epifanie

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Sat, 09 Nov 2013 13:45:00 +0000

Hristos este pacea mea.

P.S. De fiecare dată când am scris în acest jurnal, am scris de fapt despre Hristos. El este începutul şi sfârşitul căutărilor mele. În El cred, în El mă încred. Îl iubesc şi numai pacea lui îmi este mie pace. Toate căutările de mai jos, toate experienţele, toate cuvintele scrise aici trebuie citite şi înţelese în relaţia nerostită cu Hristos. El este Cel Care Se ascunde în experienţele mele de viaţă, în întâlnirile şi micile bucurii primite conştient sau inconştient de-a lungul anilor. Când stau acum să mă gândesc la momentul în care am început acum mai mulţi ani să scriu acest jurnal epifanic, îmi dau seama cum lucrează Dumnezeu în viaţa omului şi cum El, Cel mai dulce Nume, Cel mai puternic şi mai cald Nume, nu te lasă singur niciodată, oricât de singur crezi că ai fi, oricât de îngenunchiat ai fi. De atunci şi până azi au trecut multe zile de căutări şi s-au întâmplat multe lucruri frumoase. Eu însumi m-am schimbat. Nu mai sunt tânărul din poza de sus. Schimbarea, numai prin Hristos, vine în timp, dar este semnul real al unui nou început. Sunt acelaşi, dar nu mai sunt acelaşi. Astăzi pun punct jurnalului epifanic. Din simplul motiv că de azi cuvintele primesc altă putere. O putere care îmi este dată, dar care nu îmi aparţine. Voi continua un alt jurnal, ascetic sau epifanic, sub o altă formă, şi la un alt nivel. Numai cu ajutorul Celui Care dă pace tuturor.

P.S. 2: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, Mare Făcătorule de minuni!

În general nu am scris pentru cei care au citit. Am scris pentru mine. Deşi poate fiecare în parte din cei care au citit, cunoscuţi sau necunoscuţi, s-a folosit de ceva. Cuvântul lucrează în timp, într-un mod care nu se suprapune cu ecuaţiile din minţile noastre reduse la simetrie. Ştiu un lucru sigur: cuvântul rămâne, cu puterea lui personală, proiectat în mintea omului într-o secundă, şi plasat între oameni pentru veşnicie. Nu am reuşit să iniţiez sau să păstrez un dialog cu cei care au citit. Aşa a fost să fie. Dar ştiu că, în timp, cuvântul caută persoana, cuvântul cere dialogul, cuvântul devine comuniune.

Aşteptare

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Sat, 26 Oct 2013 19:48:00 +0000

Paşii ni se plimbau singuri prin praful teilor. Era aerul de munte care ne ţinea legaţi de pământ. Dar parfumul anormal al combinaţiei de brad şi tei ne ameţea în acord cu vârfurile încă înălbite de zăpadă. Ca un rai pământesc multicolor şi alb.

Îmi spune: Tatăl meu nu a acceptat niciodată să mă fac preot. Cu doar câteva zile înainte de a muri, a acceptat. Mi-a spus: dacă vrei, vrei şi asta este. Dar... Se opreşte. Continuă cu jumătate de glas: asta era duminică şi luni a murit.

Lucrurile sunt foarte clare. În viaţă aştepţi şi vrei. Cu diferite intensităţi, mai mult nu vrei, mai mult vrei, mai mult speri, sau mai puţin, depinde... Dar tot ce ţi se dă, nu conştientizezi decât în vecinătatea veşniciei. Ca să înţelegi ce este cu tine, trebuie să te pui la marginea acestei vieţi şi să priveşti puţin, măcar puţin, dincolo...

Acum este toamnă. Între timp s-au schimbat multe. Dar combinaţiile de adevăr şi de viaţă par a fi aceleaşi. Întrebările din jurul meu par toate a se raporta la sistem. Toţi te întreabă de sistem. La presiunea dură a sistemului, uiţi de relaţia ta personală cu El. Atunci când Îl ţii în mână, obligatoriu trebuie să Îl ţii şi în suflet. Dacă nu, devii schizoid, militant de franjuri de cuvânt, prins între obligaţii şi impresii, între cărţi ştiute şi neputinţe neştiute.

Îmi spune din nou: Ştii cum e? O singură Liturghie de-ai sluji, şi îţi dai seama. Ca o semnătură pusă pentru veşnicie din partea unui necunoscător fricos, care nu ştie ce semnează. Doar El îţi dă Liturghiile pe care le faci. Şi nimeni vreodată nu ţi le mai poate lua înapoi. Totul în viaţa creştină se face din perspectiva veşniciei. Ăsta este gândul care te doboară şi te încălzeşte în acelaşi timp. Un păcat iertat nu până la moarte, ci pentru totdeauna. Cât de lung este acest totdeauna nu poţi gândi. Şi nici măcar simţi. O boală vindecată, nu amânată, nu amăgită într-o moarte în care nu mai contează de eşti bolnav sau sănătos, că oricum mori. Ci o boală vindecată, pur şi simplu.

Sistemul este sacrificial. Pe cei drepţi îi sacrifică. Este semnul sabiei care trece prin inimile celor curaţi. Implacabil. Trebuie să accepţi acest sacrificiu, împreună cu ispitele lui. Nu există ieşire din logica sacrificiului. Acum nu se moare pentru credinţă, cel puţin în România. Dar mori puţin pentru lume, din cauza ei, dar pentru ea. Şi aşa înţelegi, măcar în parte, ce înseamnă credinţa.

În ultimele zile, mi-am dat seama de primatul credinţei în toate. Rămâne răspunsul la întrebarea: ce faci acolo unde credinţa este prea slabă. Rugăciunea este singurul răspuns pe care îl am. Rugăciunea pentru viaţa lumii şi pentru toţi cunoscuţii şi necunoscuţii din ea, pentru toţi semenii şi străinii, bolnavi cu toţii, din lume, în acest mare spital care este Biserica, un rai pământesc, multicolor şi... alb.

P.S.: Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.
Acum nu rămâne decât aşteptarea.
10 zile de rugăciune. (Faptele Apostolilor 2,1)
O viaţă întreagă.

Întoarcerea

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Sun, 15 Sep 2013 15:25:00 +0000

Filmele bune sunt cele care te obsedează. Te obsedează în primul şi în primul rând pentru că te regăseşti expus în poveste, te regăseşti prins în mintea gânditoare a celui care povesteşte. În cele din urmă şi pentru că îţi dai seama cât de fragili suntem pe interior, expuşi aceluiaşi adevăr al devenirii.

Acest film m-a obsedat în sensul bun. L-am primit cu o mică încurajare: uită-te la acest film creştin şi spune-mi ce crezi. Acum nu ştiu exact ce cred. Poate că nu e nimic de crezut atâta timp cât expune în fond o evidenţă: sensul jertfei şi al dragostei, care nu se împlineşte decât în paradigma creştină a relaţiei, atât de neînţeleasă astăzi, poate mai mult ca ieri, la fel cum neînţeleasă rămâne şi în film.

Un film despre o parabolă întoarsă: pilda tatălui rătăcitor. Doi copii sunt crescuţi singuri de mama lor - obsedantă această insistenţă pe cei doi băieţi: unul matur, altul imatur; unul corect, celălalt mai puţin, dar în care de fapt te regăseşti în egală măsură. La un moment dat, tatăl revine şi îi introduce într-o călătorie mută a maturizării. Excursia se transformă în căutare de sens, în luptă interioară, în descoperirea lumii dinafară. Copilărie vs. putere, entuziasm vs. neînţelegerea adultului.

Tehnica este evident provocatoare: filmează în cruce, purtând camera de sus în jos şi de la dreapta la stânga. El moare în final, căutându-l pe copilul mai mic în turnul abandonat al lumii. Babel vs. pustie, pământ vs apă, în fond mormânt de pământ vs. mormânt de apă.

Urmărirea drumului este tulburătoare. Filmul şi fotografia sunt integrate în paradigma moarte - înviere. Filmul se termină cu o serie de 24 de fotografii care schimbă radical povestea, mesajul, personajele. Atâta iubire necunoscută, alb şi negru. Iubeşti şi cauţi să înţelegi. Ce înseamnă să fii matur? Să ai părinţi în cer şi pe pământ.

Mi-a adus aminte pentru o clipă de acea nuvelă a lui Eliade, cu fotografia veche de 14 ani. Sensul minunii alb-negru. Prinsă pe negativul iubirii, în acea secundă care arată sensul veşniciei: prezentul continuu descoperit în jertfă.

Despărţire vs. regăsire. Înţelegem ce avem atunci când nu mai avem.

Putere şi mult vis. Când eşti mic crezi că tot universul te ajută.
Când ajungi mare, crezi mai mult în tine, decât în celălalt. De fapt, acesta este aşa-zisa maturizare.

Mama face semnul Sfintei Cruci. Peste tot în film se simte prezenţa binecuvântării ei.

Înveţi şi descoperi. Că eşti puternic în mijlocul unei lumi pe care încet încet o supui, deşi la sfârşit îţi dai seama că ea e cea care te supune.

Alergare. Evadare. Mirare.

În filmele ruseşti ploaia este simbolul binecuvântării.

În centrul lumii se află o comoară ascunsă. Dragoste se numeşte.

Iubire cât un ocean.

Iubire cât un zbor.

Destinul văzut altfel. O îmbrăţişare primită la început. Parabola întoarsă ne arată că avem primită în noi deja iertarea, îmbrăţişarea, cinstea fiului neînţelegător. Acasă e acolo unde iubeşti.

Imaginile sunt preluate din filmul Vozvrashchenie - Întoarcerea (2003) de Andrei Sviagnitev. Un regizor care a reconfirmat recent miracolul filmului rusesc.

Ferestre

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Fri, 16 Aug 2013 22:59:00 +0000

Orice gând care caută minunea riscă să se piardă de îndată ce se lasă prins în obscena planificare a agendei urbane, a lui trebuie şi a lui acum.

Ce este de fapt o minune într-o lume sistem care nu mai acceptă decât imediatul, evidentul, programatul, comanda? Nimic altceva decât reflexul spre o viaţă de iubire nepierdută. Există multe clişee în minţile oamenilor legate de minuni, de natural şi supranatural, de semne şi de senzaţii (mereu mai mari şi mai puternice). Dar există şi chemarea de a încerca saltul imposibil - el însuşi o minune, ca o călcare pe nori - peste prăpăstiile dintre oameni. Cele mai multe minuni pornesc de la neputinţa de a trăi dragostea ca pe o realitate din lume. Şi atunci dragostea devine realitatea de dincolo, din aşa zisul supra-natural, care de fapt e naturalul nostru interior.

Să găseşti puterea de a vedea şi simţi minunea din ceilalţi şi din tine înseamnă să reînveţi să trăieşti. Nu contează CV-ul cu care te mândreşti într-un cerc larg al mincinoşilor care vor să arate că sunt mai mult decât ceea ce sunt, demonstrând skiluri de supravieţuire interumană, competenţele călcării cu stil peste cadavre. Ci contează să aparţii unei şcoli de trăire, unde se învaţă Adevărul. Şi apoi unei şcoli a morţii unde se învaţă realitatea. Şi în mod firesc apoi să treci şi printr-o şcoală a învierii, unde se învaţă schimbarea. Nimeni în lume nu e privat de trăire, de moarte şi de înviere, în fond de dragoste lucrătoare.

