aici am stat şi am privit în ochi
oameni care plecau în lungi convoaie
atât de departe
încât nu s-au mai întors
niciodată

aici m-am întors am rămas şi am iubit cu ruşinoasă disperare
o ţară mică şi-a nimănui
atât de mică încât îţi vine să o ascunzi
discret în buzunarul hainei
şi să îţi fie milă de ea uneori
de exemplu atunci când vrei să pleci
iar şi iar şi iar în departele tău
dincolo de copilărie adolescenţă maturitate
şi nu poţi
pentru că este a ta
e singurul lucru pe care moartea viaţa oamenii
şi alte asemenea poetice dar atât de reale idei
nu ţi-l mai poate lua
o ţară mică şi-a nimănui
<a href=http://www.youtube.com/watch?v=x57OxDxhMPQ>definitivă ca o înjurătură de mamă aruncată peste gard</a>
pentru aducerea aminte a punctului tău de pornire în lume
pune-o în buzunar e a ta

Desi s-a tot spus ca Biblia ar fi fost depasita, ca numar de vanzari, dupa aparitia thrillerului controversat Codul lui Da Vinci, de Dan Brown, acestea au fost mai mult speculatii media, bazandu-se de cele mai multe ori pe explicatia ca Biblia, fiind o carte sfanta, nu se arunca niciodata, pe cand orice alta carte, atunci cand “expira” (daca-mi permiteti expresia, adica atunci cand din cauza cititului se rupe sau devine neingrijita si paginile invechite si ingalbenite), este inlocuita de o editie noua, sporind numarul de vanzari a titlului.

Alte zvonuri au fost ca niciodata nu se va sti o cifra oficiala, dar si adevarata, a numarului de carti vandute de Dan Brown, edituri din multe tari fiind acuzate de falsificarea datelor pentru a fi scutite de atatea taxe in urma profitului.

Ca o fi sau nu o fi asa, statisticile oficiale arata ca Biblia, aparuta undeva intre 70 si 150 i.Hr., in ebraica mai intai, are vanzari estimate in jurul a 3-6 miliarde de exemplare in lume, iar Codul lui Da Vinci doar 57 de milioane de exemplare, intre cele doua fiind multe alte titluri, care nu au avut parte de atatea dezbateri si controverse.

Pe locul al doilea, in topul celor mai vandute carti in lume, se afla o carte aparuta in 1964, continand nenumarate citate si discursuri a lui Mao Zedong (cunoscuta international cu titlurile Quotations from Chairman Mao sau The Little Red Book), liderul Partidului Comunist Chinez, care a preluat conducerea tarii in 1949. Estimarile vanzarilor arata cifre intre 1-5 miliarde de exemplare, alaturi de Biblie, fiind considerate singurele carti vandute in peste un miliard de exemplare.

Pe urmatoarele locuri ne lovim tot de cultura chineza, un dictionar al semnelor chinezesti (Xinhua Dictionary), editat de Wei Jiangong, in 1957, a fost vandut in aproximativ 400 de milioane de exemplare. Aceeasi cifra este estimata si pentru volumul de poezii al lui Mao Zedong (Chairman Mao’s Poems), aparut in 1966, iar pe urmatorul loc, de acelasi autor si aparuta in acelasi an, o colectie de articole a dictatorului chinez (Selected Articles of Mao Zedong), vanduta in peste 250 de milioane de exemplare. Se spune despre Mao ca este asa bine vandut, pentru ca majoritatea au fost obligati sa-i cumpere publicatiile, dat fiind regimul lui comunist-dictatorial.

Pe locul al saselea este Coranul, aparut in araba, undeva intre anii 610-630, cu peste 200 de milioane de exemplare vandute. Pe locul al saptelea, cu aproximativ acelasi numar de vanzari, este Poveste despre doua orase (A Tale of Two Cities), de Charles Dickens, aparuta in 1859.

Pe locul al optulea se afla Robert Baden-Powell, fondatorul “cercetasiei”, sunt sigur ca ati vazut cel putin un film american cu cercetasi. Cartea sa, Scouting for Boys: A Handbook for Instruction in Good Citizenship, aparuta in 1908, s-a vandut in peste 150 de milioane de exemplare. Tot cu aceleasi exemplare vandute se afla Stapanul inelelor (The Lord of the Rings), de J.R.R. Tolkien, volumele fiind publicate in 1954-1955, bine cunoscute dupa celebra trilogie cinematografica cu acelasi titlu.

Urmatoarele locuri sunt ocupate de doua carti religioase importante: Cartea lui Mormon (Book of Mormon), de Joseph Smith Jr, aparuta in 1830 si avand peste 130 de milioane de exemplare vandute; apoi The Truth That Leads to Eternal Life, in 1968, autorii ei fiind cunoscuti sub numele societatii Martorii lui Iehova, cartea avand peste 100 de milioane de exemplare vandute.

Am depasit deja clasicul top 10 al celor mai vandute carti, insa mai sunt doar patru titluri care au reusit sa fie vandute in peste 100 de milioane de exemplare in lume, le voi descrie mai jos, insa niciuna dintre ele, iata, nu este celebrul Cod al lui Da Vinci… Thrillerul lui Dan Brown intra in alt top, al cartilor care au intre 50 si 100 de milioane de exemplare vandute, printre care se afla multe titluri mai cunoscute, insa voi scrie despre ele saptamana urmatoare.

