FAUNA PE TERRA

Fauna pe terra

2012-03-10T09:48:00.001-08:00

Păsările (Clasa Aves) sunt vertebrate ovipare înalt dezvoltate care au capacitatea de a zbura, deși sunt reprezentanți ce trăiesc doar în mediul terestru.

Sunt mai mult de 9000 de specii.

Forma corpului este aerodinamică; învelișul extern, produs de piele, este alcătuit din pene, fulgi și puf.

Membrele anterioare sunt transformate in aripi, iar cele posterioare cu piele solzoasă care ne amintește de reptile.

Maxilarele sunt acoperite de teci solzoase și formează ciocul.

Aparatul digestiv este alcătuit din cavitate bucală fără dinți, gușă, stomac glandular, stomac musculos (pipotă), intestin subțire și intestin gros, care se temina cu cloaca.

Respirația este pulmonară; plămânii sunt in legătură cu 9 saci aerieni și cu oasele pneumatice.

Temperatura corpului este constantă datorită respirației și circulației active.

Înmulțirea se face prin ouă, pe care le clocesc.

Pasari A

2012-03-09T08:27:00.000-08:00

Alunarul ( Nucifraga caryocatactes ) este o pasare specifica tinuturilor nordice si este intalnita foarte des in padurile siberiene. La noi in tara putem intalni alunarul in padurile de munte care ii pot oferi hrana ei favorita care este alcatuita din semintele conurilor de pin si din alune. Alunarul mai este cunoscut in popor sub denumirea de gaita de munte sau spargatorul de nuci.

Ausel cu cap galben (Regulus regulus) este o pasare sedentara care poate fi intalnita pe intreg teritoriul Romaniei. Iarna creste numarul exemplarelor deoarece vin la noi sa ierneze si pasarile care au cuibarit in Nordul Europei. Iubeste padurile de conifere si cele mixte insa nu evita nici padurile de campie, parcurile si gradinile bogate in vegetatie. Auselul cu cap galben este o pasare care canta foarte frumos si pe care o putem auzi mai ales in orii zilei. Auselul cu cap galben are un colorit foarte frumos cu multe variatii si nuante. Semnul distinctiv este creasta de un galben aprins de pe crestetul capului care este marginita de o dunga neagra. Pe spate este galben verzui iar pe burta si gusa este galbui cu nuante de verzui si cenusiu. Aripile sunt de un brun-cenusiu, traversate de doua dungi, una alba si una neagra. Auselul cu cap galben este cea mai mica pasare care traieste in Europa. Lungimea corpului este de 9 cm, anvergura aripilor de 15 cm iar greutatea de 5-7 g. Auselul cu cap galben isi face cuibul in arbori, unde depune 7-8 oua icepand cu luna aprilie. Fiecare pereche creste 2 serii de pui in fiecare an.

Anhimidae (Chauna torquata) este o familie de păsări din ordinul Anseriformes, familia cuprinde trei genuri, păsările seamănă cu curcanii, ele sunt însă înrudite cu familia rațelor (Anatidae). Ciocul spre deosebire de Anseriformes este asemănător cu cel al galinaceelor. Membrana interdigitală este dezvoltată numai parțial. Ele sunt cunoscute după glasul lor puternic fiind numite și păsări țipătoare

Anhima cornuta (Pasărea cu corn) este o specie de păsări sedentare răspândite în regiunea nordică din America de Sud (Columbia și Venezuela). Caracteristica păsării este prelungirea cornoasă de pe cap, de forma unui corn. Coloritul penajului este albastru-negricios cu reflexe metalice verzi. În partea superioară a pieptului are un guler alb. Pasărea trăiește în pădurile tropicale dese. Este singurul reprezentatnt al genului Anhima, are mărimea unei găini mai mari, putând atinge o greutate de 3 kg. Între degete se mai poate observa o reminiscență de la membrana interdigitală, existentă la păsările acvatice.

Albatrosul are o lungime de 1,1 m si o greutate de 8 –12 kg. Se intalneste in Antrarctica. Albatrosii sunt pasari oceanice, care traiesc in intreaga lume. Se intalnesc de obicei departe de uscat, zburand jos, deasupa valurilor, sau scufundandu-se in apa pentru a se hrani cu peste, plancton sau diverse alte animale marine. Aripile albatrosului pot atinge lungimea de 3,5 m, una dintre cele mai mari intalnite.

Se hraneste la suprafata, in pricipal cu calamar. Se reproduce o data la doi ani, deoarece cresterea puilor dureaza un an si naparleste in anul de pauza. Penajul este variat, la pui este maroniu-ciocolatiu, cu exceptia partii inferioare si a aripii albe, dardevine mai alb o data cu varsta. Masculul adult are mai mult alb, avand aripi si coada cu varf negru, femela este usor mai maronie. Cuibul albatrosului este o movila grosolana, dar substantiala de ierburi si de muschi, ridicata pe pamant. Parinti fac cu schimbul pentru a cloci unicul ou.

Avozeta (Recurvirostra avozetta)

Este o pasare specifica zonelor litorale, a lagunelor cu apa sarata, a deltelor si a mlastinilor, baltilor si lacurilor cu apa mica din apropierea tarmurilor. Ciocintors este o pasare rara care necesita masuri de conservare. In Romania poate fi intalnita in Delta Dunarii, pe tarmul marii si in apropierea lacurilor litorale. Avozeta sau Ciocintors este asemanator la infatisare cu piciorongul insa cu mai putin negru in penaj. Specific acestei pasari este ciocul foarte fin si subtire, curbat in sus, de culoare neagra. Picioarele sunt lungi, de culoare gri-albastruie. Lungimea corpului este de 42-46 cm, anvergura aripilor de 70-77 cm iar greutatea de 250-400 g.
Pentru a se hrani, ciocintors tine ciocul subtire sub suprafata apei si prin miscari continue reuseste sa localizeze mici nevertebrate pe care le consuma. Cuibul este construit pe plaje sau pe mici insule. Cuibul este rudimentar, fiind captusit dar cu putina vegetatie. De obicei cuibaritul este realizat in colonii. Femela depuna 3-4 oua intr-o singura serie pe an.

Acvila tipatoare mica ( Aquila pomarina ) Cuibareste in E Europei in paduri de diferite tipuri, deseori in tinuturi mlastinoase. Adultul maro-inchis, cu supraalarele mici si mijlocii de o nuanta evident mai deschisa, chiar maro-galben-sura, cap maro deschis; o pata deschisa deasupra bazei remigelor primare interioare (aripa deschisa) si o culoare deschisa pe supracodale. Juv. putin mai inchis, in special pe cap, dar prezinta un contrast asemanator intre supraalare si restul aripii. Mai putin patat decat specia anterioara juv., are o dunga foarte ingusta de-a lungul varfurilor supraalarelor. O pata mica deschisa pe ceafa (vizibila doar de aproape). Silueta si zbor asemanatoare cu ale acvilei tipatoare mari. Subalare de o culoare ciocolatie, in mod normal mai deschise si niciodata mai inchise decat remigele (cf. acvila tipatoare mare). Penajul gambei mai putin abundent. Strigate nu atat de sonore ca cele ale acvilei tipatoare mari.

Pasari B

2012-03-08T08:35:00.000-08:00

Barza (Ciconia ciconia ) este o pasăre acvatică cu gâtul lung, care trăiește în regiunile calde ale lumii, pe langa mlaștini sau pe margine bălților. Barza este destul de intalnita pe teritoriul Romaniei si asta datorita faptului ca prefera sa-si construiasca cuibul in apropierea omului, pe acoperisuri, cosuri de fum, stalpi, turnurile bisericilor. Este o pasare foarte indragita in toata Europa si astfel a reusit sa intre in credinta populara ca simbol al primaverii, al nasterii si se spune ca aduce noroc casei unde isi face cuibul si o fereste de foc. Barza alba este o pasare de talie mare, cu picioarele si ciocul lung, ambele de culoare rosie la maturitae. Puii au ciocul si picioarele negre pana la varsta de un an. Penajul este de culoare alba, cu varfurile aripilor de culoare neagra. Greutatea medie este de aproximativ 3,5 kg.

Buhaiul de baltă (Botaurus stellaris) este o pasăre acvatică care trăiește ascunsă în stufărișul bălților. Face parte din familia stârcilor (Ardeidae). Pasărea este ceva mai mare decât o găină domestică, atingând 76 cm lungime și o greutate de 1,35 kg. Penajul, de un cenușiu-gălbui dungat cu negru, ca și poziția corpului îi asigură un camuflaj perfect. Buhaiul de baltă are picioare relativ scurte, un gât scurt și un cioc ascuțit. Vânează pândind animale sau insecte acvatice. Denumirea provine de la sunetul produs de masculi în perioada împerecherii, sunet ce poate fi auzit de la o depărtare de câțiva kilometri. Femela clocește și crește singură puii care, timp de două săptămâni, nu părăsesc cuibul, iar după două luni pot zbura.

Barza neagra ( Ciconia nigra ) mult mai putin cunoscuta ca ruda ei apropiata, barza alba, este o pasare de aceeasi structura, insa putin mai mica (105 cm). Are ciocul si picioarele rosii, iar penajul in mare parte negru, cu exceptia abdomenului alb. Adultii, spre deosebire de juvenili, au reflexe metalice violete si verzui pe fondul negru, iar rosul este mult mai aprins decat la exemplarele tinere. Este o pasare tipica padurilor de foioase sau amestec, din zonele de deal si depresiuni, unde exista habitate umede de unde se hraneste. Cuibul il construieste in paduri, pe arbori de dimensiuni mari. In afara perioadei de reproducere o intalnim si in zone deschise, inclusiv pe bazine piscicole de unde se recolteaza pestele. Ca si barza alba, este migratoare, dar se grupeaza de obicei in stoluri mai mici. Fiind rara si periclitata in Europa, necesita protectie stricta ca si celelalte specii de starci si egrete.

Becatina (Gallinago gallinago) Becatina este considerata la noi ca fiind o pasare de pasaj, cu o prezenta mai insemnata toamna si primavara. Daca iarna este blanda multe dintre ele raman la noi in tara pentru a ierna. Zona obisnuita de reproducere este N si N-V Europei. Becatina prefera terenurile mlastinoase si lacurile si baltile cu maluri intinse si maloase. Mai este denumita becata sau becatina comuna. Coloratia generala a penajului este maronie cenusie, cu dungi si pete de culoare galbena si bruna. Ca semn distinctiv sunt dungile alternative de pe cap de culoare galbuie si brun si cele de pe spate de culoare galbuie. Se remarca lungimea impresionanta a ciocului raportata la dimensiunile corpului. Cu ajutorul lui becatina poate cauta adanc in mal dupa viermii. Lungimea corpului este de 25-28 cm, anvergura aripilor de 37-43 cm si greutatea de 80-120 g. Cuibul este construit din iarba, in vegetatia deasa si in imediata apropiere a locurilor de hranire. Femela depune 4 oua in una si mai rar in doua serii pe an. Sunt putine exemplare care cuibaresc si in Romania in zonele umede si mlastinoase.

