epizod psihoştresant

1 + 1 = 3

2009-10-02T12:06:00.007+03:00

- BUZZ!!!
- Huh?
- Dă pozele din Fagăraș.
- k
- Bă tu crezi în Dumnezeu?
- Ce-ți veni!?
- Crezi sau nu crezi?
- Băi Tzăcăneală nu știu ce să-ți răspund.
- Ce-o fi așa greu, crezi sau nu crezi, simplu!
- Bine mă! Nu cred in Dumnezeu!
- !?
- heheh ”Cred în Ceva mult mai mare!” :P
- Du-te-n plm!
- Ce e cu tine? Deprimat?
- Nu, de ce?
- Vroiam sa-ți dau un banc primit pe mess.
- Și ce dacă nu-s deprimat nu-mi trimiți?
- Diferența între un psihopat si un nevropat, îl stii?
- Nu.
- Psihopatul crede ca 1 + 1 = 3, nevropatul știe că 1 + 1 = 2 dar asta îl enervează.
- Ce banc prost, mai bine nu mi-l spuneai.
- Nu l-aș fi tinut minte dacă n-aș fi văzut azi, pe capota unei mașini, scris, cu degetul în praf, de vreun copil: ”1+1=3”
- Poate ca nu a scris un copil, poate ca era un bătrân!
- Poate...
- Acum sunt deprimat :(
- Imi pare rău.
[...]
- Legat de ce mă întrebai mai devreme:

"...În faţa acestor tineri îmi rostesc acum testamentul. Dorinţa mea e sa fiu îngropat aici. Numai că nu ştiu cine are să se roage la căpătâiul meu. Tinerii din ziua de azi nu cred în Tine şi nici nu ştiu vreo rugăciune. Pentru că nimeni nu ştie şi nici nu va afla vreodată dacă exişti cu adevărat. Unii spun că exişti, alţii - că nu exişti. Eu vreau să cred că exişti, exişti în gândurile mele. Când înalţ rugi către ceruri, mă rog, de fapt, prin Tine, mie însumi, şi-n ceasul acela mi-e dat să gândesc aidoma Ţie, Ziditorului. Iată miezul credinţei. Dar ei, cei tineri, nu gândesc la acest lucru şi dispreţuiesc rugăciunile. Ce-şi vor putea ei spune lor înşile şi altora în marele ceas al morţii? Vrednici sunt de milă. Cum să-şi dea seama cât preţuiesc ca oameni, dacă nu-s în stare să-şi înalţe gândurile într-atât, încât să devină pentru o clipă Dumnezeu?..."

O zi mai lungă decât veacul - Ginghiz Aitmatov- editura Leda 2006 - trad: Ion Covaci şi Denisa Fejes

Ochiul Beiului

2009-04-26T13:47:00.021+03:00

Sunt iar un nor purtat de vant. Cascade, lacuri şi ape curgătoare trec prin mine azi. Le ascult, mi-e sufletul strans de spaima ca poate azi e ziua din coşmaruri, ziua in care n-am să le mai înţeleg limba. Ziua în care am să le fiu străin.

Merg prin ani, prin stânci, prin flori de primavara, merg prin vise de copil. Cu fiecare pas, mai pierd un gand. Timpul aleargă in oglindă. Trec ore in susur de apa neagra, se amestecă zile în petale de flori al caror nume nu il cunosc.

Florile-s creioane colorate, vantul coloreaza nisipul si apele cu ele. Lângă Lacul Dracului adorm pe nisipul albastru. Privesc prin Ochiul Beiului spre lumi ce vor sa vină. Lumi promise de vănt. Un vânt care nu se tine de cuvânt.

E liniste iar.

Sunt aici, mereu am fost aici! Zâmbesc acum… M-am temut ca nu voi fi. Credeam ca apele Nerei nu vor putea spăla scrumul sau că, dacă o vor face, nu va mai rămâne nimic.

Daca te culci pe locul in care a ars focul nu o sa iti fie frig peste noapte. In locul in care dorm acum nu a ars nici un foc, nisipul e rece. Pietre, fluturi, ploaie cu soare şi poteci de munte ma invelesc.

Nu peste tot unde gasesti cenuşă inseamna ca a ars vreun foc.

Corola de minuni a lumii

2009-04-05T16:46:00.008+03:00

- Știi că nu-i iubesc pe americani. Trebuie să recunosc însă că în anumite domenii își au meritul lor. Statistica de exemplu.

- Ce e cu statistica?

- Au dus-o departe. Prin anii '70 când era entuziasmu maxim. Ajunseseră pe lună și visau să o exploateze. S-au apucat să facă o serie de experimente.

- Ce fel de experimente?

- Mai multe, cel despre care îți povestesc acum constă într-un fel habitat izolat complet de exterior. Au luat câteva sute de oameni și i-au băgat în habitatul ăsta. Mai explicit, imaginează-ți un sat sub o cupolă de sticlă. Au intrat cu resurse predeterminate, urmând să le gestioneze, recicleze, etc, cât vor putea de bine. Scopul principal al experimentului era sa vadă cât timp vor rezista, cât timp se vor putea autosusține, fară nici un sprijin din exterior.

- Au luat oameni la întâmplare sau ...?

- Nu mă, i-au ales în funcție de abilități. De la medici, ingineri până la mecanici, agricultori, oameni în stare să satisfacă o paletă foarte largă de necesități.

- Și i-au lăsat de capu lor sau făceau ca la Big Brother?

- Exista interacțiune intre cei de afară, care le studiau evoulția, și cei din interior. Dar doar la nivel informațional. Nimic material, nici un capăt de ață.

- Înțeleg...

- Nu mă apuc să-ți descriu în amănunt ce și cum, din toată povestea asta pe mine m-a intrigat următorul fapt:

Printre informațiile pe care le primeau, cei din habitat, era și o revista cu rebusuri, cam cum sunt și astea de pe la noi.

Revista aparea pe tarabe în toata America la ora 7.00 am sa zicem și cei izolati o primeau pe e-mail tot la 7.00 am.

Pasionații de rebus din America trimiteau rezolvarea rebusurilor la redacție în speranța ca vor căștiga vreunul dintre premiile puse în joc.

O parte dintre cei izolati, pasionați de rebus la rândul lor, completau rebusurile respective și trimiteau, și ei, răspunsurile prin e-mail.

Procentele celor care au rezolvat corect rebusurile erau foarte asemanătoare.

- M-ai pierdut.

- Ce nu înțelegi?

- Ce procente?

- Dintre cei care erau izolati și au completat rebusurile 8%, sa zicem, le-au completat corect. La fel și restu lumii – cei din afara experimentului – tot 8%. Capisci?

- Aham, zi mai departe.

- Până aici toate bune, nimic spectaculos. Partea intrigantă acum urmează. Au inceput să decaleze timpii.

- Adică?

- Adică, celor din interiorul cupolei de sticlă, au început să le dea revista în urma restului lumii. Gradual. La început cu câteva ore apoi cu decalaje din ce în ce mai mari.

În tot timpul ăsta monitorizau procentele celor care rezolvau corect atât înăuntrul habitatului cât și înafara lui.

Au început să apară diferențe, la început mici pe urmă din ce în ce mai mari. Când rebusul a fost dat celor izolați la 2 săptămâni în urma celor din afară, procentul rezolvărilor corecte crescuse de la 8% undeva la 80%.

Iar ăsta e un fapt, o chestiune simplă, pur științifică. Concluziile le tragi tu.

- Hehe, ce vrei mă să zici?

- Eu nu zic nimic, ți-am povestit ceva. Ce înțelegi tu din ce ți-am spus, ce concluzii tragi e treaba ta.

- Tu ce crezi?

- O formă de conștiință comună, poate. O memorie colectivă, ceva care ne scapă simțurilor și înțelegrii noastre.

- Ești dus!

- Băi, prin manualul de fizica de clasa a Xa e o definitie a câmpului electromagnetic. Zice ceva de genu: ”Câmpul electromagnetic este o formă de existență a materiei imperceptibilă simțurilor noastre caracterizată prin ....”

Câte alte forme de existență a materiei imperceptibile simțurilor noastre n-or mai fi de care noi habar n-avem?

- Bă, uite ce te întreb eu: Cei din globul de sticlă aveau bani?

- Cum adică?

- Mergeau la muncă să facă bani să trăiască?

- Nu mergeau mă în sensu clasic. Aveau anumite sarcini precise pe care trebuiau să le îndeplinească.

- Era ca un fel de societate ideala sau cum erau organizați?

- Nu știu dacă ”ideală” e cuvântu potrivit, erau extrem de bine organizați dacă asta vrei să știi.

- Păi d-asta mă faza cu diferența între procente.

- Cum așa?

- Cei din afara experimentului, trăiesc în lumea reală, merg la muncă, se chinuie să trăiasca, au frustrări, frământari și printre astea își mai rup 10 minute în metrou sa completeze rebusu să mai uite de nevoi. Pe când cei din globu de sticlă n-aveau nici o grijă, totu merge ceas la ei. D-asta și diferența. La început erau la fel procentele că porneau de la un start comun, indivizii, din aceeași oala, societate. Pe măsură ce timpu a trecut cei din afara au rămas la fel pe când cei din interior s-au relaxat. Înțelegi?

- S-a dus pulii de suflet metafizica mea ...

- Hehe

Familiar strain

2009-03-23T12:46:00.020+02:00

<- poză în care omu' vede ce a tastat oarecare, în google, ca să ajungă aici.

Fără ecou?

Elucubrațiile mele nu sunt un țipăt fără ecou!

Afară, undeva acolo, există viață.

Frământările, frustrările și isteriile

Le împart cu tine.

Fructul căutărilor tale. Răspunsul!

”A fi sau a nu fi?” e o minciună

Legile firii, chintesența!

Rostul a toate câte sunt și câte vor să fie.

Adunate 'ntr-un gând, într-o 'ntrebare.

Ție, familiar străin,

Îți mulțumesc!

Rareori sunt surprins în vreun fel.

Azi am fost. Am scris o poezie.

O dedic ființei care a ajuns în paginile acestea cum arată poza de mai sus.

Baloane de săpun

2009-03-07T17:25:00.013+02:00

Crezi tu că baloanele astea de săpun pe care mi le arați sunt drumul către nemurire?

Sclipești în luciul lor cu toată lumea care te-nconjoară. Copil, alergi și râzi spre soare și soarele îți râde înapoi.

Te fac să râzi și râzi senin. Te fac să plângi și plângi senin. Din lacrimi faci baloane de săpun și-mi spui ca-n ele este lumea toată, cu tot ce-a fost și ce va fi să fie.

Mă uit mirat și vreau să cred. Am crezut eu și-n Dumnezeu de ce n-aș crede în baloane?

În ele lumea e diforma. Sau e invers?

Îmi spui să pun piciorul pe cel mai mare dintre ele. Eu încă nu cred în baloane pe deplin, și mă tem. Chiar dacă este cel mai mare, chiar dacă nu se știe când? și cum? și de unde?. Eu tot mă tem. Dar calc pe el. Țin gura ușor întredeschisă, în așa fel încât atunci când se va sparge, zgomotul să nu mă asurzească. Și mă bucur. Mă bucur ca nu observi că țin gura ușor întredeschisă și că râzi.

De sub piciorul meu pornește un alt picior. Talpa neagră a bocancului a născut altă talpă pe partea cealaltă a balonului de săpun. Sunt atât de surprins de ființa nouă din reflexie că uit. Uit tot.

Acum merg pe balonul de săpun cu tine de mână. Și cred. Cred că primăvara e un zâmbet de copil reflectat într-un balon de săpun.

Cred ca zorile de ziuă sunt ființe însetate care fug de întunericul din urmă și vin acolo unde este rouă să-și potolească setea.

Culoarea nu e culoare. Muzica nu e muzică. Tu nu ești tu. În cel mai mare balon de săpun Balaurii Verzi nu sunt Balauri Verzi.

Dar ce sunt?

Toți și toate cele din baloanele de săpun sunt de neînțeles. Se topesc unele-ntr-altele, se transformă și se confundă. Ceea ce era până acum o secunda acum este alceva și peste o alta secunda va fi cu totul și cu totul altceva.

Dar tu?

Eu?

Da, tu...

Eu merg cu gura ușor întredeschisă, cum ți-am spus.

Jerome K. Jerome

2009-01-10T14:07:00.016+02:00

eiceps ăcinretup iam aec uN” “Nu cea mai puternică specie

iam aec icin ,etşeiuţeivarpus supravieţuieşte, nici cea mai

erac aeeca ic ,ătnegiletni inteligentă, ci aceea care

eram iam aec ed ădavod ăd dă dovadă de cea mai mare

“eratpada ed etaticapac capacitate de adaptare”

niwraD selrahC Charles Darwin

- Toţi ne schimbăm odată cu trecerea timpului.
- E adevărat, puţini însă realizează că se schimbă.
- Toţi, sau aproape toţi, realizăm că ne schimbăm, dar nu imediat. E ca povestea cu harta – când te uiţi prea aproape de ea nu distingi munţii, râurile... Trebuie să te îndepărtezi ca să le distingi, aşa şi cu noi. Trebuie să treacă un timp ca să înţelegi ca te-ai schimbat, sa fii în stare să vezi schimbările.
- Sunt oameni care conştientizează că se schimbă fără să aiba nevoie de un anumit timp. Uite un exemplu – în cazul traumelor.
- Hehe, terminat mai eşti. La altfel de schimbare mă refeream, una structural – valorică. E la mintea cocoşului că dacă rămâne unu fără o mână într-un accident o sa observe când se trezeşte din leşin ca e mai uşor cu ~ 2 kg..
- Analogia ta, daca schimbi perspectiva vei vedea ca am dreptate. Şi în cazul sistemelor valorice merge la fel..
- !?
- O să modific exemplu tău ca să mă fac inţeles mai uşor. Dacă în loc să-şi piardă o mână într-un accident îşi pierde, să zicem copilul de 19 ani care tocmai s-a sinucis din dragoste pentru că părinţii i-au interzis relaţia respectivă. Peste noapte individul albeşte. Crezi tu că a doua zi, cănd se priveşte în oglindă, o sa realizeze doar că e ceva mai oxigenat la păr? Sau mult mai mult?
- Sunt cazuri extreme...
- Bine mă dar asta nu inseamna că oamenii nu pot înţelege – în timp real – că se schimbă. Tu de exemplu, nu ai avut niciodată experienţe în urma cărora să realizezi, imediat după ce le-ai trăit sau chiar în timp ce le trăiai că te schimbă? Că nu vei mai fi niciodată ca mai înainte?
- Hmm...
- Trebuie să fi avut. Trbuie să fii prea bătut în cap să nu înţelegi anumite lucruri când le trăieşti.
- În facultate, prin anu 3 sau 4, când am făcut medicină legală.
- Aşa?
- Făceam lucrările practice la Mina Minovici. La început a fost dur. Adică, eram noi obişnuiţi cu cadavre, dar cu cadavre formolizate, disecate, pregătite pentru studiu. Erau, oarecum, dezumanizate. La IML însă, aduceau cadavre care cu o zi, cu câteva ore mai devreme, fuseseră oameni, că mine sau ca tine. Avuseseră, poate, dicuţii lipsite de sens, cum avem noi acum.
- Te-a marcat? Ai simţit ca te schimbi?
- Da. În perioada aia mă trezeam noaptea plin de sudori reci, urlând şi fără să-mi amintesc, precis, ce visasem.
- Nasol…
- …
- Şi zi?
- Ce vrei să-ţi zic?
- Când ai înţeles că te schimbi? Cum?
- Mă, anumite înţelesuri despre lumea asta în care trăim ni le lămurim prin adolescenţă. Întrebări despre viaţă şi moarte, despre Divinitate şi despre om şi altele pe aceeaşi temă. Chiar dacă nu sunt ele lămurite pe deplin sunt, cel puţin, etichetate într-un fel sau altul, în funcţie de preferinţele fiecăruia şi băgate în sertăraşe pe care, de cele mai multe ori, nu le mai deschidem niciodată.
- Apropierea de cadavrele respective te-a facut sa deschizi iar sertarele?
- Când judeci totul de la adăpostul unei cupole de sticlă, te simţi, şi poate chiar eşti ca un spermatozoid într-un prezervativ care dă din coadă fericit că a aflat că pizda exista. Ca un spermatozoid fericit, în ciuda faptului că nu şi-a îndeplinit destinul, că mai sunt milioane ca el.
- Bă ce poet porno te făcuşi!
- Şi au mai fost, dacă stau bine să mă gândesc.
- Ce?
- Momente în care am realizat schimbarea în timp ce se petrecea.
- Tot printre cadavre?
- Nu. Dar tot prin facultate, în anu 5 sau 6 am facut un semestru de psihiatrie. După faza cu IML-ul credeam că sunt imun... Cât de ridicol mi se pare totul acum.
- Zi?
- Cursurile şi lucrările practice se ţineau la Spitalu 9 cum îl ştie lumea. Erau 4 ore. Primele 2 prezentare teoretică a diverselor afecţiuni, categorisiri, mecanisme, explicaţii şi ultimile 2 practic.
- Practic?
- Aduceau un bolnav care, credeau ei, se potrivea cu ce ne explicaseră în primele 2 ore.
- Nu-mi spune că te-a afectat asta?
- LOL!
- Zi mă?
- Tu ce crezi? A fost mai rău decât cu cadavrele.
- De ce?
- Cu moartea te impaci pentru că ştii un lucru sigur despre ea.

