fereastra cu stele

Inedit în patru verși cu două rime

2023-02-05T00:55:00.006+02:00

Când cântă Cocostârcu-n Barză și Fieru'. Fierul de călcat, a 'nmărmurit. Atunci, atunci eu o să vin la tine, cu-n film pe care l-am văzut și-un Inedit.

penetrabilă lună

2013-11-05T08:48:00.000+02:00

un ciclu, două cicluri,
e ceva, un cuvânt la neutru.
deci calendarul e timp
care fute, masculin,
lunația femeii la o dată aleasă.
ziua se potrivește bine cu genul său penetrabil.
noapte și zi,
e implacabil ciclul;
iar eu,
dacă din lumini și umbre urcă spirală de fum spre etern,
nu am cum să rămân neutru față de toate astea...

simbolistică

2013-05-28T14:00:00.002+03:00

e același flux, continuu, dintre natură și tot ce-i sta deasupra. cu cotidianul din văzduhuri se întâmplă, la fel ca atunci când te miști în realitatea vulgară, cam același lucru. totul e atât de departe dar îl poți cuprinde dintr-o vedere, clară, a ansamblului.
par la început prea multe pete mici, confuze. zărești oare ceva din toate cele câte-ți stau deasupra, dacă te ridici mai sus de orizontală? spui că-i imposibil așa ceva! treaba asta o tot negi de cand stai pe pamant, de când ți-ai schimbat esența clar-vederii pe un pumn de arginti. ce să tot vrei să cauți acolo, asemănător făpturii tale... poate cumva chiar natura din care ești frământat?!
totuși, zici că ceva e cunoscut. ca face parte din tine, si ca îi regăsești replica mai sus, în supra-natural. tocmai ți s-a mărit realitatea la nivelul universal. parcă e ca aici, ca în cotidianul de unde tu locuiești, numai că ceea ce recunoști deasupra nu prea vrei a-l rosti în cuvinte de televiziune. o fi știre de prime-time doar că nu o poți citi de pe prompter. decodifici în limbaj propriu ceea ce ai văzut si, iată, simți un etern început. nesfârșitul doar tu îl poți desface căci acum iei parte la facerea lui.
așa afli cum dai viață unui simbol, unul întru totul al tău. de dragul exegezei, cauți a le descifra pe ale altora.

trinitas tv și Bizanț

2013-03-18T18:53:00.000+02:00

să-și fi zugrăvit unul chipul în vreo oglindă de apă, poate într-un ochi de fântână? atunci și l-o fi închipuit pe Dumnezeu? L-o fi reprodus după ridurile propriului suflet? iată o barbă albă, cum și-a închipuit imperiu ceresc peste un nor!
el se tot roagă, din abis, Aceluia revelat. developase din sânge Icoana dar, cu puțină reușită a imaginației, a pastișat de fapt propria-i fotografie. era întoarsă înspre sine ca de la cer la pământ.
atunci i s-a îngrozit mintea. începu cu îndărătnicie să se tânguiască. preaslăvi minuni săvârșite de anume ființe cărora îndrăznea în secret să li se asemuiască. îl apucă o frică de moarte, deci se pocăi. visa de acum să fie un sfânt, asemeni idolilor. toate actele sale fură însă din pur orgoliu. lansă o jinduire smerită înspre nemurirea spiritului său. carnea și-o biciui până la negație. posti. mai târziu se îmbuibă cu Sărbătoarea iar de atunci își tot construiește imperiu de pământ. le tot cioplește bisericilor cruci de vaiete. pe cât e mai nefericit, azi, în viața asta, cu atât își promite că va fi mai recompensat, apoi.
un popă... sau un credincios în ale rânduielilor, mai curând în cele lumești. pe acelea cerești abia le deslușește, greoi, pierzându-se în mituri.
și dacă tot se cheamă preafericit, oare de ce s-ar mai văicări, implorând mila sau cerându-și iertare pentru tot ceea ce nu poate fi? se spală de păcate, îngălându-se cu altele. ăsta nu-i cumva insignifiantul act al minciunii dintr-un sine murdar de necredință, cu ignoranță față de sinea universală?
are noroc totuși cu liturghia! în cripta sa, încremenită, se păstrează muzica bizantină. e o cultură ce mai învie la suflul lumânării, din moarte, cu moartea pe moarte călcând.

