Erase Rewind

Înainte de plecare

2012-02-03T07:17:00.003+02:00

De fiecare dată când trebuia să plec undeva, era clar că nu dorm. Nu în noaptea de dinainte. Sau, dacă adormeam cumva, prindeam vreo 2 ore chinuite de somn, exact înainte de a suna ceasul.

Cu câteva zile înainte era așa, un preludiu foarte lung. Dura măcar 3 zile. Sinceră să fiu, preludiu de 3 zile mi se pare puțin cam mult dar, na, asta se-ntâmplă când afli prea din timp când tre` să pleci.

Niciodată nu mi-am făcut bagajul decât în seara de dinainte. Cât mai târziu, cât mai aproape de moment. Liste da, recunosc, fac din timp. Niciodată nu-mi adun toate ideile odată. Așa că lista avea timp să se umple. În seara aia, ia lista, adună chestii, verifică lista, mai gândește-te puțin, mai verific-o odată, și parcă tot ai uitat ceva, și clar nu știi ce, așa că mai bagă vreo 2 chestii de umplutură, poate înlocuiesc ce crezi c-ai uitat, și nu-nchide geanta până nu ieși pe ușă; în ultimul moment măcar o pereche de șosete și tot mai îndeși pe undeva.

Da` senzația... senzația e inegalabilă. Între nerăbdare, neliniște, furnici la degete, planuri despre cum o să fie, planuri despre cum nu trebuie să fie, întrebări banale gen ”să-mi iau apă de la consignație sau direct din gară?”, d`astea.
Plus că nu, oricât ai fi de conștient că tre` să dormi, nu se lipește somnul neam. Ai mai sta la un pahar de vorbă, și unul se face două, și parcă vorbești mai cu spor, și cu toate că patul te strigă cu mânuțele întinse îl ignori total. Oricum dacă te-ai urca în el perna ar avea ace, pătura ghimpi și cheful de plecat ar fi mai abitir.

Cam aceeași senzație ca înainte de prima zi de școală în 1-4. Ca înainte de Crăciun sau de ziua ta. Sau ca atunci când știi c-o s-o vezi a doua zi, chit că de-abia i-ai zis ”noapte bună”.

Pân` la următoarea senzație, la bună vedere!

Camera de urgențe - p.3

2012-02-02T13:50:00.003+02:00

În fața camerei mele e o bucață de gheață. Destul de consistentă.
Și tre` să fiu atentă cum și pe unde calc, pentru că există riscul de a aluneca.
Dacă alunec, e posibil să cad.

Cel mai fericit scenariu e ăla în care cad și-mi julesc palmele.

Da` dacă alunec, și-mi fuge piciorul, și intră sub mine, și se rupe? Un picior rupt nu-i o tragedie. Decât dacă e osul rupt total și c-o așchie ieșind prin piele. Așchie zic? Juma` de tibie zâmbind fastuoasă, cu gingiile însângerate, pielea din jur ferfeniță, fâșii crăpate și sânge ca la balamuc.

Dar dacă, în cădere, mă sprijin de geam și geamul se sparge, și o bucată-mi secționează jugulara? Și mă zbat ca un pui cu gâtul tăiat și mă înec în propriul sânge, în timp ce tibia fortează pielea, și rotula sare de la locul ei, și mă lovește direct în moalele capului, și nu știu ce pățesc mai întâi: mă înec, pierd tot sângele sau leșin.

Bineînțeles, există mereu posibilitatea de a lovi treapta cu capul în timp ce cad. Și, din cauză de zguduială,geamul să cedeze, cioburile să mă acopere, să mă transforme în arici, unul dintre ele să-mi pice-n ochi, altul să tranșeze partea de piele care mai ținea piciorul deja rupt și, în timp ce-ncerc să mă târăsc după ajutor, să-mi intre în palmă un cui ruginit care nu știu cum a ajuns acolo (dar orice e posibil), să scap aproape teafără de cioburi, și căzătură și orice, dar să uit de partea cu rugina, și ea să lucreze neștiută pentru că am uitat de antitetanos.

Și astea toate pentru că e o bucată de gheață în fața camerei mele...

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Fum risca(n)t

2012-02-01T13:59:00.003+02:00

Fumez de undeva de prin clasa a-12-a. Cu toate că diriga dintr-a-7-a era convinsă că bat în mine ca turcoaica. Vocea era de vină. Da` ce vină aveam eu că m-am născut cu voce de fumător?

Bun, și-am fumat lângă zidul liceului, lângă blocurile din față sau în părculețul din apropiere, în funcție de politica școlii față de fumători. După liceu, am fumat în curtea facultății, în interiorul facultății, în tren, nu prea mai conta; era liber la fumat în locuri publice. Și-a fost bine.

Mecca a fost în anul în care m-am angajat, c-aveam loc de fumat în clădire, și-ți era mai mare dragul să vii la muncă, să-ți iei cafeluța și să fumezi liniștit, eventual rezemat de-un scaun, înconjurat de perdeaua de fum a celorlalți, la cald și bine și comod.

N-a ținut mult minunea. Acum nu mai avem loc de fumat. Și pe bune că nu mă deranjează când e acceptabil afară. Da` cum dă gerul, cum mă aricesc. Pentru că, oricât de ger ar fi, tot vrei să fumezi. Ca pauză, ca destindere sau pur și simplu pentru că țipă plămânul în tine. Vânt din față, vâjgăraie din spate, ciclon stânga-dreapta. Oricâte haine ai avea, tot te mușcă. Ești înghețat în secunda doi. Degetele-s degerate pe țigară; nu le mai simți, din instinct nu-i dai drumul; și tragi din ea, poate te mai încălzește, și tragi și frig odată cu fumul, și-ți îngheață și plămânii, nu doar exteriorul. După juma` de țigară mergi de parc-ar fi picioarele altuia care te duc, da` măcar plămânul e fericit. Până îl lovește din nou dorința. Și ia-o de la capăt...

Cică-i viciu. Eu prefer să-i spun plăcere. Și-mi place să-mi întrețin plăcerile, și-s în stare de aproape orice pentru ele. Chiar și să fumez semi-înghețată la minus țâșpe grade. Fiecare cu maniile și limita lui de rezistență. Alte manii? Lista e deschisă...