On the Three Representations, scrisa de prim-ministrul chinez Jiang Zemin in 2001, ocupa locul al doisprezecelea. Tot cu peste 100 de milioane de exemplare vandute sunt: Zece negri mititei (And Then There Were None), de Agatha Christie, in 1939; Hobbitul (The Hobbit), de J.R.R. Tolkien, in 1937; Visul din pavilionul rosu (Dream of the Red Chamber), roman scris de chinezul Cao Xueqin, in secolul al XIII-lea.

articol publicat pe Bizcampus.ro (martie 2009), continuarea aici

e precum o beţie cruntă

ochii o iau razna venele încep să se umfle

urlu ca dintr-o ghenă răvăşită de câini

şi adorm pe străzi sub panouri

publicitare

cu un zâmbet larg printre fire

adunat pe oase de

babuin

pentru ce până

mi-au spus că nu te voi avea

mărturisesc

de parcă ar conta

mi-au spus că nici în 2010 nu te voi avea pentru ce să mărturisesc ce crime să mărturisesc

.
jur să spun adevărul şi numai adevărul chiar de-ar fi să nu te mai văd
niciodată la fel sau şi mai rău să te văd mereu şi atât
pentru ce până la urmă ce crime să
recunosc te-am pipăit înainte să-ţi aflu numele
culoarea ochilor ziua naşterii prenumele primul iubit
sau dacă obişnuieşti să ţi-o tragi din când în când
asta în mintea mea evident recunosc
te-am dezbrăcat de multe ori de sus în jos încet
încet atent şi de jos în sus cu mai multă tandreţe
cu o singură mână te ştiu ca mersul pe bicicletă
mici şanse să te uit vreodată recunosc îmi place să mă victimizez
e un fetish al meu ăsta şi mai e o fantezie cu tine legându-mi sutienul la ochi
recunosc nu sunt în stare şi nici nu vreau să trec peste
te-am analizat te-am schematizat te-am vizualizat te-am metaforizat
te-am sorbit dintr-o cană de lapte rece ca din frigider
şi m-am simţit mai puţin singur până ai început să razi
de parcă laptele ar fi vreun afrodisiac sau ceva ai început tu să râzi
afrodisiac afrodisiac afrodisiac afrodisiac afrodisiac blackout
recunosc că îmi revenisem într-o vreme dar când ai început să lingi canapeaua
să ştergi love_her-ul care l-am scris pentru tine uite aşa
mi se făceau picioarele jeleu uite aşa a început să ningă în mine
când tu parcă te-ai fi întins peste caraibe
.

recunosc
m-am spălat pe mâini după tine ca după o ţigară fumată pe ascuns

Brăhăşeşti se află la doar cîţiva kilometri de Tecuci, aşa că vestea care îl anunţa că trebuia să meargă acolo pentru constatarea unei morţi violente, nu-l luă prin surpindere. Ca anatomopatolog, unul dintre puţinii specialişti din spital, făcea şi treaba de legist. Nu îi displăcea, îşi iubea meseria.

Miliţia avea un IMS. Maşină de teren românească, potrivită pentru drumurile de ţară. S-a întîlnit cu ceilalţi în faţa postului. Mai bine zis, trebuia să se întîlnească, pentru că la ora fixată era singur şi abia după o jumătate de oră apăru şi locotenentul Bănescu, care transpira din greu sub haina prea groasă pentru temperatura de afară. „Cald… de dimineaţă…”.  Îşi scoase chipiul şi se şterse pe frunte de parcă terminase o zi istovitoare de muncă. Nea Nicu, şoferul, veni cu şapca pe cap aşa cum aflase el că purtau şoferii boierilor, împreună cu Vintilă, autopsierul. Îi cerură doctorului cîte un foc şi aşteptară apariţia procurorului Anton, fumînd.

Mergeau într-o comunitate de ţigani. Unul dintre copiii de acolo fusese călcat de o maşină. Ţiganii din Brăhăşeşti aveau în general legile lor. Nu trăiau chiar în afara societăţii, dar nici nu puneau mare preţ pe organizarea acesteia. Nici regimul comunist nu reuşise să-i disciplineze de tot, cu toate ameninţările aparatului de represiune. Cînd se întîmplă accidentul, bulibaşa le spusese ţiganilor că moartea trebuia anunţată în sat, pentru ca băiatul să fie îngropat cum se cuvine.

Cînd IMS-ul opri în faţa porţii, îi aşteptau în curte cîteva zeci de persoane. Bărbaţii purtau haine groase de postav, pălării cu boruri largi pe cap şi bocanci. Femeile aveau mai multe rînduri de fuste, lungi pînă în pămînt. Sfidau căldura de afară prin modul în care erau îmbrăcaţi. Copiii, în schimb, erau complet goi şi alergau prin toată curtea, făcînd mare gălăgie. Erau murdari de sus pînă jos, dar se simţeau bine aşa.

Intrară în curte şi fură înconjuraţi imediat de mulţimea zgomotoasă. Bulibaşa ieşi în fruntea lor şi spuse: „Dom’ Şef, numai nu-l tăiaţi! Uitaţi-vă la el, dar nu-l tăiaţi, că facem moarte de om”. „Hai, nu începeţi cu prostiile, interveni Bănescu, lăsaţi-ne să intrăm în casă şi să vedem copilul că aşa e legea”. Îşi făcură loc cu greu şi înainte de a intra în casă îl mai auziră o dată pe bătrîn: „Numai nu-l tăiaţi!”.