în stare

2013-02-15T15:02:00.001+02:00

pieptul înainte. ce ușurare! e de esență fericire pură. o inspir, de parcă zbor. vreau și mai multă, ca să mă desprind. nu-mi mai miroase a tutun, camera. e parfumată cu un aer verde proaspăt iar eu sunt mai crud ca oricând, de o virginitate infernală.

radiografie

2013-01-29T11:21:00.000+02:00

da... sângele-ți colorează obrajii. inima ritmează. mușchii-și primesc bine aerul. pieptul, curățat, te eliberează din cocoașa strânsă la spate. privire clară: fiecare respirație, o vezi cum alunecă prin ființă. te simți și mai sprinten. sunt sigur că fumezi mult mai puțin. vibrezi deja. ai energie. asta arată până și aparatul de măsurat. ce bine e că trăiești!

o gură de aer

2013-01-16T21:10:00.002+02:00

omenirea își cerșește aerul. moartea e singura supraviețuitoare. nici nu se mai respiră.
caut nu pot respira sau respir greu. nici că pot să îi cuprind pe toți cei pe care mi-i numără google.
cineva scrie pe un forum că trage aer prea adânc, ca și cum ar avea o respirație tare grea, ca și când ar ofta de la o supărare. a fost la medic pentru asta, i-a zis că nu are nimic. alta, drept răspuns, o trimite pe prima la toate cabinetele medicale pe care le-a vizitat. ultimul pe listă e cel de psihiatrie. de acolo cică i s-au dat niște pastile care să o liniștească. zice că a aflat ce avea: depresie + astenie + stress + epuizare.
eu zic că are chiar ceva mai mult de atât. boala, aș numi-o neputință fiziologică de a-și mai conștientiza propria ființă ca element viu de natură umană.
apare din afara ta, virusul, și poate că se va șterge vreodată, împreună cu notele de demult din catalogul școlii. cu toate astea, e o materie interzisă de profesori: cum să-ți bucuri viața, ca o ușurătate în propriul tău ritm unic de a respira? n-ai voie să afli despre asta! titlul lecției stă în secret, pitit în spatele tablei.
tema e însă etern aceeași: tu, cel care vei ajunge cândva să te sufoci de la suprasaturația în corp cu soluții robotizate de viață, produse în laboratoarele uitării de a fi tu, așa cum ești. rețetele astea de programare a pilotului automat din sine le vei recunoaște, desigur: sunt predate întotdeauna de altcineva deci nu pot fi niciodată ale tale, vii, ca și cum le-ai fi simțit cu pasiune.
te naști, ți se spune că obiectul material al vieții tale e moartea. binevoitorii te învață cum să te sugrumi mai bine, chiar din tinerețe. altfel, ar însemna să se spânzure chiar ei, drept dovadă a panicii extreme că nu vor trăi suficient cât pentru a li se împietri umbra pe pământ.
le e frică de adâncime. acolo, sub pământ, sigur nu mai respiră nimeni.
tensiunea, presiunea, încordarea îi fac din viață rigor mortis. stă, în cel mai pur sens al cuvântului, cu sufletul la gură, crispat, în așteptarea morții. a uitat cine e. acum e pe cale să neglijeze și asta: să respiri pune semnul egal vieții.
e ceva atât de firesc încât ajunge să îi scape din vedere omului prefabricat. poftă de viață, vigoarea, pe ea o primești în dar de la o respirație profundă. un alt ritm de inimă, fără ca să mai fie doar cel cu bătăi de cap în cord.
e simplu: depășești frica despre trup, cum că cineva ar trebui să moară dacă e defect, căci atunci el este și chiar se strică. are nevoie de cât mai mult aer, corpul. deschizi în tine toate ferestrele de inspirație și caști. aaahhh, cu ce poftă!
te întinzi după oxigen. nimeni din marile intersecții urbane nu a inventat încă acea uriașă pompă care să-ți umfle ție, cu forța aerului curat, plămânii.
poate că doar acolo, la spital, le plătești medicilor pentru fiecare ultimă respirație: cu viața ta.
aici aerul e gratis.