Boicus (Remiz pendulinus) Cu o lungime de 11 cm, traieste local in salciile de pe tarmuri, in cranguri, in general intre stufarisuri. Dimensiuni destul de mici, se recunoaste dupa pata neagra de pe laturile capului. Masculul are spate maro-castaniu intens, femela mai maro-galben.Cantecul este silentios, de scurta durata, ca un ciripit fin si placut.

Brumărița de stâncă (Prunella collaris) are o mărime de ca. 18 cm, trăiește pe vârfurile golașe al Carpaților, în regiunile stâncoase cu jnepeni. Cuibărește între stânci în grohotișuri, cuibul fiind o mică adâncitură mascată de ierburi. Femela depune în lunile mai-iunie cam 4-5 ouă verzui, clocite de ambii părinți timp de 15 zile. Din punct de vedere morfologic pasărea are corpul acoperit de un penaj cenșiu, bărbia fiind de o culoare albicioasă striată, flancurile corpului având pete roșcate. Iarna coboară pe văile munților.

Brumărița de pădure (Prunella modularis) are o mărime de ca. 15 cm, trăiește de asemenea în Carpați, sau Alpi în pădurile de conifere și mixte până în zona jneapănului. Coloritul penajului este asemănător cu cel al vrabiei. Cuibărește în tufișuri mici și pe sol, frecvent lângă rădăcinile copacilor. Este mai puțin sfioasă ca „brumărița de stâncă”. Femela depune în luna aprilie 4-5 ouă albastre care vor fi clocite numai de femelă timp de 13 zile. Într-o vară pot crește două-trei rânduri de pui. Pe timpul iernii păsările coboară în văile mai joase, sau o parte din populațiile nordice migrează spre sudul Europei, Asia Mică și Africa de Nord.

Pasari C

2012-03-07T08:44:00.000-08:00

Cocosul. Masculul familiei Gallus este cocosul, iar femela este gaina. Partea masculina a familiei de pasari este poligama, dar nu este capabila sa pazeasca mai multe cuiburi de oua in acelasi timp, asa ca sta de paza peste tot „haremul” de gaini. Ataca toti cocosii care indraznesc sa se apropie de acestea. In timpul zilei, ii place sa stea de garda, cocotat pe un gard inalt.Toata lumea stie ca prima pasare care se aude in zorii zilei este cocosul. El incepe sa cante inca inainte de a implini 4 luni, cocotat pe-un gard sau pe alte obiecte inalte, dar nu o face doar in zori, ci pe parcursul intregii zile.

Cufundarul mic (Gavia stellata) este o pasăre migratoare acvatică din regiunile temperate ale emisferei nordice. Este cel mai mic și răspândit membru al familiei cufundătorilor.Are între 55și 67 cm lungime. Cufundarul mic este greu observat în timpul iernii, datorită nunaței gri de pe penele de deasupra și celor albe din partea de jos a corpului. În perioada împerecherii dobândește o culoare roșiatică pe gât (în limba engleză fiind numit Red-throated Diver). Este mâncător de pește, însă consumă câteodată și plante.Cuibărește în nordul Europei (în general la 50°N) pe bălți și lacuri mici. Când înoata își ține deseori capul si ciocul (subțire și ușor arcuit în sus) îndreptate în sus. Vara e ușor de recunoscut dupa gâtul maro-roșiatic. În zbor se aseamănă cu cufundarul polar (Gavia arctica), dar poate fi diferențiat pe baza picioarelor mai puțin proeminente, a spatelui mai bombat, a gâtului încovoiat, a bătailor din aripi mai rapide și a aripilor îndoite mult spre înapoi. Masculul emite un strigat nupțial puternic repetat: "oo-orrr" acompaniat de cel al femelei mai puternic și mai ascuțit "arroo-arroo-arroo". Totodată emite un strigăt plângareț "eeeh". Strigătul cel mai frecvent auzit se aseamănă cu sunetele rapide emise de gâscă în zbor "gac-gac-gac-gac".În zbor poate atinge viteza de până la 78 km/h. Ca și ceilalți membri ai familiei cufundătorilor, cufundarul mic își pierde penele dintr-o dată, devenind astfel incapabil să mai zboare pentru 3-4 săptămani. Spre deosebire de ceilalți membrii ai familiei cufundăatorilor care își pierd capacitatea de a zbura la sfarșitul iernii, cufundarul mic își pierde capacitatea de mai zbura începând cu luna august până în noiembrie. Ambii, atât masculul cît și femela, participă la construirea cuibului. Cuibul este de obicei o platformă ușor adâncită (câteodată din noroi și plante). Femela depune două ouă care sunt incubate între 24 și 29 de zile tot de către femelă. Ouăle au o culoare verzuie sau una maroniu-măslinie, patate cu negru și măsoară aproximativ 75 x 46 milimetri iar masa este de 83 de grame, din care 8% este coaja. Incubația ouălor începe după depunere. Puii de cufundar mic sunt hrăniți de ambii părinți, la început cu nevertebrate iar mai apoi cu pești mici pe o perioadă cuprinsă între 38-48 de zile. După această perioadă, masculul și femela îi vor neglija pe pui pentru a îi îndeparta de cuib.

Cufundar polar (Gavia arctica), este o pasăre de mărime medie și face parte din categoria cufundătorilor.Adulții dezvoltați au o lungime cuprinsă intre 63 cm și 75 cm cu o deschidere a aripilor între 100 cm și 122 cm arătând ca o versiune mai mică a Cufundarului mare (Gavia immer). Capul este de culoare gri, gâtul negru, partea inferioară este de culoare albă cu partea de deasupra ce culoare pestriță. Ciocul are culoarea gri sau albicioasă. O pată albă, prezentă pe fiecare pană, diferențiaza specia de celălalte, in special de identicul Gavia pacifica.Cuibărește în zona N Europei și în Scoția pe lacuri dulci, bogate în pește, rar pe coasta mării. Sunt păsări migratoare, iernează pe lacuri și pe mare. Vara, nota distinctivă o constituie gâtul și bărbia de culoare neagră și creștetul gri închis.Această specie, ca toate cufundătoarele este consumator de pește, prinzându-și prada sub apă. Zboară cu gâtul întins.Strigătul produs în perioada de împerechere (cel mai adesea noaptea) are tonalități triste și rezonante "clu-uu-clu-uu-cu-uu". Alte strigăte emise: unul răsunător ca un pescăruș - "aa-au", și unul dur "carr". Este tăcut iarna și în timpul zborului.

Cufundarul mare ( Gavia immer ) este o pasăre din specia cufundătorilor. Cufundarul mare este specific continentului nord-american, dar cuibărește și în Europa pe lacurile interioare din Islanda.Adulții pot atinge 61-100 cm în lungime și o deschidere a aripilor de 122-152 cm. Greutatea poate varia între 1,6 și 8 kg. În general, cufundarul mare are 81 cm lungime, o deschidere a aripilor de 136 cm și o greutate de aproximativ 4,1 kg. Au o mărime variabilă, de obicei mult mai mare decât a cufundarului polar (de observat că rarele exemplare gigant de cufundar polar îl pot depăși). Cufundarul mare are ciocul și gâtul mai puternice. Tinerii și adulții în penaj de iarnă au ciocul de culoare albă-cenușie deschisă (însă culmenul și vârful întodeauna negre). Adultul în penaj de vară poate avea un cioc albicios pe părțile laterale. Are penajul de iarnă asemănător cu cel al cufundarului polar dar prezintă un cerc alb în jurul ochiului; creștetul și partea posterioară a gâtului sunt mai întunecate decât spatele (invers la cufundarul polar) și deseori pe partea inferioară a gâtului are ceva ca o jumătate de guler întunecat. Adulții în timpul împerecherii au restul corpului (mantia) alb amestecat cu negru. Când nu se află în perioada împerecherii au o culoare maronie cu barbia și partea din față albă. Ciocul este de culoare negru-albăstrui și este ținut în poziție orizontală. Această specie, ca și celilalți cufundători, este mâncător de pește, capturând prada sub apă, cufundându-se până la 60 m (200 picioare) adâncime. Dieta de apă dulce constă în știucă, biban, peștele-lună, păstrăv. Dieta de apă sărată constă în plătică, hering, păstrăv de mare.Cufundarul mare necesită o distanță mare pentru a ateriza, și are greutăți la aterizare.Cufundarul înoată foarte bine la suprafață, nu are probleme la cufundat în apă și este capabil să zboare sute de kilometri când migrează. Zboară cu ciocul ușor ridicat, și scoate un sunet ce seamănă cu un tremolo, ceea ce face să fie ușor de identificat, mai ușor atunci când zboară. Bătaia aripilor este destul de liniștită și elastică; labele îi depășesc cu mult corpul.

Curcanul (Meleagris gallopavo) este pasăre de talie mare originară din America, (SUA, Mexic) care a fost adusă în Europa cu 400 de ani în urmă de om și domesticită deja în timpul aztecilor. Curcanul face parte din familia Phasianidae.Masculul are coloritul mai viu al penajului, care este negru cu reflexe metalice arămii și verzui. Capul și gâtul sunt de culoare roșie, nefiind acoperite de pene. Masculul are deasupra ciocului o cută (pliu) de piele roșie. Este o specie poligamă, un mascul având de regulă 3 - 4 femele. Un curcan adult poate atinge înălțimea de 1 m și o greutate de 10 kg. Femelele sunt mai mici (90 cm) cu o greutate de 4 kg.În timpul împerecherii culoarea pielii capului și gâtului devin un albastru și roșu aprins, masculul desfășurând coada în formă de evantai. Curcanii domestici cantaresc de doua ori mai mult decat cei salbatici si, din cauza greutatii ridicate, nu pot sa zboare.In timpul imperecherii, culoarea pielii capului si gatului devine albastru si rosu aprins, masculul desfasurand coada in forma de evantai.Pasarile pot sa distinga culorile insa au o vedere foarte slaba pe timp de noapte. De altfel, ca sa se protejeze de atacurile inamice, in salbaticie, curcanii inopteaza adesea in copaci.Proteinele speciale continute in carnea de curcan ajuta la mentinerea nivelurilor optime de testosteron la barbati.Asociaţia Americană a Păsărilor recunoaşte 8 rase de curcani însă în lume există mult mai multe rase, multe dintre ele nerecunoscute: Bronze, Narragansett, White Holland, Black Spanish, Blue Slate, Bourbon Red, Beltsville Small, Royal Palm.