Casa era din chirpici, cu înălţimea uşii mai mică decît un stat de om, aşa că fură nevoiţi să se aplece la intrare. Uşa dădea direct în camera cea mare, în care, pe masa din centru, era aşezat copilul. Oamenii se auzeau cum vociferează afară, dar Bănescu nu lăsă pe nimeni înăuntru. Copilul era îmbrăcat într-un costum dintr-un tergal ieftin, cu reverele aproximativ egale, din tăietura cărora se iţea nodul unei cravate. Doctorul trase perdelele şi Vintilă începu să dezbrace copilul. Îi plăcea meseria, de multe ori venea dimineaţa cu chef de treabă, făcea complimente colegelor, spunea bancuri deocheate şi întreba plin de jovialitate „Ce e de tăiat astăzi?”, spre oripilarea femeii de serviciu care ieşea de acolo scuipînd în sîn şi făcîndu-şi, larg, semnul crucii. Bănescu şi Anton stăteau cu spatele. Cînd începu Vintilă să taie, însoţit de bocetele femeilor de afară, se întoarse şi doctorul.

Chiar dacă încă nu era tată, cadavrul unui copil îl impresiona. Îşi aprinse o ţigară şi privirea îi căzu pe marginea ferestrei. Cineva scrijelise cu un cuţit un ciudat careu de cuvinte încrucişate. Se apropie şi mai mult şi văzu definiţiile cum apăreau de sub praful de pe pervaz. Erau scrise într-o limbă necunoscută. Careul era început, iar cel care încercase să-l rezolve se împotmolise destul de repede, semn că nu era obişnuit cu îndeletnicirea aceasta. Îl măcina gîndul despre cum aveau să plece de acolo, dar rebusul îi dădea ghes să-i găsească cheia. Îşi închipui că se află la microscop, în faţa unei lame. Camera deveni şi mai mică, apăsîndu-l cu puterea unei greutăţi de plumb. „Priveşte pînă vei vedea”, ştia asta de la Victor Babeş. Îi apăru în faţă o ţigancă care părea să fie sora băiatului. „Hai să-ţi ghicesc, boierule! Întinde mîna, nu te teme!”. Nu aşteptă ca doctorul să-şi ducă gestul pînă la capăt şi îi apucă palma. „Oho, mîini de lăutar! Numai la oraş mai vezi aşa ceva. Eşti însurat cu o femeie frumoasă, boierule! N-aveţi copii, dar o să faceţi unul cînd vă întoarceţi la Bucureşti. Şi o să aibă o cumpănă mare, dar o va trece, va avea mai mult noroc decît ăsta micu’ al nostru.” Dispăru ca şi cum n-ar fi fost niciodată acolo, la fel ca inscripţiile de pe lemnul ferestrei. Îl auzi pe Vintilă chemîndu-l lîngă cadavru.

Cum sta întins pe masă, copilul părea că îl priveşte. Nu doar cu ochii. Toate organele interne, ieşite la lumină de sub cuţitul lui Vintilă, se uitau la el. Inima, plămînii, ficatul, splina, stomacul, intestinele nu erau cele pe care le ştia din facultate. Aranjate ca într-un puzzle, aşteptau să le fie descifrată taina pe care o ascundeau. Atinse inima şi văzu clar contururile aceluiaşi careu de cuvinte încrucişate, avînd de data aceasta mai multe definiţii rezolvate. Punctele negre formau o curbă foarte asemănătoare cu linia vieţii din palmele copilului. Preţ de cîteva secunde văzu foarte clar viitorul, aşa cum muribunzii îşi revăd toată viaţa înainte de a închide definitiv ochii. „Vedeţi, domn doctor, doar la cap e lovit”, îl auzi pe Vintilă. Imaginea craniului zdrobit îl făcu să revină cu picioarele pe pămînt.

După ce termină treaba, Vintilă cusu tăietura şi îmbrăcă la loc copilul, avînd grijă să-i facă nodul de la cravată aşa cum i-l făcuseră rudele. Anton îşi încheie raportul. Primul ieşi Bănescu. Avea copilul în braţe. Femeile porniră să bocească şi mai tare. Unele dintre ele se aruncau pe jos ca într-un ritual păgîn, tăvălindu-se şi ţipînd ca posedate de diavol. Copiii urlau şi ei, înspăimîntaţi de spectacolul oferit de femei. Bărbaţii aruncau priviri piezişe. „Vedeţi, nu i-am făcut nimic!”, le strigă Bănescu şi cu o mişcare rapidă puse cadavrul copilului în braţele celui mai apropiat bărbat.

Nicu pornise motorul. În jurul maşinii, alţi bărbaţi erau gata să-i oprească la primul semn făcut de cei din curte. Semnul veni şi mai multe mîini prinseră maşina ca o cingătoare. „Dom’ Şef, v-am spus să nu-l tăiaţi! Cum îl mai îngropăm noi acum?”. Ţiganii scoaseră cuţitele şi începură să zdruncine maşina, încercînd s-o răstoarne. Bănescu trase atunci un foc în aer. Bărbaţii avură un moment de uluială şi dădură drumul maşinii. Nicu demară brusc. Bănescu se urcă din mers. În spatele lor, strălucirea lamelor de cuţit, strigătele mulţimii şi căldura dimineţii de vară se amestecau de-a valma într-un imens nor de praf.

vreau să-l modelez după asemănarea ta

şi-apoi să-i dau foc şi să păşesc în fumul

ce-a îndrăznit să te cuprindă

cenuşa de pe urmă o voi înmuia

în balta ce-mi ajunse până la genunchi

iar cu pensula îţi voi aranja

sprâncenele pe o plachetă de lut – să le poţi

purta în buzunarul gol de la piept

cu fiecare bătaie a inimii

particule fine vor pătrunde prin porii pielii

dând naştere câte unui tatuaj în relief

ce te va purta

încet

încet

înspre moarte

înoţi într-o apă murdară şi rece

îţi spui la fel ca în copilărie
nu-i nimic mâine am să fug cu circul în lume
apoi te vezi deodată
uimită şi singură
în mijlocul arenei