despre cum să-ți furi căciula singur

2012-12-28T01:25:00.001+02:00

să-ți uiți închisă căciula, știi tu unde... mai ales că, după ce ai plecat, amintește-ți, cheia ai condamnat-o să cadă pradă ghenei blocului.
oare să se fi întâmplat așa, încât chiar să nu-ți mai pese de acea căciulă?
păi ș'atunci... acum, de ce-ai mai fura-o?!
totuși... chiar ai lăsa-o tu, părăsită, prizoniera propriilor tale ambiții, a neajunsului de a nu fi fost destul de purtată prin lume pe un cap precum al tău?
sparge ușa! dă un telefon! de partea cealaltă a undei sigur găsești un prim ajutor.
sau, cumva, crezi că ai fi pozat purtând costumul unui dependent față de o măruntă legătură cauzală cu o căciulă? da, cred că ți-ar fi rușine să apari așa. cum să-l vezi pe Adam cu ceva pe cap? și mai rău... cu un prezervativ împielițat pe sex?
bine! nu e chiar banală, căciula asta. doar d'aia ai și ales-o, dintre toate, la raionul de vânătoare și pescuit. despre acea căciulă îți vorbesc!
m-aș pune în locul tău... cum ar putea oare, chiar și o anume căciulă, să însemne pentru tine ceva mai mult decât un fular, sau o pelerină de ploaie. o iubești, cumva?
nu-mi răspunde. cum să poți iubi un lucru atât de neînsuflețit?
iubești un om, un bărbat, da, o femeie. sau tot ce simți că-i viu. o căciulă, doar ți-o pui pe cap atunci când părul e proaspăt zero. și asta fără ca măcar ea să o poată simți, energia din tine, în momentul când ești atins de căldură.
e drept, o căciulă nu are cum avea emoții, darămite ambiții. însă ființa dispusă la a se încălzi, le are!
sub ochiurile de lână se coace o minte care desenează, orgolios, piscuri ninse cu ambiții. doar că-s negre, toate. sub scoarța învelită nu-i defel o albă ca zăpada.
văd pitici, acolo, care lucrează zi și noapte, le prelucrează la strung. producția de ambiții arde la foc continuu. le proiectezi apoi, proaspete, peste alte capete încăciulate.
incredibil! uite câte căciuli, iarna, pe stradă. acoperă cu toate un înveliș gol, chelia aceluia-tocmai-creat, la ceasul când ambițiile încep să-i iasă ca pe furnal din minte.
cam eclectică asocierea de imagini, recunosc. dar formularea avea o umbră interogativă...
ce te faci când vei realiza că stocul tău de ambiții, în mintea aceea pe care o ascunzi sub căciulă, scade? mare atenție! vei putea crede că mori.
sau poate că abia acum trăiești, te-ai gândit? mai vibrează și altceva în tine, și nu-s doar piticii. e vibrația ta, e sufletul. lui nici că-i pasă ce-i aia o căciulă, atâta vreme cât există spre a-l încălzi. nici de ambiții nu-i pasă! știe că vor muri la o adică, împreună cu mintea, la strung.
admirația de sine. nu-i așa că ea-ți dă toate mințile peste cap? ego-ul dezgolit în oglindă și gata să-și întindă aripile. cum ai mai arăta cu căciula aia? știi doar că-ți stă bine.
e adevărat. totuși, se pare că îți scapă ceva din vedere: siguranța pe sine. fericirea momentului de a fi tu, eu, acela ce sunt, așa cum ești și tu, un nud fără nimic tras peste imaginea din față.
nu-ți mai ascunde privirile!
oare care, anume, ambiție, și mai mare, s-ar naște dacă tu nu ai fi privit deja miraza ta de exemplar unicat? ai vrea să fii un împărat sau... poate că Dumnezeu?
cu cât de multe greutăți să-ți mai distorsionezi iubirea din sine, dacă pui continuu în joc sumedenie de ambiții? (cele mai multe, dacă nu chiar toate, te alungă din unica-ți esență de rai. astfel ajungi să le răspunzi ălora care și-au pus ambiția să-ți schimbe optica spre iad)
doar ce aflu asta, cum că la o ambiție se poate răspunde într-un anume fel: cu una și mai mare.
e clar că n-o să-ți furi singur căciula. și chiar de ți s-ar face frig, poți lua oricând alta de la magazin. sunt suficiente pentru toată lumea. în plus, vin turnat pe capul oricui lasă la o parte orgoliul de a se privi pe sine acoperit, în mod inexorabil, de ambiții stupide. admite, ai pierdut-o! trufia.