Pân` la următorul ”viciu” la bună vedere!

Pseudocolecții - p.2

2012-01-31T13:43:00.002+02:00

Îmi plac șervețelele de hârtie. Alea cu model, în special. La ocazii simandicoase, erau șervețele colorate frumos, cu desene și stăteam, le studiam cu atenție, le învățam pe de rost. A fost un timp în care-mi trecuse prin cap să fac colecție de șervețele din alea. Am renunțat pentru că n-aveam nici răbdare, nici disciplina necesară unei colecții pe timp lung.

Știam să fac chestii alambicate din hârtie. Gen coif, bărcuță și-un cocor. Mi se părea wow! Până m-am prins că nu tre` să fii artist ca să le poți face. Acum nu-mi iese un coif nici dacă mă bați cu ziarul.

Pachetele de țigări au fost multe, și așezate frumos, în funcție de marcă. Pachete schimbate de-a lungul timpului, pachete noi, pachete inedite. Multe și vizual frumos. Adunate nu pentru roboței, ca atunci când eram mici, ci pentru a sta ordonat, ca la poză.

Și-mi plăceau și ambalajele din staniol colorat, cu personaje din desene animate pe ele. Și abțibildurile de la guma adusă ”din străinătate”, și surprizele de la gumă, și mai aveam și-o manie totală pe agende, carnețele și caiete cu coperți ciudate. Îmi plăceau, le adunam, dar n-am reușit să duc nici o colecție la bun sfârșit. Poate pentru că mereu apăreau chestii noi. Sau pentru că da, disciplina programată mi-a lipsit dintotdeauna...

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!

S-O PIPăm ACTual

2012-01-30T13:41:00.003+02:00

Până zilele trecute habar n-aveam ce-i aia SOPA, PIPA sau ACTA. Erau 3 cuvinte, 4 litere, niște chestii care apăreau peste tot. N-am mai rezistat atacului psihologic, și-am intrat să văd despre ce-i vorba.
Mda... blablabla, îngrădire, n-ai voie, nu downloada, blablabla, amendă, închisoare, blablabla, fără torrente, fără pirate bay, grav, critic, de nesuportat.

Recunosc cinstit că nu prea contribui la bunăstarea artiștilor. Iau ce-mi place, ascult, triez la sânge, prea puțini sunt cei care mă fac să vreau să am tot albumul. Cred că-i pot număra pe degetele de la o mână. Altfel, câte o melodie, și-atât.
Cu filmele e mai grav: cum aflu de câte unul și mă-ncântă descrierea, cum vreau să-l văd. Și, de cele mai multe ori, nu merită osteneala. Descrierea e mai genială decât filmul. Neeext!

Pentru a cumpăra toate filmele care mă încântă la prima vedere, ar trebui să fiu proprietarul unui cinematograf. Pentru a cumpăra toate albumele care au o singură piesă de-mi place, ar trebui să am un studio de înregistrări. Și nici așa nu cred că m-aș ajunge.

SOPA, PIPA sau ACTA. Mai vine și Google-ul cu noua politică de confidențialitate; cică o să știe mai multe despre mine decât Cami. Fie, trec și peste asta. Mai vine și facebook-ul cu noul timeline obligatoriu... Mă simt ca la școală, unde aveam obiecte opționale, da` care erau, de fapt, obligatorii. Mă simt prizonier în propriul meu net. Ce mai lipsește? Să mă trezesc dimineața și să aflu că am parolă la comp; că și-a ales-o singur și tre` să-mi bat capul s-o aflu. Sau nu, pentru că d`asta s-a autoparolat. BRRR! Coșmar de-a dreptul!

Pân` la următorul coșmar, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p. 113

2012-01-29T23:33:00.002+02:00

Pentru toate serile când e... așa; când așa... e stare de fapt. Când nu pot defini decât așa...

Enjoy!

Biletul la control

2012-01-29T15:49:00.004+02:00

Sunt client fidel al taxi-urilor. Din comoditate. Pentru că nu-mi place să împart aerul cu alte persoane multe, pentru că nu-mi place să aștept, pentru că e mai simplu să sun, să mi se dea 3 minute și-apoi s-ajung rapid la destinație. Și pentru c-am mers destul cu mijloace de transport în comun în copilărie.

A fost o perioadă în care aveam abonament. Atunci era bine. Dar mai erau și perioadele în care trebuia să cumpăr bilet. Două capete, două călătorii. Dus-întors. Dar nu făceam doar două drumuri pe zi. Plus că banii de bilet puteau fi puși deoparte pentru o țigară-n plus; pentru o cafea sau pentru o bere. Bilet necumpărat lângă bilet necumpărat, însemna o seară prelungită în oraș. Cum să reziști tentației?

Așa am învățat să stau ”la tiră”. Cu biletul băgat în capsator, sacrificat doar dacă venea controlul.
Așa am învățat că ”a capsa” în Galați nu e același lucru cu ”a capsa” în Cluj. Capsatul în Cluj era sexual; în Galați ținea doar de bilete.
Așa am învățat că poți folosi de multe ori același bilet. Trebuie doar să capsezi finuț, să nu vină controlul să-l rupă, să-l umezești și să-l pui în Larousse. Orice alt volum de dimensiuni mari merge pe post de înlocuitor. Sau să-l calci cu fierul. Biletul arată ca nou, și-l poți folosi de 3 până la 5 ori. Depinde de noroc și de finețe. Culmea iscusinței era să capsezi biletul și să notezi numărul de înmatriculare al autobuzului. Aveai astfel colecția de bilete pentru fiecare mașină în parte. Până veneau gaborii și-l rupeau. Dar ținea vrăjeala.

Singura amendă pe care am primit-o a fost - culmea - în Cluj, după ani de experiență și practică în Galați. S-a-ntâmplat. N-am avut nici o vină. Am fost păcălite de șofer. Evil Șoferu`. Juma` de chirie a zburat pe amendă. La fel de culmea, împrumutată de la proprietar. Bun băiat, Rareș. Încă zâmbesc frumos când mă gândesc la el și la dățile în care ne-a salvat pielea.
Daaar, revenind la bilete, autobuze și amenzi... Aș încerca din nou adrenalina aia cu capsatorul. Da` e mai simplu și mai fără riduri să chem taxi-ul. Vârsta-și spune cuvântul...