Cucuveaua este de fapt o bufniță de talie mai mică (23-27 cm), cu un penaj cenușiu deschis, având ochii (irisul) de culoare galbenă. Ea are o coadă scurtă, fiind o pasăre care este activă ziua și noaptea.Cucuveaua trăiește în zonele cu climă temperată din Europa, Africa de Nord, și Asia. Populația de cucuvele din Germania era în anul 2003 de ca. 6000 de perechi, crescând în anul următor la ca. 7400 de perechi.Pasărea preferă regiunile de pădure cu luminișuri, sau regiunile stâncoase deschise, precum și grădinile cu pomi bătrâni. Are nevoie de scorburi sau găuri pentru cuibărit, locuri cu ascunzișuri și de pândă. Poate fi întâlnită și în clădiri abandonate sau adăposturi artificiale, acomodându-se ușor cu oamenii. Cucuveaua din Asia Centrală și Asia de Est are cuibul frecvent pe sol.Cucuveaua nu este o pasăre migratoare, pe timpul iernii se folosește de un depozit de grăsime acumulat în corp în anotimpurile calde.Cucuveaua este o pasăre care pândește prada. Ea vânează de obicei noaptea sau în lumina crepusculară, insecte mari, râme, rozătoare mici, păsări, șerpi mici sau șopârle.
Perioada de împerechere la cucuvea durează între lunile aprilie și iunie, femela depunând ouăle (3 - 6) în cuiburi abandonate de ciocănitoare.

Ciocanitoarea neagra ( Dryocopus martius ) este cea mai mare specie de ciocanitoare din Europa. Are o lungime de 40 - 45 cm, aproximativ cat o cioara, anvergura aripilor este de 70 - 75 cm iar greutatea de maxim 370gr. Asa cum ii spune si numele, este o ciocanitoare de culoare neagra cu ceva nuante de maroniu, mai pronuntate spre varfurile aripilor. La mascul vom putea observa o scufita de culora rosie pe cap care se prelungeste pana aproape de cioc. Femela are o pata rosie doar in crestetul capului. Are un cioc foarte puternic, alb la baza si albastrui spre varf. Picioare sunt de culoare cenusie si sunt prevazute cu gheare puternice pentru a se putea agata de scoarta copacilor. Coada este alcatuita din pene tari si o ajuta sa se sprijine pe trunchiul copacilor atunci cand cauta hrana. Desi este o aparitie rara si este greu de vazut,ciocanitoarea neagra poate fi intalnita pe aproape tot teritoiul Romaniei - de la padurile de conifere,la padurile de foioase si pana in padurile din Delta Dunarii. In Europa, prezenta ei este asociata cu zonele montane si tinuturile nordice insa se observa o extindere a arealului si catre zonele joase impadurite. Datorita raritatii si a faptului ca este foarte precauta, ciocanitoarea neagra este greu de observat si fotografiat. Acesta specie este protejata prin lege iar vanatoarea este interzisa. Hrana este alcatuita din insecte si larve pe care le cauta sub scoarta copacilor sau sapand cu ciocul puternic in trunchiurile copacilor. Mai rar poate fi vazuta si pe sol, in cautare de furnici. Ciocanitoarea neagra isi face cuibul in scorburile construite in copaci la care vor lucra ambii parinti pana la cateva saptamani. Femela va depune 4-6 oua si ambii parinti vor cloci cu randul.

Cârstel de câmp (Crex crex) cuibareste pe pasunile bogate si lanurile de cereale paioase.A scazut simtitor ca numar fiind periciclat in perioada de cosit si secerat. Cristelul de camp are dimensiuni asemanatoare cu cele ale unei potarnichi mici si slabe.Penaj maroniu cu un rugiuniu pronuntat pe aripi, vizibil in special in zbor. Foarte dificil de zarit, fuge, ascuns de vegetatie, chiar si atunci cand este urmarit. Zburataciti, se vad aripile care stralucesc in nuante ruginii. Zboara putin la inaltimi joase.

zithromax

book buy guest levitra online site viagra

Isi semnalezeaza prezenta prin strigatul puternic. Cuibareste pe sol, puii sunt de culoare intunecata, negricioasa.

Ciocanitoarea sura ( Ghionoaie sură - Picus canus )este foarte asemanatoare ca aspect si dimensiuni cu ghionoaia verde insa este mai rara si mai greu de observat deoarece este mai retrasa si ajunge foarte rar in localitati. Desi este mai des intalnita in padurile de foioase de la deal, ghioanoaia sura poate fi vazuta si in delta sau in vaile raurilor de la munte. Ghionoaia sura este verde galbui pe spate, cu extremitatile aripilor si coada in nuante brune-verzui iar gusa si burta de culoare gri. Masculul are pe frunte o pata rosie iar crestetul capului este gri. La femela lipseste pata rosie. De sub cioc pleaca spre cap o linie subtire neagra. Coloritul este mai putin intens decat cel al ghionaiei verzi. Lungimea corpului este de 27-30 cm iar anvergura aripilor de 45-50 cm. Conformatia corpului este specifica familiei ciocanitoarelor, cu coada din pene tare pe care se sprijina, cu picioare prevazute cu gheare cu ajutorul carora se agata de scoarta copacilor iar ciocul este ascutit si puternic. Tinerii au un aspect pestrit in primul an si cu o coloratie foarte stearsa. Hrana este alcatuita in special din larve si viermi pe care i cauta in copaci. Rar coboara si pe sol pentru a cauta furnici si alte insecte. In luna mai femela depune 6-7 oua in cuibul facut in scorburile copacilor. Clocitul este realizat de ambii parteneri prin rotatie. Perioada de incubatie este de 17 zile. Ghionoaia sura este o pasare amenintata cu disparitia si protejata prin lege. Este o pasare sedentara.

Cocoșar (Turdus pilaris) până în ultimii ani, a fost cunoscut aproape numai ca specie ce ne vizitează iarna. Are coloritul cafeniu-roşeat pe spate, cenuşiu pe cap şi târtiţă, roşcat cu pete închise pe piept. În ultimii ani s-au găsit însă exemplare clocitoare în nordul Carpaţilor Orientali, în urma unui proces lent de extindere a arealului său spre sud şi vest. A fost descoperit cuibărind şi în Carpaţii Meridionali. Specia este în plin curs de extindere ca pasăre clocitoare la noi. Cuibul este format la exterior din crenguţe, iar în interior din nămol lipit cu fire vegetale fine. Ouăle, de regulă în număr de 5, au culoare albastră cu pete fine roşcate; sunt depuse încă din luna aprilie şi sunt clocite de femelă timp de 14 zile. Într-un sezon creşte 1-2 rînduri de pui. Cloceşte în ţinuturile nordice eurasiatiee şi iernează într-o zonă întinsă a Europei de vest şi de sud şi în sud-vestul Asiei.

Ciocârlie de pădure (Lullula arborea) sunt o familie de păsări cântătoare din ordinul „Passeriformes” care cuprinde 92 de specii cu corpul de dimensiune mijlocie sau mică. Ciocârliile sunt păsări care cântă în zbor, aleargă și își fac pe sol cuibul care conține cca. 6 ouă pestrițe. La păsările din această familie nu există un dimorfism sexual accentuat; din acest motiv se deosebește greu femela de mascul. Hrana de bază a ciocârliilor o constituie semințele de vegetale.

Ciuful de padure (Asio Otus) este o pasare de marime mijlocie din specia bufnitelor, masurand aproximativ 35 de centimetri si cantarind in jur de 8-10 uncii. Este cunoscuta si ca bufnita cu urechi lungi si asta datorita smocului de pene pe care il are pe cap, care dau impresia ca aceasta pasare ar avea urechi exterioare.Urechile propriu-zise difera ca marime intre ele. Astfel, una dintre ele este cu pana la 50% mai mare decat cealalta, fiind situata si mai sus pe capul ciufului. Aceasta pozitionare speciala a urechilor ajuta ciuful sa aiba un simt al auzului tridimensional, simt care devine extrem de pretios atunci cand se pune problema vanarii unei prazi. O alta caracteristica amuzanta a acestei specii este abilitatea de a-si intoarce capul dintr-o parte in cealalta, pasarea ajungand uneori sa vada exact ceea ce se afla in spatele ei.Datorita abilitatii sale crescute de a se adapta aproape la orice fel de climat, cu exceptia celui arctic, ciuful este raspandit pe intreaga planeta si cu precadere in Sudul Canadei, Africa, Madagascar, in partile centrale ale Statelor Unite precum si in taigaua boreala. Zone din Asia si Europa sunt si ele habitate naturale ale ciufului de padure, care traieste in principal in paduri si pe campii, dar neaventurandu-se prea mult in zonele paduroase.

Ciocârlan (Galerida cristata) specie destul de cunoscuta in regiunile aride , culturi agricole, pajisti, de-a lungul drumurilor si in spatiile deschise din regiunile locuite.
Adesea, intalnit in apropierea silozurilor de cereale, de-a lungul digurilor, in regiuni de coasta si docuri.
Mot inalt pe crestet (ciocarlia de camp isi poate uneori ri-dica penele capului sub forma unei creste tocite), care il deosebeste de toate celelalte specii de ciocarlie cu exceptia ciocarlanului spa-niol (vezi mai jos).
Cioc usor incovoiat. Colorit general cafeniu, cu pete mai intunecate pe spate; burta albastra.
Putin timid.
Alearga repede.
In zbor pare a avea aripi mari si coada scurta.

Colibri sau „Pasărea muscă” face parte din familia Trochilidae. o famile numeroasă cu peste 400 de specii răspândite numai în cele două Americi din Alaska până în Țara de Foc, de pe țărmul mărilor până în munții înalți acoperiți cu zăpadă. Insă cele mai multe specii trăiesc în regiunile tropicale din America de Sud. Colibrii sunt cele mai mici păsări din lume ele măsoară între 5 cm și 20 cm, ceea ce ar fi de la mărimea unui bondar la cea a unui lăstun. Ele au un cioc subțire de lungimi diferite, sunt singurele care se pot deplasa în zbor spre înapoi, păsările din această grupă au mușchii pectorali bine dezvoltați ei ating 30 % din greutatea totală a păsării. Limba lor este modificată lungă asemănătoare cu cea a ciocănitoarelor, fiind tubuloasă și bifurcată la capăt. Datorită modului lor specific de hrană care constă mai ales din nectarul florilor, zborul lor se aseamănă mai mult cu cel al fluturilor de noapte cu regim de hrană asemănător. Aripile acestor păsări se articulează mobil numai la umăr, în timp ce articulația brațului cu antebrațul rămân fixe. Poziția aripilor în zbor este aproape paralelă cu corpul ca la insecte, spre deosebire de celelalte păsări la care poziția aripilor față de corp este aproape perpendiculară. Frecvența mare a bătăilor din aripi (8-12 bătăi pe secundă pentru speciile de păsări mai mari, 20-25 pentru cele mijlocii și până la 100 pentru cele mai mici) face ca zborul păsării să fie vibrat, și ca pasărea să se deplaseze cu o iuțeală mare și în același timp să-și poată schimba brusc direcția de zbor în toate direcțiile, sau să stea pe loc ca un elicopter. Penajul păsării colibri este mai des ca la păsările acvatice această caracteristică îi asigură o rezistență redusă a aerului produsă de procesul de frecare în zbor. Aripile au forme variabile în funcție de specie, însă la toate speciile primele remige primare sunt foarte lungi. La fel și forma cozii este în funcție de specie variabilă. Picioarele păsării sunt scurte, comparativ cu alte păsări sternul, carena și inima (pulsul poate atinge 1000/minut) în raport cu mărimea ei sunt bine dezvoltate. Penajul este dens tare solzos cu un colorit metalic strălucitor. Păsările colibri prezintă un dimorfsm sexula accentuat. Pasărea colibri are dușmani puțini, ele fiind agresive atacând cu ciocul lor ascuțit chiar specii mult mai mari ca ele. Puii nidicoli cresc în cuiburi construite ingenios. Hrana constă din polen, nectar precum și din insecte, arahnide, ceea ce face ca reproducția lor să fie legată în bună parte de perioada de înflorire a plantelor melifere. Ele asigurând și polenizarea asemenea insectelor a plantelor melifere. In lipsa hranei la temperaturi scăzute cad într-o stare de amorțire, revenindu-și la reîncălzirea timpului. Speciile nordice migrează distanțe mari.