- !?

- Vine!
- Ce treabă are asta cu nebunii?
- Vezi tu, prin anu întâi, era un profesor de anatomie. Foarte al dracu, avea cel puţin 1000 de ani, îi fusese profesor şi lu tata, ca să-ţi dai seama. Ăsta obişnuia sa ni se adreseze cu "Domnu Doctor", nouă, unor puţoi. Aroganţa din apelativul folosit de moşu ăsta m-a făcut să privesc foarte distant şi “la misto” ideea de Domn Doctor. D-aia, la marea majoritate a cursurilor şi lucrărilor practice, obişnuiam să ridic un zid între mine şi ei. Ca într-o piesă de teatru în care ei se joacă de-a profesorii şi noi de-a doctorii. Nu luam nimic în serios. Şi nu eram singuru care făceam aşa.
- Bă iar ai luat-o pe arătură.
- Stai bre, că trebuie să înţelegi. Dacă-ţi zic sec aşa cum vrei tu 100% nu înţelegi ideea. Nici aşa – pe arătură – nu sunt sigur c-o s-o pricepi aşa cum îmi doresc eu.
- Zi azi!
- Felul în care oamenii ăia îşi povesteau, viaţa, întâmplările, avea ceva extrem de personal, de intim, de omenesc.
- Care oameni?
- Bă tu după ce planetă vii? Pacienţii… Ca să îi facă să o ia razna îi punea să povestească ceva din viaţa lor. Îşi alegeau momente cheie ca să zic aşa. Momente care erau în strănsă legătură cu nebunia lor. La început poveştile erau normale, ca şi când ai povesti tu…
- De ce eu!?
- Mă laşi să-ţi spun sau nu?
- Da frate, da de ce eu? Nu mă băga, te rog frumos, în poveştile tale cu nebuni!
- Ca şi când aş povesti eu.
- Aşa da, că tu oricum eşti umpic sonat. Hehe.
- Ca şi când ar povesti oricare dintre noi o amintire din trecut. Lucruri lipsite de importanţă aparent. Apoi, pe nebăgate de seamă, povestea începea să ia o întorsătură fantastică.
- Ca în filmele SF?
- Nu chiar, mai degrabă ca-n Kafka, sau în cazul celor mai înzestraţi, ca-n Bulgacov.
- Garcia Marquez sau Asturias n-aveaţi p-acolo?
- Aveam, prietene, toata plaja. Poveştile lor amestecau fantasticul cu realul în asemenea manieră încât ar trezi invidia oricărui scriitor de gen.
- Aşa şi cu ce te-a marcat experienţa asta?
- În primul rand m-a luat pe nepregătite. Eram, cum ti-am zis, ca într-o piesă de teatru. Rulau, de obicei piese de Caragiale. Saltu de la comedie la absurd a fost brusc şi destul de mare.
- Nu sunt sigur ca înţeleg…
- Uite, de exemplu, Pantzeru, îl ştii.
- Colegu tău?
- Da. Pe la jumatea semestrului – el nu fusese la nici un curs – a auzit că merită văzut şi a venit. După ce a intrat pacientul şi a început să vorbească, (noi eram aşezaţi pe la jumătatea amfiteatrului) Pantzeru s-a întors către mine şi m-a intrebat, serios şi în şoaptă, în timp ce îşi plimba privirea peste restul colegilor noştri. “Bă, voi v-aţi înţeles să faceţi mişto de mine?”
- Hehe! Nu te cred!
- Pentru el, era mai uşor de acceptat varianta ca noi toţi 70 împreună cu profesorul, cu asistenţii şi cu pacientul eram înţeleşi să îi jucăm lui o farsă decât adevărul.
- Care e adevărul?
- Ştii care e diferenţa între noi, cei dinafara spitalului 9, şi cei dinăuntru?
- Care?
- Diferenţa e că, deocamdată, noi suntem mai mulţi.
- Hehe.
- Şi că să citez pe cineva de specialitate, noi suntem mai bine adaptaţi.

etatănăs ed nmes nu etse uN” “Nu este un semn de sãnãtate

al tatpada enib iif ăs sã fii bine adaptat la

“ăvanlob dnuforp etateicos o o societate profund bolnavã.”

itrumanhsirK .J J. Krishnamurti

Luare aminte

2009-01-05T16:55:00.011+02:00

Vasile Paraschiv, luptator impotriva sistemului comunist inca din 1968, cand si-a dat demisia din PCR, explica intr-un interviu FrontNews motivele care l-au determinat sa refuze Ordinul National "SteauaRomaniei" in grad de Cavaler, oferit de presedintele TraianBasescu "in semn de apreciere deosebita pentru inalta tinuta morala si patriotismul de care a dat dovada, pentru devotamentul si atasamentul fata de valorile democratiei".

Ati refuzat decoratia acordata de presedintele Traian Basescu. De ce ati facut acest lucru?

Pentru ca asa mi-a dictat constiinta. Daca eu am luptat impotriva tuturor comunistilor din tara noastra, cum pot eu sa primesc o decoratie de la unul din fostii activisti ai Partidului Comunist Roman?

Replica dumnealui a fost ca decoratia nu vine din partea presedintelui Traian Basescu, ci din partea statului si a poporului roman.

Da, dar domnul presedinte inainte de a fi presedinte a fost un activist al Partidului Comunist Roman si dumnealui in functia in care a ajuns, de presedinte al Romaniei, putea sa faca cel putin ceea ce a promis poporului: dreptate si adevar. Dar nu a facut nimic in problema asta. Ne-a mintit, ne-a indus pe toti in eroare.

Ati fi primit aceasta decoratie de la un alt presedinte al Romaniei?

Da, cu conditia sa nu fi fost niciodata membru al Partidului Comunist Roman si sa nu ii fi protejat niciodata pe criminalii si pe tortionarii Partidului Comunist Roman.

Vasile Paraschiv

Condamnarea comunismului de catre domnul presedinte Traian Basescu a fost facuta formal, fara consecinte juridice, in mod selectiv si pe criterii politice.

De la domnul Emil Constantinescu ati fi primit?

Pai cum sa primesc daca el a fost activist de partid? A fost secretarul de partid al Universitatii din Bucuresti.

Nici unul dintre presedintii de pana acum nu se potrivesc criteriilor dumneavoastra?

Criteriile mele sunt criteriile intregului popor. Nu mai vrem sa fim condusi de comunisti. Comunistii ne-au condus timp de 63 de ani pana astazi, fara ca sa dea socoteala nimanui pentru crimele si nelegiuirile care le-au facut pana la Revolutie.

Tocmai asta vreau sa discut cu domnul presedinte Traian Basescu, ca toti comunistii, toti activistii partidului, ofiterii de Securitate si de militie sa dea socoteala in fata justitiei pentru crimele si nelegiuirile care le-au comis impotriva poporului roman. Si inainte de toate, pentru ca l-au omorat pe Iuliu Maniu, cel mai mare conducator al tarii noastre. El a luptat atat impotriva dictaturii lui Antonescu, a regelui Carol, cat si impotriva dictaturii Partidului Comunist Roman. Si tocmai pentru ca a indraznit sa lupte impotriva Partidului Comunist Roman a fost arestat, judecat si condamnat la inchisoare pe viata si a murit la inchisoarea Sighetul Marmatiei.

Vasile Paraschiv

Comunistii ne-au condus timp de 63 de ani pana astazi, fara ca sa dea socoteala nimanui pentru crimele si nelegiuirile care le-au facut pana la Revolutie.

Va deranjeaza vreuna dintre persoanele decorate de presedintele Basescu?

Nu ma deranjeaza faptul ca au fost decorate. M-a deranjat si m-a mahnit faptul ca dumnealor au sprijinit dictatura comunista pana la Revolutie si astazi, dupa Revolutie, se aliaza cu cel care este cel mai puternic. Adica nu au vrut sa inteleaga rationamentul judecatii mele, nu au vrut sa inteleaga caracterul general al solicitarii mele, ca domnul presedinte sa faca dreptate pentru intreg poporul roman. Dumnealor l-au aplaudat pe domnul presedinte ca mi-a luat cuvantul ca sa vorbesc.

Cand v-ati referit la Traian Basescu ca este comunist, ce ati vrut sa spuneti mai exact?

Am vrut sa spun ca in calitatea asta de fost membru al Partidului Comunist, la fel ca Ion Iliescu si ca toti ceilalti, poarta aceasta raspundere, pentru crimele si nelegiuirile pe care le-a facut partidul. Nu le-am solicitat decat atat: sa stam de vorba in mod civilizat. Dar lucrul asta, ei si intreaga clasa politica a noastra, in frunte cu parlamentarii, l-au refuzat inca de la 20 mai 1990, chiar de la 22 decembrie 1989.

Cat conteaza faptul ca Traian Basescu a condamnat comunismul, in public?

Nu poate sa aiba nici o valoare aceasta condamnare a comunismului de catre domnul presedinte Traian Basescu, pentru ca a fost facuta formal, fara consecinte juridice, in mod selectiv si pe criterii politice. De exemplu, daca dumneavoastra, eu sau oricare alt cetatean, trecem pe trecerea de pietoni pe rosu si omoram un om, noi facem puscarie. Alti oameni care au omorat, nu unul, ci sute de oameni, respectiv ofiterii de Securitate si de militie, acestia nu dau socoteala in fata justitiei pentru crimele si nelegiuirile comise. Dovada? Situatia din tara noastra. Toti ofiterii de Securitate sunt parlamentari sau oameni de afaceri. Toata economia, toate finantele tarii noastre sunt in mana lor. Domnul Traian Basescu a condamnat in mod formal, fara consecinte juridice, cu scopul ca dumnealui sa isi creeze o imagine favorabila, ca vezi doamne a condamnat comunismul. Nu exista pe planeta noastra vreun exemplu concret de oameni care au omorat pe cineva si sa fie condamnati teoretic, in mod formal. Acest lucru l-a facut domnul Traian Basescu pentru prima data in tara noastra. Lucrul asta nu este nici legal, nu este nici moral.

Care a fost motivul pentru care v-ati inscris in PCR, in 1947?

In 1947 aveam 19 ani. Muncisem pe la doi patroni cate 16 ore pe zi. Si de la 12 ani, cand am inceput sa muncesc, pana la 18-19 ani, m-am intrebat eu in sinea mea de ce aceasta nedreptate, sa muncesc 16 ore pe zi doar pentru mancare si cazare, fara alte drepturi. Nu era ceva normal. Cand lucram la cooperativa de consum Victoria de la bariera Vergului, seful meu direct era un fost activist al partidului si mi-a povestit mie cum lupta partidul impotriva exploatarii omului de catre om, pentru dreptate, libertate si multe alte lozinci, care pe mine, cu pregatirea mea de patru clase primare, cu mintea mea de atunci, am crezut. Dar nu am lasat lucrul asta nesupravegheat, am urmarit zi de zi si an de an. In 1968, dupa 22 de ani ca membru al PCR, am ajuns la concluzia ca partidul m-a inselat, si pe mine si intregul nostru popor cu lozincile si promisiunile pe care nu si le-a respectat niciodata, astfel incat, in noiembrie 1968, in cadrul unei sedinte de partid de la combinatul petrochimic de la Brazi, am hotarat in mod public sa ma retrag din partid pentru ca incalca Constitutia si legile tarii.

Cati comunisti erau in Romania, in 1946?

Sub 1.000.

Cati dintre actualii politicieni sunt (fosti) comunisti si cati sunt mostenitori ai nomenclaturii?

Toti sunt mostenitori ai nomenclaturii in frunte cu domnul Ion Iliescu, domnul Adrian Nastase, domnul MirceaGeoana, domnul Hrebenciuc si toti ceilalti din jurul lor. Sunt comunisti vechi.

Vasile Paraschiv

Toti ofiterii de securitate sunt parlamentari sau oameni de afaceri. Toata economia, toate finantele tarii noastre sunt in mana lor.

Puteti nominaliza trei persoane de pe scena politica actuala care nu au legatura cu comunismul?

Nu stiu care sunt acestia. Imi place de Cristian Boureanu de la PD-L sau de Titus Corlatean de la PSD. Imi place de ei pentru ca sunt tineri si promit ca oameni politici, sunt niste sperante. Dar eu nu stiu si tare mult as vrea sa stiu daca au fost membri ai PCR inainte de a se inscrie la PSD si la PD-L. As fi recunoscator daca cineva m-ar ajuta sa aflu lucru asta, asa pentru mine. Sunt foarte multi tineri la PSD care eu cred ca nu au fost niciodata membri ai Partidului Comunist Roman. In mintea mea exista aceasta intrebare: De ce ati ales voi sa intrati in partidul care a facut atat de mult rau tarii si poporului roman si nu ati ales partidul care a fost victima Partidului Comunist Roman?