Chiar dacă ajungi să te încăpăţânezi să nu mai iubeşti, să fugi, să ignori, să nu mai crezi, există mereu o şansă, încă o şansă, încă o iertare pentru tine şi tot ceea ce ai iubit. Totul e să vrei, să cauţi, să nu te rătăceşti pe cărări neumblate, necăzând în prăpăstii numai de tine însuţi inventate.

A trăi să reînvaţă mereu, cu lumina dragostei care atinge cerul şi pământul într-o singură îmbrăţişare - întrupare.

P.S. Fereastra zmeilor, Munţii Făgăraş, august 2013. O fereastră a zmeilor uitaţi de lume, exilaţi pe cerul unei alte realităţi, din păcate mult mai reală decât lumile egocentriste din marile aglomeraţii urbane. Poţi căuta iubire oriunde, chiar şi aici, între pietre dure. Găseşti oricum în tine şi în ceilalţi, în ferestrele şi văile adânci din Făgăraş, iubirile vizitatorilor iubitori de cer. Aici eşti mereu atenţionat (la tot pasul) de pericolul brutal al nevederii cerului din oameni.

Acolo unde refuzul iubirii domină, mă gândesc cu frică că am ajuns să prefer prăpăstiile Făgăraşului prăpăstiilor dintre oameni.

P.S. 2: O discuţie ce mi-a rămas în minte. Îmi explică rapid principiile extrase din Noul Testament care stau la baza congregaţiei din care face parte. O lume perfectă, ghidată exclusiv după principii (unele şi numai acelea) scrise în Cartea cea mai importantă de pe pământ. Foarte frumos. O utopie (de origine americană, dar asta este mai puţin important) care ne face mai buni, mai înţelegători, mai umani. O întreb dacă pot deveni sfânt în congregaţia ei. Ce înseamnă?, mă întreabă la rândul ei. Îi spun: păi, adică dacă am garanţia că există sfinţenie acolo, sfinţenie pe care o pot interioriza, la care pot participa, adică dacă pot învia cu sufletul, cu trupul, cu mintea concret, zi de zi... Îmi caută cuvintele şi nu mă înţelege. Continui: o biserică sau o comunitate este de apreciat în momentul în care propune etaloane, şi nu orice fel de etaloane, ci etaloane mari (cu cât mai mari, cu atât mai bine). Vreau cel mai mult de la viaţă, de la Cartea cea mai importantă de pe pământ şi de la Dumnezeu. O lume perfectă, recunosc, mi-ar plăcea, dar nu îmi ajunge. Vreau mai mult. Cum adică mai mult?, mă întreabă. Vreau cerul, nu pământul (chiar de-ar fi perfect). Vreau să ştiu că până acum cineva în congregaţia aceasta a devenit sfânt. Să fi făcut cineva o mică minune, nu ca ceva spectaculos, ci ca o depăşire de sine. Cineva care să depăşească legea acelei lumii perfecte pe care o vrem cu orice preţ, devenind el însuşi puţin mai mult decât acea lume, pentru că a vrut să devină mai mult. Un model pământesc şi ceresc în acelaşi timp. Nu cunosc, îmi spune cu o sinceritate care ne luminează relaţia.

Ce uşor este să te legi de o literă şi să pierzi realitatea din jurul tău. Ştiam că nu există sfinţi acolo unde se absolutizează litera.
Duh vs. literă. Sfinţii aparţin celor două mari Biserici ale Tradiţiei. Restul comunităţilor sunt - cu tot respectul de care pot da dovadă în scris - utopii politico-morale legate de aceeaşi literă pusă mai presus de om şi chiar mai presus de Creator.

Tinereţe si Speranţă

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Mon, 01 Jul 2013 13:43:00 +0000

În fiecare an, în fiecare ultimă săptămână întreagă din luna iulie, are loc în România un lucru frumos. Atunci când ajungi să îl cunoşti îţi dai seama de unicitatea lui şi de frumuseţea acestei propuneri. Câţiva tineri dornici de creştere interioară îşi dau întâlnire la Mănăstirea Brâncoveanu pentru a cunoaşte puţin mai mult despre Dumnezeu şi despre omul din ei şi de lângă ei. Întâlnirea are multe recorduri la activ. Dar de la un punct, nici acestea nu mai contează. Important este că an de an regăsim energia necesară pentru a face totul posibil. Reinventăm normalul şi fundamentăm bucuria de a fi creştini ortodocşi, găsind de fiecare dată soluţii noi de a duce această poveste frumoasă mai departe.

P.S. Aşteptăm cu bucurie reîntâlnirea cu prietenii din forum şi starea aceea de oboseală şi de bine care ne-a marcat existenţa.

PS. Post forum (28 iulie 2013). Câteva idei clare în mintea mea după această nouă experienţă - mereu altfel: Ca să poţi avea gânduri bune atunci când îţi este greu, trebuie să ai gânduri bune atunci când îţi este bine. Nu poţi să fii dintr-o dată bun. Trebuie să te înveţi să fii bun mereu, întâi cu binele la bine şi pe urmă cu binele la rău. Dacă gândeşti frumos, ieşi bine în poze ;). Priveşte-i pe oameni cu ochii lui Dumnezeu. Arată altfel! Pariul cu prietenia este o chemare spre dragoste. Nu cade niciodată, nu pierzi niciodată. Orice ai face, cam tot atâta mizerie, dar ce diferenţă atunci când crezi, când speri...! E bine să îţi spui: dacă în locul ăsta nu e niciun om cumsecade, haide să fiu eu primul! Omul se poate schimba numai prin Dumnezeu şi mai ales la tinereţe. În condiţii grele: salt înainte pe cont propriu! (ca singura cale de ieşire cu bine din rău). Om - ἄνθρωπος (anthropos), înseamnă fiinţă care priveşte în sus, la cer. Tânărul priveşte cel mai mult în sus, la tinereţe, el speră, mai are reflexul bun al căutării cerului cu ochii curaţi. Puterea omului vine din planurile pe care le face şi din ţinta spre care merge. Forum, final de drum: căutarea continuă.

Cel de-al 21-lea Organizator este Cel Mai Bun. De el depind toate, şi starea noastră de mulţumire şi de bucurie. De acum şi dintotdeauna.

Limite

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Tue, 25 Jun 2013 22:21:00 +0000

Înainte de a face ceva concret pentru omul de lângă tine, trebuie - prin dragostea pe care o înveţi să o porţi faţă de el - să crezi în omul acela. În Omul Acela. Altfel nu se poate.

A crede în om înseamnă a avea un viitor. Şi tu, şi el.

A crede înseamnă a face ceea ce nu există încă să existe. Mai înainte de a fi lumea, Dumnezeu a crezut în mine.

Credem că suntem la apogeul descoperirii puterii omului, când de abia suntem la începutul începutului.

P.S.: Mai 2013. Sâmbăta de Sus. Un loc de suflet pentru mine. Am descoperit în acest mai la Sâmbăta de Sus exact care îmi sunt limitele şi cât de mare este puterea lui Dumnezeu. De la agonie la extaz, de la bucurie la călătorii nesfârşite în căutarea unui sens, le-am împlinit pe toate cu bine, dincolo de ceea ce ştiam şi ceea ce nu ştiam. Dincolo de diferenţe şi mai ales fiind cât se poate de sincer. În aceste zile am reînvăţat ce înseamnă să lupţi pentru a fi împreună şi mi-am redefinit ideea de voluntariat şi de internaţional. Am învăţat o lecţie de viaţă venită din inima tuturor prietenilor noştri din Asia, mai exact din Filipine, Myanmar, China şi Malaezia. Asia este o minune. Fascinantă şi simplă în acelaşi timp. Poate prea simplă câteodată în comparaţie cu cât de mult ne complicăm noi viaţa inutil. O promisiune se naşte în mintea mea. Vezi atâta diferenţă şi atâta adevăr despre viaţa trăită altfel, adică pur şi simplu corect în raport cu legea vieţii. Îţi pui întrebări. Solidaritate în Africa? Mai puţin. Dar multă căldură şi înţelegere a ceea ce înseamnă viaţa ca atare. Mă gândesc din ce în ce mai mult la români şi România şi îmi dau seama că suntem - din foarte multe puncte de vedere - nişte africani albi. Are 82 de ani şi a venit de la Santiago de Chile la Sâmbăta de Sus pentru a spune cât de mult crede ea în familia creştină. Mă gândesc imediat la toate provocările din jurul meu şi îmi dau seama că nu există limite atunci când crezi. Că la 82 de ani poţi fi - cu adevărat - la începutul începutului.

Şi totuşi, dincolo de ceea ce pare şi de ceea ce nu pare, a fi ortodox nu suportă comparaţie. Diferenţa dintre Ortodoxie şi ceilalţi este că toate celelalte spiritualităţi sunt - la diferite niveluri - inventate, programate, cerute, premeditate. Ortodoxia, în schimb, este dar inegalabil, un mod de viaţă neprogramat, imposibil de cosmetizat. Pur şi simplu dar unic, în adevăratul sens al cuvintelor dar şi unic. Originalitate cerească. Ceilalţi caută şi nu ştiu ce caută. Noi avem deja şi nu ştim ce avem. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat din nou de înţeles acest adevăr.

P.S.2: L-am căutat pe Dumnezeu şi nu L-am găsit. M-am căutat pe mine însumi şi nu m-am găsit. L-am căutat pe aproapele meu şi i-am găsit pe toţi trei.

Univers

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Tue, 22 Jan 2013 18:36:00 +0000

Un univers cât o voinţă. Un adânc cât o mirare. O bucurie cât o viaţă. Sau mai mult. Treime de căutări.

Vechiul şi Noul Testament reunite. Bucuria şi împărăţia la un loc. Nume de frumuseţe şi de smerenie.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, dar mai ales pentru taina vieţii din noi, dintre noi, de lângă noi.

Bucură-te, Sfinte Mare Ierarhe Nectarie, făcătorule de minuni!

Culoarea Paradisului

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Sat, 29 Dec 2012 20:58:00 +0000

Care este culoarea Raiului? Se poate, oare, ea vedea, cânta, atinge?

- Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să înţelegi lemnul. Trebuie să ştii că fiecare fel de lemn este potrivit pentru ceva anume. Spre exemplu, ia-l pe acesta în mâini. Vezi că este moale, nu-i aşa? Acesta este plop, care este uşor la sculptat. Acum, ia-l pe acesta... Ce ai? De ce plângi? Un bărbat nu plânge niciodată! Ţi-e deja dor de ai tăi?

Băiatul răspunse:

- Nu.

- Atunci ce?