Codalbul (Haliaeetus albicilla) pasare rapitoare de zi de talie mare (lungime de pana la cca. 1m, anvergura aripilor de pana la 2,5 m). Are o statura impozanta, ca si acvilele, corpul fiind voluminos, gatul gros si ciocul puternic, foarte lat la baza.Zborul este de multe ori planat si rotit. Adultul are un colorit brun, cu nuanþe deschise pe cap, spate si aripi, coada fiind alba, iar ciocul galben. Juvenilul este mai inchis, fara alb pregnant pe coada si ciocul negricios. Coloritul cozii se deschide pe masura inaintarii in varsta. La noi cuibareste rar si doar in cateva locatii din delta si de pe Dunare, dar cea mai mare parte a lor sosesc toamna in migratie, din regiunile nordice. Poate sa ierneze daca are hrana suficienta in unele regiuni. Cuibul este masiv, construit din crengi pe arbori foarte grosi si inalti. Se hraneste cu peste, pasari de apa, cadavre de animale.

Crestetul cenusiu ( porzana parva ) pasare tipica de mlastina si vegetatie acvatica abundenta, de 19 cm. Are un corp robust, coada scurt, adesea tinuta in sus, capul si ciocul relativ mici. Masculul adult are spatele si aripile brune – roscat, partea inferioara cenusiu – albastruie. Picioarele sunt verzi, iar la baza ciocului are o pata rosie. Femela este mai stearsa, cu spatele brun si partea inferioara bej deschis. Juvenilul seamana cu femela. Preferea stufarisul des de la marginea baltilor, dar si vegetatia de mlastina si cu frunze natante pe care adesea merge. Cuibareste ascuns in stufarisul inundat, fiind relativ raspandita in tara, acolo unde are habitate caracteristice. Toamna migreaza.

Cocorul (Grus grus) este o pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și cu picioarele lungi, cu penele cenușii și cu o pată roșie pe cap. El face parte din familia „Gruidae”, și cuprinde ca. 18 specii care trăiesc în regiunile temperate și tropicale cu excepția Americii de Sud.În România trăiesc două specii, „Cocorul mare” (Grus grus) (114 cm), care cuibărește în delta Dunării și „Cocorul mic” (Anthrpodes virgo), care atinge 96 de cm înălțime și poate fi văzut rar deoarece este numai în trecere, cuibărind în Asia Centrală și iernând în delta Nilului. Caracteristic cocorilor este forma traheii care pătrunde până la osul stern, sub mușchii pectorali, formând bucle care explică strigătele puternice al cocorilor. Cocorii sunt păsări care umblă și fac cuibul pe sol cu excepția speciilor africane „Balerica” care stau pe arbori. Puii clociți în regiuni de stepă, sau de smârcuri sunt nidifugi. Numai speciile de cocori din regiunile nordice sunt păsări migratoare. In perioada împerecherii păsările execută dansuri nupțiale spectaculoase. Hrana de bază a păsărilor constă din insecte, unele semințe, viermi și moluște.

Cucul (Cuculus canorus) cu o lungime 33 cm este o specie destul de comuna in toate tipurile de habitate, mai ales in paduri, de la campie pana la munte. Evita locurile populate de om, fiind destul de sperios. Cucul consuma frecvent larvele paroase de fluturi. Paraziteaza cuiburile, depunandu-si ouale in cuiburile altor pasari, cate un ou in fiecare cuib. Fiecare femela isi alege o anumita pasare-gazda, in functie de culoarea oualor. Masculul este gri cenusiu pe cap, piept si spate, cu dungi pe abdomen ca la uliul pasarar. Femela, de obicei, prezinta acelasi colorit, dar cu o nuanta ruginie si cu dungi sterse pe gusa (faza gri). Exista un numar mic de femele care au deasupra un colorit maro-ruginiu intens (faza ruginie). Juv. sunt deasupra de un maro destul de inchis, unii mai gri, altii mai ruginii, fara insa a putea fi grupati in doua categorii distincte (ca in cazul femelelor). Nu ajung atat de rosii-ruginii si au intotdeauna cap/gat mai gri. Un semn distinctiv pentru juv. este pata alba de pe ceafa. Dimensiunile sale, zborul sau jos, discret si lin, alaturi de coada sa lunga adesea dau impresia ca ar fi un uliu pasarar (femelele din faza ruginie: vanturel rosu). Bataile rapide de aripi sunt destul de slabe, isi tine aripile ascutite, de obicei sub linia orizontala, fara a plana la anumite intervale, iar capul mic cu un cioc fragil este tinut vizibil in sus. Adesea este urmarit de pasarele, cu multa galagie. Cantecul masculului este foarte cunoscut: “cu-cu”, repetat. Atunci cand masculul urmareste un alt cuc, scoate un sunet nazal. Femela scoate un strigat insistent si sonor “pupupu”. Strigatele puilor cand cer mancare sunt asemanatoare cu cele ale unor pasari mici, dar sunt foarte penetrante.

Cristei rosu ( Crex crex ) face parte din Familia RALLIDAE, Ordinul RALLIFORMES. Corpul svelt, lateral mult comprimat, este acoperit deseori cu pene lungi si dese; degetele de cele mai multe ori lungi, sunt uneori prevazute cu membrane apte pentru inot, degetul posterior este asezat mai sus decat cele anterioare. Dunga anterioara a osului nazal are un jgheab osul palatin este despicat ,numarul vertebrelor cervicale este de 14-15. Glanda crupiala e prevazuta cu o cununa de pene. Ciocul scurt, la varf putin indoit in jos, mai scurt decat capul. Auxilarele prelungite pana la varful aripilor. Pasare adulta – partea de deasupra este brun-maslinie roscata, cu pete rahiale intunecate; de la cioc peste ochi are o dunga brun-scortisorie, de desupt tivita intunecat; marginea aripii este albicioasa; remigele brun –surii, cu steagul extern roscat; coada mai roscata decat spatele; barbia, gatul si gusa sunt alb-roscate tulbure, mai in jos albe. Penele laterale si tectricele subcodale rosu-ruginii, bandate transversal. Picioarele si ciocul sur-roscate. Irisul brun deschis.

Canarul ( Serinus canaria )este pasarea de colivie cea mai putin pretentioasa si cea mai usor de intretinut, care se adapteaza perfect pana si in cel mai mic apartament. Pentru ca este o pasare solitara in natura, un mascul va fi foarte fericit de unul singur in colivie si va canta tot timpul.La inceputul sec. XVIII existau douazeci si noua varietati evoluate din specia de canar salbatic Serinus Canaria. Sunt originari din Insulele Canare, de la care si-au luat numele,raspandindu-se în Insulele Madeira si Azore.In cazul in care doriti sa va achizitionati un canar, luati-l dint-un magazin de specialitate. Din piata riscati sa luati unul batran sau bolnav. Varsta este un factor important, pentru ca un canar mascul, bine ingrijit, poate sa traiasca pana la 10 ani.Diferentierea pe sexe este semnificativa, deoarece, desi femelele canta frumos, ele nu sunt capabile sa produca triluri la fel de lungi precum masculii.Un canar poate manca zilnic o greutate de seminte egala cu propria lui greutate. Amestecurile de seminte, disponibile în magazinele specializate, reprezinta hrana de baza.Colivia canarului trebuie sa fie metalica sau din plastic, usor de curatat, si sa contina un recipient pentru apa si unul pentru mancare. Locul unde asezam colivia trebuie sa fie ferit de curentii de aer rece sau cald.Sensibil si delicat, un canar bine îngrijit este cea mai adaptabila si rezistenta dintre toate pasarile cantatoare

Codobatura galbena (motacilla flavia) pasare de talie mica ce atinge 16,5 cm. Are numeroase subspecii cu colorit mai mult sau mai putin diferit. Se recunoaste dupa forma alungita a corpului, cu coada lunga pe care o misca in plan vertical foarte des. Masculul adult are capul cenusiu – albastrui cu dunga alba evidenta peste ochi, spatele verzui, aripa negricioasa si partea inferioara galbena. Femela seamana cu masculul, dar are capul mai brun si spatele mai inchis. Juvenilul este brun pe partea superioara si mai deschis pe cea inferioara. Zborul este ondulat. Traieste in zonele de campie, unde cuibareste pe pajisti si terenuri agricole. Este o pasare migratoare larg raspandita in tara.

Cinteza (Fringilla coelebs)

Pasare de 15 cm, cu un colorit destul de placut. Masculul are vara crestetul cenusiu-albastrui, obrajii roscati, spatele brun, abdomenul mai deschis, iar aripa negricioasa cu doua dungi albe. Femela este mai bruna, cu aceleasi dungi albe pe aripa. Este una din cele mai frecvente pasari din tara, intalnita prin paduri, parcuri, gradini, unde si cuibareste. Cuibul este construit in ramuri. O parte a cintezelor ramane si peste iarna la noi.

Cojoaica de padure (Certhia familiaris)

Pasare destul de comuna in regiunile cu paduri mai batrane, parcuri si gradini, atat in padurile de conifere cat si in cele cu frunze cazatoare. Datorita co-loritului si, in general, a prezentei ei discrete, deseori nu e observata. In sudul Europei, unde poate fi intalnita in acelasi areal cu cojoaica cu degete scurte, prefera padurile de conifere de la altitudini mai mari. Este usor de deosebit de celelalte pasari, cu exceptia cojoaicei cu degete scurte. Se distinge de aceasta printr-o spranceana adesea mai distincta, in special in fata ochiului deasupra lorumului; cele doua sprancene se pot chiar uni intr-o dunga subtire deasupra bazei ciocului. De obicei, nu are culoare maroniu deschis pe flancuri si are un penaj putin mai deschis si mai contrastant, cu mai mult ruginiu pe tartita. Ciocul este, in medie, putin mai scurt decat al cojoaicei cu degete scurte. Strigatul de slaba intensitate: „srrii“ (repetat, foarte inalt). Mai are si un „tiiih“ simplu, destul de asemanator cu cel al pitigoiului de bradet; poate fi repetat in serii, desi nu atat de rapide ca la cojoaica cu degete scurte. Cantecul este ascutit si subtire, cu o tonalitate slaba, format din sunete clare; initial este accelerat, apoi scade in tonalitate si se termina cu niste variatii scurte, melodice, destul de asemanatoare cu cele ale pitulicii fluieratoare.