Pân` la următoarele nostalgii, la bună vedere!

Dependență controlată

2012-01-28T16:30:00.003+02:00

Bună, sunt Camelia și sunt dependentă de guma de mestecat.
Am început lejer, cu una-două pe zi. Turbo, Minti, OtoMoto. Orice mișca pe atunci. Pentru surprize și pentru senzația de a mesteca ore-n șir. Baloanele cât mai mari și mai zgomotoase erau orgasmice. Mestecam, mestecam, mestecam.

Apoi am trecut pe guma mentolată. Orbit în speță. O lamă pe zi, două lame, și cantitatea a crescut. Acum devorez măcar câte un pachet pe zi. Pastile. Am o scuză: îs fumător. Țigara și pastila. Variantele soft mentolate sau fructate nu mă satisfac. Am încercat chestii și mai mentolate, până m-am gândit că pot obține cancer verde de la ele. Așa că m-am întors la Orbit. Forever.

Mestec constant și discret. De parcă mi-aș ascunde dependența. Nu mă furișez, doar nu-mi place să fie vizibil. Mestec grațios și aproape invizibil.

Da` care-i faza cu mestecatul de gumă cu toată fața? Eventual cu gura deschisă, plescăind evident și exemplificator? Tot maxilarul se mișcă în sensul acelor de ceas. Vezi dinți, măsele, dacă-ți dai interesul vezi până și amigdalele. Mișcare de rotație constantă. Știi cum rumegă cămilele? Cam în stilul ăla.

Prin `50 era o modă să mesteci guma ostentativ. Rebeliune împotriva sistemului, or something. Gumă roz, mestecată la vedere. Chit că vorbeai, cântai sau ascultai. Mușchi în forță. Puțin dizgrațios, puțin golănesc, dar nah, era moda. Reminescențe din `50 în prezent, grav.

În școală n-aveam voie cu gumă. Și-o mascam pe cât posibil. Mai degrabă te prindea mâncând covrigi în oră, decât mestecând gumă. Cu o singură excepție: ora de fizică. Pentru că și profa mesteca gumă. Constant, ca noi. Tic de fumător. Da` nu că mesteca. Avea un stil propriu și personal: mișcare stânga-dreapta. Acum era guma în partea stângă, acum era în partea dreaptă. Dacă nu pricepeai mare lucru din fizică, puteai fi hipnotizat de traiectoria gumei. Stânga-dreapta. Cu timp bine definit. Precizie matematică. Nu se oprea mișcarea aia nici când preda, nici când te încuia cu nu`ș ce întrebare, nici când căuta răspunsul la cine știe ce problemă. Constant ca legile fizicii.

Cu toată dependența mea, mă stresează rumegatul. Mă vizualizez împroșcată cu adn-ul ăluia de vorbește-plecăind; cum scapă din greșeală guma direct pe mine; cum se lipește de orice. BRRRRR! Deci no mestecat vizibil în fața mea.
Și mă mai calcă pe ficați o chestie: ăia de-și scot guma, și-o lipesc pe pachetul de țigări, sau pe capacul de la sticlă. O lasă să zacă acolo ceva timp, și dup-aia o reiau la mestecat. YUCK! DOUBLE YUCK! INFINIT YUCK! Ține-ți guma-n gură. Ai scos-o, la coș cu ea! Nu-i reciclabilă. Pe bune.

Și da, sunt Camelia și sunt dependentă de guma de mestecat. Dacă mă vedeți imitând o cămilă, dați-mi două palme, să-mi revin. Voi aprecia ghiontul.

Pân` la următoarea dependență, la bună vedere!

Bucăți

2012-01-27T13:48:00.003+02:00

Țin minte prima julitură. Drept în vârful nasului. Contact direct cu gheața. Rece, usturăcios, total neplăcut. Nu țin minte să fi plâns. Nu plângeam; de obicei mă plângeam, dacă era cazul.

Mi-am spart buza pentru c-am alunecat de pe sanie. Direct cu capul în zăpadă. Sânge cald. Gust de sânge și teamă. Primul sânge pe care l-am gustat a fost al meu. Îi știu gustul și gustul lui îmi place.

Lovituri mai mult sau mai puțin grave. Mai mult sau mai puțin sânge. Mai multă sau mai puțină durere. Întâi ustură locul. Ba nu, întâi nu simți nimic. Șocul inițial. Și-apoi ustură. Sau doare. Și-apoi vrei să dispară locul ăla, pentru că, până să treacă, doare ca naiba. Mai devreme sau mai târziu, orice durere fizică trece. Mai devreme, sau mai târziu.

Am stat pe zăpadă. Zăpada era rece și udă. Dar acolo, în parcul alb, zăpada nu mai exista. Nu exista nici rece, nici frig, nici întuneric. Bucăți din amintiri care mă fac să zâmbesc. Pe care le văd de parcă le trăiesc acum. Nu le trăiesc. Le-am trăit. Și-i cald pentru că sunt acolo.

”Moi je suis un amalgame.” Trecut și prezent. Trecutul în prezent. Sau prezentul din prezent. Fiecare pagină are ceva ce țin minte. Știam fiecare pagină. Mai știi? Țigară fumată pe ascuns, noaptea. Punctul roșu, fumegând. N-avea timp să cadă scrumul. Țigară de poftă. Bucăți din mine. În mine. Totul meu.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Câți ca voi

2012-01-26T13:42:00.004+02:00

Am net acasă. Logic. Am net pe telefon. Dacă-mi dau foarte tare interesul, cred că pot prinde o rețea wireless numai dacă mișc din urechi. Și nici nu costă o avere. Paranteză: demult costa enorm să ai HBO; am făcut șoc când am aflat cât de puțin e acum. Închid paranteza.

Revenind la net.
Acum mulți ani, în tinerețea mea, nu era la modă să ai net acasă. Chit că aveai comp. Voiai net, te duceai frumos într-un net café. Cât mai aproape de casă, cât mai ”rapid”, cât mai curățel. Oferta era abundentă, pentru că erau ca ciupercile. Multe pe centimetru pătrat. Net cu ora.