doctrine. de care?

2012-12-11T21:09:00.004+02:00

aici e București, România.

mă rog... dar cât e ceasul, totuși?

deja bate al treisprezecelea, cum de-i așa târziu?!

măcar de-ar ieși, de-acuma, uniunea aia națională. bătrânul Iliescu, încă ar mai putea supraviețui, ceva vreme, visului său de comunist împlinit. azi și-a luat rămas bun de la catedră. cu capul golaș și cu pălăria în mână, așa s-a întors, decrepit, la doamna Nina. ea a rămas acasă, de data asta nu l-a însoțit la vot.

tânărul doctor a luat de la oameni o notă aproape cât cea a bunicului său, maestru, atunci, în ’92. rețeta spirituală fu bine transferată iar tronul se ocupă după alegeri cu unicul nepot moștenitor.

în sfârșit, începe să nu se mai gândească nimenea la comunism, aici, în România! a fost un vot de primenire. s-a mai rotit un pic centrifuga capitaliștilor de junglă, ăia vechii, ăia care i-au schimbat la față pe îmbogățiții lui 1990.

din 2012, cică ar începe sfârșitul. să fi venit apocalipsa concupiscenței? cei care fac la ceasul ăsta din urmă să se formeze o nouă clasă socială cu putere politică, să fi fost ei aleși ca îngeri salvatori? nici gând! ăștia sunt vârcolacii școliți la clasa lui Băsescu și a lui Năstase - diriginți - după modelul proto-înaintașilor .

poate chiar va fi un sfârșit: al nevoii cuiva, a oricui, de a fi condus de către altcineva decât de propriul sine...

o stea de mare

2012-12-07T00:29:00.000+02:00

frumos se țese gândul pe care urc. dar și cobor pe el. în inimă, acolo...
e puls. îl simt adânc. întreg oceanul stă pe mine. greutatea lui mă strivește peste tot, deasupra, dinăuntru. m-a cuprins iar eu mă sparg, nu alta. dau de o lumină. iese un semn de la suprafață.
de acolo știu ce înseamnă suprafața: a mea. aflu ce-i pielea, cum o colorează Soarele, expusă la aer. acolo, de unde doar lumina-mi mai apasă trupul, dar nimic altceva.
trăiesc în carnea mea?
ating o poartă-n tavan. sunt la mansardă, m-am mutat. e provizoriu, cât garsoniera mea de la subsol se dă cu alb. așa respir de câteva zile, prin ferestre pictate în acoperiș. .
trag aer din cer.
de sus, de la mansardă, visez. încep să fac din mine o minune, un arc: un circuit de aer viu. îmi umflu mai întâi pieptul. răsuflu apoi totul spre abis. ajunge acolo, sub pământ, în demisol.
mă trezesc. zugravul curăță pereții gri, îi dă cu alb.
închisul prinde viață, îl văd cum se deschide. răsare un fascicul de căldură vizuală. e o cu totul altfel de radiație decât în grotă: nepătată e camera mea.
nimic grotesc în asta.
aceeași rază care din vis aprinde lumina, în demisol. e un echivalent schimb de căldură între noi.
respir: ființa e între obiectivul interior și exteriorul din poză. din vis, mă-ntorc pe dos. ies imediat la suprafață, tras din străfunduri de-o față cunoscută de icoană.
echilibru.
lanterna de peste ape mă prinse-n mreajă și e mai mult decât abisul din adâncuri.
un déja-vu, ce va urma...

doriți un foc, vă rog?