Cum ar fi de exemplu Partidul Taranesc Crestin si Democrat. Asta este ceea ce as vrea sa discut nu numai cu unul, ci cu toti tinerii astia care nu au fost niciodata membri ai PCR. Ei nu s-au dus catre Partidul National Taranesc ca sa se mandreasca cu Iuliu Maniu sau cu Ion Mihalache si Corneliu Coposu. Dar s-au dus in partidul lui Gheorghiu Dej, al lui Ceausescu si al lui Ion Iliescu. Intr-o carte pe care nu am publicat-o inca arat tocmai problema tineretului nostru care, lipsit de orientare politica, a nimerit la acest Partid Comunist Roman, chiar daca el se numeste partid socialist. Nu are dreptul sa se numeasca partid socialist pentru ca ei au omorat, au decapitat Partidul Social Democrat condus de Constantin Titel Petrescu.

Vasile Paraschiv

Dupa 22 de ani ca membru al PCR, am ajuns la concluzia ca partidul m-a inselat, si pe mine si intregul nostru popor cu lozincile si promisiunile pe care nu si le-a respectat niciodata.

Dupa Revolutie l-au luat in primire Sergiu Cunescu, apoi Alexandru Atanasiu, care a facut cu Adrian Nastase exact ceea ce au facut Lotar Radaceanu si Stefan Voitec in 1948: au omorat, au decapitat Partidul Social Democrat pentru ca Partidul Comunist de atunci, respectiv domnul Adrian Nastase de astazi, i-au oferit lui Lotar Radaceanu si Stefan Voitec sume mari de bani, functii de ministrii, apartamente, salarii indestulatoare. Exact cum a facut Adrian Nastase cu Alexandru Atanasiu. L-a facut membru al conducerii PSD-ului, l-a facut membru in Parlament, l-a facut ministru Educatiei si i-a oferit alte avantaje materiale personale. Si pentru asta Alexandru Atanasiu a decapitat Partidul Social Democrat condus si creat de Constantin Titel Petrescu in 1947.

Ati fost primul roman care a militat pentru sindicate libere in Romania lui Ceausescu. Cum caracterizati miscarea sindicala din Romania post-decembrista? Cat este ea de libera, avand in vedere ca sunt lideri sindicali care acum au candidat la alegerile parlamentare?

Acestia nu sunt lideri de sindicat, sunt carieristi, care au folosit miscarea sindicala ca pe o trambulina, asa cum a facut Miron Mitrea. El a folosit miscarea sindicala ca pe o trambulina de unde sa sara in politica. Miron Mitrea s-a dus sa negocieze revendicarile soferilor, dar a negociat trecerea lui in functia de vicepresedinte al PSD-ului si i s-a dat post de ministru, post de deputat si a ajuns mare milionar in euro. Oamenii acestia nu au nimic comun cu interesele de sindicat. Ei se folosesc insa de sindicate ca de o trambulina de unde sa sara in Parlament si sa ajunga sa se imbogateasca.

Revenind in perioada comunista. In 1963, dupa ce ati fost dat afara din armata, ati fost evacuat din casa de comunisti.

Da, este adevarat. Timp de 300 de zile am trait impreuna cu intreaga mea familie ca un caine, lipsit complet de adapost si, dupa 300 de zile, instanta de judecata a constat ca eu am dreptate si a ordonat evacuarea ofiterului de militie care se instalase in casa mea, in mod fraudulos. Acest ofiter de militie nu era altul decat seful militiei judetului Prahova, Uta Sergiu, impreuna cu sotia sa, Uta Nina, care lucra atunci la posta, era colega cu mine.

De ce v-ati dat demisia abia in 1968, sunt cinci ani totusi?

Da, sunt cinci ani pentru ca eu a trebuit sa mai meditez si am ajuns in final la aceasta hotarare pe care am aratat-o in fata Adunarii Generale in noiembrie 1968. Deci am vazut ce mi-a facut mie partidul, am mai suportat alte abuzuri, si in final am ajuns la concluzia ca Partidul a uitat de unde a plecat si de scopul pe care l-a urmarit, si se ocupau numai de interesele lor personale. Si atunci am considerat ca eu, daca mai raman in partid si il sprijin cu cotizatie si raspund la chemarile partidului, nu fac altceva decat sa contribui la asuprirea propriului meu popor. Si de aceea eu am vrut sa ma desolidarizez de a mai sprijini Partidul Comunist Roman impotriva propriului meu popor.

In acesti peste 20 de ani in care ati fost membru de partid, in ce a constat activitatea dumnevoastra propriu-zisa?

Am fost un simplu membru de partid care lua de foarte multe ori cuvantul in sedinta, aratam lucruri reale, lucruri adevarate, dar nimeni nu imi dadea dreptate. Eu criticam aspectele negative din institutiile noastre in cadrul sedintelor de partid si acolo eram combatut de conducatori.

Cum arata o zi din viata dvs. atunci cand erati internat la psihiatrie, drept consecinta a propunerilor pentru democratizarea vietii sindicale pe care le trimiteati pe adresa Uniunii Generale a Sindicatelor din Romania incepand cu 1971?

Cel mai rau a fost la spitalul Sapoca, unde in fiecare zi imi punea 7-8 pastile in palma si ma obliga sa le inghit. Apoi imi dadea un pahar cu apa si imi cerea sa deschid gura. Ei se uitau, vedeau ca nu mai am nimic in gura si imi spuneau ca sunt liber. Iar eu, le ascundeam sub limba si ma duceam la WC si le aruncam pe toate. Asa am procedat din prima si pana in ultima zi. Daca nu procedam asa, astazi nu mai discutam. Am fost facut bolnav de catre colaboratorii Securitatii din spitale, adica directorul spitalului, Anton Nicolau.

Vasile Paraschiv

Atunci mi-am dat seama ca m-au iradiat si in cateva zile urmeaza sa mor, atunci pentru prima data.

Ati sustinut protestul lui Paul Goma. Care au fost consecintele?

Una dintre ele este tocmai ceea ce v-am povestit. M-a arestat din casa lui in timp ce stateam de vorba cu sotia in ziua de 4 aprilie 1977 si m-a dus si m-a internat la spitalul Sapoca.

Care este in prezent relatia dvs. cu Goma?

O relatie buna, o relatie prieteneasca, dar aflandu-ne la o asemenea departare e greu sa corespondezi.

In 1977 v-au dat pasaport in 24 de ore si ati plecat in Franta. Cum ati reusit lucrul acesta avand in vedere ca obtinerea un pasaport in acea vreme era aproape imposibila?

Trebuia un an sau doi ani de zile. Cand au auzit ca am semnat scrisoarea deschisa a scriitorului Paul Goma, am avut mult de suferit, ma supravegheau tot timpul. Eu am ajuns la concluzia ca nu mai pot sa traiesc in conditiile astea aici si ca trebuie sa plec in Occident, dar nu sa plec si sa nu ma mai intorc. Ma duc sa vorbesc fiindca aici nu pot sa vorbesc in mod liber, si apoi ma intorc. Lucru care l-am facut, am cerut pasaport si in 24 de ore mi l-au dat.

Voiau sa scape de dumneavoastra, domnule Paraschiv?

Categoric au vrut sa scape de mine. Apoi cand m-am intors in tara, la 30 aprilie, ei nu mi-au mai dat voie sa intru in tara, le era lor frica de mine, nu mie frica de ei. M-au dat jos din trenul cu care veneam de la Paris, m-au urcat in altul care mergea in sens invers si in felul asta m-au expulzat la 30 aprilie 1968 din tara, pentru ceea ce vorbisem in mod liber la Paris.

Care a fost reactia sindicatelor franceze? Ce v-au spus?

Sindicatele franceze sunt acelea carora le datorez viata mea. Daca nu erau ele, Securitatea m-ar fi omorat demult. Ele au fost cu ochii pe mine tot timpul si Securitatea stia acest lucru. Mi-au trimis scrisori de solidaritate, iar Securitatea le stia si de aceea nu s-a atins de mine mult timp, dar pe urma m-au torturat mult de tot.

In timpul persecutiei v-ati temut vreodata ca va vor omori?

Nu ma gandeam la asta, ma gandeam ca voi avea mult de suferit, dar nu stiam in ce vor consta suferintele.

Dar nu ca va vor lua viata?

Nu. Doar cand am vazut ca instaleaza aparatele in camera in care eu stateam legat in catuse, pe o banca, si dupa vreo ora si ceva au venit la mine si m-au pus sa ma ridic in picioare si eu nu am mai putut sa ma ridic.

Vasile Paraschiv

Acolo am vazut studentii de la Politehnica incolonati (...)Cand am vazut, am lasat-o pe sotie si m-am alaturat si eu lor si am mers pana la usa Comitetului Central.

Despre ce aparate este vorba?

Niste aparate... nu stiu... micute, impachetate. Puse pe un perete in fata, pe un alt perete in stanga. In fata mesei era o lumina puternica de vreo 300-400 de watti care imi venea in ochi. Mi-au desfacut cravata si camasa la gat ca sa inlature piedicile puse de imbracaminte razelor acelea... nu stiu de ce. M-au pus sa ma ridic in picioare si eu nu m-am putut ridica pentru ca picioarele mele de la genunchi in jos erau mai umflate decat de la genunchi in sus. Atunci mi-am dat seama ca m-au iradiat si in cateva zile urmeaza sa mor, atunci pentru prima data. Dar m-am rugat la Dumnezeu si el a avut grija sa nu mor pana azi ca sa va povestesc prin tot ce am trecut.

Cine, din Occident, v-a sprijinit sau v-a ajutat in demersurile dumneavoastra?

In primul rand romani, dar si straini. Era o studenta care a studiat limba romana in Romania, in perioada cand se facea colectivizarea agriculturii in Ardeal, si a vazut viata grea a taranilor romani in timpul colectivizarii. A ramas legata de poporul roman si cu sufletul si cu inima. Dupa ce au ajuns scrisorile mele lui Paul Goma, ea cu Mihnea Berindei, Sanda Stolojan si cu Maria Bratianu au constituit un comitet francez pentru apararea drepturilor omului in Romania si m-au ajutat foarte foarte mult.

La Paris ati fost gazduit de Eugen Ionescu. Cum a fost sederea in casa lui, ce discutii ati avut cu el?

Da, el m-a gazduit timp de cateva saptamani. Nu am avut prea multe discutii, decat prima data. I-am spus situatia din Romania, pe care el o cunostea, si cam atat. M-a admirat, m-a felicitat, mi-a dat o carte, "Rinocerii", pe care mi-a dat si un atograf in care ma felicita si imi ura curaj, si cam atat. Aveam o camera separat de apartamentul lui, in aceeasi curte.

Cum ati primit vestea Revolutiei din '89? V-a luat prin surprindere? Care au fost primele ganduri de atunci?

Eu simteam ca se intampla ceva. Am vazut Securitatea de la etaj cum supraveghea blocul in care locuiam si am hotarat cu sotia ca noaptea sa plecam de acasa, fiindca simteam ca se intampla ceva, nu stiam ce. Am plecat la gara, am ajuns noaptea pe intuneric si de la gara din Ploiesti am ajuns la gara Basarab din Bucuresti. Acolo am vazut studentii de la Politehnica incolonati. Si am zis: "Uite ce face bestia asta de Ceausescu, scoate oamenii in strada ca sa sprijine mitingul lui de aseara", si studentii s-au apropiat mai mult de gara, cu lozinci, cu pancarde pe care scria "Jos Ceausescu", "Jos dictatura", "Jos comunismul". Cand am vazut, am lasat-o pe sotie si m-am alaturat si eu lor si am mers pana la usa Comitetului Central.

Cum arata o zi normala din viata lui Vasile Paraschiv, asta cand nu este la Cotroceni pentru a refuza o decoratie oferita de Traian Basescu?

Stau de vorba cu sotia, ma uit la televizor, citesc si mai lucrez la calculator.

Articol preluat de pe frontnews.

Scrisoare către Sim (undeva prin 2006)

2008-12-22T15:48:00.021+02:00

Sunt de ieri, nu de azi. Azi nu ştiu cine sunt dar o să ştiu mâine, când am să privesc înapoi la cine am fost azi.

Nisipul e de azi. Nisipul e în fiecare zi de azi.

Țiganul e mort, aşa cum le stă bine ţiganilor.

L-am visat pe Dumnezeu azinoapte. E prima oară de când sunt când Îl visez pe Dumnezeu.

Se facea. (ce-mi place expresia asta "se facea") Se facea că ajunsesem la începuturile lumii, lumii ăsteia, iar Dumnezeu era ca un fel de nămol alb şi uscat care curgea din cer şi se întărea ca o pulă imensă pe nişte sârme.

Pe lângă nămolu' alb curgea din cer şi un fel de zeamă maronie, cam ca zahărul ars, aşa.

Cu zeama asta ne dădeam toţi pe faţă, în timp ce curgea din cer, ca într-un ritual păgân.

La început m-am simțit stânjenit, nelalocul meu, dar uşor, uşor, m-am obişnuit. Mi-era frică să nu mă drogheze zeama aia.

Pe drumu' către locu' ăsta (locu' era pe un varf de munte) am trecut pe lângă un fel de sate părăsite.

Satele erau miniaturale. Erau aşa de mici încat le priveam turlele bisericilor de sus şi mă gândeam: "cât or săpa ăştia ca să dea de apă".

Dumnezeu venea o data pe an aici, sub forma ploii de nămol şi zeamă. O slujitoare a templului, sau ce era locu ăla, mi-a zis ca anu' trecut Dumnezeu a venit mult mai hotarat şi mai puternic decât anu' ăsta.

Nu prea am înţeles mare lucru din visul meu. Dar înclin să cred ca cineva, acolo sus, îmi bate obrazu'.

P.S.

Dumnica în care te vei duce la biserică ia-mă şi pe mine, te rog!

Cu drag, Dan.

Patul lui Procust

2008-11-05T12:47:00.019+02:00

Ar trebui să măresc baia. Când o să renovez casa am să-i pun să mute peretele dinspre bucătărie şi o să instalez o cadă imensă în care să pot lâncezi cu orele.
Prin faţa mea la câţiva cm de degetele picioarelor trece un gândac. Se opreşte de parcă ar simţi că îl privesc.
Nu-mi displac gândacii, nici nu îi îndrăgesc.
Îşi mişcă antenele în aer, delicat. Pentru el pun pariu că aerul e vâscos, ca o pastă. Fiinţele astea cred că se simt precum peştii. Ce plm o căuta la mine-n baie!?
Îl strivesc cum am făcut-o cu sute de confraţi d-ai lui, de-a lungul timpului. Ca de obicei, nu reuşesc să îl omor de tot. Îşi târăşte trupul strivit sub coşul de rufe în încercarea de a se adăposti.
Până nu demult îi striveam din nou, temeinic, pentru a fi sigur ca i-am omorât. Nu imi place să văd fiinţe în suferinţă.
Oare o fi păcat să omori gândaci?
Nu prea văd alternative în situaţia asta. Nu vreau să omor toţi gâdacii de pe Pământ. Doar pe cei din casa mea.
Ok, aici nu încape negociere, e clar că trebuie să moară.
De ce să moară totuşi? Ce rău, concret, mi-au făcut? Cu atât mai mult cu cât argumente de genu: "sunt scârboşi” nu ţin.
Trebuie să moară! Punct.
Aham, deci e un act de voinţă. Sunt sau mă cred în baia mea "un mic Dumnezeu ca un ciuaua în sufrageria lui".
În ultima vreme sunt surprins să văd că ezit să duc execuţia până la capăt. Mă mulţumesc să îi strivesc şi, dacă se nimereşte să nu crape de tot de la prima lovitură, nu insist cum o faceam înainte.
Înainte mă mustra conştiinţa într-un fel. Ceva de genu': "Dacă trebuie să moară, trebuie să moară! Dar de ce să se chinuie?”
Cu "chinuiala” asta nu mă împăcam deloc.
Până-ntr-o zi. De strivit, l-am strivit. Pui, e clar că n-o să mai facă. Mai are câteva minute, poate ore de trăit. Chin sau nu, e viaţa lui. Cine ştie, poate că el o savurează. Cine plm sunt eu în definitiv să hotărăsc ce e mai bine pentru el. Poate că el se pişă pe "sufletu' meu milos”.