Mă, și era așa, o senzație ciudată. Adică multe compuri, unele lângă celelalte, prea puțină intimitate între tine și parola de mail, te puteai holba lejer în compul vecinului, da` era raiul.
Unii erau acolo pentru jocuri, alții pentru treburi serioase, gen căutat informații pentru nu`ș ce lucrare fandosită, alții pur și simplu pentru a freca netul în voie. Nu cred că e nevoie să spun din ce categorie făceam parte...

Și-așa am aflat eu ce-i ăla mirc, google, search... Un timp am avut impresia că adresele de mail care se terminau cu @hotmail îs mai deochiate din fire; noroc că mi-a trecut rapid. Plus că aveam oroare să-mi dau datele reale; evitam tot ce cerea înregistrare. Paranoia-n floare.

M-a ținut câteva luni bune mania net café-ului. Măcar o dată pe săptămână semnam condica. Și-apoi am rărit-o. De tot. Și câțiva ani nici n-am mai știut ce-i aia. Și-a fost bine. Da` cum să reziști tentației când îți vine în casă, și te trage de mânecă, și te dă jos din pat, și-i atât de prietenos și de îmbietor, mai ceva ca o tavă cu fursecuri de-abia scoase din cuptor? De piatră să fii, și tot n-ai cum.

Și-am renunțat la scris cu pixul pe hârtie, la căutat cuvinte-n dicționar cu foi, la jocuri cu zaruri pe care le amesteci în pumn, și chit că nu-mi imaginez cum ar fi acum fără strop de net, tot am nostalgia săptămânilor rupte de lumea virtuală, dar atât de apropiate de aia reală, palpabilă, pipăibilă cu mâna...
Câți ca mine?

Pân` la următoarea nostalgie, la bună vedere!

Doritorilor de zăpadă

2012-01-25T13:44:00.004+02:00

Și voi spune evidentul: afară ninge. Pe lângă faptul că ninge, se mai și depune. Câh! În castelul meu e cald. Poate fi ca la tropice, depinde câte pături sunt dispusă să scot. Dacă e musai, pot tasta și cu mănuși. Nu mă deranjează. Dar gândul că afară se depune strat după strat, care va deveni ori gheață ori o chestie plescăcioasă și udă îmi încrețește părul.

Presupun c-au fost prea mulți care au dansat în jurul biroului despletiți, despănușați și cu incantații în gând. Incantații de ninsoare. Prea mulți care au folosit baby voice în timp ce se mâțâiau:
Vaaai, să ningă! Să ningă! Zăpada e albă și pufoasă și moale, și putem să ne dăm cu sania și să facem oameni de zăpadă! Și ce poate fi mai frumos, minunat, extaziant decât un strat alb de nea care să acopere întregul oraș!
Și băteau din mânuțele lor mici de doritori de zăpadă, în mănușile lor mici de doritori de zăpadă, cu ochii lor mici de doritori de zăpadă, scandând lozincile lor mici și răutăcioase. Da, cu o privire răutăcioasă de doritori de zăpadă.

Ce poate fi mai frumos decât perdeaua de fulgi care coboară cristalin și se depune pufos? Ce imagine poate întrece aceast festin vizual? Îți spun eu! Pe principiul cine se trezește de dimineață să-și bage bormașina-n fund, cine a scandat după zăpadă să facă același lucru! S-o ia pe toată. O donez și pe aia din curte, și pe aia care s-a instaurat în drumul meu. Ba chiar și pe aia care insistă să se așeze între fular și haină, direct pe gât. Și cred că mai găsesc și pe alții care s-o doneze pe-a lor...

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Agent relații clienți

2012-01-24T09:59:00.004+02:00

Să-mi explice și mie cineva cum rezistă ăștia de sunt agenți relații clienți. Nu prin telefon, nu prin scrisori, ci face to face. Contact uman direct. Legătură stabilită. Pentru că am fost de câteva ori într-un sediu din ăsta, nevoită să aștept un consilier liber și mai că era să rup ușa din cauza clienților.

Să spunem că-i vorba de-un sediu unde se duce lumea și-și plătește abonamentul la cablu, își schimbă opțiuni, își reziliază contractul... d`astea. Primul lucru care te frapează e numărul de pensionari pe centimetru pătrat. Nu știu cum se face, dar ei sunt clienții premium. Ei vor, ei au probleme, ei fac scandal, ei, ei, ei. Sincer mă-ntreb dacă nu se plictisesc acasă și-au venit pentru o porție de discuții cu consilierul. Sau au încurcat UPC-ul cu clubul pensionarilor. Sau e noul loc unde socializează cu alții aidoma lor. Pentru că e prea frig să mai stea în parc la o șuetă.

Urmează ăia care și-au scos virușii la plimbare. Care răsuflă greu, de parcă stau să-și dea duhul și țin să o facă în public, eventual răspândind la cât mai multă lume germși și amibe. Și tre` să-mi îndes nasul bine de tot în fular, pentru că răspândesc chestii, și există și-o paletă largă de mirosuri pe care o aduc cu ei, și-n marea lor generozitate o împart cu toată lumea. Și mă felicit că am mănuși pentru a nu atinge nimic și căști pentru că germșii pot intra și pe-acolo și cine știe ce ființă târâtoare mai aduc cu ei; invizibilă, dar mortală.

Ultima, dar cea mai importantă, întrebările! Întrebările-s mind-blowing, pe bune. După 15 minute în care i-a desenat cum să folosească nu`ș ce modem, după ce i-a dat foaia cu ce, cum, când să facă, domnul cu pricina nu pricepea de ce nu poate consilierul să plece de la birou, să vină cu el acasă și să-i așeze cablurile...

Epic: un nene care se plângea că a plecat vecinul de la care se înțepase la cablu, și-a reziliat abonamentul și acum el și întreaga lui familie nu mai pot profita de televiziune din cauza vecinului malefic. Twisted, pe bune. Și nici nu voia abonament pe numele lui, că tre` să plătească. Presupun că aștepta sugestii de vecini care mai au cablu prin apropiere, ca să se-nțepe mai cu spor.