Pasari D

2012-03-06T08:45:00.000-08:00

Dumbraveanca ( coracias garrulus) este o pasare de 30 cm, cu ciocul puternic si usor incovoiat in jos, de culoare neagra lucitoare. Adultul are un penaj foarte frumos, capul, sub aripa si abdomenul fiind albastre cu reflexe metalice. Spatele este maro. Juvenilul este mai sters colorat.O putem observa adesea pe firele si stalpii de telegraf. Se hraneste cu diferite animale, precum: soparle, soareci, insecte.Traieste in zone deschise, uscate, unde cuibareste in malurile lutoase, scorburi. O intalnim mai ales in Dobrogea si sudul tarii, fiind exclusiv migratoare.Este o pasare protejata de lege.

Dropie ( Otis tarda ) este cea mai mare pasare zburatoare din lume, mai grea chiar decat lebedele si pelicanii. In cazul dropiilor se observa cel mai mare dimorfism sexual din lumea pasarilor. Cu alte cuvinte daca o femela de dropie cantarea intre 3,5-5 kilograme, masculii atingeau in mod obisnuit 8-16 kilograme, existand dovezi ca unii masculi depaseau chiar 18 kilograme. Dropia se hraneste exclusiv pe sol cu rozatoare mici, amfibieni, reptile si diferite specii de insecte si viemi. In special iarna consuma si cu diferite plante, seminte, bulbi si cereale. Sezonul de imperechere la dropie incepe in luna aprilie, cand masculii se " umfla in pene" si incep sa roteasca pentru a impresiona femelele. Spectacolul este impresionant. Au loc si scurte dar violente lupte intre masculi pentru a castiga dreptul de a se imperechea. Dropia isi face cuibul direct pe pamant, firav imbunatatit cu vegetatie, de obicei intr-o scobitura naturala. Femela depune 2-3 oua intr-o singura serie pe an si asigura singura clocitul care dureaza 23-28 de zile. Imediat dupa eclozare puii isi insotesc mama care va avea grija de ei timp de un an.

Drepneaua neagra (Apus apus) cu o lungime de 15-20 cm face aceasta pasare unica este faptul ca in afara de perioada in care cuibareste , isi petrece toata viata in zbor. Se curata, se imperecheaza, colecteaza materiale pentru cuib, doarme, se joaca in aer (formeaza escadrile de cate 3 pana la 15 pasari care taie aerul in sir scotand sunete ascutite), bea apa din zbor. Zboara si pe vreme rea, pe grindina sau ploaie violenta. Migreaza din Africa de sud in Europa centrala, de vest, sud in 4 valuri. Dupa jumatatea lui Aprilie ajunge “avangarda”, apoi dupa aprox 14 zile mai vin celalalte 3 valuri, 2 de adulti care se vor imperechea, si la sfarsitul lui mai cei tineri , non-breeders, care nu vor face pui . pleaca pana in august. Se hranesc vanand insecte.Confundata cu randunica sau lastunul de casa (Delichon urbica), lastunul de mal (Riparia riparia), drepneaua neagra apartine ordinului Apodiformes. Cea mai apropiata specie ar fi pasarea colibri. Nu este o pasare cantatoare, scoate niste sunete ascutite pentru delimitarea teritoriului coloniei sau pentru a se recunoaste intre ele.

Pasari E

2012-03-05T08:46:00.000-08:00

Egreta mica (Egretta garzetta) este o specie in continua crestere datorita incetarii urmaririi ei de catre om pentru penele ei ornamentale. Are in jur de 56 cm iar coloritul egretei mici este de un alb imaculat. In perioada reproducerii isi dezvolta pe cap frumoase pene ornamentale, la fel si in regiunea spatelui, mult cautate in trecut ca podoabe vestimentare. In lunile aprilie-mai, femela depune intre 3 si 5 verzui-albastrui ce sunt clocite impreuna cu partenerul. Incubatia dureaza intre 22—24 de zile puii parasind cuibul inainte de a putea zbura, catarandu-se cu multa abilitate printre crengi. Este pasare rara, cuibarind in special in Delta Dunarii, in colonii mixte, indeosebi in salciile pitice, ascunse in masa stufului. Odata cu sosirea toamnei, migreaza spre Marea Mediterana.

Pasari F

2012-03-04T08:46:00.000-08:00

Frunzăriță galbenă (Hippolais icterina) mănâncă în special insecte, spice, frunze. Populatia de hippolais icterina se estimeaza a fi de cateva milioane de perechi. Se regaseste in special in centrul Europei mai puntin in sud est. In perioada rece migreaza in sub-Saharan Africana.E o pasare de marime medie 12–13.5 cm, depunand 4-6 oua pe an.

Forfecuță (Loxia curvirostra)
Face parte din familia fringilide si contine 4 specii:
-Loxia curvirostra
-Loxia pytypsiltacus
-Loxia leucoptera
-Loxia scotica
Comun la aceste pasari este ciocul foarte masiv cu extremitatile incrucisate.Sunt dotati cu picioruse scurte si robuste care le permit o buna priza in ramurile de conifere.Dimorfismul sexual este destul de accentuat:masculul prezinta un rosu pe piept iar femela un galbui cu infiltratii verzi.Sunt pasari care se unesc in grupuri si cauta padurile de conifere.Cuibul e facut din ramuri subtiri,muschi si alte materiale pe care femela le procura din copaci fara a cobori la sol.Ouale sunt in numar de 3-4,iar dupa circa 2 saptamini de incubatie apar puisorii care sunt hraniti de ambii parinti cu seminte de conifere.Devin independenti dupa 4 saptamini. De cativa ani in occident sunt foarte intrebati de crescatori, deoarece femela este folosita la obtinerea hibrizilor prin incrucisarea cu alte fringilide indigene sau exotice.La toate mostrele ornitologice hibrizii rezultati s-au dovedit a fi campioni. In captivitate pot fi crescuti in voliere dar se cunosc cazuri cand s-au reprodus si in colivii de 120cm.Alimentatia se compune dintr-un amestec de seminte pt fringilide,dar se vor adauga seminte de conifere,saruri minerale si osul de sepie.Sunt pasari foarte robuste si pot face baie pe perioada iernii.Nu sunt predispusi la probleme respiratorii.Cine doreste sa inceapa aceasta aventura trebuie sa-i tina in locuri racoroase.A ceasta specie nu suporta caldura,deci se va administra baita zilnica. In perioada reproducerii se va folosi cuibul de 12cm.Femela cuibareste dupa depunerea primului ou,iar puisorii vor fi inelati in a 5 zi cu un inel de tip C (3,4mm).

Fâsă de câmp (Anthus campestris) face parte din Familia MOTACILLIDAE. Aceasta familie este inrudita de aproape cu cea a Ciocarliilor; ele se aseamana, indeosebi in felul cuibaritului, dar si exterior, cum spre exemplu Fasele cu Ciocarliile de camp. Remigele secundare prelungite, formeaza un caracter al ambelor familii; pe de alta parte insa, aceste pasari se apropie de Sylviidae prin aceea ca naparlesc de doua ori pe an – primavara si toamna. Partea superioara galben-cenusie deschisa, cu putine pete intunecate, neprecise; partile de desupt galben-albicioase tulbure; pe laturile de la partea de sus a pieptului au petisoare singuratice sur-inchise. Rectricele extreme au rachisul si steagul exterior alb; de asemenea, de la varf in sus, o pata mare cuneiforma galben-albicioasa; a doua, la fel, dar mult mai mica si rachisul brun-inchis. Ghiara policarului, mare si turtit curbata. Masculii foarte adulti pierd petele de pe gusa si piept complet.

Fazan (Phasianus colchicus) in tara noastra exista cateva subspecii importante de fazan, printre care amintim fazanul comun. Specie poligama, sedentara. Masculul are penajul auriu cu pene tarcate cu negru, galben sau cenusiu. Capul este albastrui cu reflexe mov si verzui . Masculul prezinta culori stralucitoare si re coada foarte lunga. Femela are corpul acoperit cu pene galbui - maronii prezentand pete mai intunecate si nuante gri inchis in regiunea capului, gatului si pe partile laterale ale pieptului. Se hranesc cu seminte si cu anumite specii de insecte. Femela depune intre 9 – 15 oua verzui sau brun-maslinii incepand din aprilie pana-n iunie. Clocitul este efectuat numai de femela, pe solul bine infierbantat si dureaza 24 de zile. Masculii nu se implica sub nicio forma in cresterea puilor. Pe timpul zilei sta in camp intre semanaturi sau iarba inalta, noaptea se retrage in padure, inoptand in arbori.

Ferestras mic ( Mergus albellus ) Soseşte în timpul iernii, adesea în număr mare, venind din ţinuturile nordice ale Europei şi Siberiei, unde cuibăreşte în scorburile arborilor din vecinătatea apelor. Se întîlneste atît în interiorul ţării, cît şi în bălţile Dunării; în timpul îngheţului se retrage la ţărmul mării, unde formează cîrduri numeroase, în trecut au fost cazuri cînd a cuibărit la noi în bălţile Dunării. Masculul este alb, iar remigele, coada şi nişte dungi pe aripi negre. Femela este cenuşie cu creştetul cafeniu. Primăvara, numărul lor creşte o dată cu apariţia populaţiilor ce au iernat în sud-estul Europei.
Pasare migratoare care calatoreste circa 70.000 de kilometri, cel mai mult dintre toate zburatoarele. Un exemplar care a fost urmarit de oamenii de stiinta a zburat din Noua Zeelanda pana in Polinezia, apoi pana in Japonia, Alaska si California, dupa care s-a intors la punctul din care a plecat.
Este cea mai lunga migratie inregistrata electronic si a fost facuta in 200 de zile, pasarea parcurgand cam 350 de kilometri pe zi. In plus, doua pasari care formeaza o pereche fac uneori intreaga calatorie impreuna.

Pasari G

2012-03-03T08:46:00.000-08:00

Găina este o pasăre domestică; sub formă sălbatică mai trăiește în prezent în Asia de Sud Est, India , Indonezia si Europa. Gainile fac parte din clasa aves, ordinul galliformes, familia phasianidae. Este crescută pentru carne și ouă. O gaina produce anual 80-200 de oua.Alte rase de gaini: rhode-island, plymouth, sussex care este o rasa mixta pentru carne si oua, leghorn si italiana care sunt rase usoare , pentru oua, combatanta engleza care este o rasa luptatoare, gaina de portelan si phonix care sunt rase de ornament.

Gainusa de balta ( Gallinula chloropus ) este frecventă vara în bălţile mici sau la marginea bălţilor mari cu vegetaţie bogată. Înnoptează în tufişuri sau arbori mici. Pare o lişiţă în miniatură cu care se aseamănă şi la penaj, dar care are carunculul de la baza ciocului roşu şi nu alb ca la lişiţă. Poate înota şi se scufundă foarte bine cu toate că degetele nu au membrane sau lobi înotători, ci sunt mult alungite spre a-i permite mersul pe frunzele plutitoare. Cuibăreşte în vegetaţie, la mică înălţime, aproape de suprafaţa solului sau în arbori mici, dar şi la oarecare înălţime spre a fi ferită de creşterile viiturilor. Adesea foloseşte şi cuiburi vechi de mierle, gaiţe, turturele etc. Ponta constă din 5—7 ouă nisipii, cu puncte brun-roşcate, depuse prin luna mai. Ambii soţi clocesc alternativ, circa 20—21 de zile. În mod curent au loc două clociri pe sezon. Toamna migrează spre locurile de iernat din vestul Europei, în jurul Mării Mediterane şi în sud-vestul Asiei.