2012-11-10T03:10:00.003+02:00

ai face scrum un an de zile? primul tău an. să-l pârjolești din memorie, ca și când nici n-a existat.
sau poate ultimele tale luni din viață. le-ai da foc ca să le tragi fumul în piept?
deschide pachetul. câte au mai rămas?
bun, și dacă tu ai ști că acea ultimă țigară, fiecare fum, înseamnă încă un an ars? ai mai fuma-o?

religare, în oglindă

2012-11-10T01:41:00.000+02:00

adică ce? dacă eu pot să-mi fac o idee, un context căruia să-i dau viață, de ce nu aș imagina atunci o religie? iar tu, care mă citești, de ce nu ai face și tu una? a imaginii tale, așa cum o oglindești în vis. o icoană din propriul trup cu care iei act ca ființă. religare cuprinde altceva decât sensul său obișnuit: acela de a strânge laolaltă, cu putere, acela care sugrumă deschiderea spre avatarul din tine. te obligă să împarți aceeași imagine șablon cu a altora. e singura cale ce ți se așterne de-a gata. dacă nu crezi în ea, ca ei, atunci nu ești de-al lor. ești diferit!
iar faptul ăsta, găsești că e un lucru bun, sau e rău că ți se întâmplă?
vezi ceva comunicând cu tine, de acolo, din adânc? poate că vrei un alt exemplu decât cel oferit și consumat de media umană. te bucuri, așa, să tot descoperi. ajungi să zărești mai mult, și mai departe...
ființa ta o simți comunicând la un alt nivel. parcă e acel univers paralel: un fior în carne și totuși ceva venit din afara ei. asta poți doar tu să o trăiești, oricât ar pretinde cineva că e doar una singură, calea: aceea!
sunt milioane. un infinit de piese care completează, împreună, acel puzzle. e imaginea ta, unde te potrivești în cadrul interior cu lumina de afară. buzele, ochii, limba, carnea, totul îți arde cu o sete de și mai mult. se urzește. tu-l vezi în retrovizoare cum țese căi pentru ca, apoi, ele să se reunească de la sine. și eu fac asta. și tu.

can run, can't hide

2012-10-30T16:11:00.000+02:00

atenție, se deschid ușile! pe peron așteaptă diavolul. aproape că fug. e ca o umbră, mereu, în spatele meu. n-are vreo formă și totuși îi intuiesc corpul. pe mine nici nu mă mai văd de atâta contrast. simt că eu sunt cel care visează acum.

visez că alerg. aș găsi un loc în care să mă ascund mai bine. totul curge pe străzi. n-am deloc contact cu solul, sunt infinit mai rapid decât orice fantomă.

pe ea o simt în ceafă: frica.

dau peste frânturi de imagini cunoscute, de prin călătorii. îmi fac curaj. trăiesc încă un trip cu noi amintiri?! mă ascund într-un wc public, parcă din Paris. pesemne că acela care mă urmărește bea, cu sete de răzbunare pe sine. e negru de ură, e din Africa: emigrant. i-aș da chiar eu o lamă să-mi taie buzunarul dar nu dau de el, fizic, în spațiu. ceea ce găsesc e că timpul e nimic.

privesc la degetul arătător, acela care-mi dictează într-una încotro mă îndrept. iar mă tem, de-aia mă tot feresc. gata, fără planuri de data asta! sunt biete năluci ale minții. zac moarte, la margine de vis. sunt răpuse de fiorii amintirilor din viitor. mă bântuiau zgândărind gena propriilor temeri de subconștient.

mă trezesc și reînvârt rola. văd un film ce-mi pare a fi altceva decât horror, ceva deloc dureros. fac travelling în spirală, pe arcuri cât mai deschise. totul e să plec din mijlocul cercului înconjurându-l mereu cu centrul privirii. focusez vizual propria-mi ființă. alb-negrul tocmai e o peliculă color.