Deci da, cum rezistă? Cum de nu se ridică dintr-odată, cu ochii injectați și-un zâmbet psycho, nu scot bazooka și nu transformă totul într-un tablou roșu sângeriu? Când ajung acasă, primul lucru pe care-l fac e o baie în spirt? Salariul se duce tot pe nota de plată a psihologului? Fac yoga în mod organizat? Au coșmaruri cu pensionari mici și răi, care-i fugăresc cu modemul într-o mână și cu proteza clănțănind fioros în cealaltă?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Zodiac à la Camelia - p.2

2012-01-23T13:47:00.002+02:00

După studii îndelungate, analize de laborator și rapoarte interminabile, partea a doua a zodiacului. Semnele ignorate data trecută, sub lupă. Sub lupa mea. Urania, dă-mi dreptate!

Scorpion
Să spunem doar că-s obsedați să facă ceva. Să muncească, indiferent de oră, să termine ce au de făcut și să continuie cu munca de a doua zi. În aceeași zi.
Și dacă lumea se referă la ei ca la ”scorpii”, nu-i pentru că ar fi mai răutăcioși decât restul semnelor; pot fi chiar mai puțin. Dar, când găsesc momentul să înțepe, clar nu-l vor rata. Deloc.

Capricorn
Trecând peste faptul că numărul lor s-a înmulțit vizibil pe lângă mine, da, par a fi omniprezenți. Dacă până acum ceva timp nu știam nici unul, acum îs peste tot.
Și-s așa, niște copii care insistă să-i iei în serios, și care se bosumflă dacă n-o faci. Care pot vorbi despre politică, istorie, filozofie sau orice alt subiect serios, dar care se vor extazia și vor uita seriozitatea dacă le arăți o ciocolată.
Care fac conexiuni ciudate, instant, fără nici o legătură cu ce vorbeai înainte. Aparent. Pentru că, dacă te gândești juma` de oră, realizezi cum au făcut conexiunea cu pricina. Și ei o fac într-o fracțiune de secundă.
Iar dacă se bosumflă, fizic vorbind, își reiau aparența de copil căruia i-ai furat jucăria.

Berbec
Încăpățânați. De-a dreptul. Vrei să-l convingi să facă ceva? Zi-i că n-are voie. Sau că nu poate. Ar fi mai ușor să-l rogi, dar dacă-i spui că nu poate vei avea rezultate mai rapide și-i oferi și doza de nervi de care are nevoie ca să funcționeze.
Te pot păcăli cu o aparență inocentă, dar nu-i subestima. Sub aparența aia au deja câteva planuri sadice. Chit că-i vorba despre cucerirea lumii sau despre cum să-ți pună o piedică cu stil.

Gemeni
Cu două fețe. Dar nu în ideea de nesinceri. Trec foarte rapid de la o stare la alta. Acum sunteți cei mai buni prieteni și, în secunda următoare, te toacă mărunțel pentru ce ai putut să-i faci. Și-apoi iar sunteți cei mai buni prieteni.
Și au o ținere de minte de neegalat. Îți vor reproșa, cu zâmbetul pe buze, pentru a țâșpea oară, ce-ai făcut atunci, cândva, și vor schimba subiectul. Nu-i enerva. Atât timp cât îs în pasa amabilă, păstrează-i acolo. E fun și safe.

Leu
Recunosc că n-am văzut leu care să nu se distingă fizic. Prin acel ceva leonin. Și prin stilul răutăcios de a se lua de tine. Exact ca o pisică care te mușcă din senin, în timp ce-o mângâi, și-apoi se-ntoarce pentru o altă porție de alint.

Fecioară
Calme. Atât de calme că te poți agita de nervi în jurul lor, smulgându-ți părul din cap, și ele îți vor explica CALM de ce nu trebuie să te enervezi. Dar ferească sfântul să iasă din calmitate. Stai ascuns până când trece furtuna, pentru că nu durează mult. De obicei.
Și nu încerca să înțelegi cum funcționează, pentru că sentimentele bat rațiunea. Și argumentele. Și tot.

Acestea fiind zise, mă retrag la globul de cristal. Pentru mai multe analize, pentru o bibileală completă a întregului zodiac, pentru completări și amănunte de interior.

Pân` la următoarea concluzie, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.112

2012-01-22T19:32:00.001+02:00

Enjoy!

Ne place, da, ne place - p. 111

2012-01-21T06:44:00.001+02:00

Dimineață mult prea dimineață. Atât de dimineață că pentru mine încă-i ieri. Melodie pentru întrezile.

Enjoy!

Bau-bau-ul din trecut

2012-01-20T13:52:00.003+02:00

Un bau-bau al copilăriei mele a fost maieul. Era peste tot. Trebuia să-l porți pe sub bluză, tricou, pulover, ba chiar și maieu pe sub maieu cred că era o variantă de luat în seamă. Și nu-mi plăcea. No, sir! Aș fi făcut orice să scap de el...

Dacă spuneam că e prea cald, mi se spunea că el, maieul, are datoria să mă protejeze, să nu transpir prea tare, să răcesc, să fac pneumonie, apoi injecții și că el e singurul care mă poate feri de spital.
Dacă protestam că am deja prea multe bluze, și nu mai am nevoie ȘI de maieu, atunci clar era frig afară, și niciodată nu poți avea PREA multe haine când e frig.
Așa că aplicam tactica strategică: mi-a rămas mic. În stilul ăsta am ajuns la o colecție impresionantă de maieuri.

Și mă mai bântuie o chestie: până undeva pe la 6 ani, nu prea eram băgați în seamă. Apăreai cu șosete de praf? Mai că nu te lua de după ceafă și te băga în mașina de spălat. Ce baie cu spumă și cu relaxare totală? Ai înnebunit?
Veneai cu tot noroiul după tine, la fel.
Un genunchi însângerat, dă-i rapid cu spirt, țipă cât vrei că te ustură, poate data viitore ai mai multă grijă, hai, spală-te pe mâini și-n pat cu tine.
Însă niciodată - adică NICIODATĂ - nu uitau de clătitul cu oțet pe cap. Că cică face bine la păr. Și miroseam ca o salată în următoarea oră, da` ce conta? Scârțâiam de curățenie doar dacă exista și faza cu oțetul. Care a fost la un moment dat înlocuit cu ceai de mușețel, apoi de nuc și parcă țin minte și ceva de niște urzici...
Putea lipsi orice, numai clătitul temeinic pe cap nu. Chin și dilemă.