Puţin respect pentru moarte, tinere!

"Într-o societate cu pantaloni fără culori, nu există scop.” Kin-Dza-Dza

Jocul de cărţi

2008-11-02T21:36:00.009+02:00

Într-o zi, cu vârful degetului, mi-ai arătat cărţile tale,
Jocul meu era altfel. N-am recunoscut nimic.
Ai întors spatele, trebuia să pleci
Partidele imposibile sunt mai bune tăcute...

Când am privit mai de aproape cărţile tale etalate,
Ciudăţenia mi-a devenit familiară,
Ca şi cum aş fi avut şi eu, de mult,
Jocul tău în mână. Dar acum l-am uitat.

Am golit sertarele, din pivniţă în pod,
Am scuturat praful, am răsfoit hârtiile,
Caietele, albumele şi, ca un pelerin,
Pas cu pas, am refăcut drumul.

Am căutat, cu răbdare, până le-am regăsit,
Cărţile din trecut, uitate, părăsite,
Unele încă bune, altele aproape şterse.
Cu grijă, am refăcut pachetul de cărţi.

Am visat la întâlnirea poveştilor regăsite,
A atuurilor şi aşilor, a damelor şi valeţilor,
A tuturor celor recunoscuţi, în sfârşit confruntaţi.

Am înţeles, destul de repede, când m-am apropiat,
Că noi nu vom juca un joc de cărţi pe masă,
Regulile jocului tău erau de ne'nţeles.

Michèle Bromet-Camou - Jocul de cărţi

Nu judeca oamenii doar dupa cei cu care se aduna. Nu uita ca Iuda avea amici naivi!

2008-10-24T10:28:00.013+03:00

tzacapaca: neatza domnle, esti?

aristide™: nu stiu...

tzacapaca: iesi uichendu asta din vizuina?

aristide™: la ce te gandesti?

tzacapaca: un munte ceva

aristide™: m-am intors din parang praf, ma rupe spinarea, ma intorc cu totu, ca lupu...

tzacapaca: ai inceput sa te vaieti ca o baba

aristide™: ma bag la ceva aproape, p-aici prin bucegi daca e

tzacapaca: pai p-aici ma gandeam si eu

aristide™: uite pozele din Parang, asa ca sa mori de ciuda:

tzacapaca: nu mai mor demult asa usor

aristide™: trebuie sa mori usor, trebuie sa mori in fiecare zi

tzacapaca: !?

aristide™: plm, mi-e lene sa-ti explic, citeste asta acum si cand ai timp citeste-o pe toata, e ... ”pilduitoare” hehehe:

[...]Şi astfel începu viaţa mea în stil mare. De atunci colind lumea tămăduindu-i pe cei cu friguri pentru doi pesos, redându-le vederea orbilor pentru patru şi jumătate, scoţând apa din hidropici pentru optsprezece, întregindu-i pe mutilaţi pentru douăzeci dacă sunt din naştere, pentru douăzeci şi doi dacă sunt aşa după vreun accident sau vreo încăierare, pentru douăzeci şi cinci dacă sunt din pricina războaielor, cutremurelor, debarcării puşcaşilor marini sau a oricărui alt soi de dezastru public, îngrijindu-i pe bolnavii obişnuiţi cu ghiotura după o învoială anume, pe nebuni după nebunia lor, pe copii pentru jumătate de preţ şi pe proşti pe degeaba, şi să vedem cine se încumetă să spună că nu-s un binefăcător, doamnelor şi domnilor, şi acum într-adevăr, domnule comandant al flotei douăzeci, puteţi ordona băieţilor dumneavoastră să dea la o parte baricadele să treacă omenirea suferindă, leproşii la stânga, epilepticii la dreapta, damblagiii unde nu stau în drumul nimănui, şi acolo, în spate, cei cu beteşuguri mai uşoare, numai că vă rog să nu vă îngrămădiţi, că nu răspund dacă vi se încurcă bolile şi vă vindecaţi de ceea ce nu suferiţi, şi să cânte muzica mai departe până când se încing alămurile şi pocnesc petardele, până când se înflăcărează îngerii şi rachiul omoară gândurile, şi veniţi cu toţii, servitoare slute şi echilibrişti pe frânghie, parlagii şi fotografi, că totu-i pe socoteala mea, doamnelor şi domnilor, fiindcă s-a zis cu faima rea a Blacamanilor, şi astfel se iscă un tărăboi de pomină. Şi o sa vă fac să adormiţi folosind tehnică deputaţilor, pentru cazul că o să dau greş şi unii ajung într-o stare mai proastă decât erau. Singurul lucru pe care nu-l fac e să-i înviez pe cei morţi, pentru că de cum deschid ochii îl omoară plini de furie pe cel care le tulbură liniştea, şi la urma urmelor cei care nu se sinucid mor încă o dată din pricina dezamăgirii. La început se tot ţinea după mine un alai de înţelepţi ca sa cerceteze temeiul îndeletnicirilor mele, şi când şi au dat seama m-au ameninţat cu infernul lui Simon Magicianul, sfătuindu-mă să duc o viaţă de penitenţă ca să ajung sfânt, însă eu le-am răspuns fără a le dispreţui autoritatea că tocmai în acest fel începusem, cu penitenţa. Adevărul e că nu câştig nimic ajungând sfânt după moarte, căci eu sunt artist, şi tot ce vreau e să rămân în viaţă ca să mă bucur de rabla asta decapotabilă cumpărată de la consulul puşcaşilor marini, cu şoferul ăsta din Trinidad, fost bariton la opera piraţilor din New Orleans, de cămăşile mele de mătase naturală, loţiunile mele orientale, dinţii mei de topaz, pălăria mea de diavol şi ghetele mele în două culori, dormind fără deşteptător, dansând cu reginele frumuseţii şi năucindu-le cu retorica mea de dicţionar, fără să mă prăpădesc cu firea dacă într-o miercuri de Păresimi virtuţile îmi slăbesc, căci pentru a duce mai departe viaţa asta de ministru mi-e de ajuns mutra mea de prost şi pe deasupra îmi şi prisoseşte droaia de dughene pe care le am de aici şi până dincolo de asfinţit, unde aceiaşi turişti care ne urmăreau pentru treaba cu amiralul se îmbulzesc acum pentru poza mea cu autograf, almanahurile cu versurile mele de dragoste, medaliile cu profilul meu, fâşii din îmbrăcămintea mea, şi toate astea fără toropeala vitejească de a sta zi şi noapte în chip de sculptură ecvestră din marmură şi acoperit de găinaţ de rândunele, precum eroii neamului. [...]

”Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet” - ”Blancaman Cel Bun, vânzător de miracole” Gabriel García Márquez

Colecţia Globus, Editura Univers, 1978

The Greater Good

2008-10-16T21:05:00.012+03:00

aristide™: esti?

Droghy: da

aristide™: tradu si mie:

" The law locks up the man or woman

Who steals the goose from off the common

But leaves the greater villain loose

Who steals the common from off the goose."

Droghy: legea leaga omul sau femeia

Droghy: sau

aristide™: nu mot a mo

Droghy: legea zavoraste

aristide™: ca asa stiu

aristide™: zi ideea

Droghy: de fura gasca din comuna (pasunea comunala)

Droghy: dar lasa slobod raufacatorul mai mare

Droghy: ce lipseste pe gasca de comuna

aristide™: ....

Droghy: ideea e

Droghy: daca s-ar putea vinde aerul

Droghy: ce ne-am mai face

Droghy: unele lucruri tb sa ramana in proprietate colectiva

Droghy: si nu privata

Droghy: e grele

aristide™: uite, pt ca ai fost baiat bun si mi-ai explicat

aristide™: iti dau pozele din crai - weekendu trecut

CYBERMENTAL

2008-09-23T13:03:00.008+03:00

Din ce in ce mai multi prieteni d’ai nostri se insoara. Si nu numai ca se insoara, dar fac si copii. Multi copii. Exagerat de multi copii. Iar cei care nu au facut deja doi, trei, se gandesc sa faca. Numara zilele care au mai ramas pana cand or putea sa se apuce.

Parca s-ar fi anuntat la stirile de la ora 5 despre iminenta disparitie a rasei umane si toti se gandesc ca au antidotul in vintre. Nasol. Asta ca sa nu mai spun ca este si un foarte prost exemplu pentru consoartele celor care cred ca 6 miliarde si ceva de cetateni este destul, daca nu cumva prea mult.
Zilele trecute imi zicea cineva ca ar fi vorba de 7 miliarde. Cu atat mai rau…

Ma rog… deja nu mai stiam cum sa ocolesc subiectul in discutiile cu consoarta mea. Oriunde ma intorceam vedeam rochii de mireasa, carucioare de copii, biberoane, invitatii, etc. Anul asta am fost deja la doua nunti si un botez. Consoarta a fost (separat) la alte trei nunti si doua botezuri. Consider ca e de ajuns. Ar fi timpu sa se opreasca.

Si uite asa ma intorc intr-o zi acas cu inima stransa pentru ca dimineata imi spusese consoarta ca se duce la un control.

Dupa cum zic, intru in casa, dau sa ma trantesc in fotoliu sa dau drumul la televizor si-o bere cand privirea imi este atrasa de niste foi cu a caror prezenta in casa nu eram familiarizat. Erau asezate neglijent dar la vedere.
Normal, pun mana pe ele si incep sa ma uit. Din putinele mele cunostinte in domeniu am dedus ca era fara indoiala vorba de ceva medical. OK, dar ce ?

Ma uit mai departe… cabinet ginecologic… analize.. ecografie… hopaaa! Noroc ca stateam jos. M-au trecut toate apele. Deja vedeam cum pun patutzul in locul lazii de bere, biberoane in loc de uischian, pampersi in loc de muzichie. Nasol rau !

Totusi, ma gandesc sa nu fiu chiar asa pesimist si sa dau un telefon de control. Sun consoarta si o intreb pe ocolite care e treaba cu hartiile alea.
Raspunsul ei m-a facut sa rasuflu usurat: “Stai dom’le linistit. Nu sunt gravida. Sunt doar bolnava.”

Textul de mai sus îi aparține lui Neatza. L-am citit prima oară aici.

Neatza este omul din spatele(sau din fața?) acestui proiect: www.another.ro

Mančinka de Bucale

2008-09-12T16:27:00.003+03:00

e duminca seara?, dap, duminica. sau e deja luni...

cre k-am ramas doar io cu portaru - tipu perfect de tovarash - vorbeste greu, bâlbâit (la un moment dat renuntza, hehehe), e aproape surd si okelarii lui nu mai au loc de dioptrii

e duminica seara?? si io rasfoiesc blogurile unor pizdulici, jalnic frate, probleme grele p-acolo mosh, sa-l paraseasca / sa nu-l paraseasca, sa-l inshele / sa nu-l inshele (tradu-l fah, proasto, ca el mai are fo 3 ibovnice, fraiero), nah, numa dileme d'astea... sincer sa fiu, recunosc, 'mi plac blogurile de gagici, da alea care kiar au ceva temei frate... sunt citeva faine de tot, shi deshi tematica e tot in zona aia albastra, de suflet pavat cu incertitudini, totushi abordarea e misto. si abordarea si argumentarea... da' la fatucele astea bintuite de furiile primului ciclu (la pariu? intirziat shi ala), da, la fatucele astea de stai sa ceteshti cu atentzie, beleaua e maxima... fii ant' , am dat de una, a trebuit sa cetesc fo 20 de insemnari ca sa-mi dau seama ca are 21 de ani (s-a scapat p'acolo pe undeva). asheeaaa... si ce zicea asta? la 21 de ani? pai cica ea ii va ramine lui fidela o eternitate... mah sa fie, deja aveam imajinea unei curtzi de minastire de maici (unde io ma si vedeam staretz heheheheh), ea stind p'o banca, cernita shi supta de lacrimi, rupind petale la o floare si murmurind: vine, nu vine, vine, nu... cum dreaq sa nu te intrige ma o faza d'asta? asa c-am cetit lacom mai departe, am intzeles ca ala s-a dus cu o buna pretina d'a asteia si asta acu se jura ca nu va mai iubi in veci pe nimeni. decit pe el. tot pe el fah??? ba, da' vaca esti, ala se pisha-n sufletu tau si tu... cacat... ma rog, e plin blogu lu fatuca asta numa cu lacrimogene d'astea baloase, de juramintzi caraghioase shi de hotariri d'astea definitive. m-am abtzinut sa comentez, de fapt nici nu shtiam ce dracu sa spun. numa ca am mai bifat o vaca pe lista... inca o victima a iubirilor neimplinite, inca una plinsa pina-n maduva si crucificata de indoieli grele. aaa, ca uitam, deduc dintr-o insemnare ca e si virgina hehehehehehehe... 'ntzelegi? beleaua e d'aia de medalie frate... sa mor io, hai ma, ce dracu, astea de-shi scriu sufletu p'aci pe poteca noastra nu vor altceva decit sa sufere ma, se condamna singure sa nu rezolve cacatzishuri d'astea cu iz de traire suprema de teama de a nu mai avea jucarie... transfigurate de rateuri amoroase, mushcate de "posibilele" intrebari ale "lui", tematoare de ce imagine expun sau nu, pierdute printre suspine dastea lirice, cu sigurantza ca fatucele de genu asta perd esentza... alta se vaicarea ca la mare s-a balacit prin valuri, prin spume, ca era minunat, ca el era bronzat (elu ei cica era si manierat, ii aducea berea in pahar de plastic la prosop) ashea, ca valurile desenau poezii cu stropi, atingerea corpurilor in apa parea ceva mistic, okii lui la fel, cacat, ce mai, totu era k in basm... shi, d'odata, na belea, un val hain i-a smuls sutienu. upssss!!! ce dezastru!!! ahhh, val nemernic, 'tu-tzi molecula ta salcie de natriu, val descreierat, cum ai putut tu ma, val odios, s-o despoi pe micutza sirena pudica?? mortzii matii de val, auzi tu ma ce i-a facut fetii, saraca de ea... care ea - "am simtit ca mor instantaneu, okii lui erau pironitzi pe sinii mei. nici nu am putut sa imi prind sutienu si am fugit direct la hotel"... heheheheh, cum fah, in tzitzele goale? adeka te vede o statziune'ntreaga la sfârcu gol, da' el nu tre sa vaza asta? cind plaja e plina de gagici cu tzitzele expuse si cu bikini d'aia cu sfoara nu numa'n cur da shi'n pasarica??? hehehehehe, sa mor io mah, am ris cu lacrimi... ashea, insemnarea aia se termina in coada de peste, kilu meu, intzeleg cumva ca s-a ales prafu de relatzie pt ca ea nu a putut suporta o asha rushine... cetind faze d'astea mi-am adus aminte ca si io am avut, cindva, parte de o astfel de gagica. mdeah, cind eream tinar si mai putzin idiot. de fapt am avut parte de mai multe fatuce d'astea, cramponate, disperate, care nu puteau trece peste intimplari de genu asta. o ceteam p'asta si mi-am adus aminte de catalina. era frumushica foc, desteapta nota mare, sufletista, bunutza rau da' timida... hehehehe, io vorbeam urit si ei i se rosheau urekile... nah, nu shtiu prin ce alkimii parshive fatuca asta a mea tot parca pe linga mine...