- Ştiţi, nimeni nu mă iubeşte. Nici măcar bunica. Toţi fug de mine pentru că sunt orb. Dacă aş vedea, aş merge la şcoala din sat cu ceilalţi copii, dar aşa trebuie să mă duc la şcoala pentru orbi, pe partea cealaltă a lumii. Profesorul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe cei orbi mai mult decât pe ceilalţi, pentru că ei nu pot vedea. Dar i-am spus că dacă este aşa, atunci nu ne-ar fi făcut orbi, aşa încât să nu Îl putem vedea. Dar el mi-a spus: Dumnezeu nu este vizibil. El este peste tot, poţi numai să Îl simţi. Îl vezi prin intermediul degetelor. De atunci îl caut pe Dumnezeu, până în ziua în care degetele mele Îl vor atinge. Şi atunci Îi voi spune totul, chiar şi secretele inimii mele.

- Profesorul tău avea dreptate.

În lumea celor mari şi văzători există o neliniştită tăcere absurdă, ce se naşte din ignoranţă şi ruşine. Ştiu filmul acesta de mult timp. Îl revăd atunci când am timp ca un veritabil tratat de gnoseologie teologică. Ce putem şti şi ce nu putem şti despre Dumnezeu stă în propriile noastre mâini. Dumnezeu poate fi citit în grâu, în pâine, în flori, în apă, în pietre, ca nişte puncte pe o mare foaie, cu degetele plimbându-te în căutarea unui sens, ca un copil nevăzător care învaţă să citească cu degetele. Toate energiile mele irosite aiurea în discuţii mereu inoportune cu tineri care preferă să nu creadă - şi asta numai pentru că este la modă să nu crezi - sunt recalibrate în jurul mâinii aurite care Îl caută pe Dumnezeu.

Moş Crăciun, anul acesta, ca şi în ceilalţi ani, a fost nevăzător. Sutele de copii din faţa lui nu şi-au dat seama. Au ştiut doar că ceva nu este în regulă cu Moşul acesta. Nu ştiau de ce le caută faţa, de ce le caută mâinile, de ce îi atingea aşa. Şi nu ştiau că până la urmă tensiunea dintre el şi ei se rezolva de fiecare dată numai în acele cuvinte care erau sincere.

De fapt, noi înşine, de mult timp încoace, suntem nişte nevăzători. Nu mai vedem decât întunericul cauzat de lipsa luminii din spatele cuvintelor. Ne credem împăcaţi cu morala din cărţi, ne credem fericiţi în jurul celor dragi, ne soarbem oboseala prilejuită de micile fapte bune pe care le-am făcut cu ocazia Crăciunului. Şi în aceste condiţii stas, în acest întuneric fiinţial tras la indigo, care ne umple viaţa şi ne transformă în analfabeţi ai spiritului, mai poţi oare simţi cumva culoarea Raiului, mirosul luminii, strălucirea Cuvântului? Eu cred că da, dar numai dacă faci un exerciţiu de nevedere, numai dacă uiţi că poţi şi vedea. Adică, numai dacă ştii să ieşi din tine şi să intri în poveste. Pentru că numai intrând în poveste vei înţelege că totul are un sens. Că în lumea noastră, a adulţilor atotştiutori şi obraznici, stă ascuns un Cuvânt nesfârşit de Revelaţie ce trebuie citit, memorat, cântat.

P.S.: Ochii lor erau deschişi, dar în acelaşi timp închişi,
ca să nu vadă Slava sau starea lor nenorocită,
ca să nu vadă Slava Cortului dinăuntru
nici goliciunea trupurilor lor.
Aceste două cunoştinţe Dumnezeu le-a ascuns în Pom,
aşezându-l judecător între cele două părţi.

Laudă dreptăţii Tale, care încununează pe cei biruitori!

Sf. Efrem Sirul, Imnele Raiului, III, 6 (trad. diac. Ioan I. Ică jr, ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 39).

Ni s-au deschis ochii şi ni s-au închis ochii. Şi aceasta ca să vedem şi slava şi căderea, şi ca să nu mai vedem nici căderea, nici slava. Fericiţi cei ce au conştiinţa că nu văd şi caută să vadă.

Nu eşti niciodată singur.

Nu credeam că vei veni să mă iei.

Ştiinţa de a citi este ca un Botez.

Numele tău este Bucurie.

Darul de a fi pâine.

Sinceritate.

Cu Bunica te pierzi în flori şi te regăseşti în dragoste.

Dincolo de judecată. La şcoală.

Dragostea vindecă de sărăcie.

Cerul şi pământul. O singură mână le poate cuprinde şi înţelege.

Imaginile sunt preluate din filmul Rang e Koda (The Colour of Paradise), realizat de Majid Majidi în 1999, premiat în acelaşi an pentru cea mai bună imagine la Festivalul de film de la Montreal. Un film de referinţă pentru adevăratul islam pe care noi nu îl cunoaştem, pentru cultura persană şi pentru Iranul care fascinează dincolo de prejudecăţi.

Nevinovăţie

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Wed, 31 Oct 2012 19:40:00 +0000

Iisuse, Cel Nevinovat ce vii de-altundeva,
suntem atât de însetaţi de nevinovăţie,
noi, cei care zilnic ucidem iubirea.

Dă-ne nouă părtăşia cu cei nevinovaţi,
cu cei nebuni întru Hristos,
cu cei ce nu ştiau nimic
- nimic poate decât pe Tine -
când erau aruncaţi în camerele de gazare,
sau în iadul frigului,
când erau aruncaţi în camerele de tortură,
în această cameră de tortură care-i adeseori viaţa.

Căci Tu n-ai venit spre-a osândi, ci pentru a mântui.
N-ai venit spre-a întemniţa, ci pentru a elibera.
Pune nevinovăţia Ta în luptele noastre,
marile lupte ale duhului,
pentru ca ele să fie lipsite de violenţă şi ură,
pune nevinovăţia Ta în iubirile noastre,
în familiile noastre.

Pune nevinovăţia Ta în privirile noastre
ca noi să vedem în Tine faţa Tatălui,
ca să distingem în Tine flacăra lucrurilor,
icoana feţelor.

Meditaţie a Patriarhului ecumenic Bartolomeu I, rostită în cadrul Via Crucis 1994 de papa Ioan Paul al II-lea.

P.S.: A zis către ei: Aţi adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răsvrătitor al poporului. Dar iată eu, cercetându-l în faţa voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva Lui. Şi nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăşi la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera.
Şi trebuia la praznic să se elibereze un vinovat. Dar ei, cu toţii, au strigat: Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Barnaba. (Luca 23, 14-17)

Vină şi nevină. În structura profundă a istoriei nevinovaţii plătesc. Cei curaţi, şi numai ei, sunt posibilele jertfe adevărate ale mulţimilor. Dreptul salvează cetatea. În dimineaţa aceea, tradiţia a fost, totuşi, respectată. Trebuia eliberat un vinovat. La nivel formal, pare-se că un vinovat a fost eliberat şi un nevinovat a fost condamnat. Dar dincolo de orice formă, marele vinovat a fost eliberat. Mai mult decât poate reprezenta imaginea unui tâlhar, ce nu a ştiut decât cu mult după miza schimbului... Pentru că în lumina tradiţiei oarbe logica umană nu a fost respectată, omul întreg (cel preavinovat) s-a eliberat pentru că Cel nevinovat a plătit.

Cine e vinovat de moartea celor nevinovaţi? Vinovaţi sunt toţi aceia care prin vinovăţia lor cronică cer în cer şi pe pământ jertfe nevinovate, numai pentru a respira în continuare în limitele unei conştiinţe care încearcă să caute iertarea...

- Nu pot înţelege, de ce trebuie să moară? Nu e niciun sens în asta! Absolut nimic! Totul e un nonsens! Cu ce a greşit? Cu ce am greşit eu?

Cuvintele elevei care încearcă să înţeleagă boala propriei mame mă urmăresc. Evidenţa că trăim într-o lume imperfectă mă copleşeşte. Nu e nimic de schimbat în asta? E totul chiar atât de arbitrar? Până când...? Poate avea suferinţa - această zgândărire absurdă în fiinţă - un sens? Care este miza jocului durerii? Cine pierde şi cine câştigă?

Ceea ce pentru unii pare despărţire, este de fapt întâlnirea cu propriile tale limite, acolo unde se ascunde El.

Miza este întâlnirea cu El. A fost ceva logic în suferinţa Lui? Atunci de ce cerem logică în suferinţa noastră? Şi de ce a noastră ar trebui să fie logică şi a Lui nu...? Singurul eveniment logic care rezistă în istorie este învierea.

Dacă totul are un sens, este că ne întâlnim cu Cel Nevinovat în Înviere. Miza este întâlnirea cu El. Şi dacă cei despărţiţi nu înviază încă, nouă nu ne rămâne decât să iubim. Transformând vinovăţia care ucide în noi iubirea, în nevinovăţie care provoacă lumea la iubire.

Când nu înţelegi încearcă să iubeşti, şi vei înţelege.

Te rog

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Fri, 28 Sep 2012 18:30:00 +0000

Toamna se numără eşecurile mascate, ca nişte fructe mai stricate de care aparent nimeni nu mai are nevoie. Tot toamna reîncepem să credem, să redevenim fiinţă, cu speranţe noi pe texte vechi, cu lumini vechi pe trupuri noi. Secretul este să recunoşti că fructele prea moi, cele prea coapte, sunt de fiecare dată cele mai bune.

Sunt împăcat că am reuşit, dar nu sunt împăcat că nu am reuşit să schimb prin mine tot ceea ce mi-am propus. Cine este de vină? În mod sigur, numai eu. Stau ca un restanţier la examenul vieţii, cu gândul inconştienţei în vara care a trecut ca o umbră. Mi-e dor să fiu student şi să învăţ ca pentru mine. Mi-e dor să nu fac niciun plan, mi-e dor de forumuri şi de lumină. Mi-e dor de munte, chiar prea mult, mi-e dor de viaţa aşa cum o gândeam. Mi-e dor de rugăciune. Aceea fără nicio cerere, fără niciun rezultat, altul decât fiinţa.

Aşteptăm minunea bucuriei. Creşte cu un dor nemărginit de noi. E o taină cum aşteptarea te transformă şi te responsabilizează. Dacă nu era ea (ea 85% / el 15%), nu reuşeam. Şi azi nu mai scriam nimic. Taina te transformă, trebuie doar să o laşi să lucreze în tine. Să o laşi să te modeleze cu chip din tine şi din Dumnezeu.

Taina Treimii o înţelegi atunci când o trăieşti, şi din doi devii trei, ca o împlinire a tainei mai dinainte ascunse în orice plan care porneşte de la schimbarea în bine.

Suntem împăcaţi cu toate emoţiile ce cresc. Toată perspectiva se schimbă. Totul are un sens. Căsătoria este minune a voinţei de a iubi. Alegi şi iubeşti pentru veşnicie. Familia este mai mult, este minune a darului de a fi. Nu mai alegi, dar iubeşti pentru veşnicie, cu aceeaşi dragoste care schimbă lumea şi transformă totul în hrană. Nu îţi alegi părinţii, dar îi iubeşti pentru veşnicie. Nu îţi alegi nici copii şi nepoţii, dar îi iubeşti tot pentru veşnicie.