val după val

2012-10-18T14:30:00.002+03:00

cu cortul, pe nisip, vezi cum pare că încetinește, până când zici că nu se mai mișcă. timpul. marea-i chiar în față. devine clipa de trăit, clipă după clipă...

cu cortul

2012-10-17T17:19:00.001+03:00

ba, chiar de două ori i s-a întâmplat: pe vremea sclaviei și în lagărul socialist. altfel, să nu-i fi fost îngrădită întinderea pasului, ar fi depășit demult orice graniță.
așa i-a fost să fie, să rămână o vreme pe aici. l-au prins, oarecum, în lanțuri apoi i-au dat drumul și i-au spus că trebuie să se naturalizeze în spațiu sau să plece. dacă nu, îl aruncau undeva, numai să nu-l mai vadă ... e prea tuciuriu!
e închis la culoare, într-adevăr, e un pic mai altfel. mai e și bun imitator al naturii. nu i-a fost deloc greu să-și îmbunătățească maniera de viață, crescându-se făurar.
cu cazane, în căruțe cu cai și coviltir, i-a fost mai pe suflet scânteia decât vatra care arde, colorând cultura locurilor părăsite cu propria-i suflare. pământului, acolo unde și-a trântit cortul, i-a tras un orgasm cu limbi de foc.
acum, migrația îi ține o mică lecție: de-aia parcă stă pe loc. el confirmă totuși să fie pretutindeni. e un pionier, simțindu-se oriunde acasă, de la marginea așezărilor. din țigănie.

studențească

2012-10-16T16:10:00.000+03:00

Magheru, aproape de Piața Romană, închiriez garsonieră plus dependințe unor studenți, zice unul.
altul, care a văzut-o, comentează: e un beci fără geamuri. se coboară într-o cameră unde te aștepți să găsești conservele cu murături. în dreapta încăperii, în colț, ai un closet, o cabina de duș și, lipit de ele, stă aragazul și o masă. cică poți să gătești direct de pe wc.
spun că demisolu-mi e dintr-un alt film.

de ce fugi

2012-10-16T14:53:00.000+03:00

era o întrebare?
e clar o întrebare - de ce fugi - din moment ce tu ești cea care mă întrebi.
atunci, în cazul meu, e doar o afirmație.
chiar, de ce fugeam toamna trecută? pesemne că lumina începuse să-mi lipsească. vise de un călător-violet dar, mai peste tot, nuanțe în gri-București. aveam dor de culoare. noroc cu o vară frumoasă, așa povestea e continuă...

ca și cum ai spune totul

2012-10-10T21:45:00.000+03:00

să aibe o pulă și două coaie, așa vreau să fie iubitul meu. și pula să fie una vorbitoare.
mare? mică?
asta-i, că nu știu!
dă-i atunci o gură pulii si-o să afli de la ea...

întâmplarea de a fi Tu

2012-10-09T13:21:00.003+03:00

...în fine, de ce le-ai bloca, dacă tot sunt acolo, dacă tot zici că ai nevoie de ele? de ce le-ai opri să vină?! atunci ai cea mai mare nevoie, să le lași libere, atunci, când te doare încăpățânarea cu care le-ai tăiat calea. altfel, de ce le-ai mai chema nevoi, griji? ar putea fi întâmplări firești pornite din a fi Tu.

dor de viață

2012-08-31T21:23:00.003+03:00

așa e. atunci când simți că le-ai cam trăit și avut pe toate. au fost așa cum le-ai vrut, oricând vei fi voit ceva. vorba lui Sinatra... I've been a puppet, a pauper, a pirate, a poet, a pawn and a king...
sunt plictisit sau, cum ar zice francezul, dezabuzat? oare să mai fi rămas un pic care să-mi dezlănțuie curiozitatea? pofta de viață...
mă întrebam azi dacă iubesc oamenii și, dacă, chiar am iubit vreodată pe cineva. sau doar am dat impresia? ei bine, nu!
pășesc în aglomerația din supermarket. dintre toți, o puștoaică blondă încearcă să facă promoție la nu-știu-ce. i-aș fi zis din deget că nu-s interesat dar, înainte de toate, fac cumva să privesc adânc în ochii ei. văd viață. fata începe să fiarbă, se bâlbâie teribil. ar trebui să repete un text ce-i fusese dat a-l învăța pe dinafară. nu-i iese deloc, nu-i defel o actriță unsă. nici un automat de cuvinte goale.
vădit, e emoționată. pare la primul job de genul ăsta. e pusă față-n față cu oameni străini. culmea, trebuie să-i convingă cumva să aleagă de pe raft ceva. nu-mi pot stăpâni zâmbetul.
e de drag. fata realizează că e inutil să continue poezia marketizată. nici măcar un cont de facebook n-aș avea, de unde să verific dacă am câștigat ceva din ofertă. așadar îmi întoarce cu sinceritate surâsul. văd bucurie. în sinea ei își zise că, așa, a dus misia la bun sfârșit. nu m-a convins neapărat să cumpăr, cât a înțeles că are chiar ea nevoie să se convingă
poate că ar trebui să fac la fel. să merg până la capăt cu sinceritatea, o dată ce am început s-o trăiesc. recunosc, nu prea-mi place să termin nimic. e din lipsă de răbdare, poate. din teamă de rutină, cum că m-aș plictisi.
am început recent, cu tupeu, să iubesc viața. la genul ei frumos, de ideal. deci ar fi bine să dăruiesc sentimentul mai departe, oricui simte, în loc să-mi tot neg iubirea de oameni. oare mă voi îndrăgosti, măcar așa, un pic, cândva?
o ascult pe Aura Urziceanu, Dor de Viață

la popota lui Sanyi

2012-08-11T14:10:00.000+03:00

poetul s-a născut român iar bucătarul e pe jumătate ungur. Priviți... Această rață! Ea, chiar și moartă, zboară. Pe ea o ține-n viață doar dragostea (de țară).
rața nu cunoaște ce-i aia metaforă dar va recunoaște de îndată ceaonul unde-ar poposi: acolo, la popota lui Sanyi din Vama Veche...
de fapt, mi-e dor de fetele Fresh! mi-au dat să gust dintr-un tort pe care n-am cum să-l mai uit...

după chef

2012-08-02T13:49:00.000+03:00

spun orice vreau, ce simt, ce-am chef. îmi asum precis riscul de a-l dezamăgi pe cel care poate că așteaptă acum să mă audă zicându-i exact opusul. apropos... n-am niciun chef să merg de festival, la Anonimul, la Sfântu Gheorghe 'n Deltă!

copilărie, ce surpriză!

2012-06-25T21:38:00.000+03:00

dau un portofel doldora la schimb cu un baton de pingui! să fi auzit așa ceva, aș fi zis, jur, că e nebun sau copil. kinder este surpriza mea preferată cu ciocolată. bun, am pus-o în coș. lângă pinguin, mi-am compus din minte o salată de somon crud-afumat. rucola iau acum, de la mega, iar roșiile mâine, cu gust de piață. punga e gata așezată... kinder-ul stă deasupra, pentru când îi voi fi plătit tot casieriței. afară, nici nu știu ce să fac mai întâi. să deschid ambalajul cu singura mână rămasă liberă? să arunc guma din gură? ah, uite un coș! e apărat de o pălărie din metal deci cam incomod să o scuip direct acolo, în gunoi. hai s-o așez cu limba pe vârful de deget. lângă coș, o gospodină cu un cățelandru deghizat în miel tuns. femeia își privește de pe bancă lumea, interiorizată, o stare dintr-o altă dimensiune. micuțul aspirator de praf se arată avid de curios în lumea reală. mirosise ceva cu ochii lui vii. simte când trec prin fața lui și uite-așa avem contactul vizual. îmi zice direcția unde se holbează. pe jos, sub banca ocupată pe sfert de contemplativa stăpână, tânărul caniche e interesat de silueta obeză a unui portofel. de imediat lângă, coșul de gunoi mă invită să-i țintesc burta deschisă cu proiectilul din gumă. doar că acum e toată lipită de deget. nu mai pot scăpa așa ușor. înaintez scuturând din mână, nici gând să se dezlipească! abia realizez cum ajung la un pas mai departe de coș. îmi întorc pasul. uit și de ciocolată. doamnă, vedeți că e un portofel căzut sub bancă! tresare speriată ca din somn: ce? unde? ce?! cu o simplă zvâcnitură din deget guma se desprinde și cade printre resturi. femeia înțelege încotro să ațintească privirea. are o idee. vai, cred că e al doamnei cu copil care a stat aici mai devreme! îmi trăiesc șocul abia un pic mai târziu. desfăcând ciocolata, atunci realizez că am dat pentru ea la schimb un portofel burdușit, returnându-mi-se un pumn de mărunți, restul de la casieriță. la câțiva anișori, în copilărie, apreciam gustul surprizei fără să vreau să știu și cât ar costa ea. data viitoare poate iau un mars.