Sunt obosit, m-am trezit mai obosit decât ieri când eram mort de somn şi am căzut în pat direct pe pernă. Ce convenabil. Mă plictiseşte aerul ăsta de toamnă, care se simte până în casă. Trebuie verificat dacă toamna nu se pot face covoare din frunze. Ar scoate o grămadă de bani ecologiştii ăştia. Am uitat toate becurile deschise. Apartamentul ăsta face reclamă Crăciunului încă din toamnă. Ce părere or avea ecologiştii despre sinucigaşi? Ei uită mereu apa deschisă. Îşi uită şi venele deschise. Cred că ne vor pune să avem grijă şi la asta. Sângele e 90% apă până la urmă. Cu toate astea, e o problemă majoră aici şi cred că ar interveni industria farmaceutică. Noile puteri ale lumii. Ei controlează de fapt totul. Nu băncile. O criză de medicamente ar distruge totul, nu o criză bancheră. Ar începe cu diabeticii care ş-aşa stau la coadă de dimineaţă până seara. A devenit o meserie cu normă întreagă să trăieşti. Desigur, ar termina şi cu mine. Nu aş mai avea de unde să cumpăr carbamazepină. Înghit trei pe zi. Înainte luam două deodată. Sunt mai bine aşa că iau mai puţin acum. Parcă m-aş lăsa de ţigări. Raţional. În fiecare zi una mai puţin.

Nu cred că s-a inventat încă scaunul care să mă ţină suficient în el, dar noroc cu calculatoarele. Sunt dependent. După ce mă trezesc îl deschid doar ca să-i aud ventilatorul ca pe-o muzică încorporată, ca pe-un motor diesel, ca pe melodia asta care mă înnebuneşte de ieri. Cântecul Nibelungilor. Mi-a venit în minte melodia chiar ieri şi câteva ore mai târziu l-au dat la televizor. O altă teorie după cea cu farmaciile şi băncile e că de fapt mass-media controlează lumea. Cum mi-au intrat ei în creier şi au ştiut că vreau asta? O întrebare la care nici nu vreau să aflu răspunsul. Mi-e teamă de maşinile alea de citit visele. Aş vrea ca visele mele să rămână secrete. Sau măcar să nu fie disecate de-un psihanalist care nu ştie nimic despre mine, dar îşi închipuie că ştie totul. M-a băgat deja într-un tip uman, o întreagă tipologie. Schizoid. Paranoic. Irascibil. Introvertit sau mai ştiu eu ce. Crede că ştie deja cum să mă repare. De parcă mintea mea chiar ar fi un motor diesel. Desenată ca în figura A, B şi C. Localizezi probelma şi apoi totul e gata.

Trauma mea e adânc îngropată în copilărie şi nu e vorba de nicio păpuşă căreia i-am sucit gâtul, rupt braţele şi apoi ascuns-o ca să nu plângă soră-mea, să ştiţi. E vorba că ai mei veneau acasă şi eu închideam brusc televizorul ,,La ce te uitai?” ,,La desene animate”, zic eu. Abia mai târziu au aflat că erau de fapt filme hardcore categoria grea. Aveam şase ani. Frate-meu şapte. Întreba ,,De ce o bate pe d-na aia?”. Nu are asta nicio legătură cu problemele mele, dar asta ţi-ar spune psihanalistul ăsta, mai ales, după ce desenezi un copac invers cu rădăcinile spre cer, sau foloseşti fragmente literare ca să te descrii. ,,Spune-mi despre căldură, primul lucru care îţi trece prin minte” ,,În deşert a nins, nu ştiam că e posibil asta¨. Scrie mereu pe o foaie câte ceva. Parcă scrie un roman despre mine. Hei şi eu scriu un roman despre mine. Nu-mi fura ideea. Înţelegi?

Din sufragerie se aude vocea mamei care îmi spune să mă grabesc ,,Hai, să nu întârziem”. Sunt aşa de emoţionaţi de parcă astăzi doctorul o să-mi dea un medicament care să-mi prelungească speranţa de viaţă. Într-un fel poate că aşa şi e. Dimineaţa fac totul mai încet. E cazul şi azi. Nu e gravitaţie în camera asta. Păşesc pe lună. Dar când mă schimb de costumul de astronaut o fac imediat. Sunt deja în camera de depresurizare.

M-am îmbrăcat însă prea repede de data asta. Normal că m-am îmbrăcat repede. Îmi şi dau seama de ce acum. Ar trebui să fiu dat în judecată de toate companiile de modă, nu numai de cele pe care le port acum. E un întreg atentat la tot sezonul ăsta de toamnă şi nu numai. Arăt ca un cuier. Dar eu nu mă îmbrac în toamna asta tristă. Şi nu în funcţie de cum vor ei. Dacă mă gândesc ceva mai mult îmi stă chiar bine. Cred că ar fi trebuit să-mi patentez moda Converşilor, cea cu un adidas de un fel şi celălalt de alt fel. Aş fi fost bogat. Cam orice îmi vine cum trebuie. Cel puţin în viziunea asta. Obsesia asta după simetrii trebuie zdrobită. Înţeleg că suntem simetrici, dar eu sunt asimetric mai ales dimineaţa. Aş putea la fel de bine să ies în pijamale pe stradă şi să mă simt excelent în pielea mea astăzi.  Mai ales că în spital trebuie să te schimbi la loc în pijamale. Uniforma standard. Ca să se ştie care sunt bolnavii şi care doctorii, cine trebuie compătimit şi cine admirat şi mai ales cine ar putea fi contagios.