PS: Sfânta Liturghie rezumă întreaga realitate a dragostei. Dragostea neîntrupată nu are sens. Dragostea înţeleasă doar ca principiu strigă din veşnicie Întruparea. Întruparea dragostei înseamnă punerea ei în Jertfă. Revelaţia dragostei ca Jertfă. Iar Jertfa care dă sens lumii este Euharistia. Liturghia în timp şi în veşnicie. Totul are sens. Trebuie doar să ai curaj să vezi şi să te împărtăşeşti. Le spun elevilor mei ce par a fi disperaţi că nu reuşesc să-L vadă, să aibă curaj. Şi să-şi recunoască propriile bâjbâieli într-ale descoperirii lui Dumnezeu. Fără o Revelaţie din partea Lui, nu putem cunoaşte dragostea. Nici în Biserică, nici în familie, nici în şcoală, nici pe stradă.

Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă, Dumnezeu nu o va urgisi. (Ps. 50,18)

PS.2: Te rog să nu uiţi niciodată că eşti alegerea lui a fi, a fi numai ceea ce iubeşti, din timp spre veşnicie. Am spus-o de atâtea ori: eşti ceea ce iubeşti. Suntem pururi copii pe altarul unei vieţi de dragoste nemărginită. Jertfă şi dragoste, sinonimele lui a fi.

Ce faci, te face!

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Wed, 08 Aug 2012 17:43:00 +0000

Întruparea

picătura
cea din rouă
nimeni n-o vedea cum vine

numai raza
negrăită
din vechime

adâncime
pogora într-însa
rază

de departe
din vechime

ce atinge
înviază

Daniel Turcea, Epifania, o cântare a treptelor, 1978

P.S. Nu poţi să te eliberezi de ură decât dacă accepţi realitatea aşa cum este ea.
Deschide ochii şi te eliberezi de ceea ce nu înţelegi în tine.
Când iubeşti, orice atingere înviază.
Iubirea şi binele nu sunt slăbiciuni.
Singura putere reală: iertarea.
Cine spune că iartă dar nu uită, de fapt nici nu iartă, nici nu uită, doar amână.
Amână întruparea iubirii în viaţa lui.

P.S.2. Expresia aceasta, ce faci, te face! e veche. Prima oară am auzit-o de la Părintele Teofil, dar ea e mult mai veche. E din nou în mintea mea în urma unui telefon. E atât de adevărată. Am vrea să fim ca în poveşti, care de care mai Făt-Frumos peste o împărăţie, în realitate suntem numai ceea ce facem, ceea ce producem. Ceea ce consumăm ne desfiinţează. Ceea ce facem ne defineşte. Nu ştii ce e rău cu tine? Priveşte în tine şi vezi ce faci. Răspunsul vine de la sine.

Avem

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Tue, 24 Jul 2012 20:27:00 +0000

E târziu. Poate prea târziu ca să mai recuperez ceea ce timpul a jertfit în mintea mea. Timp nu mai este şi în presiunea de piatră a lui simt că formele şi ideile se caricaturizează. Şi ceea ce scriu şi ceea ce sper.

Rămâne dorul şi speranţa de a fi mai bine. În haosul care există în lume, ştiu că numai valorile supreme pot da consistenţă planului de revenire. Când am ascultat prima oară acest cântec, am zâmbit trist. Un imn real al unei Românii reale, neştiute, uitate, răstignită aiurea peste dealurile din Transilvania. Avem totul şi nu avem mai nimic. Avem o răstignire continuă, în cuiele neputinţei de a (mai) fi un neam. Tot atunci mi-am dat seama că singura cale de a dilua spre nesimţire fiinţa nobilă a acestui popor este cultura urii. Ura ca respiraţie. Ura ca motiv de existenţă. Ura ca program. Acum lumea urăşte mult. Intolerabil de mult. Cu spume, cu angoasă, cu turbare şi cu dorinţă de a scuipa şi de a da cu pietre. În toţi şi în toate. Sângele nevăzut curge şi udă pământul acestei ţări ca un blestem de care nu mai scăpăm.

N-are cum să fie bine în ţara asta atâta timp cât ceea ce construim are impregnat miros de sânge de martiri nerecunoscuţi.

Mi-e dor de ţara pe care nu am avut-o niciodată.

P.S.: Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: «Unde este Abel, fratele tău?» Iar el a răspuns: «Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu? Şi a zis Domnul: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ».
Facere 4:9-12.

Dans

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Thu, 31 May 2012 19:08:00 +0000

I. Unitatea nu se face, nu se construieşte, nu se reface. Se dă de sus, se primeşte şi, în cele din urmă, fie se pierde, fie se păstrează. Aşa este şi cu unitatea în Biserică, în familie, în viaţă şi în moarte.

II. Lupta e un dans în comun împotriva tuturor celor care au pierdut măsura. Vreau libertate, vreau educaţie, vreau să fiu tată şi mamă de cuvinte vii.

III. Religia modernă a soarelui începe la Versailles: templu, cultură, sânge. Tot aici se şi termină. În lumina acelui Apus am primit o veste bună.

IV. Să spui că în România nu se mai poate trăi de rău ce este, nu înseamnă decât să dai o palmă pe feţele pline de lacrimi ale celor ce în alte locuri trec prin moarte inutil.

V. În total au şapte copii, din care cinci sunt copii ai oamenilor străzii infiaţi de ei, cu diferite probleme, cu sindrom Dawn, cu predispoziţie spre alcool şi droguri, violenţi, la vârste mari, greu de (re)educat. Se retrag în muzică şi de acolo îşi iau forţa. El lucrează 60% ca expert arhitect în proiecte umanitare şi 40% ca voluntar. Ea este pensionată deja şi lucrează 100% ca voluntar.

- Şi cum reuşiţi cu atâtea, cu toate?
- În fiecare sâmbătă dimineaţă, suntem numai noi doi, noi pentru noi. Pentru noi, a fi îndrăgostiţi e ca o rugăciune. Suntem împreună şi ne rugăm. Şi ne bucurăm unul de altul.
- Sunt conştientă, îmi spune, că fără Dumnezeu, nu putem face nimic. Totul este ca un dans în care ne lăsăm purtaţi. Depăşim orice problemă lăsându-ne purtaţi de muzica pe care o rosteşte în noi.

P.S.: Dans şi/sau protest, o luptă pentru unitate. În aceste zile îmi dau seama pe zi ce trece că ajung să gândesc în termeni de pace şi de putere numai dacă înţeleg în aceeaşi secundă că sunt lupte şi mai mari, pe care noi le pierdem pentru că pur şi simplu nu le conştientizăm. Tinerii aceştia au câştigat în cele din urmă. Au acuma dreptul de a învăţa gratuit. Mai înainte de toate, ei au înţeles esenţialul. Iertarea este adevărata putere iar unitatea este singura cale.

Mulţumesc lui Carlos Fuenzalida, prietenul meu din Santiago, care mi-a dat acest film. Am discutat cu el despre felul în care a înţeles să introducă în filmul cu protestul studenţilor din Chile din octombrie 2011 şi imagini despre situaţia precară a preoţilor catolici implicaţi în scandaluri de pedofilie, imagini din primăvara arabă, o mărturie creştină de tip evanghelic şi imagini ale morţii din Africa islamică.

- Pentru că în toate aceste lumi e nevoie de unitate pentru a-i salva pe oameni.
- Dar unitatea vine numai de sus.
- Ştiu, e atât de magnific cum se ascunde El în unitate. Şi atât de trist cum reuşim noi să Îl ignorăm mai tot timpul.

Există un limbaj non verbal al credinţei. Acesta este unitatea.

Ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus...

Bucurie

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Sat, 19 May 2012 17:02:00 +0000

Bucuria are un nume. Îl rostim, dar nu-l ştim încă.

P.S.: Târziu de tot, Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă. Târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înăuntrul meu, iar eu în afară. În afară Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare. Am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine, m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta. Fericitul Augustin, Confesiuni, X, 27, 38 (PL 32, 795).

Din inima Africii lui Augustin, călugării de la Keur Moussa cântă:

A fi om

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Sun, 06 May 2012 16:13:00 +0000

A fi om înseamnă a te dărui. A ţine în tine este ca şi cum te-ai acoperi cu pământ negru de mormânt. Cine refuză să dăruiască, refuză implicit să mai existe.

A te dărui, a scoate din tine surplus de bine, înseamnă a încolţi în jungla verde a luminii, înseamnă a exista dincolo de umbră, în lumină.

Nu ai de unde? Nu-i nimic. Caută în adâncul fiinţei tale şi vei vedea materia fină de lumină pe care trebuie să o dăruieşti pentru a supravieţui în lumea binelui. Nu mai ai nimic? Eşti sărac lipit pământului? Eşti neputincios? Te dor toate cele? Nu mai ai timp şi nici putere? Şi legea asta prea grea a creştinismului îţi cere din nou şi din nou să dai, şi tu nu mai ai de unde, te doare când te gândeşti la ale tale, la ai tăi..., vrei să capitulezi în moralism şi contabilitate duhovnicească? Poţi, dar devii, garantat, monstru al moralei. Cu o conştiinţă împăcată că ai dat, dar frustrată că nu întrezăreşti lumina. Sau poţi continua să dai din ceea ce ai şi nu ai, din ceea ce eşti şi din ceea ce nu eşti - încă -, şi din trup devii înger, din grijă devii laudă, din frică devii emoţie, din cuvânt de cerere devii cuvânt de mulţumire.

Se întâmplă să mă joc de-a cearta cu cei de lângă mine care îmi spun că e bine să dai, dar că nu poţi da la nesfârşit.

Nu poţi da la nesfârşit, atunci când dai şi nu pui nimic în loc. Atunci când a da este doar un efort, nu şi o bucurie, nu şi o împlinire. Cine primeşte bucuria de a da, nu se poate lăsa de viaţa ca dar, viaţa ca surpriză, viaţa ca binecuvântare. Am întâlnit oameni împliniţi - familial, financiar, profesional - care dăruiesc cantitativ suficient de mult pentru a fi liniştiţi, pentru a avea o conştiinţă împăcată. Dar pentru ei actul de a da nu este ctitorie fiinţială, ci contract de sponsorizare, o publicitate - mai mult sau mai puţin interioară - în care primeşti ceva în schimb, dar nu de la Cel Care dă bucuria, ci de la propria conştiinţă. Nu ţine mult această mulţumire şi ajungem (cu toţii, într-un cor al neputinţei omeneşti) să fim şi frustraţi şi săraci şi supăraţi pentru că ne-am ratat viaţa ca dar, deşi am dăruit, dar nu am ştiut cum.

Darul nu are condiţii, nu impune nimic. Doar amână apusul, ne lasă în lumină, pentru tot timpul vieţii în care nu lăsăm să crească în noi ispita gândului că e prea mult. Că ar trebui să ne oprim. Că ar trebui să murim.

P.S. Pentru că a milui înseamnă a fi om! Mare şi cinstit lucru este omul milostiv. (Pilde 20:6). Dacă nu eşti milostiv, ai încetat de a fi om! Milostenia ne face înţelepţi. Pentru ce te minunezi când spun că a milui înseamnă a fi om? Spun încă ceva mai mult: a milui înseamnă a fi ca Însuşi Dumnezeu.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LII, 5 (PG 58, 524).