Gaiţa ( Garrulus glandarius) gaiţa este o pasăre de mărime mijlocie (32 - 35 cm) având o greutate de ca. 170 g. Penajul gaiţei este cenuşiu-roşcat, aripile având culoare pestriţă de un albastru deschis punctat cu negru. Ea poate imita glasul unor păsări din pădure sau alte sunete percepute de pasăre. În caz de pericol, atenţionează alte animale prin strigăte de alarmă.Pasărea consumă începând de la hrană de natură animală (pui de pasăre, ouă) până la seminţe, fructe, insecte şi larvele acestora. Seminţele le depozitează ca rezervă pentru iarnă în scorburi sau sub scoarţa copacilor, acest obicei al lor contribuind la răspândirea unor specii de plante.

Graurul ( Sturnus vulgaris ) pasare de 21 cm, frecventa si cunoscuta prin penajul negricios, cu unele reflexe violete metalizate si cioc galben. In penajul de iarna are numeroase puncte albe pe tot corpul. Cuibareste in zone deschise, precum: liziere de paduri, parcuri, gradini. Isi construieste cuibul in scorburi, dar si in orificii ale stalpilor de inalta tensiune, ziduri, maluri argiloase etc.

Toamna si primavara, in timpul migratiei, graurii se aduna in stoluri uneori foarte numeroase, care in zbor par nori negrii. Poate imita diverse sunete. Pentru a se curata de paraziti, graurii au descoperit o metoda inedita: extrag insecticidul din furnici. Acidul formic pe care furnicile il improasca din abdomen atunci cand sunt deranjate este raspandit pe penele de pe aripi si de pe coada cu ajutorul ciocului, avand rolul de a distruge parazitii din penajul pasarilor.

Găina de frunze (Actophilornis africanus)

Găina de frunze africană are degetele atât de lungi, încât se poate deplasa cu siguranţă pe plantele de pe suprafaţa apei, fără să se scufunde.
Găina de frunze africană nu se deplasează doar pe covorul de nuferi, ci este şi o bună înotătoare, iar în timp ce se refugiază din faţa inamicilor, se scufundă frecvent în apă. Puii sunt crescuţi de mascul.

Acesta protejează puii prin faptul că se îndepărtează de cuib şi mimează o rănire.

Găina de frunze africană poate fi întâlnită aproape peste tot pe malurile cu vegetaţie deasă şi pe suprafeţele din interiorul uscatului, aflate în sudul Deşertului Sahara. Preferă în special apele stătătoare acoperite de nuferi, zambilă de apă şi alte plante acvatice. Apare şi în regiunile mlăştinoase şi în lagune, precum şi în apropierea păşunilor inundate şi a râurilor cu curgere lentă.

     Găina de frunze africană se hrăneşte cu insecte şi alte vieţuitoare nevertebrate, cum ar fi crustacee.
     Consumă cu plăcere albine, muşte, larvele libelulelor, moluşte şi chiar şi unele vegetale, ca de exemplu frunzele şi seminţele nuferilor şi ale altor plante.
     Masculul construieşte un cuib simplu din mâl şi diverse plante ofilite. Acesta ademeneşte femela prin ţipete răsunătoare, timp în care scoate cu ciocul din cuib o parte din materiale. într-o singură perioadă de clocit femela se împerechează frecvent nu cu unul, ci chiar cu 4 masculi. Dacă are mai mulţi parteneri, cel mai tânăr dintre aceştia protejează teritoriul de clocit. Femela vizitează uneori ouăle, însă acestea sunt clocite de mascul timp de 3-4 săptămâni şi tot masculul este responsabil de creşterea puilor. Masculul încălzeşte ouăle timp de aproximativ jumătate de oră, după care porneşte în căutarea hranei. După o vânătoare scurtă revine la cuib, îşi flexează picioare, se umflă în pene şi se aşează pe ouă.

Pasari H

2012-03-02T08:48:00.000-08:00

Huhurezul mare ( Strix uralensis ) pasare rapitoare de noapte de talie mare. Se caracterizeaza printr-o forma tipica bufnitelor, cu capul mare si discuri faciale evidente in jurul ochilor, astfel incat capul pare aplatizat in fata. Zborul este asemanator celorlalte bufnite, fiind lipsit de zgomot. Are un colorit uniform cenuşiu cu ceva striatii mai inchise, deosebindu-se de alte bufnite prin lipsa smocurilor de pene de pe crestet si prin coada lunga. Ochii sunt negri. La noi este o pasare sedentara, dar iarna vin populatii din nord. Cuibareste in padurile batrane intinse, mai ales fagete, de amestec si molidisuri din toata tara. Ouale sunt depuse in scorburi mari, trunchiuri groase rupte sau cuiburi vechi ale unor pasari rapitoare mari. Se hraneşte cu soareci de câmp, crabi, broaşte, lilieci mici, insecte sau chiar iepuri. Deşi această pasăre şi-a atras un renume negativ din cauza sunetului lugubru, asemanator cu un văiet, ea este foarte folositoare, vânând într-un an aproximativ 10 000 de soareci care, înmulţindu-se, ar consuma cantităţi uriaşe de hrană şi ar duce la răspândirea multor boli.

Pasari I

2012-03-01T08:49:00.000-08:00

Ielcovan estic (Puffinus yelkouan) are 235 - 246 mm, coada 72 - 83 mm, ciocul 25 - 38 mm. Spatele este cafeniu - cenuşiu până la negru cenuşiu. Laturile capului, gâtului şi guşii sunt albe cu şiruri de pene cenuşii. Ventral este alb. Tectricele subcodale sunt cenuşii - cafenii. Trăieşte din nordul Atlanticului până în Mediterana. În România subspecia Puffinus puffinus yelkouan apare întâmplător pe vreme de furtună, în lungul litoralului.

Pasari J

2012-02-29T08:50:00.000-08:00

Jabiru mycteria

Este o barza mare ce se găseste în America, Mexic, Argentina, cu excepţia Anzilor de Vest. Aceasta este cel mai frecvent în regiunea Pantanal din Brazilia şi in Estul Chaco din Paraguay.

Numele vine de la o limbă Tupi-Guaraní si inseamna "gat umflat".

Cuib este construit de către ambii părinţi în jurul lunilor de august-septembrie, in copaci inalti, avand un diametru de peste 1 m si o adancitura de peste 1.5 m. Durata medie de viata este de 36 ani .

Pasari L

2012-02-28T08:51:00.000-08:00

Lopătarul (Platalea leucorodia) are penajul de culoare albă cu nuanțe gălbui portocalii pe piept și pe cap. Pe ceafă are un moț format din pene mai lungi, care când este iritat se ridică în formă de evantai. Este o pasăre de talie mare atingând înălțimea de 80 de cm. Picioarele sunt lungi de culoare neagră, ciocul lung care este lățit la vârf, la tineret este de culoare galbenă, iar la adulți devine de culoare neagră, numai vârful ciocului rămâne galben.Lopătarul cuibărește în regiuni de baltă, smârcuri, lunci umede, în Africa sau pe insule stâncoase. Cuibul este ascuns în stuf, dar poate fi așezat în copaci sau pe stânci în colonii lângă pescăruși care fură ouă sau pui de lopătari. Hrana lopătarilor constă din pești, amfibii (broaște), moluște crustacei viermi, larve de insecte. Hrana este procurată prin filtrarea mâlului cu ciocul. Păsările sunt migratoare fiind răspândite pe un areal geografic larg, în Eurasia de Sud, din Spania, Frislanda până în Japonia și Africa de Nord.

Lebada de vara (Cygnus olor) este cea mai numeroasa si mai raspandita dintre lebede. O specie ocrotita de lege datorita frumusetii si raritatii sale. Se aduna in grupuri mari, unde au loc deseori lupte teritoriale violente, in care masculii dominanti indeparteaza intrusii prin "alunecari" pe apa si salturi, batand apa cu ajutorul aripilor. Cantareste in medie 8-12 kg. Prezinta penaj alb, coada relativ lunga si ascutita la varf. Ciocul adultului are culoarea rosu-portocaliu cu o protuberanta bazala neagra. Puii au penajul cenusiu, devenind complet alb abia in al treilea an de viata. Cand inoata tine gatul gratios in forma de "S" cu ciocul indreptat in jos, deseori tinand aripile ridicate sub forma unui scut.Cuibareste indeosebi in baltile Deltei Dunarii, unde isi instaleaza cuibul in stufarisurile nepatrunse sau pe plaurul vechi, fixat. Uneori, cuibareste si pe rauri lente si canale, aproape de prezenta umana. Pe la inceputul lunii mai, femela depune 4-6 oua, albe-fumurii, pe care le cloceste impreuna cu masculul, timp de 34-36 de zile. Masculul se implica in apararea oulalelor si a familiei cu indarjire si agresivitate uneori. In perioada de cuibarit, pot avea un comportament agresiv chiar fata de om. Iarna migreaza spre sudul Marii Caspice, in Delta Nilului si in estul Marii Mediterane. In iernile blande, unele exemplare raman si la noi in tara.

Lebada neagra ( Cygnus atratus ) are o lungime de 1,1-1,4 m si o greutate de pana la 6 kg. Se intalneste in Australia, Noua Zeelanda. Este singura lebada aproape in intregime neagra. Ca si alte lebede, acesta specie este strict monograma. Masculul si femela au o puternica legatura si participa amandoi la construirea cuibului si ingrijirea puilor. Lebada neagra are cel mai lung gat dintre toate lebedele, reprezentand mai mult de jumatate din lungimea totala a pasarii in zbor. Lebada neagra este vegetariana, se hraneste cu plante acvatice sau de putine ori paste pe uscat. In comparatie cu celelalte lebede, lebedele negre sunt foarte sociabile si de asemenea seminomade. Dupa reproducere, uneori se aduna in stoluri de mii de pasari.

Pasari M

2012-02-27T09:51:00.000-08:00

Macaleandru (Erithacus rubecula) este usor de recunoscut datorita pieptului sau rosu-ruginiu, caracteristica ce i-a atras numele alternativ de “gusa rosie”. Sexele sunt foarte asemanatoare ca infatisare, avand penajul cafeniu si celebra pata ruginie pe barbie si piept, care le lipseste, insa, puilor, ce sunt impestritati cu maro si galben inchis. Macaleandrul este una dintre putinele pasari care canta pe timpul iernii, sunetele sale placute si melodioase reprezentand o alta caracteristica ce i-a atras simpatia publicului. De asemenea, produce un sunet scurt, ca un ticait.Se hraneste cu o gama larga de produse, dieta sa consta in principal din nevertebrate, fructe si seminte. iarna atat femelele cat si masculii isi apara teritoriul ales scotand sunete foarte inalte sau devenind agresivi; masculii adeseori au acelasi teritoriu pe tot parcursul vietii. Numai in sezonul de imperechere femela este “primita” in teritoriul masculului. Ea construieste un cuib de forma unei cupe, din frunze moarte si muschi, pe care il capitoneaza cu par. Cuibul este situat in cele mai neobisnuite locuri, cum ar fi pe platourile cladirilor sau in mijlocul naturii, printre frunzele de iedera, sub maluri sau sub trunchiuri de arbori cazuti.. La sfarsitul lunii martie sau la inceputul lunii mai femela depune 4-6 oua albastre cu pete ruginii, pe care le va cloci timp de 13-15 zile.