În cele din urmă iată-mă pe scaunul din spate al maşinii. Cum am ajuns aici, nu ştiu. Imediat o să mă trezesc într-un cărucior de bebeluş, obligat să mănânc tot felul de chestii care nu-mi plac. Ca tipul ăla care trebuia să mănânce o caracatiţă vie pentru că un chelner musculos i-a zis ,,Mănâncă acum. După ce moare devine otrăvitoare”. O să vomit, e clar. Întotdeauna am avut rău de maşină. Trebuia să stau pe scaunul din faţă. Cobor, vomit. E porţia de aseară. Bine că nu ai voie să mănânci nimic când faci analize. Data viitoare îmi vomit maţele.

Până la spital mirosul de vomă s-a mai dus. Suntem la poarta spitalului. Tata îi dă tipului ceva să ne lase să parcăm. Aveam totuşi programare. Nu mergem în rai. Nici acolo nu se dă mită. Cobor din maşină şi mă îndepărtez. Mă uit după ai mei. Zece Dacii albe aliniate. Habar n-am din care am ieşit. N-are niciun rost să încerc să aflu. Vor veni şi ei imediat.

Tata e deja la altă poartă, unde desface lanţul de pe partea cu Centrul de Excelenţă ca să ajungă mai repede. Mă strigă să vin. Din spate mama îmi spune ,,Hai, să nu întârziem”. La intrarea în spital alt portar. Nici închisoare de maximă securitate nu e. Zâmbesc cu subînţeles şi îmi spun ,,Nu aici, în partea cealaltă ţin nebunii! – Şi cred că unul din ei mi-a cerut o ţigară.” Mă uit spre locul acela, unde chiar ţin nebunii. Mă pot mândri că am fost vecin cu ei câteva luni, chiar dacă eu am fost în clădirea traumelor cerebrale, a anevrismelor, afaziilor şi a asistentelor urâte care ţipă mereu ,,De ce te-ai pişat pe tine?” Pentru numele lui Dumnezeu omul e paralizat.

,,Unde mergeţi?” se aude din nou portarul. Celălalt dinainte avea un câine. Era un drăgălaş şi chiar m-am apucat să-l mângâi. El a considerat că trebuie să mă muşte de deget. Nu era necesar. Nici nu ştiu de ce l-am mângait. De unde pornirea asta? Nu suport câinii de obicei. Asta pentru că mi-e frică de ei. Dar ăsta, avea exact vârsta la care la ţară era aruncat în gârlă într-un sac strâns bine la gât cu mai multe noduri. Lăbuş de la ţară, cu el mă jucam, până m-a muşcat când am vrut să-i iau o găleată cu mâncare sau apă, care îi stătea prinsă de gât şi mi se părea că îl încurca. Nemernica potaie, cum să creadă că aveam să-i fur mâncarea, eu îi aruncam mereu colţuri de pâine şi o grămadă de oase. Cum să interpretez? Că nu-i plăcea meniul şi data viitoare să-i dau şi nişte carne? S-a-nfruptat el numai bine din a mea. Carne de om. Aici se fac operaţii. Îmi vine să vomit din nou.

Dar n-o fac. A venit o d-nă dr. care să ne conducă la subsol, la minus unu. Nici cercurile din Infern nu sunt aici, operaţiile sunt sigure – neriscante e cred mult mai potrivit şi mai asigurator- dar şi nedureroase, făcute cu ajutorul razelor gamma-knife şi nu cu al bisturiului, cum se precizează mereu. Mama avea un mod mai plastic de a se exprima, folosea cuvântul topor. La auzul acestor explicaţii paterne capul meu se spărgea ca o buturugă deseori. Iar apoi mă gândeam „De ce nu drujbă?” În legătură cu locul ăsta ce e drept numai damnaţii vin aici. Dar căutând mântuirea. Numai damnaţii şi familiile lor. Poate îşi închipuiesc că vor împarţi durerea, dar nu e aşa. Nu e deloc aşa. Într-un fel e ca la naştere. Când idiotul ăla – el nu mai e tatăl atunci – îţi spune ,,Împinge, împinge” şi el nu face nimic, el nu împinge. Naşterea e la fel de dureroasă ca moartea uneori.

Ai mei aşteptau să vină cineva care să ne conducă la RMN. Întotdeauna mi-a plăcut asta la mama. Întotdeuna dădeAM examenul. Nu dădeaAM şi corijenţele. Dar încercarea asta era eroică aşa că era demn să ia şi ea parte într-un fel sau altul. Chiar dacă nu ei i se făcea RMN-ul, făceam RMN-ul. Totuşi e mai mult de atât, mult mai mult. După rezultat ea putea spune dacă trăim sau murim, pentru că ea chiar făcea totul cu mine. Dacă muream, sunt sigur că ar fi murit şi ea.
 
Priveam în jur. În minte îmi reveneau flash-back-uri. Oamenii de aici aveau şi ei măşti care sa le susţină capul ca să nu se mişte în timpul intervenţiei, dar mult mai simple decât cea pe care am avut-o eu. Am avut o mască exact ca în Războiul Stelelor din pricină că am capul oval şi nu rotund. Îmi plăcea asta, mă simţeam bine, mă făcea unic. Ţin minte că eram atât de cretin că aş fi vrut o poză. Mi-am amintit instantaneu de o istorioară anecdotică a unui coleg care ne povestea că la o înmormântare toată lumea se fotografia cu mortul. Atracţia asta spre morbid, spre vedeta bolnavului pus în centrul atenţiei ca atunci când îmi descriam simptomele crizei studenţilor de la medicină. Eram aşa de mândru, eram unic. Şi era şi o studentă frumoasă, care m-a întrebat ce vârstă am şi mi s-a părut că flirta cu mine sau eu cu ea, ce mai conta. Eram atât de cretin că aş fi scos-o la o cafea şi i-aş fi povestit totul despre boala mea, despre cum e în comă, despre simptomele care mi-au scăpat la prima prezentare cu studenţii şi despre moarte. Aş fi scos-o la o cafea şi i-aş fi vorbit despre moarte. Şi poate că şi ea ar fi pus botul.

