu elvetian, cu aprindere pe baza de butan si care inlocuia la acel moment celebrul model Dunhill Auto-Rollalite.

In 1953, cu mare pompa, modelul a fost lansat la Paris. Cererile pentru produs s-au triplat in momentul in care importul din Elvetia a acestor produse a intrat sub incidenta legii franceze, ce restrangea prin paragrafele sale importul produselor de factura metalica in Hexagon, in incercarea de a incuraja productia locala. Pe de alta parte, lansarea modelului in Londra, in aceeasi perioada, a fost un real succes, Marea Britanie neavand restrictii de natura celor franceze – modelul putea fi gasit sub tot felul de finisaje, care mai de care mai stralucitoare, culminand cu modelele batute in pietre pretioase sau cele turnate in argint si aur. In 1972, Cartea Recordurilor consfiintea vinderea la o licitatie londoneza pentru suma de 2750 £ (in echivalent actual 26 000 £ sau 50 000 $) a celei mai scumpe brichete din lume – turnata in aur de 18 carate si impregnata cu peste 200 de diamante de mica dimensiune. In 1975, Dunhill scoate pe piata un model asemanator celui vandut la licitatie care se vinde pentru 4500 £, de aceasta data incrustat cu doar 175 diamante.

Aceste preturi de adjudecare la licitatii publice, fac din Rollagas o vedeta a vremurilor sale in materie de brichete. Si, de ce nu, una dintre primele optiuni in materie de cadouri pentru barbati. Printre cei ce primesc un astfel de model se numara: Donald Campbell, cel ce in 1964 stabileste in Australia, pe lacul Eyre, recordul de viteza al unui autovehicul; in 1967, “Colonelul” Tom Parker, managerul lui Elvis Presley, ii ofera acestuia un Rollagas batut in aur de 14 carate. Bricheta este purtata cu demnitate de catre bodygurd-ul acestuia, dat fiind ca modelull nu incapea mai niciodata in buzunarul pantalonilor “Regelui” – acestia se dovedeau mereu mult prea stramti. Ca si legenda, circula povestea unui comandor de submarin care-si pierde bricheta sa Dunhill la una dintre andocari, dar o gaseste o luna mai tarziu, la  o plimbare, sub apa, langa mal, in apropierea unui far. O aprinde si aceasta functioneaza din prima. Legende.

De la inceputurile sale modelul a ramas acelasi, cu mici modificari aduse incepand cu 1971 – capacul a fost ranforsat, permitand posesorului si miscari mai energice asupra acestuia; in 2006, butonul de reglare a intensitatii gazului a fost plasat in partea inferioara a brichetei, pentru ca acesta sa nu se mai agate de partea interioara a buzunarelor, iar rezervorul interior a fost separat de peretii brichetei prin crearea unui perete despartitor, pentru ca eventualele reparatii la acest nivel sa fie facile.

Ca si in cazul varului mai mare, musculosul Zippo, Dunhill Rollagas are caracteristicile sale, pe care cunoscatorii in domeniu le apreciaza inca de la aparitia sa: declansatorul cilindric, cu striatii punctiforme, plasat in lateralul brichetei si zgomotul specific: un “clanck!” ascutit, intr-o tonalitate mai inalta decat acelasi zgomot produs de deschiderea unei brichete Zippo.

Mi-as dori sa vad si la noi acest exemplar. Macar pentru cine merita. Nu uita: cu o mica bricheta functionala si pretioasa, poti oricand sa dai foc. Si de la foc incep toate revolutiile.

*fotografii realizate de Valentin Niculescu*

Pentru ca acolo sus, datorita miscarilor din strada, lenjeria intima a baietilor de la conducere este din ce in ce mai plina de c…….. Sa-mi fie scuzat limbajul, dar multi au inceput deja sa faca pe ei. Si in cazul acesta vor avea sigur nevoie de lenjerie intima de calitate.