Magpie Goose ( Anseranas semipalmata ) o pasare de apa ce se regaseste in nordul Australiei si in sudul Noii Guinee, fiind un membru unic al order Anseriformes. Are un penaj unicat compus din culoriile negru - alb si picioarele de un colorat galben. Masculii sunt mai mari decat femelele.

Mierla cu gluga galbena (Xanthopsar flavus)

Este o specie de pasari din familia Icteridae, care traieste in zonele tropicale si subtropicale din Argentina, Brazilia, Uruguai si Paraguai.Aceste pasari extrem de sociabile se hranesc in grupuri, cautand impreuna artropode in vegetatia scunda a habitatului lor natural. Cuiburile pot fi construite la distanta de alte perechi de mierle cu gluga galbena monogame sau in colonii formate din pana la 40 de perechi. Cuiburile sunt construite de catre femele, care isi depun oualele intre lunile septembrie si ianuarie. In timpul perioadei de incubatie, masculii hranesc femelele si apara teritoriul din jurul cuibului de pradatori. Ambii parinti contribuie la cresterea puilor.

Mierla (Turdus merula)

Exemplarele adulte de sex masculin sunt, dupa cum sugereaza si numele (blackbird), complet negre, au un cioc galben auriu stralucitor si un inel clar, de culoare galbena in jurul ochilor, in timpul primaverii si al verii. Spre sfarsitul verii, ciocul incepe sa se inchida la culoare. Femelele sunt au un penaj colorat in maro, iar pieptul este aramiu, impestritat cu dungi mai inchise. Tinerele exemplare seamana cu femelele, indiferent de sexul lor, cu deosebirea ca pe partile superioare prezinta niste pete pale.Mierla se hraneste cu fructe, fructe de padure, rame si o gama larga de insecte. Cuibul, sub forma unei cesti, este construit din nuiele, tulpini, noroi si iarba uscata, intr-un copac sau intr-un tufis, in principal de catre femele, desi masculii pot ajuta si ei la strangerea materialelor. Incepand din luna martie, in cuib sunt depuse 4 sau 5 oua albastrui, marmorate cu maro-roscat, pe care femela le cloceste timp de 17 zile. Dupa incubatie, puii sunt hraniti de catre ambii parinti, iar dupa 13 zile corpul li se acopera cu pene.

Pasari N

2012-02-26T09:52:00.000-08:00

NAGATUL (Vanellus vanellus) secie din familia pasarilor limicole, cu o lungime de 30 cm. Seamana la corp cu un porumbel, avand caracteristic un mot de pene pe crestet, care se ridica vertical. Picioarele sunt relativ lungi. Adultul are obrazul alb, pieptul negru, spatele si aripa de asemenea inchise la culoare, cu unele reflexe verzui metalizate. Abdomenul este alb. Juvenilul are motul de pe cap mult mai mic, iar penajul mai deschis, fara reflexe metalizate. Zborul nuptial este caracteristic si extrem de acrobatic, cu batai de aripi ample si puternice, urcari pe verticala, inclinari pe o parte, coborari bruste in spirala, acompaniate de sunetele: „ci-ui”. Nagatul cuibareste la noi frecvent, in diverse habitate umede, precum: mlastini, margini de lacuri, smarcuri, zone unde balteste apa, canale de desecare si drenuri, dar si in zone mai uscate: pasuni, culturi agricole etc. Toamna se grupeaza in stoluri de diferite marimi, migrand spre sud, prin septembrie-noiembrie. Primavara revine in martie-aprilie, de regula tot in stoluri.

NISIPARUL (Calidris alba) este o mica pasare de 18 cm. Face parte din grupul sistematic al pasarilor limicole, adaptate la zonele de namol si apa mica din zona malurilor, precum si a plajelor nisipoase. Ca si alte specii inrudite, denumite fugaci, alearga rapid si ciuguleste mici vietati din namol sau nisip. Iarna, adultii au un penaj deschis, cu partea inferioara alba, spatele si partial aripa cenusii deschis. Ciocul si picioarele sunt negre. Juvenilul este mai inchis pe crestet, spate si aripa. In zbor se observa o dunga alba lata pe aripa. Este o pasare destul de rara in interiorul lantului carpatic, mai frecventa in sud, est si mai ales Dobrogea. Apare la noi toamna si migreaza mai departe spre sud. Revine primavara spre locurile de cuibarit situate in nordul cercului polar, in tundrele Groenlandei si Spitzberg.

Pasari O

2012-02-25T09:52:00.000-08:00

Oilbird (Steatornis caripensis) Pasarea pesterilor

          Este foarte bine adaptata conditiilor vietii cavernicole, fiind cunoscuta si sub denumirile de: guacharo, murraca, oil bird sau diablotin. Mentionata inca de acum 300-400 de ani in rapoartele misionarilor spanioli, trimisi sa crestineze populatiile de indieni din diferitele tinuturi ale Americii de Sud, Guacharo poate fi intalnita, in prezent, in zonele impadurile si in pesterile din Guyana si insulele Trinidad, pana in Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Bolivia. A fost descoperita in 15 pesteri din America ecuatoriala, situate intre 700 si 1 300 m. altitudine. Guacharo migreaza sezonal, parasind pestera in care obisnuieste sa cuibareasca, in cautarea hranei. Ocazional poate fi intalnita si in Costa Rica, Panama sau Aruba.
          Face parte din familia Steatornithidae, subordinul Steatornithes si a fost plasata in ordinul Caprimulgiformes, cercetarorii fiind, insa, de parere ca pasarea prezinta suficiente carateristici distinctive pentru a fi incadrata intr-un ordin separat - inca nu s-a stabilit un nume pentru acesta.
        Guacharo este o pasare zvelta, brun roscata, cu aripile prevazute cu puncte albe in forma de inima, conturate cu negru. Corpul ei masoara, in medie, 50 cm., iar deschiderea aripilor este de 91 cm. pana la 1,20 m. Are ciocul lung si acvilin, inconjurat la baza de o multitudine de pene mici. Ochii o nuanta bruna, iar picioarele seamana cu cele ale turturelelor.
         Cuibareste in pesteri, intr-o zona cuprinsa intre 200 si 750 m. de la deschidere, intr-un deplin intuneric. In cuibul, asemanatoare unui tort, scobit la mijloc, femela depune 2 pana la 4 oua albe, lucioase, care capata in scurt timp o nuanta mai inchisa - galben maronie. Puii sunt neobisnuit de grasi, abdomenul lor fiind captusit cu un tesut adipos comparabil cu o perna. Cantitatea de grasime se datoreaza alimentatiei bogate in fructe de palmier, bogate in ulei vegetal (palmeina) si lipsei totale de miscare - puii nu se misca din intunericul pesterii timp de patru luni. In trecut, indienii localnici organizau anual asa-numita „la pesca de los guacharos” - o vanatoare cumplita, in urma careia mii de pasari erau distruse. Scopul acestui masacru era colectarea grasimii tinerelor pasari, pe care, in cuida proprietatilor ei remarcabile (este atat de curata incat poate fi pastrata peste un an de zile fara sa rancezeasca), indienii o foloseau drept combustibil pentru felinare si lampi. Masacrul pasarilor Guacharos a incetat in anul 1949, cand guvernul Venezuelei a decretat infiintarea Parcului National Alexander von Humboldt (de la numele marelui geograf german, caruia ii datoram mare parte dintre datele referitoare la viata si comportamentul acestor pasari). Astfel ca specia Steatornis caripensis se afla, incepand din acel an, sub ocrotirea legii.

Pasari P

2012-02-24T10:20:00.000-08:00

Pasarea Soarelui (Eurypyga helias) este o pasare acvatica cu un gat asemanator starcului, este o pasare destul de timid si foarte greu de localizat in mediul natural. Originara din America Latina, din Guatemala pana in Brazilia de nord. Traieste pe malul apelor repezi, la adapostul padurii. Poate fi intalnita atat la nivelul marii cat si la altitudini de 1800 m. Nu migreaza.Aspectul penajului este cel care a facut aceast pasare remarcata. Corpul este lunguiet si se termina cu o coada ascutita si dreapta. Gatul este lung si incovoiat, ca cel al starcului, iar capul este subtire si ascutit. Picioare scurte, subtiri si drepte. Masoara aproximativ 47cm lungime.Capul este negru, strabatut de doua linii albe orizontale, pozitionate deasupra si dedesubtul ochilor, de culoare rosie. Ciocul lung si ascutit este marcat de doua culori: superior maroniu, iar inferior portocaliu. Barnia este alba. Gatul, pipetul si spatele sunt imbracte cu pene negre si maronii, alternand ca intr-un mozaic. Regiunile inferioare sunt maro deschis si albe. Partea superioara a aripilor este cea care atrage atentia atunci cand acestea sunt deschise. La mijlocul fiecarei aripi avem un oval de culoare maro- castaniu, marginit de pene de culoare alba si neagra. Tot acest desen este inconjurat de o zona aurie. Penele mari ale aripii, mai prezinta inspre varf un astfel de model castaniu cu negru, marginit la varf de nunate de gri. Coada infoiata este preponderent gri, cu doua linii orizontale alcatuite din acelasi nunate ca si la modelul de pe aripi. Cand pasarea este infoiata, cele doua desene de pe aripi arata ca doi ochi uriasi.Atat masculii, cat si femelele prezinta acelasi penaj. Tineretul se caracterizeaza prin nuante mai pale.

Porumbelul (Columba livia) este o pasărea cea mai larg răspândită în Europa. Porumbelul de casă este forma domesticită a acestei specii, formă întâlnită în apropierea așezărilor umane, la sat și în oraș. Există 15 subspecii. Corpul porumbelului are formă de fus, aerodinamică. Pe corp are pene, fulgi și puf produse de piele. Penele au rădăcina înfiptă in piele. Fulgii sunt mai scurți, au axa mai flexibilă și acoperă tot corpul.

Capul este mic, rotund, mobil și are în partea anterioară ciocul format din maxilare alungite, fără dinți și acoperite cu materie cornoasă.Este o pasăre bună zburătoare. Zborul este înlesnit de oasele porumbelului, subțiri și pline cu aer. Ele se numesc oase pneumatice.Se hrănește cu semințe, pe care le apucă cu ciocul și le înghite. Respiră prin plămâni, care sunt în legătură cu 9 saci aerieni de la care pornesc ramificații care ajung la oase.Trăiesc în perechi. Ei construiesc cuibul in care femelele depun ouă. Acestea sunt clocite de amândoi, pe rând. Din ouă ies puii golași, neputincioși, cu ochii închiși, care nu pot zbura. Sunt hrăniți cu un lichid alb, secretat de gușa porumbiței, până când se pot hrăni singuri cu grăunțe.Există diferite rase de porumbei : Voiajor, Cavaler, Coadă de Păun etc. Porumbeii domestici își au originea în porumbeii sălbatici.