Mă uitam la chipurile oamenilor şi în jur. Nu mai era aglomerat ca atunci când aşteptau patru persoane operaţia. Şi nu era tot atâta suferinţă. Sau poate că era, tipul ăla are tumoare lichidă, dar e altfel când vezi totul din afară. E ca şi cum ai vedea războiul din Irak şi morţii războiului la televizor. Pe net am văzut totuşi o poză cutremurătoare odată, cu o mamă şi pântecele sfâşiat. Era însărcinată. Înăuntru i se vedea copilul care n-a apucat să se nască. Copiiilor trebuie să le pui muzică de la câteva luni. Le influenţează creşterea. O aud. Probabil pentru el a fost ca şi cum ar fi ascultat războiul la radio. Sau poate că ştia dintotdeauna ce se va întâmpla şi a încercat să se nască mai devreme. Era singura lui şansă.

Mi s-a spus că după o vreme nu o să mai simt durerea şuruburilor din cap. Le-am simţit mereu. ,,M-au minţit nenorociţii. Puteau să fie sinceri, doar e durerea mea, nu a lor.”  Mi se părea că cineva mi-a bătut cuie în cap. Nici anestezia aia nu m-a ajutat cu nimic, deşi aveam impresia mereu că leşin de la ea. Crucificarea de bună voie. Mântuirea damnaţilor. Eram un păcătos clasa întâi şi eu mă gândeam la cât timp a simţit cuiele Iisus. În braţe, în picioare. Probabil că până în ultimul moment al vieţii sale omeneşti. Nu a trucat nimic. Şi nici n-avea vreun fel de anestezie. Oricum dând la o parte eretismul era şi un pic exagerată asemănarea mea. Mai bine rămânem la Războiul stelelor şi masca mea. De unde iubirea asta pentru suferinţă? Suferinţă pentru artă. Aveam o altă impresie despre anestezii ca şi despre somnifere. Asistenta vorbea cu mama despre mine crezând că dorm. La un moment dat am cerut puţină apă. ,,Nu doarme?” Dimineaţă îmi înmuguriseră două corniţe în locul şuruburilor. Erau acoperite însă cu plasturi.

În aşteptare era şi atunci un om care avea o tumoare lichidă – sau poate doar atunci, şi nu şi acum? Da, aşa era. Şi mai era o bolnavă din Baia Mare care tocmai ieşise şi îl minţea încercând să-l încurajeze, că n-o să doară prea tare, deşi i se citea durerea pe faţa. Şi soţia îl minţea. Toţi ne minţeau. Până şi noi ne minţeam.

Nici pereţii nu mai sunt la fel. Atunci totul era aproape nou. După operaţie am spus că n-aş mai fi în stare să mă operez şi a doua oară. Acum o mai fac odată dacă mă fac ca înainte. Mintea se regenerează repede. Are un bandaj special.

Tata vorbea cu un bolnav din Botoşani. Povestea îmi amintea de Domnul Lăzărescu, care abia luase Palme D´Or atunci şi era foarte la modă în cercurile mele. Toată lumea vorbea despre el. Aici spitalul vorbea despre el. Doctorii la fel, chiar dacă nu spuneau nimic, iar domnul acesta simpatic vorbea despre el, fără s-o ştie. Povestea cum de este încă în viaţă. Chiar dacă abia se operase avea aşteptări mari de la viaţă. Chiar dacă era bătrân. Doar un alt tip din spitalul de lângă, unde se fac operaţii cu bisturiul, mai avea atâta vitalitate. Dar acela era mult mai tânăr şi avea o femeie frumoasă lângă el care-l iubea. Acest bătrân e singur. Plus că tipul de care spun eu tocmai scăpase dintr-o operaţie foarte grea, care a durat mai multe ore în şir. Avea toate motivele să fie fericit. Riscase totul pe o carte şi îi reuşise. Râdea şi mai important îi făcea pe cei din jur să râdă tot timpul. Oameni grav bolnavi care uitau de moarte, sau poate că îi râdeau în faţă, sau deja prieteni cu ea îi zâmbeau înapoi. Nu mai ştiu dacă tot din salonul ăla, timpul ăla, cineva spusese că a venit la spital să se plângă, nu să râdă.

Bătrânul acesta însă n-a vrut să rişte. Nici măcar puţinii ani pe care-i mai avea. Tocmai se pregătea de operaţie în cealaltă parte, şi semnase totul, însă când a auzit că în dimineaţa aceea, în care trebuia să-l opereze pe el, muriseră cinci oameni şi-a făcut bagajul şi a plecat.

Probabil că şi-a zis că doctorii erau ieşiţi din mână în ziua aia şi nu voia ca să şi-o mai încerce şi pe el. Sau poate că era pur şi simplu superstiţios. Sau doar era frica de moarte. Când a venit frizerul să-l tundă era deja la poartă. Muriseră cinci oameni în ziua aia. Toţi cu stomacul gol şi fără o tunsoare decentă, doar cu capul gol ca nişte puişori neajutoraţi. Cinci oameni morţi în operaţie într-o zi. Aşa cunosc eu ziua aia. Şi eu trebuia să fiu operat atunci. Data asta nu mi-e cunoscută nici azi. Ştiu doar că erau cinci morţi. Niciunul din noi n-a vrut să fie al şaselea. Ai mei n-au vrut să semneze, eu m-am trezit din comă.