Apropo de calitate si diversitate in aceasta lume vasta a lenjeriei intime: exista adeptii lenjeriei intime albe, asa cum, in egala masura exista adepti ai lenjeriei intime negre. Personal, prefer negri sau bleumarin. Din multe ratiuni, pe care mi-ar fi prea greu verbal sa le detaliez aici. Daca vei arunca o privire imprejur, vei constata ca rapoartele in domeniu au subliniat o scadere a vanzarilor de lenjerie intima barbateasca alba cu peste 50%, incepand cu 2006. Cred si eu – “albul ramane alb” e doar o alta minciuna sfruntata. Mai ales in domeniul lenjeriei.

La inceput sub forma de surogat, iar mai apoi ca produs de sine statator, a aparut in piata perechea de boxeri cu imprimeu. La inceput timid, cu motive geometrice sau dungi, iar mai apoi cu motive florale, animal print sau jocuri de culori fanteziste, modelul a inceput din 2009 sa capteze atentia publicului. Astazi s-a ajuns la o diversitate impresionanata. Ca dovada vizuala il poti zari pe Adrian Nour, un mare tanar actor, in “Necuvintele” lui Dan Puric, la Teatrul de pe Lipscani, etaland cu nonsalanta o pereche de boxeri trasi pe deasupra pantalonilor, evident parodiind un Superman ce salveaza civilizatia. Ca sa observi cu ochii tai ce inseamna diversitate in domeniu, poti face o vizita la InternationalJock.com, un site dedicat lenjeriei masculine.

Apropo de actori, sa stii ca au avut ei dintotdeauna ceva special. Ca de aceea sunt actori iar nu corporatisti ratati si alienati, In a sa scriere din 2011, “Cary Grant: A celebration of Style”, autorul Richard Torregrossa ne vorbeste despre un Cary Grant ce nu agrea bumbacul ca materie prima a lenjeriei sale, ci purta cu nonsalanta perechi de boxeri mulati din lycra pentru uz feminin, asa cum este confirmat si de un interviu pe care il acorda in 1960 revistei Esquire. Argumentele sale? “Sunt extrem de practici, ii spal seara si se usuca pana dimineata, imi tin “bijuteriile” in buna stare, sunt extrem de usori si imi dau o stare placuta de racoare pe toata perioada purtarii lor”. Nu trebuie sa te mire ca actorul isi spala lenjeria intima si tinea la gramajul acestora – dat fiind calatoriile pe care le intrprindea frecvent, era recunoscut ca unul dintre cei care stie sa-si administreze ergonomic foarte bine bagajul de mana sau cel de calatorie. Deasemenea, toti angajatii hotelurilor in care actorul isi petrecea noptile stiau despre Cary Grant ca isi spala singur lenjeria seara, pe care o poarta in conditii sanatoase a doua zi.

In conditiile in care, asa cum spuneam intr-una dintre postarile anterioare, bumbacul este pe cale de disparitie, varianta propusa de Cary Grant va parea una de actualitate in viitorul apropiat. Mai este pana acolo. Sfatul meu? Schimba-ti lenjeria in fiecare zi. Pana diseara s-ar putea sa fii batut de jandarmi. Si nu vrei ca nenea doctoru’ sa vada cand iti panseaza piciorul rupt si fata umflata de pumni ca ai pe tine lenjeria de acum trei zile.

Ceea ce constat imprejur, la capitolul sacouri barbatesti este, in mare: “prea lung”, “prea scurt”, “prea larg”, prea….”. Nu prea vad sacouri care “sa cada” pe corpul barbatilor. Asta, probabil, dintr-un conservatorism mostenit, in care imaginea bunicului sau a tatalui cu un sacou cu doua numere mai mari, “ca sa ajunga si la anul, poate ma ingras”, va dainui si peste vremuri.

Ca sa scapam de racilele trecutului, avem nevoie de un manechin in forma unei statui antice pe care astazi vom face laborator. Se ia o statuie clasica, cu proportii corecte si se observa atent linia taliei, a umerilor si lungimea bratelor. In functie de aceste trei elemente va trebui sa introducem in eprubeta urmatoarele substante in masura lor corecta.

Talia. In principiu, talia sacoului este subliniata de catre nasturele care se inchide: pentru sacoul cu trei nasturi, inchiderea este data de catre nasturele central, la sacoul cu doi nasturi, inchiderea o da nasturele de sus. Plasarea acestora in verticala sacoului este un element vital. Ca sa stii unde se plaseaza nasturele specificat, ai nevoie de o informatie importanta: unde este situata talia? Zona este plasata la o palma deasupra ombilicului. Da, acolo este zona in care ar trebui sa se intalneasca cele doua parti ale sacoului tau. Cu cat inchiderea nasturelui se face mai sus, cu atat linia sacoului, dupa inchidere, va ramane una mai lunga si mai puternica.

Daca vei incerca un sacou de pe rafturile retailer-ilor in domeniu, vei constata ca modelele actuale au acest nasture, de sus, cusut inalt, chiar aproape de nivelul sternului. Daca esti un perosnaj anti-sportiv, cu putine spre foarte putine kilograme, longilin, foarte smead, esti clientul perfect pentru astfel de modele: umerii tai ingusti vor fi supliniti de talia inalta a sacoului ce iti va da volum. Pentru cei mai bine claditi sau corpolenti dintre noi, modelul de sacou cu talie inalta nu ne avantajeaza. Dimpotriva, va trebui sa ramanem in continuare la inchiderea o idee mai jos, spre a sublinia “V”-ul amplu format de revere spre a castiga in verticala. Asta nu inseamna ca un tip corpolent isi va inchide sacoul in varful protuberantei frontale, ci, mai degraba, deasupra ei

Lungimea. Regula generala in materie spune ca partea din spate a sacoului ar trebui sa acopere cu succes zona feselor. In mod exceptional, lungimea poate fi o idee mai mare, dar in acest caz trebuie sa fii atent sa nu lasi picioarele sa para mai scurte. Lungimea sacoului o mai poti verifica si prin prinderea partii inferioare a acestuia cu sectiunea dintre ultimele doua falange ale degetelor, flexate in sus: partea de jos a sacoului ar trebui sa se opreasca in zona flexiei precizate.

Daca tii neaparat sa-ti alungesti imaginea cu un sacou de o lungime mai mare, acesta ar trebui sa se apropie mai mult de corp, cu cat este mai lung. Spune-i asta croitorului tau. In plus, roaga-l pe acesta sa-ti deschida, printr-o noua decupatura in zona frontala a poalelor sacoului, “V”-ul format de flancurile inferioare ale acestuia. Concavitatea accentuata, pusa cap la cap cu zona de cambrare exterioara din zona taliei va puncta castigator forma de clepsidra. Sigur vei scapa astfel de cel putin 5 kg. Macar vizual.

Umerii. Ca si celelalte linii si zone de imbinare ale sacoului, umerii sacoului, ca forma, sunt influentati de stiluri si trenduri. In principiu, umerii sacoului ar trebui sa urmeze in mod natural linia umerilor tai. Niste umerii prea stramti sau prea largi ar putea darama intr-o secunda intreaga linie eleganta a unui sacou.

Umerii sacoului, in cazul unui sacou cu umeri cu intaritura, ar trebui sa ii simti undeva la 30-50 mm de umarul tau. Cu cat materialul din care este cusut sacoul este mai moale (ca in cazul sacourilor nestructurate), cu atat materialul ar trebui sa fie simtit de purtator si mai aproape de umar, fara a exagera – imbracamintea barbateasca are nevoie de zone de volum. Sacoul nu ar trebui confundat cu un tricou, asa cum o serie larga de trendinezi locali sau de aiurea propovaduiesc vizual. Barbatii poarta sacouri pe masura lor, femeile le poarta stranse pe corp.

Sacourile cu intaritura la umeri (“padded shoulder”) si-au facut veacul in anii ’30-’40, cu un reviriment puternic in anii ’70-’80, facandu-i pe purtatorii lor sa para “mari si tari”. Astazi linia umarului sacoului este una mult mai naturala, mai aproape de corp. Care ar fi primul semn ca umarul nu sta asa cum trebuie?  Incretiturile din zona spatelui si a manecii care sta sa se rupa sau materialul sta mult sub linia umarului.

Un umar intarit al unui sacou business te va pune intr-o lumina favorabila, puternica, te va scoate in evidenta – bun de folosit in mediul de afaceri, negocieri, tranzactii, semnari contracte. Pe de alta parte, un umar “moale” al unui sacou nestructurat va sublinia relaxarea, detasarea purtatorului si duce cu gandul la activitatile din afara biroului.

Acestea sunt trei puncte la care este bine sa fii atent in momentul in care imbraci un sacou, trei puncte pe care cred ca le-ai ignorat pana astazi. Nu de alta, dar chiar vreau sa arati bine in fiecare zi!

Anii 70? Anii in care apar in State cinematografele in aer liber (“drive-in cinema”).  La noi, primul apare in Baneasa in 2010 prin bunavointa lui Popoviciu. In aceeasi tara de peste Ocean in anii ’70 un cetatean castiga o medie de 7400 $ pe an.  Cam atat i se ofera si unui nou angajat in marile companii multinationale din Romania in 2012. In conditiile in care omologul sau din Elvetia sau Austria castiga de cel putin trei ori mai mult. Dar nu vreau sa inflamez astazi publicul mai mult decat este deja.

Astazi vorbim de decada in care a fi bisexual era absolut chic, vremea in care apare after-shave-ul asa cum il stim noi astazi, frisbee zboara prin toate parcurile din lume, poncho e la mare putere printre doamne, pantofii cu platforma – pentru barbati sau femei – fac ravagii prin discoteci, parfumurile, bijuteriile scumpe si blanurile devin bunuri de larg consum, la fel cu tricourile cu slogan sau cele multicolore, cu imprimeurile specifice perioadei. Toate acestea sub prima privire aruncata de celebrul logo smiley face.

A fost vremea in care reclamele la tigari erau anticiparea aparitiei revistei Playboy ce avea sa se lanseze spre sfarsitul decadei, caci mai toate erau fetele ce se afisau in reclame erau semidezbracate. Vremea psihedelicului apusese, in vreme ce participantii de la Woodstock se imprastiasera care cum putuse pe la casele lor si isi traiau viata cea noua, fara plete, oprindu-se din filozofie sau visare doar pentru a-si incasa cecul lunar reprezentand salariul.

Razboiul din Vietnam ucisese orice urma de intentie naiva de a schimba lumea prin manifestari culturale de masa, dovada puterii fiind etalata prin ploaia de bombe de napalm lansata asupra inamicului. Acum lumea incepea sa se regaseasca ca imagine in idolii nou ciopliti de o masss medie in ascensiune: staruri ale muzicii pop, fotbalisti celebrii si orice taran ajuns care conducea o motocicleta mai acatarii sau un Ford Capri.

Pe batranul continent, in Marea Britanie, totul incepuse si se sfarsise cu Beatles. Se despartisera si parca un intreg val cultural disparuse odata cu ei: John se relaxa ore nesfarsite in pat, Paul se apucase de ingrijit chestii la noua ferma, George o luase din loc si incerca sa salveze soarta Bangladesh-ului iar Ringo se distra prin oras.

A fost prima perioada in care stralucirea si luxul nu mai erau doar apanajul claselor superioare. hainele bune, muzica, masinile, dulciurile si bijuteriile devenisera o marfa comuna, de gasit la fiecare colt de strada. In fapt anii ’70 au fost despre a te simti bine in fiecare zi, zi de zi. Lumea a fost in acea perioada mult prea ocupata sa faca sex, sa se imbete sau sa se drogheze, sa manance fish & chips (sortiment englezesc gen fast food, de obicei servit pe ziar – cartofi copti sau prajiti cu peste la tigaie), sa se admire in fata oglinzilor cu rachete de tenis ca si eroii lor de pe terenul de sport, pentru a fi atenti, macar o secunda, la problemele cele adevarate: razboiul rece, inceputul foametei mondiale, conflicte armate locale in care iau avant marii traficanti de arme, etc.

Cam ca la noi: fiind atenti, din ’90 incoace, la blugii “piramida” din Istanbul, la televizoare color Goldstar, la FNI, Caritas, privatizare, respectiv improprietarire, am stat cu spatele la evenimentele cele adevarate. Si ele s-au petrecut in liniste, in spatele nostru, stratificandu-se, consolidandu-se, institutionaluizandu-se. Acum, cand am intors si noi fata, in principiu, de foame, e tarziu. In fata e un sistem plin de muschi hrantii cu steroizi naturali: munca noastra.

Revenind, putem adauga ca vremurile anilor ’70 cu hainele lor stralucitoare si incarcate de blana alaturi de blugii evazati si platformele supra-dimensionate, camasi lungi, cu ciucuri sau franjuri, modele de inspiratie etnica, imprimeuri florale, impletituri din piele si bentite colorate cu o paleta cromatica  nelimitata.,  au fost cele care au generat si miscarile extremiste din Irlanda de Nord, somajul la cote foarte ridicate, ziua de lucru de trei zile, nasterea huliganilor in Marea Britanie si trenurile Inter-City. Nu la noi, in Europa civilizata. La noi, trenurile Inter City au aparut in anii ’90. C’asai in pestera: intuneric.

Fara prea multe detalii, anul 1976 aduce cu sine un ultim tremur de revolutie socialista, dar e oprit in fasa. Capitalismul triumfa atunci si de atunci incoace in forma sa cea mai pura: consumerismul.

Si cand primul glob suspendat, plin cu cioburi de sticla lipite s-a invartit pe ritmul muzicii in prima discoteca din New York, Saturday Night Fever si decorul de gen au devenit noul standard, atat in ceea ce priveste aparitia publica cat si atitudinea: haine din plastic, pantofi platforma, bluze mulate, camasi cu guler supradimensionat.

Anii ’70 pentru moda barbateasca au insemnat anii perucilor colorate si foarte bogate. Moda disco a insemnat de fapt o evadare a barbatului din costumul de pana atunci si alegerea unor costumatii stridente. Ochelarii mari si rotunzi, negri intotdeauna si purtati in orice incapere erau la moda. Tot atunci au aparut si pantalonii in clopot, mulati, dar scurti, pana la pantof. Culorile deschise si tipatoare, precum si hainele stramte, dar deloc decoltate au fost principalele directii ale modei barbatilor disco.

Apare stilul afro, purtat masiv de afroamericani, dar si de alte etnii cu parul foarte cret, care pieptanat ajungea in aceasta aura perfecta care inconjoara capul. Popularizat de Jimi Hendrix. Un alt stil ca alternativa la afro, era stilul “bob de porumb”, care presupunea impletirea parului parul strans pe langa cap in randuri pana la spate, unde se strangea in codite stranse si ele.

De la Kluchers si Curly-Wurly si pana la Sex Pistols si celebrul Anarchy in the UK celebru articol din Glitter, stralucire si lux prima data pentru popor si miscarea Disco – tot atatea argumente sa doresti sa se inventeze masina timpului sa zbori naibii de aici intr-o lume mai buna. Dar mai ramanem o vreme. Poate reusim sa facem curat.

*articol redactat in colaborare cu Valentin Niculescu*

Ca sa construiesti baricade, sa poti fugi de jandarmi, sa te aperi de ploaia de pietre cazand sau sa te feresti de frigul indurat in orele de asteptare pana la caderea presedintelui, ai nevoie de bocanci buni. Unii care sa nu fie nici prea grei, nici prea usori, inalti cat sa acopere glezna in fata bulanului care sfichiuie amenintator spre tine si cu o talpa destul de inalta incat sa te fereasca de eventuale intemperii si substante aruncate pe jos. Izolare maxima, rezistenta maxima: bocancul revolutionarului.

Arata ca cel din imaginea din titlu. I s-a zis, la origini irish setter, datorita originilor inventatorului sau despre care vom vorbi mai jos. Il vei recunoaste repede dupa talpa din neopren (mai nou), initial din cauciuc deschis la culoare. Deasupra acesteia, un alt semn distinctiv al bocancului: pielea rosiatica, cum ar spune specialistii un russet-reddish leather (un rosiatic ce aduce aminte de rasa de caine cu acelasi nume). Deasupra acestuia, in zona inchiderii superioare a taieturii pielii, un manson bleumarin din piele. Asta, asa, ca se se asorteze cu orice pereche de blugi.

Tata a implinit 80 ani in toamna. N-a prins si n-a luat la cunostinta, in mod evident, de acest model, in cei peste 60 ani de socialism stiintific. I-am dus unii sub forma unui cadou de Craciun. Imi da telefon o data pe saptamana sa-mi spuna cat de bine se simte in ei, ca n-a mai avut asa bocanci. Asa o fi. Il cred. Are mai mereu pareri pertinente si argumentate.

Cand au fost desenati pentru prima data si lansati in productie au avut ca scop incaltarea minerilor, cioplitorilor si taietorilor de lemne, ai muncitorilor necalificati din zonele friguroase ale Statelor Unite, ai operatorilor de pe motoare grele si ai soferilor de cursa lunga. Deci, pentru clasele de jos, la inceput de mare era industriala: anii ’20.

In original au fost denumiti Red Wing, dupa numele sefului de trib indian ce a dat numele sau oraselului de numai 16000 de locuitori, de pe malul raului Mississippi, orasel in care Charles Beckman incepe in 1905 productia acestui model de bocanc. Orientarea privind studiul de fezabilitate initial nu a fost una gresita, dat fiind ca zona abunda in acele vremuri de paduri nesfarsite, ferme agricole si exploatari miniere. A se lua in considerare ca in Minenesota temperaturile ajung in perioada iernii pana la -30°C, temperatura tocmai propice pentru purtat astfel de bocanci.

Primul model lansat a fost in 1919 si a fost denumit Brown Chief, model destinat in special, fermierilor. Compania a furnizat, conform inregistrarilor contabile, armatei americane, pe tot parcursul primei conflagratii mondiale modelul intitulat “nr. 16″. Traditia a dainuit si pe parcursul celui de-al doilea razboi mondial, atunci cand compania a aprovizionat armata americana cu nu mai putin de 239 modele, in varii forme si dimensiuni. Asta da sustinere.

Dupa razboi, modelul a revenit in forta si a intrat in viata civila prin intermediul noilor tinute adoptate de cei tineri: blugi, jacheta din denim sau piele. In acest context, bocancii de gen nu puteau lipsi. Ba, la inceputul anilor ’80, era cat pe-aci sa devina un model de referinta intre marile si consacratele modele de incaltari – cei care au ales modelul pe care Harrison Ford trebuia sa-l poarte in seria Indiana Jones era unul de acest gen. In ultimele momente, Ford s-a hotarat pentru o pereche de la Alden, model ce ii era foarte familiar dat fiind meseria initiala a venerabilului actor: tamplaria. Celebritatea a venit pe marele ecran odata cu purtarea lor de catre Jack Nicholson in clasicul  Zbor deasupra unui cuib de cuci, in regia lui Milos Forman (1975).

Astazi ii gasesti pe scena marilor prezentari de moda, alaturi de tinute la moda, intru consacrare pentru urmatoarele sase luni. Nu mai sunt demult modelele originale din piele rugoasa de vitel, cu talpa groasa din cauciuc, cu sireturi din piele. Ele vin via China, Taiwan sau Bangladesh. Si ce poate sa stie un baiat cu ochii oblici, decat sa execute o comanda? E bine si asa.

Ce nu este bine este ce se intampla. In fapt, nu e nici bine nici rau – e doar asa cum e. Ce nu inteleg insa toti oamenii de bine care incearca sa dea un bocanc in gura sistemului: sistemul are retard, dovedit prin insasi reprezentantii sai, care nu fac altceva decat sa dea cu mult fum, cu “specialisti si tehnocrati”. Uita-te mai atent! Totul este in spate, mult in spate: politicienii din fata sunt marionete pentru o sleahta de baieti eterni, de dinainte de ’89, care stau in spate si trag sforile. In plus, retardul ce-i caracterizeaza nu ii face nici o secunda capabili “sa atraga fonduri europene”, “sa rezolve probleme economice”. Ajutorul vine din toate cladirile de sticla (“de birouri”) care te inconjoara: banci, corporatii, companii multinationale si transfrontaliere. Trebuie doar sa ridici privirea – acolo, sus, sunt “specialistii in finante”, “consultantii financiari”, “bancherii”, “auditorii” – capuse sangerii si cocosate care formeaza placa turnanta a scoaterii banilor din Romania. Totul ascuns sub proceduri stufoase si cretine in fapt, de neinteles pentru purtatoriii de bocanci de rand. La urma, dupa ce ii executi in piata publica pe cei care te-au suparat, zdrobeste cu calcaiul, intr-un gest firesc si larvele corporatiste care sug din trupul tarii!