Ce rămâne (II)

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Wed, 18 Apr 2012 14:09:00 +0000

Aleargă grăbiţi. Ştiu drumul. Le e frică. Se simt purtaţi de o chemare pe care nu ştiu cum să o definească, nici nu pot să o înţeleagă. Graba lor denotă mai degrabă un refuz al oricărui tip de definire, de înţelegere. Fug grăbiţi spre locul acela pentru că nu pot sta locului. Le e frică să înţeleagă, să înceapă să creadă, aşa că merg mai bine să vadă cu ochii lor. Ca să poată măcar atunci accepta noua realitate. În drumul lor se împiedică, cad, dar se ridică. În viteza lor simt cum priviri străine de soldaţi îi urmăresc. Nu au curajul nici să se întoarcă cu privirea înapoi, nici să se uite la cer. Totul este o singură respiraţie ce se transformă într-o transpiraţie din ce în ce mai rece. Au ajuns în grădină. Spusele femeilor par să se confirme. Nimic nu mai are sens, dar parcă totul e numai lumină. Logica umană se descompune. În acest haos existenţial, nu văd decât un giulgiu - o bucată de pânză - liberă, lasătă în urmă. Un mesaj pentru ei şi pentru toţi aceeia ale căror vieţi se vor schimba. Nu mai sunt aici. Sunt cu mult înaintea voastră. Vă chem la Mine. Mergeţi înaintea voastră şi a Mea şi Mă veţi vedea. Numai aşa Mă veţi vedea...

Au intrat în grota de piatră şi au găsit o bucată mare de pânză şi, pusă deoparte, o altă bucată care înconjurase capul. Două bucăţi de pânză. Atât mai rămăsese din durerea lor, din frica de a fi singuri. Frică transformată în bucurie.

Povestea nu se opreşte aici. Cei doi apostoli prind curaj căci încep să înţeleagă că nu au fost niciodată singuri, deşi ei L-au lăsat Singur la greu, la Cruce, la judecată. Înţeleg că patima lor nevăzută a acelei frici generalizate ce le tăia oasele şi îi transforma în rataţi ai lumii s-a terminat. Parcă tot ce le spuse lor înainte, acum are alt sens. O mulţime de cuvinte şi amintiri le scurtcircuitează cugetele. Se întorc la ai lor. Şi aşteaptă în tăcere.

P.S. Mormântul Domnului este sau lumea aceasta, sau inima fiecăruia dintre credincioşi; giulgiurile sunt raţiunile lucrurilor, împreună cu modalităţile virtuţilor; iar ştergarul, cunoştinţa simplă şi nefelurită a celor inteligibile, împreună cu teologia, câtă ne este cu putinţă. Prin acestea ni Se face cunoscut mai întâi Cuvântul, căci fără de acestea înţelegerea Lui, cea mai presus de acestea, ne rămâne necuprinsă. Sf. Maxim Mărturisitorul, 200 Capete gnostice sau teologice I, 61 (PG 90, 1108B).

Ce rămâne? O bucată de pânză, două...
Şi o inimă mormânt - altar al învierii.

Pentru a ieşi din mormânt trebuie să renunţi la haina de materie crudă specifică morţii, la acele giulgiuri care ne înconjoară neputinţa de a concepe viaţa şi altfel decât în morminte. Nu există înviere fără renunţare, sărbătoare fără post, bucurie fără Cruce. Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le... Nu numai acelora nefericiţi ce au gustat descompunerea materiei în ei, ci şi tuturor celor care înţeleg viaţa ca un mormânt, ca o viaţă în orizontul morţii. Le-a dat un alt orizont, o altă lumină, un alt destin. Viaţa care nu se descompune. Viaţa ca sfinţenie, preludiul împărăţiei deja prezente.

P.S.2: În ultimul timp salutul Hristos a înviat! s-a transformat în Hristos a înviat? Gravă şi patetică în acelaşi timp, ispita de a pune întrebarea cu privire la viaţa ca sfinţenie ne întunecă conştiinţele. Din dorinţa de a fi cool, pierdem orizontul vieţii, cu preţul rămânerii în limitele dureroase ale coşciugului nostru cel de toate zilele: o viaţă mereu fără perspectiva învierii. Nu crezi că a înviat? Uită-te la sfinţenia din lume. Ea este rodul învierii. Nu o vezi? Caut-o. Ea există. Învierea este prin definiţie o schimbare de statut, un paşte (etimologic o trecere) de la statutul de mort la statutul de viu. Învierea este principiul schimbării, în bine. Fără înviere nu există niciun fel de paşte personal în care întoarcerea de la păcat la viaţă este posibilă. Nu crezi? Atunci nu crezi nici în lacrimile de bucurie ale schimbării în bine a omului, a lumii, a cerului. Sau poate tocmai pentru asta nu crezi... Nu pentru că n-ai văzut exact momentul, nu pentru că nu ai pus mâna în coasta Lui şi în semnele cuielor: ci pentru că nu-ţi convine să ştii că schimbarea este posibilă. Şi nu îţi convine să refuzi conştient o astfel de evidenţă: viaţa ca sfinţenie - şi atunci te ascunzi în spatele unui semn de întrebare. Dacă tot refuzi viaţa, măcar să se ştie că nu vorbeai serios, să relativizăm totul ca să nu cădem în prăpastia propriei libertăţi înţelese ca un joc retard cu sensul lumii şi al vieţii. Laş demers şi inutil. Necredinţa: amânarea unei revelaţii. Pentru că refuzul total nu e niciodată posibil. E posibilă în schimb denigrarea, aceptarea unei revelaţii ciuntite, ca o preaslăvire raţională de cioburi...

Ce e mai uşor? Să te schimbi tu în bine sau să sugerezi că nu e posibil?

Munte

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Thu, 05 Apr 2012 16:35:00 +0000

Credinţa cât un bob de muştar mută muntele din loc. Garantat. Şi totuşi, descurajantă garanţie. Scrie negru pe alb că dacă ai credinţă cât de mică, poţi munta munţii din loc (Matei 17:20). Şi totuşi, în mult preaneputinţa schimbării din noi, stăm pironiţi într-o geografie a lutului topit în văi de plângere. Dar ne spune că nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Cum adică? Nu înţelegem pentru că stăm neputincioşi în faţa pietrelor, ca piatră lângă piatră, rece lângă rece, tăcere lângă tăcere.

Ce e mai greu? Să muţi munţii din loc sau să înviezi? Să te schimbi în bine sau să te joci cu relieful ţării fără de nume? Să muţi munţii de pe pământ, sau să muţi acest munte uman şi să îl ridici în cer?

În forumul de la Sâmbăta de Sus (iulie 2011), ascultându-l pe Fane Tulpan, primul român care a ajuns pe Everest, mi-am dat seama din nou de umanul munţilor de lângă noi şi de cât de multe ne învaţă depăşirea acestui uman. E o poveste a persoanei, a omului, a conştiinţei prezenţei îngerilor protectori înaintea paşilor lui. E atât de firesc. Ajungi sus şi te descoperi pe tine.

Trece timpul şi îi văd şi pe ceilalţi cum se schimbă. Cum se modelează fiecare în parte numai la lumina unei credinţe microscopice. Muntele cel mare este, din păcate, nesimţirea duhovnicească a omului împietrit, nesimţire ce se dizolvă încet dar sigur în soluţia credinţei. Credinţa transformă inima de piatră în inimă de carne (Iezechiel 11:19). Nimic nu este mai adevărat. Şi atunci când simţi pe pielea ta că piatra se mută din loc şi că inima bate simţi bucurie. Multă bucurie. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

Nu există schimbare decât prin credinţă. Nu poţi singur. Aşa suntem făcuţi. Ispitiţi să contemplăm fie neputinţa noastră, fie puterea Lui. Orice dependenţă, orice adicţie, de la cea mai puţin vinovată (dacă există aşa ceva), la cea mai dureroasă şi sfâşietoare, nu se vindecă, nu se mută din loc, decât prin ajutorul credinţei. Altfel nu se poate.

Faze

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Wed, 04 Apr 2012 18:02:00 +0000

La început consumăm idealuri: nimic altceva decât adevărate utopii de dimensiuni enorme în care ni se propune mereu omul non-problemă, lumea non-problemă, cu o viaţă uşoară asezonată mereu cu o aparentă perfecţine autonomă, autosuficientă, şi de fiecare dată - în fond - atee. După ce terminăm de consumat acest ideal, căci trece repede şi realitatea ne îngenunchează, urmează faza a doua, în care frustraţi de neputinţa de a ajunge la omul non-problemă consumăm tot ceea ce se (mai) găseşte pe piaţă, substitute materiale, concrete, de ideal utopic: bunurile inutile de larg consum. Cumpărăm orice cu condiţia să ne aducă aminte măcar pentru câteva secunde de idealul în care am crezut, acel ideal căruia ne-am dedicat viaţa şi pe care credem că-l vom regăsi ascuns în aceste bunuri. Şi cum în cele din urmă lumea se goleşte şi de bunuri, aceste inutilităţi de larg consum, în incapacitatea lor de a oferi pe tavă omul non-problemă, se transformă rapid în droguri uşoare ce ne golesc în interior de putere, independenţă şi forţă, transformându-ne în consumatori ordinari, mereu supuşi materiei şi instinctului, permanent în foame acută de valoare. După care urmează faza a treia. Atunci când nu mai avem ce consuma, ne consumăm pe noi înşine, în interiorul nostru, hrănindu-ne laşitatea cu iluzia de a fi putut ajunge la lumea perfectă fără Dumnezeu. Numai noi, singuri, ca nişte revoluţionari ai cosmosului ce au îndrăznit să cucerească centrul universului golit acum de lumină. Cucerirea unui mare întuneric, viaţa în beznă. Consumismul nu îi cruţă pe nimeni din cei căzuţi în capcana lui. Ca beznă şi foame, toţi cei ce au crezut în omul non-problemă sunt devoraţi în interior de virusul ateu al lui trebuie să pot şi singur.

Totul porneşte de la prăpastia dintre ceea ce credem şi ceea ce alegem. Credem că nu există lume fără Dumnezeu, dar alegem ca şi când El nu ar exista, nu ar mai exista... Vrem să scăpăm de orice problemă, uitând că noi suntem problema. Fugim de noi înşine, călcând peste cadavre şi mutilându-ne chipul cu noroi de stele căzute. Pentru că ajunge să cădem iniţial în utopia unui ideal demonic şi să uităm că viaţa este viaţă, suferinţa asceză, lumina hrană. Vrem imposibilul (independenţa) şi ratăm posibilul (comuniunea).

Mă uit din ce în ce mai rar la reclamele pe care cândva le admiram şi le prezentam în diferite ateliere de publicitate. Toate propun o logică utopică care ne seduce mult prea repede. Acesta este consumismul nostru cel de toate zilele. Indiferent de ce consumăm, dacă suntem singuri şi ne încăpăţânăm să rămânem aşa, devenim dependenţi de tot ceea ce mâncăm, gândim, sperăm.

Postul. Da, acum are alt sens, ca un tratament duhovnicesc în care măcar pentru un timp binecuvântat, nu (ne) mai consumăm, ci doar ne hrănim.

P.S.: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. (Matei 26:26)

„Realitatea care ne e familiară, spune: Mâncăm mâncarea; asimilăm mâncarea; mâncarea devine ceea ce suntem. Dintr-o dată însă se aude un nou adevăr, şi atunci eticheta este subminată iar lumea întoarsă cu susu-n jos: Suntem mâncaţi de mâncare; mâncarea ne asimilează; devenim ceea ce mâncăm...” (Rubem A. Alves)

Suntem (II)

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Tue, 20 Mar 2012 19:32:00 +0000

Suntem ceea ce iubim. Ca o putere în noi, care ne defineşte, ne construieşte şi ne mişcă, dragostea ne salvează de la pierdere, de la sinteza nefericită din noi a lui e bine şi aşa.

Aparent suntem suficienţi nouă înşine. În realitate suntem dependenţi (în sensul bun) de relaţia cu cel de lângă noi. Relaţia are la bază iubire, acea iubire existenţă, acel iubesc, deci exist.

Suntem dependenţi de ceea ce iubim. Ne întrebăm de ce cineva nu poate să se lase de un anumit viciu, de o anumită patimă. Pentru că o iubeşte şi e dependent de ea (în sensul rău). O iubeşte şi se consumă în iubirea sa, fiind şi el, ca toţi ceilalţi, dependent de ceea ce iubeşte. Mai mult, când iubeşti pe cineva dependent la rândul lui de un viciu, ajungi să îi iubeşti şi tu viciul. Psihologii o numesc codependenţă. Un lanţ neştiut al iubirii centrate pe o foame ce nu se potoleşte niciodată, pentru că muşcă mereu din fiinţă imperfectă.

Când iubim pe Dumnezeu suntem dependenţi de El (în sensul bun). Când iubim în familie, în cuplu sau între prieteni, ca apostoli ai iubirii faţă de El, înţelegem ce înseamnă a fi ceea ce iubeşti.

Iubirea e slăbiciune? Da, dar singura slăbiciune care dă putere. Iubirea ca răstignire dă puterea ca înviere.

P.S. Ioan Alexandru (profesorul, profetul, lumină):

Iubirea

Părtaşi suntem multor iubiri

Una singură e împlinire

Celelalte numai presimţiri

Până dăm în inimă de Mire.

Împodobit cu-nfăţişarea Lui

Dinspre înviere răsărindă

Pe cât în lacrimile orişicui

Voi râvni iubirea să-şi aprindă.

Ce există să iubesc nespus

Oceanul stingerii de sine

Să rodească-n cele care nu-s

Răsăritul ce le aparţine.

Fiecare descoperire este argument al dragostei - sens de viaţă - din noi.

Fără iubire nu există înviere. Postul fără iubire este regimul cărnii ce nu mai poate fi trup revelat, întrupare a minunii de viaţă.

Dezintoxicare

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Sat, 25 Feb 2012 20:54:00 +0000

De fiecare dată când orizontul se întunecă, de fiecare dată când şansele de a reuşi pălesc, de fiecare dată când îţi dai seamnă că nu există nicio cale de ieşire, atunci începi să simţi cum întreaga lume se contractă în tine, că reuşeşti să strângi toate conflictele exteriorului în moalele pieptului tău, că acolo, în tine, şi numai în tine, se găsesc ascunse infamele secrete ale supravieţuirii în faţa nereuşitei...

Şi totuşi zilele trec, de fiecare dată parcă mai repede, mai grăbite, pentru că timpul nu ne mai ajunge. Nu mai avem timp nici să reuşim, nici să eşuăm. Pentru că nu mai ştim să preţuim secunda ce trece, aşa cum este ea, atât cât este ea. Cu sinceritatea ei, ca o lacrimă ce se scurge pe obraz şi nu se vede. Adeseori o considerăm iluzie. Ştim că ne minţim, dar ne e frică de noi înşine, mergem înainte, păcălindu-ne. După un timp mersul se transformă în fugă. Fugim de noi, ca şi cum ar fi posibil...

Trec anii aşa de repede, gândim în proiecte, revendicăm idei, căutăm bani pentru a cheltui mai mult şi pentru a căuta mai mult, ca o foame de nemulţumire, ca o sete de neîmplinire. Trec toate pe lângă noi şi nu vedem nimic. Pentru că esenţialul nu stă în ceea ce facem, ci în ceea ce suntem. În ceea ce mai suntem. Nişte copii grăbiţi să înţelegem ce înseamnă să fii adult. Copii mai mult sau mai puţin inocenţi ce se joacă pe degete cu gloanţe de iluzii.

În timpul din urmă nu va mai fi timp. Va fi numai fugă de timpul ce trece, fugă pentru timpul în care poţi respira în pace.

Suntem dependenţi cu toţii de timp, ne băgăm în vene siringi înfundate cu timp diluat, soluţie infectă de non-autenticitate, pentru simpla senzaţie de a nu fi, măcar pentru un timp, inutili. Şi totul, în final, doare...

Fiecare Liturghie şterge această lacrimă a inutilităţii din noi şi ne face părtaşi la timpul cu adevărat bun. Acolo, adevărat laborator de dezintoxicare faţă de drogul inutilităţii, înţelegem că suntem fii ai lui Dumnezeu, nu ai timpului ce nu ne-ajunge niciodată. În lume fugim de jertfe pure, de acte pure, de materie pură. În Liturghie, însă, totul este dar de timp bun, ce nu trece şi nu se termină. Îl numim veşnicie. Pentru că e atât de aproape de noi. Vecinicie - vecinătate. Atât de aproape de noi...

Suntem ceea ce ne împlineşte. Timpul dependenţei demente nu ne împlineşte decât în moarte. Timpul din Liturghie - veşnicia, timp al jertei şi al învierii, numai acela ne linişteşte foamea de timp, cu acea cuminecătură de veşnicie ce ne redă copilăria cea bună, din care nu se iese.

P.S. Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Matei 19:14.

E bine?

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Tue, 07 Feb 2012 14:56:00 +0000

Nu-mi vine a crede. Înţeleg întrebarea, dar nu pot desluşi cuvintele. Pereţii se învârt în jurul meu ca o roată uriaşă ce-i ridică pe turişti deasupra oraşului, la înălţimi înspăimântătoare, şi îi lasă acolo agăţaţi pe o bancă rece, pironiţi în lemn cu propria frică, sus, deasupra tuturor.

- E bine să iubeşti?

Mă uit în ochii lui şi încerc să nu îl judec pentru o astfel de întrebare. Trăieşte într-o lume în care fiinţa lui trebuie să treacă proba de foc a lui trebuie, a lui e bine?... şi nimeni nu-i dă şansa aceasta. Acasă nimeni nu-i arată cum se iubeşte. Ai lui sunt plecaţi de mult şi departe pentru banii care nu sunt niciodată suficienţi. La şcoală, e un om mic judecat de alţii, un educabil, un pion în listele cu statistici ale celor care ar trebui să răspundă la astfel de întrebări. Timpul pentru el este deja o amară aşteptare a unui mare nimic.

Pe moment nu ştiu ce să-i răspund. Îmi vin în minte, pe rând, titlul unei cărţi, finalul unui film, o rugăciune din Liturghie. Nu ştiu cât de bine este să iubeşti, dar ştiu cât de rău este să nu iubeşti cum trebuie.

Şi cum nu trebuie iubit, atunci?... mă întreb eu înainte de a rosti primul cuvânt. Trebuie să iubeşti fără să devorezi, fără să te hrăneşti din fiinţa aceluia care îngrădită în iubirea ta, se sufocă cu noxele egoismului nostru. Trebuie să iubeşti astfel încât nimic să nu mai trebuiască. Trebuie să iubeşti fără să negociezi cu iubirea ta un preţ de iubire care să potolească, mereu pentru puţin timp, propria foame de iubire. Trebuie să iubeşti ca şi cum nu ai exista decât în iubire. Trebuie să iubeşti ca o lumină ce refuză să fie întuneric. Trebuie să iubeşti fără să pui preţ, fără să ceri certificate de garanţie. Cine pune preţ, cine face negoţ de iubire, şi - cât de mult facem asta zi de zi...- acela nu mai iubeşte, ci se iubeşte. Trebuie să iubeşti ca o aşteptare. Iubirea e o aşteptare a unei împliniri viitoare. În iubire, limitele noastre fixe - adevărate fixaţii de neputinţă - nu sunt determinări nevinovate, ci din contră, determinări pline de vina de a fi prea puţin iubitori şi prea mult temători în iubire. În iubire tot ceea ce nu putem e doar etapă spre un mai mult. Spre restul pe care azi nu putem să îl iubim.

Dacă nu iubeşti, rămâi singur. Şi doare. Şi când iubeşti doare. Dar nu eşti singur.

- Da, e bine. Şi să nu uiţi că atunci când iubeşti, faci echipă bună cu îngerii lui Dumnezeu.

P.S.: ...Vino, Cel singur la cel singur, pentru că singur sunt, precum vezi!
Vino, Cel ce m-ai despărţit de toate şi m-ai făcut singur pe pământ,
Vino, Cel ce Tu Însuţi Te-ai făcut dorinţă (pothos) întru mine şi m-ai făcut să te doresc (pothein) pe Tine, Cel cu totul neapropiat!
Vino, Răsuflarea şi Viaţa mea...

Sf. Simeon Noul Teolog, Rugăciune..., SC 156, pp. 150-154.
(Trad. diac. Ioan I. Ică jr., Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri III, Deisis, Sibiu, p. 50.)

Colind

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Mon, 30 Jan 2012 19:19:00 +0000

Lumea pe care Dumnezeu a creat-o e o lume care se inventează pe sine însăşi. Care se caută pe sine, însumând în sine toate erorile, ezitările şi ratările unui astfel de proiect numit: libertate.

Răul din lume nu este o problemă, el este o luptă. Devine o problemă atunci când nu mai există luptă.

Dumnezeu îndumnezeieşte numai ceea ce omul umanizează.

P.S. Doamna Dumitrescu. Etajul trei. Cântam în mijlocul bolnavilor, din nou în acelaşi spital. Salon după salon, colind după colind, şi îmi părea rău că în ritmul infernal al vieţii noastre atât de simple, nu găsim şi alt prilej de a ajunge acolo decât atunci când El Se naşte. Cântecele treceau, clipele treceau, unii plângeau, alţii se uitau la noi şi nu înţelegeau. Toţi erau vinovaţi de a fi neputincioşi, prea neputincioşi, prea umani, prea bătrâni. Dânsa era acolo, lângă soţul ei bolnav în ultima fază de ciroză. El era atât de galben. Ea atât de albă. Cu o mână pe obraz, atât de fină, atât de muncită, stătea în picioare. Cu ochii pironiţi în ochii mei. Nu în pământ. Fără nicio senzaţie de ruşine sau de neputinţă. Totul era atât de firesc. În plin stadion de suferinţă, vedeam în felul în care stătea dreaptă lângă uşă pacea din faţa morţii, împăcarea şi mulţumirea lui Dumnezeu în noi. Îmi spune: Mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceşti 62 de ani. Suntem căsătoriţi de 62 de ani şi parcă ieri ne-am căsătorit. Are bucurie în ochi şi pace în cuvinte. Mă ţine de mână şi încep să înţeleg cum o viaţă întreagă poate fi o bucurie. Îmi revine în minte matematica vieţii fericite: 62 de ani din 80 sunt practic toată viaţa. Cei mai fericiţi ani înseamnă în pacea finală - practic - toată viaţa. De fapt totul. Îmi spune cum se roagă pentru el şi cum alte cuvinte nu îi vin în minte decât mulţumire. Mulţumire pentru toţi aceşti ani. Rămânem singuri pe hol. Toţi colindătorii au terminat etajul şi au plecat. Îmi aduce aminte de o doamnă preoteasă văduvă dintr-un sat din Apuseni, care îmi povestea la fel despre viaţa ei şi despre soţul ei preot. Cumva ochii oamenilor împăcaţi cu Dumnezeu seamănă. Au pacea Lui. I-am luat numărul de telefon. Am mai stat un timp împreună, povestindu-mi despre Crăciunurile cu cei mici. Copiii lor. Nu o întreb unde sunt. Fiecare primeşte din suferinţă şi din bucurie atât cât poate duce. Ies din spital şi îmi dau seama că viaţa nu este o loterie, nu este un destin hărăzit aiurea cu noroc sau nenoroc, abundenţă sau nereuşită. Este pur şi simplu viaţă. Cu bucurie şi necazuri, naştere şi moarte. Dacă viaţa e trăită cu Dumnezeu, viaţa devine o rugăciune de mulţumire.

În seara asta m-am hotărât să o sun.

Secunde

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Sun, 22 Jan 2012 17:40:00 +0000

1. Un om merge într-o direcţie bună numai dacă are binecuvântare. Continuă în bine numai dacă munceşte, dacă perseverează. Inerţia anulează binecuvântarea.

2. Învăţăm imitând. Cine primeşte harul de a fi imitat, devine purtător de creaţie, părinte. Fără acest har, nu putem gândi liber.

3. Privirea omului dialoghează mereu cu sinele său. Ca într-o oglindă.

4. Greutate, nume de ispită.

5. Avem lumânări aprinse pentru a da lumină cuvintelor de rugăciune. Pentru a lumina conştiinţa.

6. Se luminează ochii şi se înalţă mintea. Haina de sărbătoare a trupului este icoana sărbătorii sufletului din trup.

7. Duminica după-amiază te poţi urca în vârful muntelui. De acolo vorbeşti cu lumea de sus.

8. Un om între stele. Mai multe decât putem vedea în mod obişnuit. Numai omul este stea cu putere. Luminătorul cel tainic. La Crăciun s-a arătat stea pe cer. Semnul Dumnezeului devenit Om. Stea în cer, stea pe pământ.

9. Fără lumina soarelui, munca noastră e săracă. În egoism nu există răsplată.

10. Fără comuniune, munca noastră e şi mai săracă. Ajungem să fim frustraţi că muncim degeaba.

11. Fiecare creşte în maturitate pe măsură ce creşte în rugăciune.

12. Sufletul e ca o chilie. E foarte simplu. Şi e fericit numai dacă simte parfum de flori.

13. Se pleacă la drum. Schimbare şi regăsire. Când urcăm un munte, căutăm de fapt un sens vieţii noastre. Fără să ne dăm seama, ne întâlnim cu cerul mai înainte de a pleca la drum.

14. Alergăm după modele. În mijlocul intersecţiilor este periculos. Acolo viaţa e expusă din toate părţile, dar numai acolo se întâlnesc adevăratele modele.

15. Mulţumesc: cea mai scurtă poezie din lume.

16. Nimeni nu e actor de revelaţie. Tot ceea ce descoperim, de fapt ni se dă. Viaţa nu e teatru. Viaţa e realitate.

17. Lumina vine mereu de sus. Omul este singura fiinţă care se poate uita în sus. Singura care caută conştient lumina de sus.

18. Oamenii când urcă un munte nu se mai uită înapoi decât atunci când ajung în vârf. Când te schimbi, trebuie să îţi asumi neîntoarcerea înapoi. Pentru unii e poruncă, pentru alţii aventură, pentru toţi realitate. Întoarcerea înapoi mai înainte de vreme este împietrire (Facere 19:26).

19. O îmbrăţişare bună nu te stânjeneşte, nu te sugrumă, nu te distruge. Îmbrăţişarea cea bună este iubire fără devorare. O iubire care hrăneşte.

20. O viaţă avem, o călătorie. Un singur bagaj de care nu ne despărţim niciodată şi care prea greu fiind face călătoria un chin. Păcatul e ca un bagaj. Îl faci, îl cari cu tine.

21. Niciodată nu suntem singuri.

22. Regăsim ceea ce iubim. Iubirea nu se pierde niciodată.

23. Îmbrăţişarea în fugă: îl prindem pe cel de lângă noi, îl oprim, îi explicăm ce-i viaţa şi îl rugăm să nu ne uite. Se numeşte: vânătoare de oameni.

24. Binele se organizează. Se construieşte. Nu vine de la sine. Pentru el munceşti, te lupţi. Asceza înseamnă om construit în bine.

25. Genunchi răniţi - lumină.

26. Când primim ceva, facem de fapt o promisiune: să dăm înapoi mai mult.

27. Ochii caută mereu sensuri şi întâlniri.

28. Când alergăm nu vedem totul. Dar dacă eşti atlet bun, nu mai trebuie să vezi chiar totul.

29. Omul model - ceea ce noi căutăm disperaţi azi - e o direcţie împlinită.

30. Este atâta libertate în rugăciune. Numai în rugăciune.

31. Vechi şi Nou. Vechiul priveşte mereu spre Răsărit, Noul spre Apus. Mereu se întâmplă aşa.

32. Cine se roagă îi învaţă pe cei din jurul său - fără să folosească niciun cuvânt - să se roage. E ca o floare al cărei parfum merge din ochi în ochi.

33. O mână pe creştet. Mamă şi fiu. În legătura dintre ei stă toată viaţa noastră.

34. Nu există nu se poate.

35. Moartea e o virgulă. Niciodată un punct.

36. Viaţa ca procesiune. Asta se găseşte numai în Ortodoxie.

37. Cărbunele aprins al vieţii: munca în comuniune.

38. În Ortodoxie graniţa dintre cer şi pământ este o ficţiune.

39. Creştere şi scădere. Viaţa noastră este o continuă minune, în care nimic nu se epuizează.

40. Împacă-te cu neputinţa ta.

P.S.: MNŢR, ianuarie 2012. Frânturi de realitate, hârtii alb-negru, puse pe pereţi ca într-o expoziţie, o singură stare. Aceeaşi. Bine ai venit acasă! Acolo unde harul te face din orfan al lui Dumnezeu, fiu înfiat. 40 de frânturi de realitate, ca nişte secunde prinse în sala goală. Acolo unde simţi că acasă este numai cerul.

Roagă-te

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Fri, 20 Jan 2012 20:53:00 +0000

O altă poveste: Un bogat fără de nume se bucură de viaţă, în belşug, în petrecere şi în risipă. La poarta sa, un sărac, pe nume Lazăr, stă bolnav, plini de răni linse de câinii străzii, dorind să se sature şi el măcar puţin din firimiturile care cad de la masa bogatului. Şi unul şi celălalt mor. Unul ajunge în iad, celălalt în sânul lui Avraam. Din conversaţia dintre bogatul fără de nume şi Avraam se înţelege că între unii (cei din rai) şi ceilalţi (cei din iad) este o prăpastie de netrecut.

Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. (Luca 16:26)

Şi bogatul fără de nume şi săracul cu nume suntem noi. Cele două părţi ale conştiinţei noastre. Una plină de putere, dar golită de conţinut. A doua plină de sens, dar prinsă în logica foamei şi a vindecării amânate. Bogăţie şi sărăcie, hrană şi foame, porfiră şi vison versus răni şi puroi. Această prăpastie dintre noi şi voi, dintre unii şi ceilalţi, dintre rai şi iad este prăpastia care separă puterea din noi de speranţa din noi. Trăim viaţa celor doi din pildă în fiecare zi. Dintr-o postură, sau dintr-alta, îl condamnăm pe celălalt, condamnându-ne de fapt, de fiecare dată, tot pe noi înşine. Ca o minţire de sine. Prăpastia de netrecut există, nu trece puterea, nu trece liniştea. Dar cuvintele trec. Se poate vorbi peste abisul prăpastiei. Cuvintele ce trec în zbor peste prăpastia din noi sunt gândurile pline de raţiune adevărată care dau sens existenţelor. Şi emoţiilor. Cuvânt înseamnă relaţie. Există relaţie, există cuvinte, există raţiune. Aşa se naşte credinţa. Din trecerea plină de sens a prăpastiei întărite în noi înşine.

Şi unul şi celălalt mor. Şi când mor ei, noi trăim iadul din noi şi prăpastia din noi ca o realitate atât de crudă, rece şi fierbinte, încât uităm că suntem de fapt divizaţi şi condamnaţi de noi înşine la pedeapsa de a repeta aceleaşi greşeli, de a contempla aceeaşi prăpastie.

Şi unul şi celălalt mor. Dar vor învia la sfârşit. Şi se vor întâlni. Şi se vor îmbrăţişa cu lacrimi de foc.

Povestea merge mai departe. Bogatul fără de nume îi cere lui Avraam să-l învie mai înainte de vreme pe Lazăr, să facă un semn, să-l trimită la cei cinci fraţi ai săi, să le arate semnul, prăpastia, destinul şi să îi convertească la altceva. Răspunsul vine prompt: o lege este dată. Cine nu respectă legea, nu vede nici învierea!

Cerem semne, semn că suntem în iadul din noi şi vrem să depăşim limitele strâmte ale neputinţelor noastre. Credem că puterea noastră e dincolo şi că ajungem la ea prin auto-depăşire. Greşit. Puterea de a ne schimba stă în noi. Cei cinci fraţi sunt cele cinci simţuri ale trupului. Trupul cere semne. Deşi are o constituţie a lui, o lege după care îşi ghidează drumul şi chemarea, el nu vede minunea naturalului, şi cere o minune a supranaturalului. Nu vede legea din noi, pe care dacă nu o trăim, nici învierea nu ne poate da mai mult decât dă un semn: o atingere într-o lume orbită. Viaţa noastră este o continuă înţelegere a legii din noi, a felului în care ar trebui să trăim şi a sensului cuvintelor. Prăpastia din noi este generată în parte şi de prăpastia dintre ceea ce înţelegem şi ceea ce trăim.

Iadul este neputinţa de a te înţelege pe tine însuţi. O orbire generalizată. Nu întâmplător iadul e întuneric.

P.S.: Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi aşa cum trebuie.

Poveste de iubire

noreply@blogger.com (Alexandru Barna) — Wed, 28 Dec 2011 11:18:00 +0000

În lumina serii, feţele lor se uneau într-un crez. Se iubeau cu o forţă inegală. El cu putere, Ea cu frică, căci încă nu ştia să iubească. Oamenii nu mai au azi acest crez, dar a iubi se învaţă. E simplu şi tulburător. Un adevăr rostit atunci de El şi uitat azi de mulţi. În grădina lor, El o chema pe Ea la lecţia iubirii şi o învăţa să iubească mereu ca o gustare dintr-un fruct ce se face pe zi ce trece tot mai proaspăt şi mai dulce. Seară de seară, atingerea lor, mereu incompletă şi mereu beată de iubire, le arăta lor un sens mai mare, mereu mai mult, ca o pregătire pentru un examen ce părea a se amâna la nesfârşit. Un examen ca o stare, o pasiune pentru eternitate.

Şi totuşi examenul iubirii lor venea tacit mereu, secundă de secundă, ca o răsuflare pe marginea prăpastiei. În lumina unei seri, teama de a iubi numai aşa cum o învăţa El a condus-o pe Ea la o primă renunţare. La o revoltă. Şi apoi la însingurare. Şi ulterior la aventură. O aventură în a inventa iubirea. E oare posibil? Ea credea atunci că e posibil.

Şi din îmbrăţişarea lor, Ea a hotărât să plece. Să înveţe singură să iubească, căci ştia că puterea asupra lumii şi a vieţii stă în felul în care iubeşti, seduci şi cucereşti. A plecat într-o ţară fără de nume, Ea neavând acum niciun nume, singură, fără de casă, fără de acasă. A conştientizat rapid şi greşeala şi iluzia. Dar era prea târziu. Şi dintr-un orgoliu care macină sufletul până la desfigurare, şi-a propus să uite chipul iubitului ei profesor de iubire.

Nu a trecut mult şi din amintirea serilor petrecute împreună, a lecţiilor lui de iubire, a îmbrăţişării dătătoare de sens, nu a mai rămas decât un dor inconştient însoţit de o senzaţie profundă de sugrumare interioară. O suferinţă nerostită, o căutare fără scop şi fără conţinut, o pierdere de putere, de energie şi de viaţă. O îmbătrânire la nesfârşit, o iluzie trăită univoc, o suită de respiraţii pierdute fără sens.

În ţara uitării, ţară fără de nume, s-a trezit singură, neiubită, pierdută şi victimă a propriilor ei iluzii. Lecţia iubirii s-a transformat într-o lecţie a supravieţuirii pentru nimic, un nimic al cărui cost rivaliza cu însuşi preţul vieţii. Dacă şi acest preţ există... O nouă iluzie, o nouă respiraţie fără sens.

Neiubită de nimeni în acea ţară fără de nume, neapărată, incapabilă de a iubi sau de a căuta sau de a învăţa pe cont propriu iubirea, Ea a devenit repede victima propriilor iluzii, a propriei uitări. Bătută, violată, aruncată cu faţa în noroi şi maltratată de locuitorii - şi ei fără nume - al acelei ţări străine, s-a trezit sclavă într-o lume ce proclama anormalitatea ca normalitate. Violul ca declaraţie de dragoste, ura ca iubire şi egoismul ca ţel suprem.

Din grădina lor, El o vedea. Vedea dincolo de ţări şi de condiţii. O vedea suferind în noroi, siluită, singură, hrănită zilnic cu o porţie amară din propria laşitate şi frică, incapabilă să iubească, incapabilă să-i recompună chipul pierdut într-un puzzle mult prea complicat, probabil inutil de complicat. El, din grădina aceea a lor, a înţeles că în ţara străină viaţa e pentru fiecare - şi pentru Ea - un destin de uitare a iubirii.

Şi iubitul ei, veşnic învăţător de iubire, nu a rămas indiferent. A făcut ceea ce face orice iubit când iubita lui e departe. I-a scris o scrisoare, o primă scrisoare, în care, în litere străine, i-a evocat vechile lecţii de iubire, vechile declaraţii eterne, vechile provocări de seară, acea stare pierdută, dar pentru El încă vie şi autentică, din grădina lor vie: un Templu şi Academie de iubire.

Această primă scrisoare a găsit-o pe Ea nedumerită şi speriată. Afla că nu e singură, că cineva o aşteaptă. Dar ceva anume o oprea în a înţelege tot. Era ruşinea de a se întoarce. Ruşinea ca o slăbiciune ce îţi paralizează voinţa şi te face neputincios. Se simţea prea goală şi prea murdară pentru ca să poată avea curajul să regăsească drumul spre grădina lor. În dezorientarea ei de gheaţă, şi-a propus să meargă înainte pe calea uitării şi, în ciuda scrisorii lui atât de vie şi iubitoare, să nu o mai citească, să o arunce departe şi să considere acea grădină de care el vorbea - care îi părea cunoscută, dar pe care nu putea să o înţeleagă - definitiv pierdută.

El, din grădina lor, aştepta un răspuns. O aştepta vie, aproape vie, la marginea existenţei, dar Ea să fie..., dornic să o înveţe din nou ce este iubirea, cum se iubeşte, cum se trăieşte. Dar Ea nu venea, şi El a înţeles repede alegerea neputincioasă a ei.

Şi ca orice iubit care îşi iubeşte iubita lui a plecat în căutarea ei. A părăsit grădina lor, Templul - Academie de iubire, şi a plecat în diferite ţări fără de nume, pierzându-şi la rândul lui numele şi puterea, iubind ca un profesor de iubire mereu neînţeles.

Şi a găsit-o în ţara ei fără de nume, bolnavă şi înşelându-L cu mulţi alţi neputincioşi, care mai de care mai ireali şi mai păcălitori, vânzători ambulanţi de iluzii de iubire. Se prostitua în numele unei iubiri ce devenise monedă de schimb, cu care fiecare spera să îl cumpere pe celălalt pentru a-l face sclavul său. Cine pe cine păcălea? El, profesorul de iubire, ştia răspunsul...

Din boala şi noroiul în care îşi vindea trupul şi sufletul, a ridicat-o şi a luat-o în braţe. Şi Ea, aşa cum se întâmplă în lumea fără de nume, nu l-a recunoscut. El a început atunci să îi dea lecţii de iubire vie, care să îi schimbe uitarea în viaţă şi noroiul în mătase. Dar nici la auzul vechilor lecţii de iubire, Ea tot nu L-a recunoscut. Atunci El şi-a adus aminte de scrisoarea lui. Îi scrisese cu mult timp în urmă o scrisoare în care îi spunea cine este El şi că o aşteaptă din nou la El, arătându-i drumul spre grădina lor. Cu ruşine în glas, Ea i-a cerut dovada că El este autorul acelei scrisori pierdute în istorie şi uitare. Şi din îmbrăţişarea lor şi din noroiul în care se căutau, s-a născut o nouă scrisoare, scrisă în mod direct, faţă către faţă, cu acelaşi scris, din nou cu litere străine, dar în cuvinte noi, mai puternice, atât de vii şi de calde. Fără să mai arate drumul spre o grădină anume, ci arătând drumul spre propriile lui braţe. O primă lacrimă se năştea.

Ea ştia ceva, simţea adevărul din scrisoarea aceasta nouă a lui, dar acest adevăr venea ca o usturime aspră pe sufletul ei plin de răni. Puterea lecţiilor lui era din nou acolo, dar plină de durere, căci nu putea să îşi recunoască iubitul. Primul ei iubit. Singurul adevărat.

În neputinţa ei de a recunoaşte şi altceva decât anormalitate, ancorată în laşitatea ei de a se schimba ajutată de acest Străin mult prea iubitor pentru locuitorii ţării fără de nume, şi-a propus şi a reuşit în cele din urmă să îl omoare. Şi din ruşine, toată crima a avut loc repede. Fără martori mulţi. În sângele lui şi-a şters repede bubele trupului ei infectat cu sindrom de ură. L-a îngropat repede pentru ca îi era ruşine. Suspect de repede.

Iubitul ei a murit atunci în ţara fără de nume învăţându-i pe cei bolnavi de ură, şi pe Ea, ce este iubirea. S-a făcut învăţător până la moarte.

Povestea de iubire nu se termină aici. Fiecare poate să o continue aşa cum crede. Suntem prinşi în această poveste cu tot ce suntem şi avem. Fie că înţelegem acum ceva din această iubire a lui, fie că o uităm, fie că suntem laşi sau neputincioşi, ceva se schimbă mereu în felul în care noroiul lumii - ţară fără de nume - ne învăluie zilnic.

Iubirea nu moare. În îngroarea primului şi singurului iubit, ca un tezaur pus bine pentru vremuri în care vom putea oare înţelege, iubirea se arată mereu mai puternică decât boala şi prostituţia noastră cea de toate zilele. Şi dincolo de piatra mormântului inventat pentru aparenta depozitare a iubirii, din dorul lui nemuritor pentru Ea, El a hotărât să vină din nou - chiar şi aşa - la propria lui ucigaşă. Pentru a o învăţa mereu acea lecţie de iubire. Şi în viaţă şi dincolo de moarte.

Şi atunci, de dincolo de mormânt, i s-a arătat din nou cu braţele deschise pline de forţa iubirii lui. O forţă ca un medicament de viaţă. A ridicat-o din mizerie, a spălat-o, i-a curăţat puroiul trupului şi uitarea sufletului. I-a dat haine noi, albe. A îmbrăcat-o în rochie de mireasă. S-a căsătorit cu Ea, a aşezat-o în pat de nuntă şi a făcut-o regină a lumii celei noi. Din prostituată a făcut-o regină. Cu un nume nou şi cu o putere nouă. Într-un Templu - Academie îngrădit doar de propriul ei răspuns la iubirea lui.

Povestea de iubire nu se termină aici. O nouă lacrimă curge. Noi mergem înainte, înţelegând că viaţa este o lecţie de iubire, în care ascuns în suferinţă şi speranţă, stă un învăţător ce nu-şi trădează niciodată vocaţia. Da. A iubi se învaţă. Nu există dragoste la prima vedere. Nu există un dat în dragoste, ci un Dăruitor. Căci mai înainte de prima vedere a noastră, a existat aceeaşi iubire şi aceeaşi lecţie a Lui, neinventată, autentică, adevărată. Ca orice poveste şi ca orice examen, învăţăm să iubim. Nu pentru reuşita noastră, ci pentru sângele lui care ne vindecă de neiubire. Şi pentru braţele lui, şi pentru tot ceea ce suntem. Mai bine sau mai puţin bine, mai mult sau mai puţin, lecţia aceasta ne dă puterea de nu fi laşi, de a nu ne pierde, de a vedea mai mult decât numai noroi, mizerii, răutăţi.

Povestea nu iubire nu se termină aici.

P.S.: Şi-a fost seară, şi a fost dimineaţă, şi vom fi judecaţi după iubirea noastră. (Sf. Ioan Gură de Aur)

Povestea de mai sus reprezintă o parafrază dezvoltată după Sf. Ioan Gură de Aur, Prima omilie despre Eutropie (PG 52, 404-411).