cu timpu s-a infiripat o pretenie faina... io nu ma gindeam la kestii, cacat, era pretina mea buna, numa ca ea tot mai des dadea semne ca barierele's ridicate si ca putem merje mai departe. mi-aduc aminte primavara dezastrului: m-a luat de mina si m-a dus in herastrau... zapada se topise de ceva vreme, era inca frig dar soarele avea ambitzii. oamenii erau voioshi, pereki de amorezi, noi printre ceilaltzi, dreaq, scapasem de iarna, hormonii se frecau inca adormitzi la oki da deja mishcau, nu? urma sa faca pomu mugure, floare, sa dea soarele cu caldura, sa dam cojocu jos, sa ne regasim terasele, nah, tzi'era mai mare dragu... ea, pe linga mine, fericita si zimbacioasa, tzopaia ca un ciine scos la pishare. ba se oprea sa admire o crengutza, ba se minuna de un mugure, ba mirosea o frunzulitza, ba se oprea si ridica miinile, teatral (da' frumos) catre cer... io ma simtzeam cam stinjenit de trairile ei, se mai bucurau si altzii, da' nu dadeau frate din aripi ca asta a mea, nu le cinta sufletu asa de tare... cacat, nah, o mai tzineam de mina sa o temperez da' nu statea mult in lantz ca se apuca iar de pasi de dans si de gesturi d'astea sensibilos penibile... ei i se parea firesc si atunci am lasat-o'n bucuria ei... si prost am fost... ca acolo in parcu ala, e undeva la o rascruce de alei un poduletz cocoshat. nici mare nici mic, nah, dar e curbat al dreaq... si sa vezi faza: ea, smulsa si scapata din mina mea, intr-un viguros pas al shtrengarului, se avinta pe coama podului... citziva s-au dat mai intr-o parte, stinjenitzi parca si ei de eruptziile de bucurie ale asteia... si nu-sh cum dracu face, ca de ajuns pe coama podului ajunge vaca, da' cind sa coboare, pe partea cealalta, se'mpedica si o ia in viteza, intinsa pe burta, cit era de lunga, pe panta in jos... cacarea lumii frate, sare lumea sa ridice proasta, io la fel, nah, era cu mine fatuca, deshi imi venea sa-mi pun afish pe pept cu "asta nu e cu mine"... cacat, ridicata fata din noroiu de la baza podetzului, incepe sa plinga de se zguduia textila pe ea... de mila evident ca mi-a fost, dar penibilu era incomensurabil... cind i-am ridicat capul si i-am dat paru de pe fatza, am vazut ca tot nasu ei e jupuit. la fel si coatele, in cadere i se ridicasera minecile, ce dracu avea ea pe ea... fusta numa o mocirla shi aia, dresu rupt in jenunki shi jenunkii belitzi si plini de singe si aia... uuuu, 'rash al dracu cu soarta mea, cine dracu m-a pus sa ies cu asta in parc... unii, martori ai cascadoriei ei, rideau pe infundate de caraghioslic si parca ii auzeam spunind ie shi la bou ala, a iesit si el la plimbare cu a lui si s-a facut de tot cacatu... heheh, nah, ma rog, am curatzat-o, am aranjat-o, am pipait-o sa vaz daca nu shi-a rupt ceva si, sprijinind-o de mine, am dus-o la mashina s-o duc acasa... ea nu mai zicea nimic, se uita numa in jos, io o intrebam daca nu e cazu sa mergem la f-un doctor ceva, hai catalina, vorbeste-mi, ce dracu, nu e de gluma, nah, toata lumea cade (da' nu in halu asta toanto), acu lasa, treci peste jena si vorbeste cu mine... ia nimic, muta ca pestele... cind am iesit din parc a vazut un taxiu si sa infipt in ala... io, ca prostu, am ramas in gura parcului uitindu-ma lung dupa mashina... a lipsit fo saptamina, cind a revenit avea o buba luuuuunga, pe tot nasu, o buba lunga shi groasa, urita ca pacura, isi tragea tot parul pe fatza sa maskeze cit de cit nenorocirea

m-am kinuit sa vb cu ea citeva saptamini, se ferea de mine ca de fisc, ma evita... intr-un tirziu a inceput sa nu ma mai ocoleasca si a raspuns macar la salut... cu timpu am uitat scena penibila, ne vorbeam ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic. si pe buna dreptate ca nu se intimplase nimic.. ce pula mea, cazuse proasta si atit. bine ca nu shi-a rupt dintzii dracu, sau f'un os ceva, bine ca nu a ramas skiloada, in rest nu conta nimic, nu? mare scofala, ai cazut, si kiar daca ai cazut ca o vaca caraghioasa printre toate miscarile tale de balerina neintzeleasa nah, asta nu e un motiv sa te jenezi in halu asta de mine, nu? ma rog, cu timpu relatzia a redevenit normala... adica mai mult decit normala, ca ea incepuse iar ofensiva... o perioada io am facut pe prostu, dar intr-un final nu a mai mers figura si a venit momentu sa facem ce fac totzi aia care trec de faza pipaielilor si baloshirilor... seara fusese placuta, bagasem la matz la o circiuma intima, eram ok amindoi... bla-bla-bla, "ea m-a invitat sus", io m-am dus... sus, - tacere. pui o muzica? nu, lasa... de ce stingi lumina? las-o stinsa si p'aia... macar televizoru, il dam pe mute, dar face nitzica lumi - nu, nici televizorul... ãã, facem un ceai? o cafea? nu, nici cafea... cacat, asa pe orbeste, m-am prins ca se dezbraca. io, obishnuit cu momentu, am vrut sa-i dau o mina de ajutor. a sarit ca arsa. am lasat-o in plata ei, mi-am dat seama ca o parte din tzoale le-a lasat pe jos, pt altele s-a dus in alta camera si a revenit goala. goala ca io eram ca orbetele, in intuneric, cu mina intinsa dupa tzigari pe masa si cind ea s-a apropiat i-am bagat ditai deshtu'n buric. cacat, scuze, kestii... aaaaah, de ce ma tre sa fie totu asa penibil cu fatuca asta???? ma rog, m-a pipait pe pept, io intzolit tot, ca de parada, ca ma gindeam ca se razgindeshte mindra shi o sa-mi fie najpa sa ma imbrac la loc. a mormait ceva si din mormaiala ei am intzeles ca tre sa fiu ca si ea, adeka gol. pai da' cum sa nu? imediat, in citeva secunde am fost numa-n ciorapi (nu, nici mort n'o sa renuntz la faza asta, cind futzi in deplasarea ciorapii sunt salvarea suprema)... ma rog, baloshiri, atingeri - da shi alea pina la un nivel, mai jos nu, ca daca mushca??? aaa, sau eram nespalat pe miini... hai ma, ce dracu heheheh, ok, treaca si asta... facu ea ce facu ca m-am trezit deasupra... io, vorbaretz de felu meu in momente d'astea, nah, am incercat sa injghebez fo doo vorbe ceva... ea a zis doar atit: taci si misca-te... canapeaua aia era incomoda ca dracu, nici nu ma obisnuisem bine cu locu cind venisem ca bruta stinsese repede lumina... imi intra in coaste un spatar ceva, de unde dracu spatar in canapeaua aia???, de picioare ma lua un fir de la fo veioza (uhhh, fir??? sa nu dau dracu cu curu gol si de fo priza ceva), pe ceafa imi cadea un coltz de perdea - tu de unde dracu ai mai aparut mah, ca parca ferestrele erau pe partea opusa, nah, cacat, pe un intuneric de te usturau okii'ntre timple si pe o tacere de-tzi inghetza ceara-n ureki, ie-te'ma pe mine dind din cur pe pipaite... si cind intunericu era mai negru si linsitea mai totala, puaaaah, se aude un zgomot luuuung si reverberat, invirtoshat pe citeva octave, butucanos, preeeeelluung shi shuierator... ea se stringe toata de-mi sar okii'n bezna din jur si icneste ca lovita-n moalele capului... tacerea ramine spinzurata intre noi, aeru dintre burtzile noastre parca fierbe. si io izbucnesc intr-un hohot isteric de ris. si rid, si rid de ma durea burta si coastele. rid pina nu mai pot. rid de ce bashina trasese ea. pe pasarica. ba frate, o basina cum numa moldovenii slobozesc in trenurile judetzene, d'aia cu ecou, deloc bilbiita, ci ferma, barbatoasa, cu peptu-nainte, urgie vere nu alta... ma rog, transpirat tot, incerc sa-i spun hai fata, lasa, ce dracu, se intimpla in mod curent, ii zice flatulentza vaginala, prinzi aer in pasarica si nah, e ceva firesc, da-o dracu de treaba, da-l dreaq shi de pirtz si hai s-aprindem lumina, sa bem o cafea buna si sa ne futem in draci porma... tzi-ai gasit... da-i plinsuri cu sughitzuri, ca ce, sa plec imediat, sa nu aprind lumina ca va muri, sa ma imbrac si sa plec. si inca in regim de urgentza... nah, cum m-am imbracat nu shtiu, cu stingu-n dreptu, cu cracii pe post de mineci, kilu meu, am facut-o si am dat sa ies. la usa, alta belea, nu intzelegeam cum functzioneaza broasca, ma impleticeam in deshte printre kei, iale si lantzuri. o strig sa vina sa deskida ea si aud doar un racnet de fiara: ieshi cum oi ieshi, numa ieshi... ba frate, cosmar pe calea victoriei, nu alta... in lift ma uit in oglinda si ma umfla iar risu. evident, nu ne-am vazut, deshi io o cautam, ea se ascundea mai ceva ca un costum de camuflaj... cacat... a trecut si vara... si toamna era pe trecute... io incepusem sa lucrez prin alte partzi, deja uitasem intimplarile... cind, intr-o zi, ma pomenesc cu ea. senina, frumoasa, sprintena. ce mai faci, cum o duci etc... a urmat o conversatzie frumoasa, ne-am si pupat, ea era luminoasa, surizatoare. si eu intr-un fel multzumit. revenise si se parea ca trecuse peste cele nenorociri. am aranjat sa iesim la o circiuma, io trebuia sa ma vad cu niste scortzoshi, un elenist, unu de pe la academie, o scenarista, un poet, kilu meu, oameni d'astia de vaza cu nod tare la cravata. i-am propus sa vina cu mine, macar ea ar fi colorat seara. s-a dus acasa, s-a facut frumoasa - shi mai frumoasa, si ne-am vazut la circiuma cu restu turmei. protocol, scortzoshenie, spete drepte, discutzii cu dikis... io eram shi nu eram atent la ce dreaq discutau aia. ma uitam mai mult la ea, era cu adevarat frumoasa, facea fatza neashteptat discutziilor, subiectelor... gratzie ei atmosfera se dezmortzise binishor, aia o ascultau cu atentzie, poetu ii trasese shi fo doo rime, ce mai, ii cucerise shi p-aia... ba frate, futu-i mama masii de felie, ca parca era blestem, k parca cobisem, ca prea tare ma minunam ce bine merge seara, nah, cind discutzia era mai in toi si bucatele mai bune, o apuca p-a mea tusea. da' o tuse d'aia de n'o potzi retzine nici cu portzile etanshe de la reactoru nuclear... taman ce mesteca, distins, la o bucata de piept de pui, cind face d'odata okii mari ca si cum s-ar fi inecat si tusheshte moshie cu gura plina pe toata masa aia... lu scenarista i se opreste o bucatzica de mincare in salata. lu poet ii trece razant o alta bucatzica pe linga o rima imperekeata care de scirba se transforma rapid intr-o rima alba, lu dom profesor ii pune pe okelar o constelatzie de muci si farimitze de mincare. fatza de masa era alba pina la tusea lu asta. acum ziceai ca explodase un copan, ca se facusera cirnatzi de casa, ca zdrobise unu fo 3 sarmale... de unde frate atita materie???? cum dreaq mah???? ca n-avea gura asa mare... uuuuuu, 'gami-ash' picioarele-n norocu shi soarta mea... penibilu a fost maxim, de la alte mese se uitau totzi cu gura cascata la dezastru; i-am intins un pahar cu sifon in care plutea gingash o bucatzica... ea cu okii tzinta, balmajeste ceva. si atunci ii infloreshte shi un balonash de muci la nare stinga. tzapana ca o prajina, cu okii tzinta'nainte, se ridica de la masa si dispare cu pashi mari. mie nu mi se shterge de pe retina nu carnagiu de pe masa ci balonashu ala de muci, cu pelicula lucioasa, in care parca au sclipit toate luminile localului. si ma las pe spataru scaunului si rid. rid iar, fara sa ma pot opri. ai mei de la masa, oripilatzi, se ridica furioshi si pleaca gesticulind. io ramin dat pe spate, varsat tot in scaun, si rid cu lacrimile pe obraji. kelnerii se agita pe linga masa, jenatzi de eveniment. ma intreaba habar n-am ce, io rid isteric si viatza mi se pare minunata. privesc in jur printre lacrimi, dau sa explic uneia de la o masa vecina ce e atit de amuzant dar nu pot. o fut in gura, nu-mi pasa, ma dor falcile de la ris si tot nu ma opresc. aia, de la masa vecina, cu furculitza-n mina, incepe sa zimbeasca. ceilaltzi la fel. de la masa din fatza, unu imi cauta privirile, il apuca si pe el risu cind io doar atit mai pot face, mimez cum i-a inflorit lu a mea balonashu de muci la nara. si simt ca ma sufoc de ris. acum toti rid in hohote, au lasat totzi tacimurile si se tzin de burta. se ride pe mii de note, se guitza, se behae, se lalaie, se ride pe fatza, cu sughitzuri... io ma ridic, kelneru vine rizind, imi face si ala tremurind nota, akit si plec. oamenii imi fac semne, ma saluta stergindu-se la oki. ies din circiuma si in spatele meu vine una. imi intinde ceva, ma uit - e sacou lu catalina. inca mai gifâi de atita ris, gagica aia, picolitza, kelneritza ce dracu e icneste incetishor, ne salutam si ies in strada...

nah... nu am mai vazut-o pe catalina. de atunci - niciodata. mi-a ramas de la ea haina ei, sacou, care si ala mi-a facut necazuri, cind se mai agatza cite fo gagica pe la mine, dadea aia de haina unei alte muieri si se alegea prafu... cacat... era frumoasa catalina... shi buna... poate ca daca n-ar fi fost atit de stupida sa se lase infrinta de cacaturile astea, da, poate ca ash fi fost cu ea... am fi facut nishte copii frumosi, uneori penibili si bashinosi ei - dar minunatzi... shi am fi ris de astfel de idiotzenii... nah... cit de proasta sa fii mah sa te lashi doborita de firesc???

cacat... daca stai sa despici firu in patru, mori nefericit. si nemincat, shi neplimbat. shi nefutut...

acu mi-au venit in minte si altele... gabi... cu tamponu uitat... elena, la spital, cu clisma... mah, o femeie daca iti place de ea, e la fel de minunata si cind e regina si cind se caca... intre toate astea nu sunt decit kestii firesti, normalitate... anormal e sa faci o drama din astea... si sa iti refuzi si tie si celui de linga tine libertatea de a fi asa cum esti... pacat ca tre sa fim atentzi ca la fiecare pas sa fluturam steguletze specifice... pacat, pacat ca pt fiecare kestie tre sa avem cite o masca... cind mergi la piine, cind te pishi in bosketzi, cind mergi la inmormintari sau la nuntzi, cind esti cu mama sau cu iubirea vietzii, cind skimbi jobu, cind cishtigi la loto, cind vine poshtashu... o masca pt fiecare, pt fiecare altfel, dar niciodata ca noi... hehehe, d'aia ma ii apuca pe unii doru de ei...

catalino, fata, pirtzu tau pe pasarica a fost mai frumos decit toate celelalte femei... shi balonashu tau de muci mi-a aratat iar cit de frumoasa poate fi viatza... shi n-am apucat niciodata sa-tzi multzumesc... ce proasta ai fost... ce proasta...