Pescărușul - pasare acvatica care trăieste pe coasta mărilor, făcând parte din familia Laridae, ordinul Charadriiformes. Pescărușii sunt cam între mărimea unui porumbel și a unui vultur (30 - 80 cm). Păsările au aripi suple și ascuțite, iar la vârf au un cioc încovoiat și puternic. Cele trei degete de la picior au o membrană interdigitală care le înlesnește deplasarea pe apă. Pescărușii au penajul colorat alb-cenușiu, unele specii având pete sau dungi negre pe cap și pe spate. La pescăruși nu există un dimorfism sexual accentuat, dar masculii sunt ceva mai mari. Puii de pescăruș sunt frecvent de culoare cenușie punctați cu negru, devenind păsări adulte la patru ani de la eclozionare. Area de răspândire al pescărușilor cuprinde mai ales regiunile temperate și reci. Ele cuibăresc pe continent și trăiesc pe mare sau pe fluviile mai mari în apropiere de coastă, cu excepția pescărușului argintiu „Larus argentatus”, care trăiește în largul mărilor.Hrana pescărușilor este atât animală cât și vegetală, ea constând din deșeuri de la navele de pescuit sau de la fabricile de conserve, din pește, crustacee, moluște, sau alte animale marine mai mici, ca și din rozătoare. Speciile mari de pescăruși, care au mărimea unei rațe, ca de exemplu „Larus marinus”, jefuiesc cuiburile altor păsări sau chiar vânează păsările adulte care sunt de obicei bolnave. Speciile mici de pescăruși se hrănesc cu insecte și viermi. Pescărușii pot să bea apa de mare, sarea din apă fiind eliminată prin două glande care se află în apropierea ciocului. Pe ștrand pescărușii fură frecvent prada altor păsări. Ei pot să atingă vârsta de 30 de ani. În general pescărușii au cuibul pe sol, dar unii cuibăresc pe stânci. Indiferent unde se află cuibul, ei formează colonii. În cuib femela depune 2 - 4 ouă, care sunt păzite de părinții care pot ataca până și omul. Puii eclozionează la 3 - 6 săptămâni, ei putând să alerge și să înoate din prima zi, însă sunt hrăniți la cuib de părinți până la vârsta de 3 - 9 săptămâni.

Papagalii au un cioc a cărui formă este curbată, mandibula superioară are o mică mobilitate unde se fixează pe craniu. Papagalii sunt răspândiți prin toată emisfera sudică a planetei, ocupând multe locuri și distincte medii de viață, de la umedele selve tropicale până la deșerturile din interiorul australiei. Multe specii pot imita conversația umană și alte sunete.

Papagalii au nevoie de multă atenție: mâncare, apă, spațiu, curățenie și multă companie . O caracteristică importantă a domesticirii papagalilor sunt sunetele pe care le produc, imitând: salvarea, claxonul mașinilor, plânsul copiilor, chiar uneori și televizorul. Totuși nu toți sunt la fel, exista papagali liniștiți, mai puțin zgomotoși, mai atașați de stăpăni ect. Acest lucru dă posibilitatea cumpărătorului sa aleagă papagalul care se potrivește gustului sau.Papagalii domestici au nevoie de o alimentație adecvată și variată, semințe, de floarea soarelui , mei, și diverse fructe. masculii au narile albastre-sidefii iar femelele au narile galben deschis sau maronii. Deci veti sti foarte usor sa deosebiti un mascul de o femele. Temperetura optima pentru perusi este 7-8 grade limita inferioara si 23-25 grade limita superioara. Apa-cantitatea de apa necesara perusilor variaza in functie de tipul de hrana administrata.Este important de stiut ca trebuie sa aiba apa proaspata la discretie .Este bine ca apa si hrana perusului sa fie schimbata zilnic.

Pitulice fluierătoare (Phylloscopus trochilus) este o pasare mica, cu un corp suplu. Sunt pasari care traiesc in copaci si arbusti in care le putem vedea cu miscari vioaie si de multe ori haotice. Sunt atat de agile incat avem impresia ca aluneca printre frunzisul copacilor. Pitulicea fluieratoare este cea mai frecventa specie de pitulice de la noi. Penajul are un colrit verge-galbui pal, cu nuante mai inchise pe spate si mai deschise pe piept si pe burta. Ca semn distinctiv se observa o spranceana de culoare galbui deasupra ochilor. Ciocul si picioarele sunt maronii-galbui. Lungimea corpului 11cm, anvergura aripilor de 22cm iar greutatea maxima este de 10g. Hrana este alcatuita in principal din insectele din frunzisul copacilor. Pitulicea fluierataore este o pasare care ne incanta cu maiestria cantecelor sale mai ales in perioada imperecherii. Cuibul il construieste in copaci si arbusti la inaltime mica de sol. Femela depune 6-7 oua intr-o singura serie pe an. Pitulicea fluieratoare este o pasare migratoare care soseste la noi in luna aprilie si pleaca in luna octombrie catre zona mediteraneana, nordul Africii si sudul Asiei.

Pescărel negru (Cinclus cinclus) Pescarelul negru sau Mierla de apa are o lungime de aproximativ 18 cm. Cuibareste de-a lungul apelor curgatoare, indeosebi in regiunile montane. Iarna ramane pe langa raurile neinghetate. Sta pe bolovanii din rauri, etc., face scurte balansari, cu coada scurta usor ridicata.

tadacip cialis generika

Colorit general maro – intunecat cu piept alb. Juv. gri-bruniu, pestrit. Sare in apa, inoata la suprafata apei, se scufunda (pentru a prinde viermi, etc.), inoata sub apa si poate chiar umbla pe fundul apei. Cantec silentios, inalt, ca un ciripit. Zbor la mica inaltime deasupra apei, destul de liniar si rapid.

Privighetoare de zăvoi (Luscinia luscinia) face parte din ordinul Passeriformes, familia Muscicapidae. Ca adult masoara 16-18 cm, cantarind 21-29g si o anvergură de 24-26 cm. Este de o culoare maronie cu pene albe.

Pitigoiul pungar (Remiz pendulinus) denumit si boicus, este o pasare mica, de doar 11 cm. Adultii sunt colorati caracteristic, cu capul cenusiu albicios, avand o pata neagra peste ochi, usor de observat. Spatele este roscat, aripile brune, iar abdomenul brun deschis. Juvenilul este brun pe spate si albicios pe abdomen. Glasul este un tiuit prelung si subtire. Cuibareste in zone umede unde exista salcii batrane si alti arbori langa ape.Are cel mai frumos si ingenios cuib dintre toate pasarile din fauna noastra. Acesta este suspendat de ramuri subtiri deasupra apei si are forma de punga, cu o intrare de forma unui tub. Materialul folosit este reprezentat de puf de salcie, papura. Se intalneste mai ales in Delta Dunarii, sudul si estul tarii, dar cuibareste si in luncile raurilor din centrul Romaniei.

Pitigoiul sur (Parus palustris) cu o lungime 12 cm. Cuibareste in padurile cu frunze cazatoare si de amestec, manifestand preferinta pentru desisurile cu frunzis bogat si pentru gradinile neingrijite. Evita coroanele arborilor inalti. Prefera sa nu se alature stolurilor hoinare, foarte sedentar, cel mai adesea vazuti in perechi. Se hraneste frecvent cu seminte. Asemanator cu pitigoiul de munte, insa crestetul negru este lucios, iar aripile au un colorit uniform, fara pata albicioasa. Obrajii nu sunt de un alb pur. Juv. nu poate fi deosebit de juv. de pitigoi de munte ca aspect. Se deosebeste cel mai bine de acesta prin strigate. Glasul tipic consta dintr-o serie de sunete aspre, nazale, “cidjidjidji”, uneori precedata de un “tiu” clar. Cantecul prezinta cateva variante, dar consta dintr-o repetare de note stridente, de exemplu: “ti-hi, ti-hi, ti-hi, ti-hi”. Mai scoate si alte sunete scurte, cu rol de contact.

Pitigoiul de stuf (Panurus biarmicus) cu o lungime 16 cm. Raspandire dispersa in centrul si sudul Europei in stufarisuri mari. In expansiune teritoriala in nord – vestul Europei. Usor de recunoscut datorita coloritului crem si brun deschis si a cozii lungi. Masculul are o mustata neagra distincta, indreptata in jos si subcodale negre (absente la femela si juv.). Juv. mai galbui decat femela, cu lorum negru (absent la femela, ilustratia este gresita) si cu negru pe mijlocul spatelui si pe partile laterale ale cozii. Foarte activ, se catara pe trestii cu miscari saltarete. Zbor slab, cu batai rapide de aripi, la joasa inaltime pe deasupra stufarisului. Totusi, toamna pot fi vazuti ridicandu-se in zbor la inaltime, in stoluri mari, de obicei pentru a plonja inapoi cu capul in jos (tot in formatie compacta). In afara perioadei de cuibarit, vazuti aproape exclusiv in stoluri. Strigatul obisnuit este rasunator si sec, “pcing”, foarte caracteristic (poate fi insa imitat foarte bine de lacarul de stuf, vara). Cantec ca un ciripit.

Potarnichea cenusie (Perdix perdix)

Face parte din ordinul Galliformes,familia Phasianidae. Potarnichea era o pasare de stepa obisnuita cu o vegetatie deasa si ierboasa si cu tufarisuri marunte,adaptata fiind apoi campurilor si dealurilor cultivate presarate cu huceaguri, tufe ,haturi ierboase si chiar subarborete scunde, devenit intre timp biotopul preferat al sau cu toate ca se semnaleaza prezenta sa mai rara pana la marginea golului alpin.Nu patrund in paduri decat in cazuri isolate.Este considerata o pasare relativ mica, greutatea medie fiind de 350g la gainusa si de 400 g la cocosel.Greutatea maxima o atinge spre sfarsitul toamnei, incepand apoi sa scada in functie de asprimea iernii.Culoarea generala a penajului este cenusie,dar in ansamblu penajul sau este o extraordinara de fina incondeiere de puncte si dungulite,astfel incat pare o minutioasa lucratura cu mana.Capul si gusa sunt roscate,ciocul si picioarele cenusii ,iar in jurul ochilor prezinta un cerculet de culoare rosie.La exemplarele tinere de pana la un an picioarele sunt de culoare galbena.

Prepelita ( Coturnix coturnix )

Este foarte asemanatoare cu potarnichea dar mai mica, avand o greutate de aproximativ150g. Marea diferenta intre ele este ca prepelita este oaspete de vara, sosind la noi in luna aprilieiar toamna ne paraseste pentru a ajunge in zone mai calde. Cel mai des o intalnim in zonele de campie,in miristi sau in campurile cu faneata sau lucerna. