egilcescu

DARURI DE CRACIUN

2011-12-16T08:55:00.001+02:00

Poarta deschisa de un minunat discipol si casa toata pregatita anume pentru marea sarbatoare, ca sa poata patrunde usor, sa guste, din frumusetea tinereasca si copilareasca, si cea care a insemnat lectie si model de urmat. Pentru ca acolo, exista miscare, gustare si ceva ce o lega de amintiri, o captiva cu povestile adevarate, cu lectiile de viata, cu ghiozdanul de gradinita plin cu jocuri si cantece, cu bradul impodobit, mult mai devreme decat era in vremurile copilariei ei. A fost mama si bunica pentru trei zile, caci nu puteau porni pe drumul colindelor si nici in bucataria traditionala, fara s-o aiba ca deschizatoare de traditii si bucurii, de aprindere a candelei, caci pana la urma e declansare a luminii de omul matur, poate ca si intelept, caruia i s-a oferit sansa de a fi iar copil, dar un copil rasplatit din plin cu atentii si cu jucariile de care a dus lipsa in vremurile ei. Si ce bucurie pe fiinta cea blanda, dar nedumerita de atata rasfat, minunandu-se de bunastarea din casa, de lectiile ei care au prins rod bogat, pentru darul cel mai frumos, minunea minunilor, Brody. Si lumina din suflet a inceput sa se reverse in toata incaperea, reflexia ei sa prinda contur, sa apara alte ganduri, fara de care nu exista sarbatoare: gandul la mama si gandul la tata, gandul la cozonacul de acasa. Si ca dorul sa treaca usor, am incropit ceva romanesc, cu mirosul specific, si pentru o vreme, ne-am simtit acasa, atingand in gand mainile harnice ale mamei, sarutandu-le si rostind printre lacrimi: Multumesc, mama! Iar ea, invatatoarea de ieri, coplesita de prea multa iubire, obosita de drumul lung al vremii, dar fericita pentru darul neasteptat, nu putea decat sa-i sopteasca, stapanindu-si emotiile: Multumesc, Rodica! Darul tau se vrea pastrat, pentru vecie, in locul cel mai de prêt, inima mea.

SENATUL EVZ: Când timpul nu mai are răbdare - Opinii EVZ EVZ.ro

2011-12-16T05:54:00.000+02:00

SENATUL EVZ: Când timpul nu mai are răbdare - Opinii EVZ EVZ.ro

SENATUL EVZ: Blestemul lui Geoană - Opinii EVZ EVZ.ro

2011-11-25T11:00:00.000+02:00

SENATUL EVZ: Blestemul lui Geoană - Opinii EVZ EVZ.ro

Sorina: PSD. De la "aveți grijă pe mâna cui dați partidul" la "influența nefastă și pulpana unui om care nu se poate transforma"

2011-11-25T10:37:00.000+02:00

Sorina: PSD. De la "aveți grijă pe mâna cui dați partidul" la "influența nefastă și pulpana unui om care nu se poate transforma"

CADAVRE

2011-11-10T18:36:00.001+02:00

Ce minunat tablou ofera vizitatorilor osteniti, cu oameni mediocri, ingrasati din tradari, hraniti din creierele altora, ingrate fata de victimele lor, pe care le batjocoresc dupa ce le-au facut sa sufere, adapostiti dupa legi ticluite, cu buna-stiinta, special pentru ei. Dar cand zaresc coltii inca periculosi ca sa muste si aud un glas inca hotarat, trezit din amorteala, nu mai stiu daca trebuie sa-i mai azvarle inca un oscior pentru a-i prelungi agonia, si a-l face sa creada ca mai are sanse, doar pana or trece puntea ca sa-l poata scapa din mana, si de data aceasta tot cu buna-stiinta. Tare ma tem ca nu cumva tot ce este inca viu sa ajunga cadavru, cat mai rapid, rarind randurile acestei pleiade de parveniti politic, intr-o tara din ce in ce mai mica ca sa poata satisfaca lacomia unora.

Ca-n junglă

2011-10-09T17:32:00.001+03:00

Aceasta este poate cea mai la îndemână comparaţie pentru sistemul sanitar din întreaga ţară. Peste acesta şi-a pus acum amprenta neglijenţa şi, mai ales, lipsa de supraveghere permanentă din spitale. Câtă nepăsare şi delăsare în îndeplinirea unor atribuţii de serviciu! Câtă lipsă de atenţie şi dezinteres pentru omul suferind! Câtă batjocură şi umilinţă poate să îndure acesta, când trebuie să stea cu mâna întinsă şi să-şi negocieze alinarea suferinţei şi vindecarea! Şi aşa ne dispar speranţele şi copiii nou-născuţi! Medicul de familie şi-a transformat biroul într-o tarabă plină de atenţii, puse la vedere şi cu îndemnul că mai e loc... Cel ce te asistă la naştere o face pe bani frumoşi... Totul are preţ în spital. O injecţie, o clismă, un halat... Şi, ca peste tot, există şi excepţii. Medici care îşi fac datoria cu pasiune, care te tratează fără să ceară nimic în schimb. Am întâlnit asemenea medici în Târgu-Jiu. Mă gândesc să deschid o pagină specială, destinată acestora, să le rostesc numele, să rămână înscrise cu litere de suflet în cartea mea. Până atunci rămân cu imaginea celei care a refuzat să-mi acorde asistenţă la naşterea fetiţei mele, surprinsă de chinurile „facerii” la Târgu-Jiu, pentru că nu am mai avut vreme ca să mă „tocmesc” cu ea. Surprinsă şi impresionată, în acelaşi timp, de gestul neortodox, o tânără asistentă mi-a întins o mână, fără să mă fi ştiut, fără să fi cerut ceva. Şi, iată, a venit vremea când, tot fără să ştie cine sunt, am bătut la poarta ei, după 42 ani, am îmbrăţişat-o şi i-am mulţumit. Numele ei este Ileana Cârstea. Este omul simplu, care nici măcar nu realiza că cineva o pomenea adesea şi o căuta. Poartă, cu mândrie, aceleaşi straie, ca pe vremuri, ale bunătăţii şi ale modestiei, dar şi pe cele ale bătrâneţii. Din când în când, poarta ei se deschide şi îşi fac loc să intre copii maturi, mame fericite, dar şi unele îndurerate, ca cea de care şi-a amintit, odată cu amintirile mele, şi care vin să-i mulţumească acestei femei simple, dar atât de generoasă. Şi pentru această generoasă, copiii pe care i-a moşit sunt familia ei şi fac parte din viaţa ei. Iar fiica mea, a fost printre cei favorizaţi de soartă şi de când s-a născut, a fost însoţită de sufletul ei generos, care-i călăuzeşte mereu drumul.

Pentru cine a venit salvarea

2011-09-17T00:01:00.001+03:00

Întrebări, surprinderi, tăceri…

Unii, cu teama de a spune ce au văzut, alţii, supăraţi că nici măcar nu au văzut… Până la urmă, s-a aflat; că din ce au văzut unii, din ce au derulat alţii, din aduceri aminte, din bănuieli şi înnodări, puse toate laolaltă, că erau multe de pus, că s-au adunat în timp şi abia acum, omul realizează că ceva a fost mai demult, doar că nu erau siguri…

Da. A venit salvarea, dar a venit şi poliţia, că cel care trebuia dus la spital era greu de convins; era agitat şi avea de ce. Oamenii nu suportă despărţirile prea uşor. Şi când i-a venit nevasta acasă să-şi ia catrafusele, spunându-i că s-a terminat, atunci, a simţit că şi cu el s-a terminat şi de aici a pornit zbuciumul, confuzia… A început să aibă viziuni, să simtă pericolul, şi-a pus în alertă familia, iar el s-a cerut internat, că numai aşa putea să scape nevătămat… Totul a venit din senin, după o beţie cu prietenii de pahar, când a devenit de nerecunoscut, dezorientat, desfigurat, cu o privire stranie… Se credea omul trimis pe pământ ca să-i pună în gardă pe toţi… Că şocul a fost prea mare, neaşteptat şi greu i-a fost să stea nepăsător.

Dar aplaudacii nu ştiau adevărul. Ei se lamentau şi l-au încadrat în rândul nebunilor, fără vreun remediu, uitând că fiecare din noi purtăm, mai mult sau mai puţin, din sămânţa nebuniei. Şi stau şi mă întreb dacă avem vreo vină… Poate că cea mai mare vină este a noastră. Am tăcut când am văzut micile escapade, micile răutăţi, micile incidente… Am tăcut de fiecare dată, i-am luat apărarea, neştiind că sămânţa încolţise, începuse să facă ravagii în corpul lui. Şi numai ea îl mâna spre distrugere, spre lovire, atacare - devenise puternic… Şi semne au fost multe, dar le-am ascuns pe unele, din teama de a nu fi noi cei care răneam; pe altele le-am ignorat… A greşit mama care i-a luat mereu apărarea, l-a cocoloşit, l-a sprijinit în a-i umple cămările cu vinuri alese, tării… Multă, prea multă băutură şi zi de zi… A devenit dependent de alcool şi tot alcoolul îl distrugea, încet-încet, şi i-a declanşat starea de boală. De aici şi până la separarea de noi, într-o altă lume a lui, pe care nu o vom cunoaşte vreodată, este atât de puţin… Iar noi vom rămâne cu gustul amar că cineva apropiat s-a rătăcit, fără să fi putut interveni la timp, tot cineva apropiat lui.

Aparenţe înşelătoare

2011-09-13T11:55:00.001+03:00

Un om retras, la prima vedere. Aşa l-am cunoscut şi greu mi-a fost să-i smulg câteva cuvinte, chiar şi cele de salut. Era atât de nedotat social, că mă întrebam la ce şcoli a fost, ce profesori a avut, ce părinţi, ce bunici… Să fie ceva nativ? Poate că da, pentru că şi tatăl lui era ciudat. A şi murit de tânăr. Să fie acesta motivul însingurării? Mulţi au trecut prin această traumă; că nu este uşor să-ţi pierzi tatăl, atunci când ai mai mare nevoie de el. De atunci ar fi început războiul nevăzut cu lumea, pentru că el se simţea neîmplinit, că cealaltă jumătate, care îi asigura echilibrul, s-a pierdut prea devreme, că a rămas într-un picior şi şchiopăta printre oameni, cu capul plecat, cufundat în gânduri şi tristeţe nemăsurată… Aşa se plimba prin ţinuturile noastre, absent şi fără rost… A rămas cu mama şi amândoi au supravieţuit. Dar mama a făcut tot ce i-a stat în puterile ei ca să-l pornească pe drumul cel bun, să meargă la şcoală, să înveţe bine, să fie cuminte… Şi greu le-a fost, că nevoile erau multe şi bani erau puţini, dar mâinile harnice ale mamei au făcut să suporte mai uşor viaţa care se arăta tot mai greu de dus. De cum a terminat liceul, mama l-a dus la muncă, să contribuie şi el cu ceva la bugetul casei. A făcut o facultate, s-a căsătorit, are o fetiţă, într-un cuvânt, s-a realizat. Dar ceva îl rodea, avea impresia că toţi cei din jur nu sunt pe măsura lui, că unii au prea mult, alţii prea puţin şi a intrat în el veninul, a început să iscodească, să reclame pe toată lumea, să se transforme în omul justiţiar… Am citit câteva fragmente din reclamaţiile lui şi mi-am dat seama că ele sunt otrăvite de ură, sunt urmare a unei mânii fără seamăn… Te-ai fi aşteptat că la vârsta lui să fie maturizat, să fie exemplu pentru copila lui, să fie reazem pentru mama pensionară… Mintea lui a luat-o razna şi a lunecat spre groapa de gunoi a limbajului, acolo, unde mai are puţin şi se poate scufunda şi el, poate că atunci când îşi iroseşte ultimele furii împotriva celorlalţi, dacă nu va exista cineva care să-l trezească la realitate şi să-şi canalizeze toate eforturile în oblojirea rănilor sufleteşti. Să coboare pe pământ, în lumea reală, aşa cum este ea, cu bune şi mai puţin bune, să înceteze să mai fie o enigmă… Să fie omul politicos, despovărat de mania intrigilor şi a iscodirii, omul care să-i accepte şi pe cei mirosind a parfum scump şi pe cei cu miros de alcool şi fum de ţigară… Că toţi avem locul nostru pe pământ şi până să mirosim la fel, e cale lungă… Să fie acela mirosul de ţărână… Iar în ce-l priveşte, trebuie să fim cât mai aproape de el, să-l ademenim, cât se poate, spre o altă cărare mai sigură, pentru că merită să fie ajutat, nu izolat, fie de cei pe care îi consideră duşmanii lui, fie de prieteni, părinţi şi duhovnic…

Porumbei în zbor

2011-09-04T18:55:00.000+03:00

O nuntă care putea fi specială, de suflet, care să rămână în mintea mirilor şi a celor ce au făcut parte din alai… Erau prieteni şi rude… Au venit cu mare bucurie la acest eveniment unic în viaţa celor doi tineri, acolo, în lăcaşul sfânt, ca să asiste la cununia lor. Dar totul a fost ca un duş rece în plină vară, când cei doi popi au transformat slujba într-o fugă, alergându-i pe miri prin rânduielile cununiei, citind şi rostind, pe rând, din Sfânta Evanghelie, fără să se înţeleagă ceva din semnificaţia vorbelor şi a momentului…

Au urcat scările bisericii, pe un covor roşu aprins, ca pentru staruri, doi miri tineri, atât de timizi şi emoţionaţi, care nici n-au apucat să se dezmeticească din abureala cu care i-au învăluit şi graba la care au fost supuşi… Totul era atât de obişnuit, atât de comercial şi nimic spiritual… Doar corul a mai dat puţină strălucire fericitului eveniment. Nimic de suflet, nimic pentru părinţii spirituali, pentru părinţi şi bunici… Ba da. Ar fi ceva ce mi-a plăcut. Cutia cu porumbei albi. Mirii le-a dat drumul, la ieşirea din biserică… Erau atât de frumoşi şi strălucitori când s-au înălţat către soare. Ei sunt simbolul dragostei şi a loialităţii. Fie ca şi căsnicia lor să fie asemenea acestor păsări minunate, pură şi să dăinuiască în timp.

Omul de la poştă

2011-08-31T21:35:00.000+03:00

„A murit un coleg! Vii cu mine la cimitir?”

Erau vorbele Doinei. Trebuia să meargă ca să aprindă o lumânare. Aşa e obiceiul pe aici şi peste tot. Vin prieteni şi rude, colegi de serviciu, vin toţi la căpătâiul mortului şi aprind lumânări. Dar drumul până acolo e greu de unul singur. Nu ştiu de ce? Poate că în doi, în trei este mai uşor de suportat şi poate că Moartea, dacă ar sta la poartă, şi fiind singur, ar putea mai uşor să te ia. Pentru mine era un necunoscut. Lucrase la poştă. Era trecut de jumătatea vieţii şi încă mai avea drum lung pe acest pământ. Dar boala este necruţătoare şi vine atunci când nu te aştepţi. Te ia pe nepregătite. Aşa s-a întâmplat cu omul de la poştă. I-a căzut lingura din mână, stând la masă. Aia i-a fost. Nu a suferit. L-a luat repede şi uşor. Tic-tacul vieţii s-a oprit brusc. Mai greu pentru cei rămaşi. L-au dus la capela cimitirului. Acolo s-au adunat colegii… Eram şi eu printre ei. Oamenii de la poştă, care povestesc în şoaptă, se întreabă: cum şi de ce… Lumânările ard încet. Unii rămân în capelă pe bănci, iar cei mai mulţi ies afară, la aer. Poate că le era greu şi mult prea grea şi apăsătoare era durerea… Alţii merg pe la mormintele rudelor, se plimbă pe aleile din cimitir, căutând prieteni de demult… Se simte o uşurare în rândul tuturor că nu sunt printre cei îngropaţi în pământ. Mă uitam şi eu la mormintele din jur care erau împodobite cu flori. Poate că dis-de-dimineaţă, crizantemele erau proaspete, dar după o zi însorită, şi-au pierdut din frumuseţe. Cei de la poştă povestesc despre colegul lor, despre atâtea amintiri care vor fi îngropate odată cu el, de prilejul nefericit care i-a adunat laolaltă, când pot să afle cine a mai murit, cine s-a însurat, cine s-a pricopsit… Se simţea în aer izul de durere şi tristeţe...

Am plecat spre casă, mulţumite că ne-am îndeplinit îndatoririle creştineşti. Simţim o uşurare în suflet, dar până când? Poate că, până când, ne vom îndrepta şi noi spre aceeaşi poartă de ieşire, unde ne vor aştepta: Maria, Gheorghe, Iordache… şi Omul de la poştă.

Moş Crăciun vine şi vara

2011-08-24T17:11:00.001+03:00

E pe drumul cel bun. A preluat, din mers, tot ce au lăsat mama şi mătuşa ei, cu legăturile de rudenie, pe care le-au întreţinut atât de frumos, mai ales Gabi. Şi ori de câte ori trecea pe la moşia de la Moşteni, se oprea mai întâi la Târgu-Jiu – fiind singurii rămaşi în viaţă, din neamul berleştilor. A revenit şi acum, în plină vară. Locurile dragi, pe care le-a cunoscut odinioară, i s-au părut schimbate, dar primitoare. Îi cuprindeam zâmbetul plăcut şi, pe nerăsuflate, deşertam tolba cu poveşti. Şi interesul creştea faţă de întâmplările de ieri şi de azi, faţă de bucurii şi prea multe tristeţi, faţă de cei vii şi cei morţi. Că despre ei vorbeam şi îi pomeneam mereu pe toţi, cu cele bune, lăsate de ei pe pământ. Că e bine să-i pomeneşti, fiind mai uşor dorul de suportat. Am stat în cuhnie şi am povestit. A venit încărcată. Eram ca un copil care aştepta acadeaua sau portocala… Şi mi le arăta pe rând şi mă întreba daca îmi plac, ca să le port, că au fost ale mamei şi al Artemisei… „Îţi place şalul?” „E pentru tine.” Are darul vorbirii şi mă fascina. Acum, este mare moşieriţă. Stăpâneşte tot ce au lăsat bunicii, tot ce au păstrat părinţii. Nimic nu s-a înstrăinat. Poate că atât cât trebuia, ca cineva să ţină rostul, să îngrijească gospodăria. Târziu, în noapte, obosite de vorbă, adormeam. Dimineţile erau ca pe vremea strămoşilor. Tot ce era mai bun prin casă era pus la bătaie. Ne răsfăţam cu tot ce ne dăruia grădina: cu roşii şi castraveţi, cu prăjitură cu vişine… Am cutreierat grădina - ce a mai rămas din ea… Am vorbit cu muncitorii care lucrau de zor la casa vecinului, baricadat între ziduri înalte; am vorbit despre multe, despre cum o duce… Are prea multe pe cap. Este femeie, dar şi bărbat în casă. De când cu moştenirea moşiei, e pornită pe „reforme”. Vrea să dea viaţă şi strălucire conacului, să fie urmaşul demn al gâlceştilor şi berleştilor… Are multe idei şi toate vor prinde viaţă în timp – timpul cel generos cu ea. Este visul ei, poate că cel mai frumos şi care merită orice sacrificiu… Este încă tânără şi plină de curaj. Viaţa a călit-o şi tot viaţa a învăţat-o că merită să pornească pe drumul strămoşilor, căutând, prin colbul acestuia, acele urme ale paşilor lor, în satul Moşteni – Logreşti.

Schilodit

2011-08-07T13:56:00.004+03:00

Pare imens acest om cu sufletul bun şi care se fereşte cât poate de arţag. Privirea lui este, mai tot timpul, încruntată, dar nu este rău. Poate că este supărat pentru că nu aude ciripitul păsărelelor. Că el este omul naturii şi pădurea este viaţa lui. Acolo, în mijlocul ei, cu prietenii cei mai buni, care îi ţin de cald – copacii, şi alături de vietăţile din jur, care îi înţeleg amarul. A fost în casa boierului Lenoiu de două ori. Aşa îi spuneau scrădenii, aşa îl ştia şi Bebe Murgu. Prima dată era în anul 2001, vara. Atunci, a săpat fântâna din curte şi unde a pus el mâna, izvor veşnic se făcu, şi în ziua de azi este. Au trecut zece ani de atunci. Acum a venit cu maşina cu lemne din pădurea lui Lenoiu. Are faţa bătătorită de soare şi de vântul aspru. Aşa sunt toţi de pe acolo. Şi nimeni nu mănâncă fără să muncească. Şi el, omul schilodit fizic de tatăl lui şi schilodit sufleteşte de mama lui. Primul îl loveşte puternic; un pumn, atât a trebuit să cadă peste capul firav al unui copil. A fost de-ajuns ca să rămână surd. Iar mama lui… Doamne! Mama care i-a dat viaţă. Mama care l-a întors de două ori de la cununie. E ca şi cum ai întoarce un muribund de la moarte. Ce mai rămâne din el? Un trup fără viaţă, un suflet gol. Căci a veni pe lume este un miracol şi părinţii trebuie să înţeleagă că ei sunt doar zămislitori şi atât. Îi cresc pentru alţii. Căci, la rândul lor, trebuie să aibă un suflet-pereche, cu care să împartă şi binele şi răul. Ochii mei încercau să pătrundă până în străfundul sufletului său, crezând că acolo, voi găsi tot ceea ce ascunde. Dar n-a fost să fie aşa. Am descoperit o forţă ieşită din comun, asemenea personajelor din poveste. L-am descoperit pe omul care poate muta munţii din loc şi nimeni, şi nimic nu-i pot sta stavilă. Şi acum, om în toată firea, trecut de jumătate de secol, caută, şi caută să găsească omul cu care să meargă până la capătul pământului, şi de fiecare dată se împiedică în gropile imense ale sufletului, care n-au apucat să se mai vindece.

Vis şi realitate

2011-07-23T15:52:00.004+03:00

A fost noaptea de 20 iulie, zi răcoroasă, după ploaia care a făcut ravagii în multe părţi… Au fost şi vise, poate că un vis din acelea pe care l-aş dori să nu se sfârşească, pentru că visul meu semăna cu al mamei mele şi m-a dus atât de aproape de ea, mai era puţin şi o prindeam din urmă…Visul meu ca şi al ei a fost ca o binecuvântare dată de o forţă mult prea puternică… Mă şi vedeam îmbrăcată în rochia albă de mireasă, cu care aveam să păşesc Dincolo, în drumul fără întoarcere. Şi totul în jur era învăluit într-o lumină strălucitoare, iar eu mă simţeam plutind ca un fluture, cuprinsă de o tinereţe şi o vioiciune fără margini. Trebuia să trec Dincolo în acest fel şi eram singură în drumul meu, fără prieteni, fără să-i am în preajmă pe cei dragi… A venit şi a doua noapte. O credeam liniştită şi fără coşmaruri, dar n-a fost să fie aşa. Am visat-o pe Marga. Era pregătită să mă întâmpine, dar s-a răzgândit. Dis-de-dimineaţă, am aflat de ce. S-a repezit spre oraşul în care a trăit atâta vreme, a hoinărit pe ici, pe colo şi avea să-l vadă în chinuri pe Colea. Îl ştia om vrednic, activ şi mereu în mişcare. Ţintuit la pat, cu insuportabila povară – aşa l-a găsit şi s-a hotărât că el este cel ce trebuie s-o urmeze. Ce tristă vestea şi cuprinsă de adâncă smerenie; îmi caut cuvintele cu greu şi mă gândesc la sufletul celui dispărut, fără să fi avut prilejul de a-l vizita. Că aşa e omul, amână şi amână până rămâne cu povara regretului. Ce tristeţe grea şi apăsătoare s-a lăsat pe fruntea mea, în mintea mea, în sufletul meu; în aceste momente trebuie să realizez miracolul existenţei, să mă gândesc la ceva frumos, când s-a întâmplat şi ceva rău, dar şi la povara din suflet şi regretul că nu ne-am căutat mai des. Şi iar se aşterne liniştea şi amintirile sunt multe. Ele vor fi pretutindeni, atâta timp cât voi fi. Mă rog să ajungă cât mai repede lângă Terezia, soţia lui, şi împreună să se minuneze de ce au lăsat în urmă. Iar ei, cei din urma lor, să fie mândri că au avut aşa părinţi.

Odihneşte-i, Doamne, în pace şi iartă-le păcatele.

2011-07-21

S-a hotărât să plece

2011-07-07T16:11:00.004+03:00

Îşi închipuie că în această călătorie, departe de locurile copilăriei, va găsi ceea ce nu a reuşit să găsească acasă. E vârsta când a trebuit să aleagă între palatul în care a început să se simtă ca în iad, în care toate portiţele i se închideau, înainte de a apuca să intre măcar înăuntru. Poate că într-una din încăperi s-ar fi găsit un loc şi pentru ea sau poate că ar fi dat peste cheia care s-o conducă spre propriul univers. Dar n-a fost să fie aşa şi simţea că nimic nu se mai leagă, că totul devine ostil, că până şi izvorul, care ar fi trebuit să-i potolească setea şi să-i hrănească rădăcinile firave, a secat. S-a simţit alungată, dezrădăcinată, umilită. Cu toate astea, avea energie încă şi curaj ca să iasă din starea de amorţeală în care au silit-o să trăiască. E o stare mai ceva decât cea de sclavie. Până şi acela era mai fericit decât ea. Avea un loc al lui unde să trăiască şi să muncească. A simţit că trebuie să plece, cu orice preţ, de acasă, să-şi încerce norocul în alt colţ al lumii. Se gândeşte la lecţiile de engleză pe care le poate preda… Se va găsi vreun loc al ei care o va aştepta şi care se va lăsa descoperit şi fericit de ea. Căci are resurse suficiente.
"Hotărârea am luat-o", îmi spune... "Voi pleca"...
Dar undeva, în colţul ochilor, se iviră câteva lacrimi. Erau poate ultimele, desprinse din miezul făpturii ei, care s-au prelins pe pământul trist. Căci pe acesta a cunoscut bucurii, tristeţi, iubiri… Ea, prietena fiului meu, prietena mea, va pleca şi numai ea ştie unde şi de ce.
Ne privim şi cuvintele sunt tot mai puţine. Dincolo de zâmbetul de pe chipuri, de duioşie şi încurajare, au rămas multe nespuse… Am condus-o câţiva paşi, ne-am îmbrăţişat şi fără prea multe cuvinte, am luat-o spre casă, iar ea, spre o altă casă, mai primitoare, mai demnă. Se spune că oamenii cu ochi albaştri sunt solii depărtărilor. Poate că a venit şi vremea ei, dincolo, pentru că în ţara ei,
inteligenţa şi sensibilitatea sunt virtuţi menite distrugerii, dispariţiei.
Drum mai lin şi noroc mai bun să ai, oriunde vei pleca.

Mărul din spatele zidului

2011-07-06T20:38:00.003+03:00

A rămas în spatele zidului mărul încărcat cu roade bune, roşietice. A fost o minune că a rezistat. E dincolo. Îi văd doar vârful. E bine, decât deloc. Petrec mult timp pe lângă el şi mai ales pe lângă zid. Vreau să mă obişnuiesc cu el, să-l accept ca gard de mejdină între mine şi vecinul meu. Poate că acolo e altfel. Dar în curte, odinioară însorită, azi, cufundată în umbră. Căci gardul este nefiresc de înalt. Am văzut pe la cetăţi sau pe la închisori. E greu să mă obişnuiesc cu el şi mă plimb în susul şi josul lui, dau peste câte un trandafir răzleţ şi mă gândesc la frumuseţea lor, când împodobeau grădina şi pe care îi mângâiam cu privirea în fiecare dimineaţă. Au fost.

Cine a picat, de fapt, Bac-ul

2011-07-05T18:04:00.000+03:00

Cine a picat, de fapt, Bac-ul
Da. Dureros, dar adevărat. Şi cauzele sunt multiple.
Au picat profesorii pentru iluzia falsă creată în rândul elevilor că sunt eminenţi, acordând premii, diplome şi coroniţe cu nemiluita. Pe vremuri, acestea erau doar trei şi câteva menţiuni.
Au picat părinţii pentru că şi-au abandonat proprii copii, lăsându-i pradă calculatoarelor…
Şi cel mai trist este faptul că generaţia viitoare va fi tot mai bolnavă şi tot mai săracă în modele de viaţă, demne de urmat.
Iar lecţiile, predate zi de zi la televizor, despre anturaje favorabile prostituţiei, au câştigat teren înaintea lecţiilor din clasă. Este mai profitabil pentru anumite televiziuni să facă reclamă la prostituţie decât la cultură sau educaţie. Acesta este viitorul întunecat al naţiunii, iar şcoala riscă să se transforme într-un loc de studiu pentru "micii afacerişti", care vor demola şi ultima fărâmă de încredere care ar mai exista pentru aceasta.

Nerusinata sfidare! - Ziare.ro - toate ziarele online

2011-07-01T16:29:00.000+03:00

Nerusinata sfidare! - Ziare.ro - toate ziarele online

Acasă

2011-07-01T16:06:00.000+03:00

Afaceri

2011-06-27T19:02:00.001+03:00

„Uneori am impresia că cei mai mulţi oameni pe care îi întâlnesc nu trăiesc. Parcă sunt posedaţi, mereu ocupaţi, dar nici eu nu ştiu de către cine. Umblă prin lume şi, în loc să trăiască, aşteaptă să moară. Când le-o veni ceasul.” Anatol Basarab
Adevărat grăieşti. Mi se par somnambuli, pierduţi în spaţiu, fără vlagă, dezinteresaţi. Trec pe lângă viaţă fără să o atingă, să-i simtă frumuseţea şi farmecul de fiecare zi. Sunt preocupaţi de taxe, impozite, rate, datorii. Dar ţin minte şi nunţile cu împrumut, poate că şi înmormântările vor fi tot cu împrumut, adică vii la mine, ca urmaşii mei să vină la tine.
Nunta este cel mai păgubos credit. Factura de plată îţi vine când nu te aştepţi. Pot veni câte două sau trei pe lună şi atunci eşti pierdut şi obligat să faci alt credit nerambursabil de la bunici, de la părinţi… Şi iată cum debutul căsniciei s-a transformat într-o metodă de a obţine un împrumut mascat pe termen neprecizat. Pentru mulţi tineri, nunta este singurul mod de a strânge banii necesari pentru a-şi începe viaţa pe cont propriu. “Creditul” acordat de rude şi prieteni va fi returnat de-a lungul întregii vieţi. Şi să te încumeţi la o asemenea aventură, să rişti chiar, trebuie să ai un curaj fără margini, dar şi un serviciu bun, o moştenire, ceva care să te scoată din încurcătură. Asta e nunta pe datorie, te îndatorează pe viaţă, te ţine legat de mâini şi picioare, nici să divorţezi nu poţi, poate că să faci copii, să-i botezi tot pe datorie, acoperind pe cele de la nuntă şi uite aşa o ţii până te ţin puterile… Nunta din zilele noastre a devenit o afacere, nu un ajutor pentru cei care păşesc în doi pe această insulă minunată a căsătoriei. Cel care este invitat la nuntă nu trebuie să piardă, iar proaspeţii însurăţei nu trebuie să câştige. Şi acum diferenţa. Momentul acesta special din viaţa fiecăruia, cu distracţie şi voie bună, cu prieteni şi rude laolaltă, se termină trist, iar momentul trist al despărţirii de cei dragi, cu lacrimi, se termină vesel, la pomană. Şi atunci, nunta devine o afacere tristă. Şi triste vor fi şi amintirile. Şi veselie mare fi-va la pomană. E bine şi aşa, pe invers, că prea e totul cu josu-n sus.

Vreme de iarnă în plină vară

2011-06-26T16:25:00.002+03:00

Parcă s-a rupt cerul. Nu eram pregătiţi pentru ce era mai rău. Vânt năprasnic, crengi rupte. Arşiţa a dispărut şi în locul ei şi-a făcut apariţia o vreme ca de toamnă capricioasă… S-a pornit, aşa din senin, pe neaşteptate, o vijelie ce ne-a dat fiori. Era din ce în ce mai frig. Brusc a scăzut temperatura de la 35°C la 20°C. Aşteptam ploaie, că pământul este uscat şi întărit, iar legumele au început să pălească. Şi văd că vântul nu se lasă, bate cu putere şi astăzi. A plouat în multe părţi, a dat şi piatra.

Vecinul

2011-06-24T19:31:00.002+03:00

Sorin, noul vecin, un spirit apolinic, cel care este un caracter puternic, caracter ce dincolo de el, întrezăreşti echilibrul, lumina şi curăţenia trupului şi a ţinutului său, însufleţit de armonie, măsură şi, încă odată spun şi accentuez, curăţenie. Să fie asta trăsătura dominantă a zodiei lui? Să fie el cel uns de Dumnezeu, cel trimis anume pe aceste meleaguri, care să pună, în adevăratul sens al cuvântului, în valoare pământul, dându-i o faţă nouă, reîntinerit cu pământ proaspăt, care să facă puntea dintre ieri şi azi… Că până la urmă este omul iubitor de pământ - el însuşi un semn puternic al focului, dar cu ascendent spre taur, capricorn, fecioară, semne ale pământului - care va crea un mic univers, un alt izvor ce nu s-a lăsat găsit… Pământul este cel ce-i dă putere, curaj şi temeinicie. Din spaţiul limitat, va înflori, cu voia sau fără voia cuiva, o oază de linişte şi confort, o capodoperă a gândirii zbuciumate şi fără odihnă, o floare rară printre cele existente, flori de câmp, banale, dar prietenoase… Nimeni nu credea că va avea loc de mişcare în spaţiul îngust, dar poate că de atât avea nevoie şi nimic mai mult, sau poate că a fost piatra de încercare, testul suprem de a-i pune la încercare pe vecinii cu care va păşi alături, de care se poate sprijini la nevoie, dar şi de a afla cât de lacomi şi avari sunt, cât preţuiesc… Da, acesta a fost testul vieţii lui, chiar dacă limitele lui nu sunt atât de vaste precum le văd alţii, poate că accesoriile pe care le foloseşte, în ansamblul micului-mare univers, sunt pământene şi ele vin să reîntregească ceva ce era trunchiat, să cizeleze, să asambleze… Este omul care face artă, chiar din condei, din privire, din pisăgeală… Că este una să ştii ce să ceri şi alta să aştepţi să ţi se ceară. El este omul cu un pas înaintea celorlalţi… Este de acţiune şi în acţiune, te trezeşti cu el peste tot, dispare când nici nu te aştepţi, reapare încercănat, preocupat, poate şi noaptea, departe de ochii sfredelitori ai vecinilor, poposeşte în faţa locului ales, meditează, priveşte cerul cu toată încrengătura de stele şi se lasă în voia lor, cuprins de gânduri, ghicind sau intuind calea dreaptă pe care să păşească în zorii zilei ce va urma… Este omul care gândeşte prea mult, poate că şi pentru cei din jur, se implică în acţiunea de creaţie, vrea totul pe de-a-ntregul, dar un întreg construit cu migală de mintea lui, din suflet, iubind victoria, după ce a ştiut să inventeze, să inoveze, să asude… Va fi, pe lângă celelalte creaţii personale, un proiect de suflet, o poveste de viaţă şi un personaj, stăpân pe destinul său. Va fi, până la urmă, şi la propriu şi la figurat, deasupra tuturor, privindu-şi, din sferele înalte, supuşii care, la rândul lor, sunt truditori neobosiţi ai pământului cufundat în beznă, trăind ca tot omul de rând, dar şi curios de ce se află în interiorul zidurilor înalte. I-aş propune distinsului vecin, să se gândească la o inaugurare şi pentru o zi, să aibă porţile deschise pentru curioşi… Că orice foame trebuie potolită cât mai grabnic… Şi foamea aceasta poate ucide… Ai grijă, vecine, de supuşii tăi!

Ca tot omul

2011-06-15T15:44:00.001+03:00

Vânzarea pământului, mai mult ca orice altă întâmplare, mi-a sfâşiat inima, m-a slăbit fizic, lăsându-mă pradă suferinţei, tristeţii, deznădejdii. Picioarele m-au lăsat, le simt tot mai grele, poate că toate s-au lăsat în ele, atârnă ca pietrele de moară şi trebuie să le port cu mine oriunde, ca semn al neuitării. Şi tot în ele simt nişte furnicături reci, ca de gheaţă, ce îmi străbat venele, înlocuindu-mi sângele cu veninul durerii. Oare cât or să mai ţină, că şi mâna îmi este slăbită. N-o credeam în stare să abdice de la lupta cu viaţa. Aşa înţeleg eu, iar ceva care s-o întreţină, s-o salveze, s-o întărească, nu prea am prin preajmă. Pot spune că începe declinul meu. A început cu atacurile de panică, care sunt tot mai frecvente, cu stările de insomnie, cu cele de epuizare fizică, de sfârşeală…
Şi graba e de nestăvilit. Trebuie să termin ceea ce am început. Acesta este ultimul gând, ultima dorinţă… Aşa a fost şi când am început prima carte, şi când am terminat-o, am făcut rost de un alt început şi o altă dorinţă… De data asta e altfel… Parcă simt că totul se termină cu mine şi atunci trebuie să muncesc până la epuizare, trebuie să fie muncă excesivă… Şi după toate astea, ajung în casă printre cărţi şi haine, printre vase şi covoare, printre câte şi mai câte adună omul şi crede că fără ele nu poate trăi, dar uite, că acum, mă împiedic de ele, simt că îmi iau aerul, că îmi ocupă spaţiul, că multe nu-mi mai trebuie, dar nici să scap, nu pot, că mă leg de o amintire, de un eveniment… Şi aşa, încet-încet, ajung banca de haine, pentru că fiecare a adus şi a lăsat, iar eu, ca tot omul, le-am strâns, cu gândul că vor trebui cândva sau cuiva… Uit că se demodează, că nimeni nu le mai poartă şi după ce ani şi ani, au stat prin pod, prin şopron, prin cufere (ce cufere), care odinioară păstrau haine şi lucruri de zestre, azi sunt păstrate aceleaşi lucruri, dar mâncate de molii, şi numai după ce s-au săturat şi s-au înmulţit, de pun stăpânire pe casă, numai atunci, ajung la lada de gunoi… Şi eu, ca tot omul, simt că sunt ca o haină veche şi ponosită, care îşi pierde din strălucirea şi frumuseţea de odinioară, se uzează, în timp, din cauza moliilor, zăcând uitată de lume…

Miza regionalizării: exterminarea baronilor - Andreea Pora

2011-06-14T19:31:00.000+03:00

Miza regionalizării: exterminarea baronilor - Andreea Pora

La palat

2011-06-12T14:43:00.000+03:00

Moşia - ieri şi azi

2011-06-11T19:40:00.001+03:00

Cu cât zilele se scurg, cu atât sporeşte durerea pe care o simt în dreptul inimii şi mă întreb, în ceasurile târzii din noapte, dacă toate acestea provin din cauza arşiţei din mine, din cauza zbaterilor tot mai aprige… E ca o luptă între viaţă şi moarte. Nici unul nu vrea să dea înapoi, sau poate că doar atât ca să-şi ia avânt, să intre mai puternic în adversar… Fiecare devine tot mai neîncrezător, considerând că lui i se cuvine mai mult sau e nedreptăţit de celălalt… Ce situaţie încâlcită… Şi când crezi că firele se vor dezlegate, atunci se încurcă şi mai şi, în timp ce pământul este tot mai trist, nu-şi mai recunoaşte stăpânul care nu se luptă pentru el, renunţând mult prea uşor la roadele şi rugile lui… Că până la urmă pământul nu este al nostru, nimic din el nu poate fi înstrăinat, oricâte acte notariale am avea în cufere, închise şi ferecate… Pământul e viaţă şi moarte, este mai puternic decât omul şi niciodată nu poate fi mutat, înstrăinat, închiriat… El ne va oferi chirie pentru eternitate…