Capac pune fesul. Pe care trebuia să-l porți, chiar dacă protestai că uite, copilul ăla e mai mic decât mine și nu poartă fes, eu de ce trebuie? Trebuia,pentru că niciodată nu le păsa de ce fac alți copii dacă era vorba de ceva care să te pună într-o postură bună. Comparația cu alți copii se făcea doar dacă ăla lua notă mai bună, avea batista mai albă sau dacă el n-a răcit pentru că a avut fes, și tu nu.

De-asta nu port maieu decât dacă e doar el, oțetul îl pun doar în salată și ăsta e primul fes pe care-l dețin după muuulți ani; și nu l-am purtat decât de vreo două ori...

Pân` la următorul bau-bau, la bună vedere!

Mărturii la pachețel

2012-01-19T13:49:00.002+02:00

Nu știu eu exact cum stă treaba cu nunțile astea. Credeam că te duci frumos în fața autorității legale, spui ”da”, semnezi în câteva locuri, dacă vrei să treci și pe la popă, de bine, dacă nu, la fel de bine, pupături, salut și la gară!

Da` nu, că vezi tu că așa e prea simplu. De ce să nu complici lucrurile cu lumânări, și aranjamente florale, și invitații, și meniuri, și alte drăcii care-ți scot păr alb, da` care trebuie făcute că altfel... N-am înțeles care e urmarea, pentru că fraza e lăsată mereu în aer. Nu știu ce se întâmplă ”altfel”, dar trebuie să fie ceva groaznic, de nu-l spune nimeni. Gen tras pe roată, scos de unghii cu patentul sau finalul de la Mortal Combat.

Dilema mea a apărut când am auzit de ”mărturii”. Care se pun pe farfurii. Adică te decizi să te căsătorești, te-apuci, scrii o mărturie; mărimea ei depinde de cât de multe ai de mărturisit. Poate avea de la câteva rânduri la câteva sute de pagini. Și dup-aia o trântești frumos în farfuria invitaților, ca să știe și ei ce-ai făcut tu până în momentul căsătoriei. Un fel de mărturisire fără popă și patrafir. Publică.

Ei, nu-i așa! Și noroc de mine că exist, ca să-i lămuresc pe toți cei care credeau același lucru. Pentru că am aflat cum stă treaba și din preamareameamărinimie o să împart știința în întreaga lume. Trageți aer în piept, căscați urechile și luați aminte:
Mărturiile sunt un fel de antreuri. Ca niște hors d'oeuvre mai în afara meniului. Prima chestie pe care o vezi, care-i de mâncare și pe care o poți lua acasă, chiar dacă nu te saturi.

Bineînțeles că iar e dilematic, că mai nou cică nu mai e în trend să pui chestii tradițional comestibile; poți înlocui cu poze, evantaie, trabucuri... Dar acum depinde de ce și cum mănâncă fiecare...

Acestea fiind zise, omenirea fiind salvată încă o dată de înțelepciunea guru-lui, mă duc să fac o listă cu lucrurile semimâncabile; poate chiar voi scrie ”ghidul nunții totale”, dau lovitura și ne reauzim de pe-o plajă fără căsătorii...

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Lovesongs they kill me

2012-01-18T13:08:00.002+02:00

Am crescut cu muzică la magnetofon. Mai târziu pick-up și, mult mai târziu, casetofon și casete. Muzica de pe bandă m-a definit. Fără să știu cine cântă ce. Am învățat engleză de la desene animate. Și, cu engleza aia, am început să pricep ce ziceau ăia prin versuri.

Ziceau de toate, ce-i drept. Despre Ma Baker și Rasputin, despre un submarin galben, despre cum se plânge-n ploaie, da` cel mai mult se bătea apa-n piuă pe ”love”.

Love hurts, Still loving you, Love me tender, Somebody to love, What's Love Got to Do With It, I Just Called To Say I Love You și multe altele, în același stil. Neuronii de sub 10 ani nu pricepeau mare lucru. Era așa, ceva ce se întâmplă când crești, când ai multe lumânări pe tort, și când ai chef să suferi și să cânți despre asta. Pentru că majoritatea pe lângă ”love” conțineau și tragedie, și nervi, și tot felul de chestii destul de grele și de complicate.

Nu mi-am bătut prea mult capul. Am zis că e exact cum nici poveștile nu sunt adevărate, sunt doar basme de adormit copiii. Fantezie. Ficțiune. Le ascultam cam cum am citit Dune. Cu plăcere, de mai multe ori, da` fără să mă gândesc că ar putea fi vreodată real.

Și ghici ce? Sunt reale. Toate versurile, toate în felul lor, toate la timpul lor sau într-o anumită situație, sau măcar pentru o fracțiune de secundă. Dar sunt reale.
Dilema e acum... asta înseamnă că și Dune e real?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Vârsta reală, te rog

2012-01-17T13:32:00.003+02:00

Cică fetele se maturizează mai repede decât băieții. Că, la un moment dat, ajung totuși la același nivel. Undeva după 25 de ani. Îs generoasă, și mai adaug 5 ani de copilărit. Fă-l 30.

Asta nu înseamnă că ei nu se vor bucura în continuare la un playstation, sau că ele nu vor privi cu jind la casele de păpuși. Doar că, atunci când vine vorba de ”real life” sunt capabili să judece ”matur”.
Fără să scoată limba unul la celălalt, fără să-și ia jucăriile și să plece, fără să mai aplice bătutul din picior, datul cu fundul de pământ sau ”nia, nia, nia, uite ce am și tu nu!” Fără să se tragă de codițe, fără să facă plăcințele de noroi și să se împroaște din cap până-n picioare, fără să-și pună piedică, fără coji de banane și fără ”știu ce-ai făcut, te spun!”
Așa cică.

Și mai sunt și cei care mimează maturitatea. Capabili să-ți citeze din toți filozofii lumii, să-ți dea sfaturi coerente, să țină predici mai ceva ca un predicator de meserie; să-ți explice sensul vieții, al prieteniei, importanța oamenilor de lângă tine, ce ar trebui să faci ca să păstrezi pe cineva aproape, ce ar trebui să eviți, cum să te comporți cu oamenii la care ții, ce-nseamnă onoare, respect, coloană vertebrală. Care se cred înțelepți, importanți, grei, cei mai cei.