un fum, de Garibaldi

2012-06-22T14:36:00.000+03:00

un lux. dacă atinge cotidianul, se transformă în orice altceva decât într-un lux. aș fuma un Sobranie, din ăla colorat, pe care să-l simt intrat în mine nu doar ca pe orice fum opac din țigară. culoarea e să vezi momentul ăla de sublim orgasm al gestului. așa să tot vrei să fumezi mereu... idem și cu arta, doar că ea nu rănește cu intenție inima nimănui: o cântă! o dată ce marii compozitori au născut din numele lor de identitate cartierul Floreasca, rezidenții vechilor blocuri comuniste de acolo au și scos în stradă simfonia de-a trăi. silabiseau titlurile plăcuțelor cu străzi până când, iată-l, apare unul singur care părea să nu fie la fel ca toți ceilalți. Garibaldi se plimba solitar, gânditor, prin parcul ăla înzestrat cu cinematograf, acolo unde oamenii îi montaseră recent statuia de amintiri. ajunsese direct din focul revoluțiilor pașoptiste, ca să se stabilească pe aleea din Floreasca. adresa de pe bloc i s-a dat gratis din partea poporului, încât tăblia cu numele său să ajute la democratizarea artei. măcar atâta bucurie să fi avut Giuseppe, a-i elibera pe muncitori din micuțele lor apartamente, afară, în parc, la iubire, dând sens semnăturilor de compozitori din alte veacuri.

fără frână

2012-06-08T21:04:00.001+03:00

gata, ți-ai luat biletul. de-acuma știi că poți oricând să cazi. în zbor ai nevoie de un pilot, o mașinărie zburătoare, vieți omenești călătoare, de un rezervor până la destinație, eventual și de un turn de control sau de ceva public figurant în sala de așteptare, asta ca să ia ființă momentul esențial din care să nu te mai întorci. se spune că dacă aeronava a trecut deja peste jumătatea distanței, în caz de pericol, piloții ajung la punctul în care orice manevră spre înapoi devine fatală. tot planul depinde de clipa de aici încolo, de imaginația și tehnica aviatorului. de fapt, nu e niciun plan. pe cadran e o limbă nevăzută, momentul mereu prezent și unic. în acea clipită, ai nevoie de cea mai puternică motivație, ceva din sine în care să te încrezi. în cinematografie, îmi spunea un prieten care scrie un scenariu, e în natura filmului ca personajele să atingă acel punct de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi și nici măcar autorul regiei. este elementul cheie, surpriza oricărei ficțiuni prin care curge sânge viu. mă întreb, știind că motivul oricărei ființe de a fi înseamnă evoluție, cum să fi fost clipa pentru sălbaticul din copac, când a ucis de foame pentru prima dată? să-și fi șters oare complet din conștiință, acum, efortul de a-și răpune cu piatra animalul în numele propriei evoluții? iată că a ajuns să-l domesticească și apoi tot îl tranșează pe masă, steaks. crescut din șarpe, omul-maimuță - cel mai avid prădător - când a fost să cadă într-o baltă de sânge, se îmbăia iar mai târziu se spălă de păcat. the point of no return. eu, a fost să nu pun deloc frână bicicletei ca să încep să-mi văd clipa. de atunci, prezentul mă bucură etern.