Îmi dau seama că doctorii au văzut multe morţi, sunt obişnuiţi cu asta, dar cinci oameni într-o zi cred că a fost mult şi pentru ei. Cred că până şi pentru profesor care n-a reacţionat deloc bine când bătrânul s-a întors cu bagajele făcute să-şi ceară externarea ,,Pe ăsta să nu-l mai primiţi niciodată.” Cinci era un număr şi mai important pentru bătrân, aceasta fiind a cincea internare a sa. Aşa că pe lângă frică de moarte, poate era şi superstiţios. Poate că pe atunci o pisică neagră a dat târcoale spitalului. Nu mai contează. Acum era liniştit şi îşi aştepta controlul să vadă evoluţia după intervenţia cu gama-knife. Avea să afle că s-a vindecat în proporţie de 50%. După mica evadare din spital profesorul s-a putut confesa în sfârşit unui pacient în legătură cu grijile sale ,,Bine că nu v-aţi operat, aşa poate mai traiţi încă 50 de ani!” A aflat de Centrul de Excelenţă, care e chiar vis-à-vis, abia după ce a ajuns acasă în Ardeal. Şi asta nu de la un doctor, ci de la telejurnal. Aşa cum a luat primul tren spre casă aşa a luat primul tren înapoi spre Bucureşti. Îşi putea privi durerea prinsă în piuneze pe perete. Se uita la ea ca la o pânză pictată în chinuri îngrozitore şi ştia că nu mai poate face alta ,,Nicio operaţie”.

În timp ce făceam RMN-ul m-am întors în timp la momentul când simţeam că eram uitat acolo. Cu toată durerea de cap şi cu muzica asta extraterestră, care o făcea şi mai insuportabilă. M-au întrebat totuşi ce muzică să-mi pună. Techno a fost. Înainte fusese muzică clasică.

Imaginează-ţi pe cineva care are un atac de cord  în timpul simfoniei a noua de Beethoven. Desigur moartea pe muzică de Beethoven e o moarte violentă, una în care iei după tine cel puţin jumătate din cărţile de pe noptieră, iar oglinda se parge în mii de bucăţi odată cu aterizarea ta. Tâmplele îţi zvâcnesc, venele ies pe dinafară, în tine e o stare de pulsaţie ca la o durere de măsea, iar cauza morţii e cu siguranţă un atac cerebral sau o criză foarte dureroasă. Moartea pe un concert de Bach însă e o moarte liniştită. Se poate întâmpla până şi în somn, dar dacă nu, probabil că o să cazi spre norocul tău în pat şi aterizezi uşor în slow motion ca un fulg. Nu e multă durere, ci te loveşte o stare de conştiinţă şi împăcare. Ca şi cum ai fi în braţele cuiva iubit.

După ce am ieşit am aflat că mă vindecasem în proporţie de 90%. Ar fi fost o veste foarte bună, dar nu eram mulţumit pentru că ştiam că ieri mi se făcuse rău. De aia aş fi preferat să mai aştept, simţeam că venisem azi degeaba. Singurul lucru pentru care venisem era să nu fie mai rău. Apoi doctorul a pomenit ceva de o hemoragie, care se vindecă mai greu – nu ştiusem niciodata de ea. Ţin minte că o clipă mortul din poză îmi zâmbea din nou, aranjat la costum şi părea mândru de mine ,,Avusesem o hemoragie”. Puteam oricând să pun în ramă RMN-ul ca pe o diplomă de viaţă. Şi de moarte, pentru că nu oricine obţine diplome de moarte când încă este în viaţă.

Voiam să aflu mai multe detalii despre viaţa acestei hemoragii. Doctorul îmi spunea că trebuie să pornesc de la premiza că o să iau pastile toată viaţa. După vestea asta îmi tăiase tot elanul aşa că nu l-am mai întrebat. Peste câteva luni aveam să am altă hemoragie fără să ştiu. Am tratat-o cu mult spirt îmbibat într-un prosop şi poezie. Mă durea capul îngrozitor şi eu m-am apucat să scriu. Toate astea. Dintr-o hemoragie.

Geamul e roşu; nimeni nu ştie de ce.
Aksinya intră-n baie şi de mai multe ori, trece
cu vârfurile degetelor pe abdomen,
de parcă s-ar
simţi uşurată de intruziunea unei forţe străine.

din spatele peretelui, Boris aude
cum urinează Aksinya, în linişte.
Îi simte mirosul,
iar o culoare gălbuie învăluie totul în jur. Vapori luminoşi
plutesc nestăpânit, apăsând podeaua.
Urina se extinde lent în vasul de wc, din centru
spre exterior.
Încreţiturile din apă proiectează neîncetat umbre pe perete.

Boris se sprijină de perete cu pantalonii pe vine
şi îşi atinge penisul. Puncte albe şi scame
se răspândesc tandru prin lumină,
urmându-i mişcările mâinii. Nimic nu se pierde,
nici măcar
mirosul puternic al urinei. Este cald, chiar foarte cald,
şi totuşi Aksinya se-nfioară. Este cald, chiar foarte cald,
şi totuşi Boris tremură.
Pielea lui subţire umflându-se sub palma lui tânără.

pe cărămida roşie, foarte frumos întreţinută
se mişcă o gânganie. În depărtare, pe geam,
pădurea foşneşte şi înghite toată lumina.
Cum e lumea asta, Aksinya nu ştie. Cum iese din baie.

*

Antena tv se scurge în direcţia răsăritului,
odată cu refluxul apei din ţevi.
Aksinya se şterge potolit la fund,
refugiindu-se apoi nervos,
ca de fiecare dată, pe capacul de wc.
Aruncă un pumn de ţărână peste sicriul din baie
şi se uită ca şi cum ar aştepta să învie ceva –
o afinitate stranie pentru fraţii Zeiss probabil,
sau pentru arta fotografică.
Tremură un pic
şi se ghemuieşte în linişte sub chiuvetă.
Robinetul picură

un clocot, un vârtej – apa e o forţă, drept ilustrare
un haos microscopic,
o anumită tristeţe lucidă;
de departe, mintea Aksinyei e traversată de triluri
incontrolabile. Doar părul ei stă nemişcat, razele
luminii trec prin picăturile de apă.
Alte milioane de celule iau proporţii noi,
corpul devenindu-i enorm.
Cu cât se simte mai grea,
cu atât aerul se rarefiază mai mult în fabrica ei de ţevi.
un decor foto ce se pierde într-o umbră,
ce generează alte vieţi – bacteriile tâşnesc odată
cu praful, cu apa, într-un ritm ţicnit.

Tot ceea ce apare în raza ei vizuală,
creşte cu furie. 
Respiră adânc şi încremeneşte în acel haos,
deasupra ei, apa emană frig. Aksinya îşi face loc
cu ajutorul coatelor şi adoarme cu capul pe sicriu.

*

Boris îşi acoperă ochii cu braţul stâng;
fâşiile de lumină dispar şi întunericul dens începe
să se zbată odată cu braţul.

În spatele lui, Aksinya îşi contractă degetele pe cearşaf, ostil.
O rază puternică de lumină îi străpunge ochii,
probabil e o gaură în perete.
Se duce după sursă,
urmărind cu mâinile dunga luminoasă.
Găseşte imediat gaura
şi îşi lipeşte ochiul de ea: coroana unui
copac se deschide
şi o lumină insuportabilă ţâşneşte;
urcă direct spre cer, lăsând în urma ei
o linie de fum ca după un avion.

Boris se gândeşte la un coridor lung,
cu podeaua desfăcută, la cum îl străbate lumina
de la un capăt la altul, atunci când
o aprinzi timid dintr-un colţ, temându-te de întuneric.
Aksinya îşi umezeşte buza de sus
cu vârful limbii.
Nu se concentrează de fapt,
ci doar îşi încreţeşte coada ochiului,
încercând să se apere cumva de volumul mare de lumină.
Dacă ar privi-o fix timp de câteva secunde,
şi-apoi ar închide ochii,
o pată galbenă ar coborî sacadat;
abia apoi s-ar retrage încet într-un alt peisaj,
precum o imagine din prim plan.
Părul ei se mişcă uşor, parcă înecat
într-un val de licurici. Nu e o strălucire obişnuită.
Boris îşi ridică braţul, ochii lui rămân închişi.

Soarele e undeva, în partea de jos a draperiilor.

*

Boris închide lumina şi înghite cu grijă întunericul;
mirosul de rahat cald al Aksinyei seamănă
cu cel al unei combinaţii onctuoase de plante.
Îşi adulmecă degetele şi crestăturile pulsează
odată cu sângele din gingii: putere.
Stropii de transpiraţie încarcă din nou colacul de wc.
Aksinya încearcă să-l şteargă, în timp ce colacul
se mişcă nevricos pe vas – un fir de păr cade în apă,
fără măcar ca mâna ei să-l fi atins.
Sunetul apei,
în care rahatul a căzut ca o broască moale,
îl face pe Boris să tremure de fiecare dată –
palmele ei uscate sunt potrivite pentru lins.
Ia un pahar şi soarbe ultima gură de apă rămasă pe fund,
amplificând cinetica stranie a luminilor.
 
Aksinya îşi mângâie în neştire o fesă,
aproape goală, mutându-se uşor spre vagin.
Fotogramele s-adună într-un montaj,
camerele îi intră-n creier –
adânc, undeva, o picătură de spermă sfârâie
pe un asfalt fierbinte; ea îngenunchează,
o miroase şi-apoi o linge. Miroase cu mult diferit
de rahatul cald, sau poate nu miroase deloc.
E o linişte neaşteptată, biologică, nici apa străbătând
ţevile nu se aude. Zeci de triunghiuri luminoase
înaintează printre mişcările Aksinyei,
ţâşnind parcă dintr-un spectru.
Boris îşi deschide şliţul –
fesele i se contractă, ridicându-i pelvisul.
De o parte şi de alta a trupului, două lumânări îşi
proiectează împrejur luminile tremurătoare;
ele se unesc şi formează una singură,
întunericul estompându-se treptat.

Faţa lui nerasă, buzele uscate atingându-se,
ochii neclari şi reci –
Aksinya îşi lipeşte fundul de gresia rece
şi-un frig dureros îi electrizează carnea,
degetele i se încleştează; e o imagine atât de clară
cu ea în luciul apei, plutind lângă acel rahat,
deja fărâmiţat şi rece. Boris îşi încordează palma şi strânge.
Geme uşor; în acel moment,
imaginea geamului roşu i s-a transplantat în memorie.
Şi ştie că dacă vasul de wc ar fi fost burduşit cu cărţi,
şi -ar fi dat drumul în el.

a) asociație între senzații de natură diferită care dau impresia că sunt unul simbolul celuilalt
b) principiu potrivit căruia senzațiile diverse (coloristice, muzicale, olfactive etc.) își corespund în plan afectiv
c) tehnică literară constând în transpunerea metaforică a datelor unui simț în limbajul altui simț

regia: Terri Timely (Ian Kibbey, Corey Creasey)