Dar care, puși în situația în care ar trebui să și practice ceea ce propovăduiesc, se-ntorc inevitabil la vârsta de maxim 7 ani. Și uită că nu doar ceilalți ar trebui să se comporte matur și onorabil. Ceilalți te tratează conform vârstei pe care o dovedești. Sau în ton cu comportamentul pe care-l adopți.

E pueril să te gândești că arunci cu pietre și ți se va răspunde cu petale de trandafir. Sau cu ovaționări pentru cât de mitocan poți fi.
Iar maturitatea nu ține de cantitatea de citate pe care mi le poți oferi pe bandă rulantă, la fel cum bunul-simț n-are nimic de-a face cu faptul că dormi cu codul bunelor maniere sub pernă.

N-am vrut să cred că bărbații rămân aceeași plozi răutăcioși și răsfățați, indiferent de vârstă. Sau măcar unii dintre ei. Până nu mi s-a dovedit. Cu mai multe exemple decât aș fi avut nevoie. Pricep repede. Nu-i nevoie să te dai în stambă ca să înțeleg că vârsta din buletin, oricât de mare ar fi și oricât de mândru ai fi de ea, nu te-a învățat nimic. Decât cum să lovești, și tot tu să te plângi că te doare pumnul. ”Motanul fute, motanul țipă”, zicea cineva. Se potrivește perfect.

Pân` la următorul gust amar, la bună vedere!

Limbi străine

2012-01-16T13:37:00.004+02:00

Dir daieri,

Tudei iz mondei. Ai dont laic mondeiz, bicăz ai hev tu uăc ap ărli end gou tu uărc.

Fărst, ai hir dă alarm. Ai opăn uan ai end ai uant tu slip mor. Băt iț imposibăl, bicăz dă taim iz răning fast. Sou ai ghet aut uof bed end ai gou meic maiself ă cofi.
Dă cofi iz dă ting deat meics mi făncșăn ol dei long. Ai lăv cofi. Aim ă cofi meniăc, băt ai nou deat ai hev tu ridius it; ai drinc tu măci cofi eniuăi.

Dă cofi gouz uit ă sigaret. Mor den uan. Ai hev tu ridius dă sigareț tu, băt ai truai, end ai truai uidaut sîcses. Meibi dis taim ai uil ridius dem... meibi...

Sou, ai drinc mai cofi, ai smouc mai sigaret, ai teic ă luc ăraund, ai toc ă lităl, ai toc ă lităl mor end, bifor ai nou it, iț taim tu gou tu uărc. Mor uărc? Uărc-uărc. Ai gou neau.

End evri dei ai houp for ă long uichend uăr uan uic ăf steing hom, end mai drim ruait neau iz ă long holidei, uit slip, fud, toching end... ripit. Ripit dă holidei.

Bai-bai neau!

-----

Pân` la următorii nervi străini, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.110

2012-01-15T19:25:00.002+02:00

De ascultat, simțit, crezut.

Enjoy!

Mda

2012-01-15T14:57:00.002+02:00

Deschid mail-ul. ”Vino în Piața Universității!” Deschid facebook. ”Vino în Piața Universității!” Bașca câteva melodii revoluționare, îndemnuri de revoluție și patetisme. Mess? Câteva status-uri premonitorii. Radio? Blablabla; același blablabla. Ajung prin bucătărie? Sloganuri din televizor și cereri de libertate.
Da, sunt straight face.

Nu-s ”politică”. Nu mă interesează cine e președinte, pentru simplul motiv că nu contează cum îl cheamă, contează cum e educat. Sau cum suntem noi educați să-l educăm. Pancarte? Ieșiri în stradă? Lozinci? Apă de ploaie.

Vai, se iau jandarmii de noi. Jardarm să fiu, m-aș lua de oricine care aruncă cu pietre în mine. Sincer.

Și se invocă `89. Căăă... libertate. Păi, e libertate. Vrei să strigi ”Jos Băsescu”? Strigi, frate. Nu te oprește nimeni. Vrei să ieși cu chiloții pe cap în mijlocul orașului? Nu te oprește nimeni. Vrei să fii pro sau contra? Nu te oprește nimeni. Că vrei tu să crezi că nu ești liber, asta-i altă chestie.

Ceri demisia, e una; ceri anticipate, la fel. Da` să te plângi că nu ai libertate... telenovele.

N-am nimic. Îmi beau cafeaua, îmi fumez țigara. Nu ies în stradă pentru că nu mă concernează. Nu țin partea nimănui, din același motiv. Atâta doar, că între a protesta/reacționa și a transforma totul într-o mare de patetism comparând totul cu `89 e o diferență majoră. Și ”revoluția patetică” numai ”revoluție” nu e...

Pân` la următoarea cafea, la bună vedere!

O dimineață perfectă - p.3

2012-01-14T10:34:00.004+02:00

Ador să dorm. Ador să dorm învelită bine, într-un semi-întuneric, cu mâța caldă și cu vise diverse. Ador să dorm fără limite dar, dacă trebuie să existe, atunci ador să mă trezesc exact când sună alarma, nu înainte. Și nu apreciez deloc dacă-mi întrerupi somnul ăla pentru motive fără motiv.

Așa că dormeam eu adorând să dorm. Era bine cum numai în somn poa` să fie și nici nu-mi venea să mă întorc de pe-o parte pe cealaltă, atât mi-era de lene. Când da, diavolul dimineților mele începe să sune. C-un semi-ochi mă uit. Până să realizez că nu cunosc numărul, s-a oprit. Ei, greșeală-mi zic, și dau să-mi continui somnul liniștită. Din nou. Mai scurt de data asta. Bip. Și sun, nu de alta, dar existau două variante: să fie foarte important, sau să continuie să mă bipăie.

- Bună ziua, mă scuzați că am dat bip, dar aveți un colet și voiam să știu când vă găsesc acasă, și blablabla, adresa, blablabla, coletul, blablabla...

Mult. Mult blablabla, din care n-am priceput decât jumate, dar serios acum, de când firmele de curierat dau bip când trebuie să-ți aducă ceva? În stilul ăsta, și ăia de la Orange or să dea bip când vor să-ți propună un nou abonament...