Textul original ii apartine lui Abjectu. L-am citit prima oara aici.

tricoul nike

2008-08-30T11:30:00.004+03:00

Gata. Am venit! Nu mai plinge, ca te pleznesc!
Am fost aproape 3 saptamini intr-o tara civilizata, unde au coroane ca bani si berea-i vreo 6 euro. Chiar, aia au bere pe numere! 1 e fara alcool, 2 nu exista, 3 poti cumpara de la alimentara (4.7%) si 4 gasesti numai la circiumi sau magazine spaciale de alcool. Ce abureala. Da a fost frumos. Obositor de tot ca a trebuit sa muncesc numai noptile (atunci este network-ul mai liber) si ziua nu prea am avut chef de plimbare la -20 de grade. Ca asa de frig a fost. Nu tot timpul, asa ca am avut si marea placere de a intilnii fete frumoase prin vasturile mall-uri. Si se dadeau tare la birfa, nu gluma.

Anyway, vreau sa-ti spun un episod haios: un bashtinash de acolo, pe nume Henry, muncea cu mine tot timpul. Dupa vreo saptamina de vorbit, ma invita la casa lui de vara. Bineinteles ca am aprobat, fiind foarte curios cum arata. Imi imaginam ceva in genul cabanelor din Predeal, etc.
Cind am ajuns, am ramas blocat. O cabana mica (nu avea decit o camera mare) fara curent electric si apa. Wc-ul era fara, o cusheta mica cu o gaura pe o bancheta, sub care era un lighean mare. Mai misto era la Urziceni, la un prieten de al meu.

M-am aratat incintat cind Henry mi-a prezentat-o. Ce dracu era sa fac? Afara erau vreo -25 de grade, asa ca am inceput sa facem focul in soba aia. Dupa citeva minute, si-a dat seama ca nu a luat apa de baut, si bere nu erau decit vreo 10 sticle. Asa ca ma lasat singur sa am grija de soba si el a plecat repede la magazin, sa faca aprovizionarea. Cel mai aproape era la vreo 30 de km! Si numai pina la sosea erau vreo 10, pe un drum de padure plin de zapada si alte prostii nefolositoare.

Am aruncat vreo 5 bushteni in soba aia, sa se incinga tare, ca era asa de frig, incit pina si geamurile erau inghetate pe dinauntru! Dupa vreo jumatate de ora, se facuse asa de cald, ca a trebuit sa ma dezbrac pina la chilotzi. Am inceput sa-i caut lui ala prin sertare, incercind sa gasesc ceva bun de dus in tara, dar nu am gasit decit niste conserve de peste, baterii, hirtie igienica si o lampa din aia cu ulei.

La un moment dat, m-a luat burta asa de tare, incit am fost nevoit sa ma duc la wc. Mi-am pus numai geaca lui de iarna (pe a mea nici o simteam pe mine la frigul ala) si am ieshit afara. Brrrr...ce frig era. Am proptit un fel de lopata de zapada in fatza ushii si am luat-o la fuga spre wc-ul ala. Cararea pe acolo era a dracului de alunecoasa. Pe la jumate, am auzit un "poc" in spate si m-am intors brusc sa vad ce este. Atunci am alunecat pe spate si am cazut asa de nasol incit m-am dat cu capul de o piatra prosta, care era pusa acolo ca artizanat. Durerea a fost asa de tare, incit m-am kkt pur si simplu pe mine, dar nu inainte sa vad cum usha se inchidea incet, da sigur.

Si uite asa, m-am gasit pe jos, cu kkt la cur, imbracat numai in chiloti si o geaca scurta, la - 20 de grade si cu capul spart. M-am ridicat incet, fiind mahmur din cauza loviturii. Urmatorele minute nu prea le mai amintesc. Cert este ca incepuse sa-mi inghete picioarele caci incepusera sa ma doare de atita frig. Mi-am aruncat chilotii in niste boscheti, am spart geamul de la usa si am intrat in cabana. Neavind cu ce sa ma spal, m-am sters cu tricoul nike cit am putut, dupa care l-am bagat intr-o punga de plastic, sa-l spal la hotel, ca era nou.

Intr-un timp a venit si Henry, care s-a speriat tare de tot. M-a dus repede la spital, unde mi-au pus vreo 4 copci si mi-au facut si o radiografie, sa fie siguri ca nu am capu crapat, etc. Radiografie pe care mi-au dat-o mie si pe care o sa o pastrez toata viata!

Asta este!

Textul original ii apartine lui Nicholas_Alex. L-am citit prima oara aici.

Țiganca Bătrână

2008-08-28T15:57:00.003+03:00

Îl crescusem multă vreme cu toată dragostea de care eram capabil. Eu îl iubeam și el mă iubea, și câteodată uitam amandoi ca unul este stăpân și celălalt este supus. De fapt doar eu uitam cu desăvârșire. El doar se făcea că uită, dar păstra acea reținere discretă a slugii. În tot cazul, legătura dintre noi era puternică, închegată într-un fel care depășea diferențele de specie care ne separau.

Când l-am alungat a încercat o paletă foarte variată de trăiri. Eu am fost doar mâhnit la început, o mica depresie care m-a ținut câteva zile, iar apoi, într-o dimineață mă trezesc și starea a dispărut așa cum dispar visele urâte. Dar el, săracul...

La început a fost ușor surprins. Eu m-am întors acasă și pe el nu l-am mai primit. Apoi a crezut că e o glumă. Așa că a intrat un pic în joc. S-a făcut ca adulmecă tufișurile, s-a făcut ca pleacă, a tras cu coada ochiului spre mine...
Dar eu nu m-am uitat deloc înapoi. Atunci și-a spus "gata, ajunge cu gluma" și a venit înfipt spre poartă. A lovit-o așa cum făcea de obicei, așteptând să-i deschid. Dar nu i-am deschis. A început să latre, să-mi atragă atenția. Nu știa, săracul, ca știam foarte bine că e acolo.

Când a văzut că nu se întâmplă nimic, a stat o clipă locului, neștiind cum să reacționeze. Apoi și-a propus să aștepte, să vadă ce se întamplă de fapt. S-a culcat sprijinit de poartă, un pic supărat, un pic confuz. In orice caz, nu-i plăcea disconfortul noului culcuș.

Abia a doua zi, când m-a văzut făcându-mi rutina zilnică și ignorându-l complet și-a dat seama că s-a întâmplat ceva. Mie mi-a fost foarte greu în acea primă zi. Din rutina mea zilnică facea parte și el, și încă cea mai placută parte. Dar m-am descurcat, cred, destul de bine, pentru că am reușit să-l ignor complet. Nici măcar o privire nu i-am aruncat. Îl știam și-l simțeam acolo după lătrăturile din ce în ce mai disperate.

Zilele următoare așa și le-a petrecut. Dormind ăi lătrând. La început lătra din ce în ce mai mult, până când și-a dat seama că e inutil. Dupa aia a început să latre din ce în ce mai puțin și să doarmă din ce în ce mai mult. N-a mâncat nimic și refuza în continuare să plece de lângă poartă, dar ajunsese sa nu mai latre decat dimineața, când ma vedea, și atunci o singura dată, mai mult din obisnuință decât din speranță.

După aceea a început să se împace cu noul lui trai. Dispărea câteva ore pe zi, când probabil se ducea să se hrănească. Nu m-am întrebat niciodată cu ce. Probabil cerșea prin vecini. Nu credeam că mai are instinctele să vâneze. În afară de acele câteva ore, zilele curgeau la fel. Somn și lătrături, acum aproape resemnate.

Până într-o zi când n-am mai rezistat eu.
- Câine! Am urlat la el. Nu pricepi? Pleacă! Vreau să pleci!
A schenuat ușor, a făcut câțiva pași înapoi, n-a știut cum să reacționeze. A încercat să mimeze că nu s-a întâmplat nimic, a venit alergând spre mine dând din coadă, dar l-am respins cu un gest brutal. Cred că l-am și lovit. S-a retras, speriat și confuz. Se bucura totuși că l-am băgat în seamă. După ce am intrat înapoi, el a rămas în fața porții, dând din coadă și așteptând să se întample ceva. Era bucuros, spera că orice-ar fi fost, s-a terminat.
Dar când m-am întors cu bâta a fugit speriat. Din nou, doar câțiva pași. Și-a îndurat bătaia cu stoicism, asumându-și orice vină aș fi binevoit să-i atribui. În noaptea aceea, deși somnul i-a fost mai dureros decât de obicei, și întrerupt des de durerea rănilor sângerânde, a fost fericit. Mă văzuse și îl văzusem, restabilise legătura, indiferent pe ce baze. Asta se va îndrepta în timp.

Apoi, zilele următoare, începuse să-și aștepte cu un ciudat sentiment de bucurie și mulțumire bătăile zilnice, din ce în ce mai lungi și mai dure. Era foarte slăbit, dar nu asta e motivul pentru care nu s-a resemnat niciodată cu bătaia. Mândria lui nu-l lăsa să se resemneze. Așa că a fugit, lăsând în mine un sentiment de ușurare.

A revenit după aceea de câteva ori, la intervale din ce în ce mai rare. De fiecare dată mă supăram îngrozitor și de fiecare dată îl băteam, din ce în ce mai tare. Resimțeam dureros fiecare lovitură, cu atât mai dureros cu cât știam că el se bucură că mă vede.

Apoi nu l-am mai vazut aproape un an. După un an, într-o seară, i-am auzit lătratul. A doua zi, la prânz, l-am regăsit în fața porții la exact un an după ziua aceea fatidica. Ziua în care ne simîisem bine amandoi pentru ultima data. El era fericit, dar o fericire profundă și interiorizată, mocnită, nu acel gen de fericire exuberantă care-l încerca când îi strigam "Aport". Asta mai mult ca orice altceva m-a făcut să nu mai rezist. Am încercat o stare vecină cu nebunia, o traire înfiorator de sumbră, o ura pe care n-o cunoscusem înainte și pe care nu mă cred capabil s-o mai simt vreodată.

Am luat pușca de vânătoare a tatii și l-am împușcat între ochi cerșind iertare.

Textul original îi aparține lui Bhuttu. L-am citit prima oară aici.

Rape me tender 'cos I'm verry sensitive

2008-08-27T10:05:00.002+03:00

pe zi ce trece, degradarea si decadenta umana isi pune amprenta asupra mea ( caci ce exemplu mai bun pot lua in afara de mine? ). nu as numi-o problema faptul ca dezumanizarea asta ma imbata, ma rasfatza, ma alinta, ma incurajeaza, ma ajuta sa traiesc printre alti eu, ca intr-un final sa ma transforme intr-un perfect personaj grotesc, slefuit pana in cele mai mici amanunte, antrenat sa-si bata joc de tot ce-i in jurul lui.

mint de spag, mint gratuit, fara nici un motiv. minciuni pe care ajungi sa-ti cladesti secunde, minute, ore din viata. apoi stau si ma uit ca o vaca baltzata pe deal la mine si nu ma pricep. merg cu taxiul. ei bine, cine nu merge cu taxiul? toata lumea merge cu taxiul, toata lumea genereaza discutii cu taximetristul. si poc, masina intra intr-o groapa, iar taximetristul incepe sa injure drumuri si regii autonome, primari, presedinti, europe si americi, sfinti si morti. atunci eu, ( nu inteleg de ce fac asta ), incep sa-i povestesc cum ca si dincolo e la fel de rau sau mai rau, sau ca e mai bine sau mult mai bine.
sau taximetristul incepe de-odata sa se planga de nu stiu ce planetara sau bieleta care-i bate la motor, iar eu ma consider dator sa discutam despre mecanica motoarelor de taxi, cum ca eu am un prieten care " uite dom'le ce-a patit, dar asa a facut ". ca sa nu mai zic de zecile de motoare pe care eu personal le-am reparat, fix pe drumul dintre tineretului si universitate. e atat de simplu sa faci asta cand stai pe scaunul din dreapta.

ei bine, in viata mea nu am iesit din romania cum in viata mea nu am reparat nimic la vreo masina. iar acum, in acest moment stau ca o vaca baltzata si ma gandesc ca trebe sa existe un motiv pentru toate astea. ce-ar fi zis tatuca freud daca ar fi stiut povestea asta? ca strabunica mea a fost virgina pana la 34 de ani si probabil ca de aceea in subconstientul meu eu imi doresc sa fiu plin de vaselina pe maini, cu o bujie infipta in cur si cu o planetara in loc de piciorul drept? cine stie? am sa mor si n-am sa aflu niciodata de ce mint taximetristii.

Textul original îi aparține lui SOD. L-am citit prima oară aici.

Realitatea ie chiar in fatza. Vireaza la stanga sa nu dai in ia.

2008-08-26T14:31:00.005+03:00

Deci dormeam eo vineri la mine in pat. Frumooooss… ce sa zic, mirific ! Laomomendat, nuj cum dracu se face ca incepe patu sa se zgaltzaie aiurea. Zic in capu meu: cutremur. Dupe care, fara sa deschid ochii, dau sa pun mana pe consuarta care dormea alaturea in scop ca so trezesc shi sa fugim. Pun mana shi aud: “Ce pula mea faci ba ?”

Hopaaa… de cand vorbeshte consuarta asha urat ? Dau s-o mai zgaltzai inc’odat in scop ca sa-sh dea seama de gravitatea faptelor. Dupe care ma gandesc ca puate mi sa parut mie.

Nu apuc sa termen gandu, ca patu se zgaltzaie din nou shi mai tare de data asta. Ba, sa-m bag pula, e grav bre ! Deci ar fi timpu sa deschid ochii shi sa vedem despre ce ie vorba. Puate se pregateshte consuarta sa plece la biuro. Da n-o fi cam devreme ?Aoleooo… stai ca az trebe sa plec la Brashov. So fi sculat mai devreme sa ma ajute cu oarece. Da ce kilu meu se zdruncina in halu asta ? Hai sa deschid ochii. Cineva a lasat televizoru deschis.

OAAAUUU!!!! Sam bag pula ! Niciodata nu mi s-a parut televizoru asha mare ! Pe ecranul imens, ceva vine spre mine cu o viteza inspaimantatuare, asha ca, instinctiv, ma prind de marginea patului. Moment in care aud din nou:
“Ia, ba, in pula mea mana de pe schimbator ! Ce pula mea ai ? Tzi-e rau ? Hai ca tocma am trecut de Ploieshti. Asha ca deschide geamu sa te trezesht ca pana la Sinaia nu opresc nici mort.”

Textul original îi aparține lui Neatza si a fost postat prima oara aici

Mančinka isterică

2008-08-24T12:52:00.012+03:00

- Salut! Ce mai faci? Hai să-ţi zic de Emil.
Este un prieten foarte vechi. Îl cunosc de când aveam 3 ani. Băiat bun, cam ciudat, dar nimeni nu este perfect, nu?

Aseară a venit la mine în vizită, cu prietena lui, o fată pe care nu am mai văzut-o până acum. Frumuşică foc, dar pe parcursul unei ore cât au stat la mine, am zis că înnebunesc!

La început totul a fost ok. După un timp nu îşi mai găsea portofelul. A început să mă acuze pe mine că i l-am furat! L-am găsit până la urmă, pe jos, lângă cuier. Şi-a cerut scuze, ca după 5 minute să-mi zică ca-i lipsesc bani din el şi ochelarii din geantă.

Îţi spun, pentru prima oară am rămas mut! Emil se uita la mine ca prostul în loc să zică ceva! S-a liniştit până la urmă (după ce a bodogănit ceva de frati-su ăla mic) dar a început o discuţie aberantă, cum că Emil nu trebuie sa mai umble cu din ăia care fumează şi iau droguri, după care se uita la mine cu subînţeles.

Dacă nu eram bine dispus, cred ca aş fi aruncat-o de la etaj, pe bune!

Şi ultima fază:
Înainte să plece, m-a rugat dacă poate să folosească wc-ul. I-am dat bineînţeles voie. După un timp, ţipă după Emil plângând, să se ducă acolo să-i arate nu ştiu ce.

Eu îi tot auzeam vorbind, dar nu prea mi-am dat seama despre ce este vorba. Până la urmă m-am dus după ei, să-i întreb care este problema. Când am deschis uşa, primul lucru care mi-a venit în faţă a fost un căcat mare, lângă wc, cu ceva roşu în el. Aia plângea ca nebuna ca are nu ştiu ce cancer la coloană, de aia s-a căcat sânge! Eu am început să simt cum începe să mi se urce sângele în encefal. La dracu, nebuna aia s-a căcat lângă wc-ul meu!

Emil încerca să o liniştească. A întrebat-o ce a mâncat acasă. Ea cică a ras aproape un borcan întreg cu dulceaţă de caise şi un sandwich cu salam. Poate este vreo caisa în el, îi zicea Emil. Ea că nu, că este sânge, că ştie ea.

Până la urmă i-am dat o pungă de plastic că a vrut să-l ia cu ea, să-l duca azi la spital. După care au plecat cu căcatul în geanta ăleia.

Doamne, aşa circ nu am mai avut demult în casă...

Textul original îi aparţine lui Nicholas_Alex. Citit de mine prima oară aici.

Despre copii

2008-07-24T00:52:00.007+03:00

Nu ţi se pare ridicol?
Un gând ca ăsta, pe care-l ai acum.
Ce cauţi tu, nu stă’n statui,
Argintul viu nu are nume.
Aurolacii se caţără pe munţi pe care noi nu dăm 2 lei.

Noi nu mai dăm de pomană demult.

O muie, din când în când,
Şi aia pe fugă.

Trişti ca oamenii de supământ* dimineaţa.

Ce dacă dracii dansează,
Ar trebui să mă simt complexat?
Nunta asta e moarta. Toate sunt.
Copiii sclipesc în sânge, ce dacă Sile a fost copil?

Nu au o scuză.

Copiii.

*o chestiune metropolitană

Dodii

2008-02-17T15:38:00.009+02:00

În februarie, după 6 e deja întuneric. Piaţa e aproape goală. Doar la tarabele vânzătorilor de mere mai e ceva mişcare.
Dode s-a tatuat demult, când era în armată, balcoane. Are bustul în întregime acoperit cu ele. Sunt balcoane tip "lojă", cum au blocurile vechi. La prima vedere nu îţi dai seama ce anume reprezintă zecile de mâzgălituri albastre de pe pieptul, coastele şi spatele lui.

Pe picoare, pe braţe şi pe gât nu are nici un tatuaj, în aşa fel încăt atunci când îşi închide cămaşa până sus nu se vede nimic.
Acum Dode cumpără mere.
Cartierul pare amorţit de frig. Doar sângele de copil înjunghiat în staţia de autobuz încălzeşte asfatul.
Girofarurile izbesc geamurile balcoanelor surd în timp ce bărbaţi îmbrăcaţi în civil măsoară urmele de sânge de pe asfalt.

"Mere de Voineşti" scrie pe un carton cocoţat în vârful unei grămezi de mere aurii.
Chiar dacă toate balcoanele respectă acelaşi tipar, umbrele pe care le au desenate în înterior sunt diferite. Unele par să aibă rufe întinse la uscat, altele ascund parcă contururi de oameni curioşi pe după perdele.
- De unde sunteţi?
- Din Voineşti.
- Unde dormiţi peste noapte?
Femeia ridică privirea de pe cântar. "Nu e treaba ta unde dorm eu!" spun ochii ei negri, frumoşi.
- Avem o bunică, aici, în oraş...

Merele se îngrămadesc unele peste altele în salivă, nu pot trece mai departe, spre stomac de gulerul strâns al cămăşii.
Salvarea, maşinile de poliţie şi pompieri defilează tacute, ca într-un film mut. Doar girofarurile se târăsc neputincioase peste geamurile prăfuite ale balcoanelor.
Dode îşi deschide cămaşa să poată înghiţi în voie milioanele de mere de Voineşti şi cei 2 ochi negri care i s-au adunat în salivă.

Sirenele sunt oprite pentru că s-a făcut târziu şi nu se cade să deranjeze cu ţipatul lor siuletele care trag curioase cu ochiul, pe după draperii, prin balcoane la sângele aburind care a început să se închege pe bulevard.
Frigul de afară alunecă prin gulerul deschis peste pielea albastră, intră repede, uşor şi adânc în carne ca un cuţit într-un trup de copil.
Când va veni vara toate balcoanele vor respira în voie. Dode îşi va umfla pieptul, mândru ştiindu-se privit. Acum însă, acum e frig.

Apa cu care pompierii au încercat sa spele sângele a îngheţat. Luminile din apartamente s-au stins, maşinile de pompieri, poliţie şi salvare au plecat. Ultimul gură–cască pleacă către casă în timp ce îşi încheie, zgribulit, cămaşa până sus.
Blocuri cu balcoane negre, pustii, străjuiesc tăcute, nepasătoare şi reci peste umbre, peste sânge îngheţat, peste ochi negri şi peste mere.

Pălmaşii

2007-11-29T11:13:00.001+02:00

Teatru absurd intr-un singur act:

Sală de şedinţe. Cadru general. Reprezentanţii Consiliului sunt în aşteptare. Vorbeste un barbat de la tribuna oficială:

- Pentru cei care vor să ia cuvântul, să depună în scris la secretariatul Congresului. Dacă sunteţi de acord cu propunerea?!.. (toate mâinile ridicate)
- Cineva împotrivă? Se abţine cineva? (fără a număra şi fără a aştepta obiecţii)
- Popunerea a fost aprobată în unanimitate.
Intervine cineva de la masa Consiliului:
- Tovarăşi!... Rog să mi se dea cuvântul...
I se răspunde:
- Tovarăşe Pârvulescu, nu aţi fost înscris la mine. Congresul a aprobat
- Am fost înscris pe listă, din prima zi.
- Nu îmi trebuie o aprobare ca să fac o declaraţie
Ceauşescu (calm) :
- Dă-i cuvântul...

Bărbatul care conduce şedinţa:
- Are cuvântul tovarăşul Constantin Pârvulescu!
Pârvulescu (bătrânel, 75-80 ani, coboară cătinel spre tribună)
- Tovarăşi, am împlinit anul acesta 60 de ani de când sunt membru de partid.
(aplauze furtunoase, în stil şedinţă PCR) Din aceşti 60 de ani, 55 sînt în organele de conducere ale partidului! (aplauze). Am merite mai puţine decât acest... Păunescu!, ...care a spus vrute şi nevrute ieri, ...nu aşa (aplauze) ca să ocupe tribuna acestui Congres.

Tovarăşi, am fost uimit cum s-a desfăşurat pregătirea acestui Congres şi însăşi Congresul. Cum se poate, tovarăşe, când la acest Congres, unde sunt atâtea probleme foarte importante de discutat şi multe lipsuri şi neajunsuri, de găsit soluţii pentru îmbunătăţirea lor. Întotdeauna noi, comuniştii, când ne-am adunat la Congres, am vorbit, într-adevăr, şi de părţile noastre pozitive şi de ce am obţinut, dar, mai cu seamă, ne-am concentrat întotdeauna asupra lipsurilor care le-am avut; discutarea metodelor prin care aceste lipsuri să fie înlăturate ca munca noastră să meargă din ce în ce mai bine, acesta e spiritul nostru comunist.

Tovarăşu Ceauşescu şi-a permis ca să pregătească, încă înainte de Congres şi tot timpul Congresului şi la conferinţe, ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi, în istoria partidului nostru şi în istoria partidelor comuniste. De ce Ceauşescu se sustrage ca să fie ales membrul Comitetului central şi din cadrul membrilor Comitetului Central să fie reales? De ce? Pentru că Ceauşescu se sustrage controlului partidului. Caută să...

Voce din sală:
- Nu e corect, rumori.
Pârvulescu:
- Cum nu e corect?
(Rumoare în sală, unii se ridică şi aplaudă, apoi se aşează)
O voce din sală începe să scandeze:
- "Ceauşescu realeees!"
(Toţi se ridică, aplaudă zgomotos mult timp)

Pârvulescu:
- În spiritul acesta a fost organizat Congresul, tovarăşi, şi aici sunt echipe speciale de agitatori, începând din faţă şi...
(Sala vuieşte, unii se ridică şi aplaudă, se aud strigăte de protest şi critici)
Pârvulescu:
- Eu am ascultat pe toţi care au vorbit, eu n-am întrerupt pe nimenea
(Cineva din sală îi dă replică, de neînţeles, sala aplaudă)
Pârvulescu:
- Eu nu te-am întrebat pe dumneata de când eşti în partid şi ce-ai făcut în timpul războiului, dacă n-ai fost cu arma în mână împotriva Uniunii Sovietice! Nu te-am întrebat de asta!

(Rumoare în sală)
Pârvulescu:
- Tovarăşe, io nu votez pentru ca să aleg pe Ceauşescu în conducerea partidului!
(Pârvulescu pleacă de la tribună)
Mulţimea e surprinsă, nu ştie cum să reacţioneze, apoi încep să se ridice şi să aplaude scandând "Ceauşescu reales!!!" minute în şir.
Urmează câteva replici ale colegilor de partid. Ultimul ia cuvântul Ceauşescu.
Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului Ion Popescu-Puţuri

Popescu:
- Mult-stimate şi iubite tovarăşe Ceauşescu, mult-stimaţi şi iubiţi tovar'şi, prieteni şi invitaţi!, eu, deasemeni, n-am fost, nu am avut intentia, ca daca as fi avut-o mi-as fi pronuntat-o, sa iau cuvantul la congres insa as vrea sa spun...(urmeaza 10 minute de discurs pupincurist)
.............
Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului George Macovescu:
Macovescu: - Stimaţi tovarăşi, în cuvântul lui, tovarăşul Pârvulescu a spus că în sală se află echipe de agitatori. Eu declar că suntem toţi agitatori ... (aplauze furtunoase, toată sala în picioare, scandând "Ceauşescu - PCR!!!", Ceauşescu se ridică şi salută sala)
Suntem toţi agitatori pentru că suntem delegaţi la cel mai înalt for al partidului nostru, la Congres...
.............
Ceauşescu ia cuvântul:
- Stimaţi tovarăşi. Nu pentru a răspunde unei provocări am luat cuvântul, ...ci pentru a lămuri Congresul că Constantin Pârvulescu nu a fost întotdeauna în conducerea partidului şi o bună parte din anii ilegalităţii i-a trăit în afara poporului, rupt de partid, rupt de popor!
(Sala în picioare, strigă URA!!!, aplaudă, scandează "Ceauşescu, PCR!!!", ""Ceauşescu şi poporul!!!")

- El n-a înţeles niciodată nici partidul, nici poporul şi n-a servit partidul şi poporul nostru!
Voce din Consiliu:
- Aşa este!!!
(Aplauze furtunoase, scandări)
Ceauşescu:
- Pentru că i-a pus lui Macovescu întrebarea ce-a făcut în timpul războiului, ar trebui să-i spunem noi şi el ştie că i s-a pus întrebarea, de ce patru ani de zile în timpul războiului a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară şi l-am pus la muncă! Ştie foarte bine asta!
Voci: - Aşa e! (Aplauze)

Ceauşescu:
- Sângele lui Pătrăşcanu şi a altora se află şi pe mâinile lui Pârvulescu! Şi el ar dori din nou readucerea acestor vremuri în partidul nostru, vremuri care au impus, au apus pentru totdeauna!! (Aplauze furtunoase, sala în picioare etc.)
- Ştie, ştie, se ştie foarte bine că din 60 a fost scos din conducerea partidului ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător, şi sunt documentele partidului în privinţa aceasta!

(Aplauze, sala în picioare, scandări)
- Este, într-adevăr, o dovadă a democraţiei şi a timpurilor noi în partidul nostru, că Pârvulescu poate spune orice provocări, fiindcă el ştie bine că n-a-ndrăznit să ridice niciodată cuvântul şi a tăcut cât oamenii au fost împuşcaţi, vechii activişti de partid, mai vechi decât el în partid şi cu mai multe merite în partid, care au luptat în ţare şi n-au stat ascunşi în străinătate sau în case de frica Siguranţei!!! (Aplauze... „Ceauşescu, PCR!!!”)

- Nu ştiu în numele cui a vorbit Pârvulescu aici. În orice caz, nu în numele comuniştilor români şi al poporului român; al altora, care nu ne iubesc pe noi! (Sala în picioare, aplauze furtunoase, ovaţii. "Ceauşescu, PCR!!!/ Reales")
Strigăte din sală: - "N-are ce căuta în partidul nostru!"; - "Afară!!"; - "Provocator!"
Pârvulescu încearcă să intervină, Ceauşescu face un semn nervos cu mâna - "N-ai cuvântul!"

Ceauşescu:
- Stimaţi tovarăşi, este necesar, tovarăşi, să nu luăm în seamă această provocare. (aplauze, toţi se ridică în picioare, se strigă "Ceauşescu, PCR!!!")
- Însă să tragem o anumită învăţătură din ceea ce am spus, de altfel, în raportul meu, căci sîntem într-o perioadă de luptă revoluţionară. Mai sînt oameni, din păcate, care nu şi-au iubit poporul şi partidul şi care nu iubesc şi nu-l vor iubi niciodată, care au trădat şi vor trăda întotdeauna! (Sala se ridică, aplauze furtunoase, ovaţii).

Piesa a fost pusa pentru prima oara in scena in noiembrie 1979:

Casa de pensii

2007-11-26T14:07:00.004+02:00

A plouat de dimineaţă. Acum strada e uda şi e frig. Nu foarte frig. Pe un perete, lângă o poarta verde care se deschide prin alunecare în lateral stau câteva pancarde, una sub alta.
Pe cea mai de sus dintre pancarde scrie “Ministerul de Interne al Republicii” pe cea din mijloc “Departamentul Anticorupţie”, pe cea de jos “Casa de Pensii” iar pe cea din dreapta nu se înţelege prea bine scrisu.

În ultimii patru sute de ani zidurile nu au mai fost zugravite, prin decret. La fel şi clădirile, acestea din urmă din simpatie faţă de ziduri, neexistând un decret explicit în acest sens.
La vremea lui, Decretul de Nerezugravire a Zidurilor Cetaţii a fost un act de mare încărcătură emoţională. Scopul era evident – să păstreze urmele de gloanţe, şi sloganurile proaspetei Revoluţii.

Acum însă, rostul acestei stări de degradare a zidurilor cetaţii s-a pierdut. Sloganurile au fost şterse demult de ploi iar urmele de gloanţe se confundă cu eroziunile.
Primele trei pancarde sunt proaspat vopsite şi intră în contrast cu cea de-a patra pancardă, cu cladirea şi cu zidurile.
Imediat în dreapta, cum intri, este un vizier. În el sunt înşirate sute de mii de numere şi de nume. Diverse departamente sunt orânduite pe judeţe, pe oraşe, pe comune apoi pe sate. Fiecăruia dintre ele îi corespunde un numar de telefon afişat în dreptul numelui.

Lângă vizier e un telefon. Telefonul e negru, cu butoane.
Un domn, cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă, aşteaptă cu receptorul la ureche ca cineva, la celalalt capăt, să îi răspundă.
Se pare că nimeni nu îi răspunde, închide, formează şi aşteaptă din nou. Şi iar.
Curtea instituţiei se întinde la nesfârşit înaintea picioarelor noastre. Clădirile în care se află birourile cu funcţionari abia se ghicesc în depărtare. Sunt atât de mici că pot fi confundate foarte uşor cu zidurile curţii.

Domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă tastează numarul din nou.
Dupa primii patru zeci de ani de aşteptare învăţasem toate detaliile acelei curţi nesfârşite şi goale pe de rost. Acum aproape că distingeam siluete mişcându-se prin ferestrele clădirilor din depărtare. Atunci, pentru prima oară, domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă m-a privit, a ridicat din umeri, a agăţat receptorul în telefon şi s-a retras un pas în stânga în aşa fel încât să pot tasta eu.

Nu a fost nevoie să mă mai uit în vizier, pe liste, am format din memorie pentru că le învăţasem pe toate pe de rost.
Am format cu teama ca nimeni nu îmi va răspunde nici mie deşi eu tastam un numar diferit. Doar primele douazeci de cifre din cele opt sute pe care le avea numarul erau la fel.
A sunat o singura dată şi cineva a răspuns: “Da?”

Curtea instituţiei a început să se micşoreze cu viteză, talpile noastre parcă sorbeau asfaltul de sub ele aducând toate lucrurile împrejuratoare mai aproape.
Pentru prima oară în tot acest timp domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu mai în vârstă mi s-a adresat pe un ton precipitat:
“După ce terminaţi să mi-l daţi şi mie vă rog, fără să închideţi”
Mi-a suflat vorbele în ureche în aşa fel încât nu am reuşit să mai înţeleg ce anume a spus vocea din receptor înainte de a-mi închide.

Nervos ca nu i-am îndeplinit rugămintea mi-a smuls receptorul din mână.
Încerc să disting prin ferestrele clădirilor din depărtare siluete. În liniştea curţii nesfârşite se aud monoton tastele care formeaza iar şi iar acelaşi numar.
Eu aştept, politicos, să-mi vină rândul iar.

Burtică

2007-10-11T12:42:00.002+03:00

- Eşti?
BUZZ!!
- Da, ce e?
- Băi, mi-ai povetit mai demult un fim, acu vreun an sau doi.
- ?
- Cu unii care faceau tot felul de escrocherii ca să facă bani să îi joace la poker.
- Nu mai ştiu.
- Nu contează dacă mai ştii sau nu faza tare e ca azi noapte am visat filmu’ povestit de tine.
- Hehe
- N-am apucat să-l văd deşi îmi propusesem s-o fac când mi l-ai povestit.
- Iar ai visat porno? Hehe.

- Nu, se facea ca eu eram ăla, Gef, că aşa îl chema.
- Aaaa, gata mă ştiu despre ce film vorbeşti da am uitat cum îi zice...
- Lasă-mă să-ţi povestesc acum.
- Zii că te ascult!
- Deci eu eram Gef ăsta, eram strain, mare pe la unu-nouazeci aşa şi...
- Complexele, hehe!
- Du-te-n că nu-ţi mai zic nimic.
- Nu mai ţii la miştouri deloc?
- Lasa-mă să termin povestea visului mă-sii că îl uit dacă mă mai întrerupi de multe ori.

- Aşa mă, se făcea că erai Gef ăla din film la unu nouăzeci şi cu mădularul mare dă-i înainte. Hehe.
- ... Eram însurat.
- În film ăla nu era însurat.
- Bă da tu chiar ai de gând să mă enervezi? N-am văzut filmu, te-am ascultat pe tine odata povestindu-l la şcoală şi visu meu e ceva din filmu ăla amestecat cu alte rahaturi de prin mintea mea.
- Gata mă, am înţeles.
- Eram însurat cu una care era superok în toate privinţele avea o singură hibă însă.
Mârăia la mine când încercam să mă dau la ea.
- Ce făcea mă?

- Mârâia, mârâia cum mârâie câinii când vrei să le iei mâncarea. Nu mârâia când era conştientă, nu era un act voluntar, mârâia doar noaptea în somn. Cum o atingeam sau dacă trăgeam mai tare de plapumă, asta imediat scotea colţii şi sunetele alea de agresivitate iminentă. Mi se făcea frică şi ieşeam de sub plapumă, mă ghemuiam în colţu meu şi încercam adorm.
Nu ştiusem înainte de povestea asta că dacă ştiam nu o mai luam de nevastă. Acu ce plm era să fac. Nici dracu nu m-ar fi crezut cu povestea mea cu mârăitu. Plus că tipa superfinuţă în rest, o gingăşie de muiere.

Într-o noapte, mă hotărăsc să mă răzvrătesc împotriva condiţei mele de om la care se mârâie şi mă strecor, pe nesimţite, afară din colţul de pat în care mă adăpostisem.
Îmi pun blugii ăia buni, tricou pe care mi l-a adus soră-mea din strainătate, îmi şterg teneşii din piele întoarsă albastră cu buretele ud să arate ca noi şi direct în cea mai tare discotecă din oraş.

Cum ţi-am zis, nu eram eu, ăsta care mă ştii, eram unu - Gef mă chema (ca p-ăla din filmu tău) şi se făcea că eram într-un oraş cu zgârie nori, cu discoteci supracompartimentate mult mai tari decât astea ale noastre.
Mă rog , la bar una de zile mari. Singură. Îşi tot încolăcea buzele pe un pai într-un suc. O abordez la stilu heirupist. Tipa – genu timid. Mai un cocteil mai un dans o vorbă, o atingere, o gluma un râs o atingere şi iar un cocteil până spre dimineaţă.
Pe nebăgate de seamă ajung cu ea undeva în spatele complexului de discoteci supracompartimentate într-o încăpere ce părea un cabinet stomatologic.

Nu ştiu cum Dumnezeu m-am pomenit acolo că eram cu ochii numai la cracii ei, am bănuit după miros şi dupa scaunu în care ne mozoleam că e vorba de un cabinet stomatologic. În semintuneric nu se puteau distinge prea multe detalii.
Tipa nu mai era deloc timidă. Din îngeraşu pe care îl cunoscusem la bar aveam acum un adevărat drăcuşor.
Mai eşti mă acolo sau ai adormit?

BUZZ !!
- Dă mă sunt, zii înainte că te ascult.
- Am uitat să-ţi zic dar cred că ai dedus tu ca din moment ce eram strain nu vorbeam romaneşte. Vorbeam englezeşte.
- Hehe. Măcar în vise să ştii şi tu limbi străine.
Ca orice străineză şi pizda vorbea tot englezeşte. Începuse un joc d-asta erotic d-a stăpâna şi sclavu cu mine - exact ca-n film.
- Şi ţie nu-ţi plăcea deloc. Hehe.

- Hehe. E şi începe să mă dezbrace, tacticos, cureaua scoasă cu dinţii etc. În timp ce îmi lega mâinile împreunate deasupra capului de spataru de la scaun cu cureaua mă-ntreabă şoptit în ureche: „How do you like it Gef?”
Iar eu mă trezesc că-i răspund reflex: „I like it rough!” văzând-o deja, în minte, îngenuncheata şi la discreţia mea.
Se strecoară afară din încăpere pentru 2 minute zice că să se schimbe in ceva mai special. O aşteptam cu codiţe cu fundiţe albe şi portjartier alb cu dantelă, dar nici în cizme negre peste genunchi şi bici nu mi-ar fi displăcut.

- Hehe.
- Brusc se aprind luminile, şi, în timp ce spătarul scaunului începe să se lase pe spate cu mine, o înţepătură îmi fulgeră prin antebraţul stâng. Un braţ mecanic cu şapte- opt reflectoare se aplecă peste mine. Cinci – şase omeni în alb roiesc in jurul meu. Nu le pot vedea feţele. Ea e în uşă îmbrăcata şi gata de plecare numără nişte bani, îi mulţumeşte unuia dintre doctori şi-mi zice:

„Gef, nu-ţi fie teamă, eşti fericitul donator al unui rinichi” Eu dau să mă zbat să strig, însă trupul nu îmi răspunde, sunt ca într-o carcasă de carne. Gura rămâne încleştată. Nici să respir nu pot. Cineva îmi rade părul de pe burtă şi mă şterge apăsat cu buretele verde cu care mi-am spălat teneşii din piele întoarsă, albastră înainte să plec. Le simt bisturiele cum îmi străpung carnea. Tăietura mă arde. Simt ca şi cum aş fi o cârpă vie şi ei mă deşiră. Parcă trag aţe de carne afară din mine.

Începe să mi se taie filmu’, apuc să o mai aud în semn de rămas bun:
„I hope this is rough anough for you, Gef!”

Acum am o taietură mare 14 – 15 cm şi arcuită în partea dreaptă sub coaste. Cusătura e făcută în grabă, cred că o să îmi rămână cicatrice nasoală, n-au pus destule fire.
E bine că nu mă doare. Operaţia nu mă doare, dar mă rupe umăru. Da, asta m-am mirat şi eu. Am fost la doctorii mei şi mi-au zis că aşa se intâmplă uneori după anestezie totală din cauza poziţiei nefireşti în care mi-a stat trupul 2 -3 ore cât o fi durat operaţia, poate mai mult. Şi mai e şi gazu.

- Ce gaz?
- Când te taie intră aer în tine pe care n-au cum să-l scoată când te închid la loc şi gazu ăsta se ridică în cel mai înalt punct unde poate sa ajungă.
- De ce se ridică?
- Că e cald. Şi durează 3-4 zile până se resoarbe, pe urmă nu mai doare.
- Aham.
- Şi gatu iar, e praf, d-abia pot să vorbesc.
- De ce? Ce ţi-au făcut la gât?
- Păi de la anestezia aia totală. Mi-au bagat tuburi pe gat ca să mă pună la aparate să respir că aşa e la anestezie totală. Nu ştiai?
- Nu.

- E şi cred că erau prea mari tuburile alea şi m-au zgâriat pe gât sau au umflat prea tare balonu.
- Ce balon?
- Tuburile alea au la cap un balon pe care il umflă după ce ţi le bagă ca sa nu iasă.
- Aha...
- Peste o săptămână trebuie să ma duc să-mi scoată firele. Dacă cicatricea o să fie nasoală o să mi-o scot că cică e uşoară operaţia. Dar mai încolo după ce se vindecă, nu acum. Mai nasol e că o să trebuiască să mi-o plătesc din buzunar că ăştia de la asigurari nici nu vor să audă.
- De ce?
- Plm, nu mă cred când le povestesc ce am păţit. Ei spun că mi-am vândut rinichiu...

Conversaţie cu Droghy

2007-08-19T14:58:00.004+03:00

- Cum se simte domnu Droghy în dimineaţa asta de juma de lună August?
- Mahmur.
- Uite pozele din Rodnei, să-mi zici dacă-ţi plac.
- Azi noapte am visat ca era să îl bat pe şefu'.
- Hehehe, iar? Nu te-ai plictisti de visu ăsta?
- Nu, n-am mai visat de-astea. Când eram mic visam că eram în cădere pe spate şi mai visam aiurea că vroiam un biscuite şi din pricina asta maşinaria care producea biscuiţi mă strivea treptat, incet. Astea doua coşmaruri erau obsesive, se tot repetau.

- În Gura Portiţei am visat un cal alb (arăta ca Doinita, iapa cu care am crescut la bunici) care îşi întorcea încet capul catre mine (eu eram undeva pe mal, in spate) şi mă privea părând ca vrea sa-mi spuna ceva.
Decoru e unu de apolcalipsa, calu sta pe mare, nu pluteste, sta pur şi simplu in picioare iar marea e neagra - smoala, soarele a apus dar e încă lumina.
- Nush, nu prea ma pricep la chestii de-astea, simbolisme.
- Iar azi noape am visat un fost coleg de gimnaziu (sunt peste 15 ani de cand nu l-am mai văzut)

- Bănuiesc ca e vorba de partenerul de viata, calul.
- Ai vazut gândaci striviţi care inca mai traiesc deşi nu mai au maţe? Ei bine,ăsta era gol dar inca viu – era poreclit Nebunu.
- Weird.
- ... nu parea să-l doară.
- Tu eşti ăla...
- În timp ce ne vorbea, eu ma uitam fascinat la carcasa asta care rămăsese din el.
- Te vedeai pe tine în pielea ăluia.
- Tipu conştientiza că urmeaza să moara. Părea sa fuga insa de gandu asta (dicuta nimicuri cu noi cu ochii inlăcrimaţi însă) şi din când în când ochii îi fulgerau de o tristezte groaznica, cum nu am mai văzut niciodată.

- Hmm.
- Ma rog, eu creca e de la bere.
- Mai ţii minte ce ti-am zis eu aseara? Cred că chestiile alea te-au afectat.
- !?
- Îţi ziceam că mă simt la capatul vieţii.
- Care dintre ele?
- Ăsteia.
- Ahh.
- Că nu prea mă mai entuziasmeaza nimic şi că tot ce fac sunt repetari ale unor trăiri mai vechi.
- De la vin n-am visat nicodată prostii d-astea.