Evident că a mai sunat o dată când a ajuns, pentru că a încurcat soneriile, și normal că nu răspundea nimeni, și-a trebuit să-mi părăsesc bârlogul pentru a prelua pachetul cu fața mea, care trebuia musai să fie a mea și să se potrivească cu moaca din buletin, și-a fost frig, și i-a luat 10 minute să copieze de două ori seria buletinului, și numai gânduri evlavioase îmi treceau prin cap în timp ce înghețam și băteam răbdătoare din picior...

Și pe bune că am impresia că dacă e să-mi strice din ăștia dimineața se vorbesc între ei să mi-o strice de tot pentru că da, când s-adorm mai vin vreo trei mesaje cu ”vi s-a emis factura” și ”aveți ocazia de a câștiga” și nu mai știu ce altă chestie și da, când finalmente s-au liniștit și-am zis și eu c-apuc să dorm în continuare, a sunat alarma. Hapihapijoyjoy!

Dacă mai are cineva vreo urmă de îndoială, dorința mea majoră e de trei zile. Să dorm, să mănânc, să mai dorm puțin și dup-aia încă puțin și tot așa, până la capăt. Da` se poate? Nu se poate. Că Orange-ul se tot se gândește să-mi strice mie utopia...

Pân` la următorul somn, la bună vedere!

Pisica - p.2

2012-01-13T15:39:00.002+02:00

E rece și frig.
O pisică toarce liniștită.

O pisică e fericită dacă o mângâi de două ori și dacă-i umpli castronul cu mâncare. O pisică nu se supără dacă te oprești s-o mângâi. Știe să ceară fără să ceară și să îți spună fără să vorbească. N-are nevoie de cuvinte nici de explicații. Doar este și-o iubești pentru că știe să fie. O să se trezească dacă mă dau jos din pat să-mi aprind o țigară, dar nu-mi va oferi foc. Nu fumează cu mine, fumează prin mine. Și va adormi la loc, înainte să-mi sting țigara.

O pisică ține de cald când se împinge-n tine. Și te poate adormi când toarce abia auzit. Te poate gâdila cu mustățile ca să te trezească și de-abia așteaptă să sune alarma. Ca s-o bagi în seamă. O pisică nu va închide alarma și nici nu va mieuna dacă-i prea devreme. Nu va aștepta cafeaua fierbinte ascunsă sub pătură. Va merge după mine nu pentru cafea, ci pentru că așa are chef. Nu bea cafea cu mine. Și va adormi la loc, înainte să-mi termin cafeaua.

O pisică-mi va aduce mereu ce crede ea că e bun. Și va fi mândră că observ. Și va fi nervoasă pentru că nu apreciez. Va uita până la următoarea ofrandă. O pisică va crede mereu că mă stăpânește. Iar eu mă voi întreba mereu dacă nu carecumva așa e. O să vină să-mi verifice cadourile, și paharul, și farfuria, dar nu se va bucura odată cu mine. Va da de două ori din coadă dezamăgită și se va retrage tăcută. Nu va desface un cadou cu mine. Și va adormi la loc, înainte de a termina eu de desfăcut.

E frig pentru că-i frig afară...

Trecutul trecut

2012-01-11T16:11:00.003+02:00

Probabil una dintre cela mai umilitoare experiențe de care am avut parte a fost undeva, pe la 17 ani. În București. Jucasem o piesă de teatru și căutam un loc calduț unde să bem o bere, un ceai, o cafea, ceva cu care să sărbătorim evenimentul.

Eu - cam cea mai mică. Restul - peste 22, 23 de ani. Nici o cafenea cu locuri libere, și-n nici un caz cu vreo 10, de câte aveam noi nevoie.
Și-am avut nenorocul de a deschide ușa unei cafenele oareșcare. Credeam eu. Pe bune că, odată ușa deschisă, parcă treceai în altă lume: o atmosferă albă, impecabilă, chelneri cu mănuși, muzică de pian, mai că lipsea Humphrey Bogart și trabucul. Și un val de căldură, total opus frigului de afară. Am băgat capul, am văzut că nu era ce căutam, am închis ușor ușa și-am plecat mai departe. Sau am încercat.

Din urma noastră, un domn. La prima vedere. Grizonat, la costum, aproape impecabil. Ieșit din cafeneaua cu pricina și întrebându-ne ce vrem. Ce să vrem? Un loc călduț, da` locul ăla era cam prea călduț, așa că am plecat. Și-atunci s-a dezlănțuit iadul și domnia:
- Localul meu pentru voi? După fețele voastre sunteți ce? Studenți? Localul MEU pentru studenți? Plecați de-aici până nu chem poliția, sărăciilor! Ce să cauți aici, sărăcie?

N-am înțeles ce legătură avea poliția, de ce ar fi chemat-o și de ce făcea atâta scandal, pentru că oricum noi plecam. Partea ciudată era că noi mergeam, și el vorbea în continuare. Că doar n-om fi luat-o la fugă doar pentru că am deschis ușa unei cafenele...

Multe erau de zis. Știu că i-am aruncat un ”ați îmbătrânit degeaba”, a schițat un gest de-a alerga după noi, s-a oprit din nu știu ce motiv, da` a continuat să strige ”sărăciilor!” Cuvântul ăla-mi răsună și acum în cap. Pe tonul ăla. Și mimica de dispreț.

Și sincer, am fi avut bani să intrăm și să bem oareșce, serviți de chelneri cu mănuși albe. Chit că dădeam totul, până la banii de bilet de a doua zi. Nu se potrivea muzica lui de pian cu entuziasmul nostru, și cu cheful nostru de hai și ”hai, noroc, c-am luat premiu!” Și poate că eram ”sărăcii” pentru el, da` de ce? Pentru că nu eram în ținută de seară? Și da, avea dreptul să-și selecteze clientela, da` nu eram clientelă, eram pe stradă... De ce sărăcie, dacă nici măcar nu ne văzuse portofelele?

Am fost în multe cafenele de atunci. Mai mari, mai mici, mai cu pian sau cu chelneri dichisiți. Și n-a fost loc unde să aud ”sărăcie”. Poate nu mai am 17 ani, poate nu mai arăt a student, sau poate omul ăla era unicat... Poate.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!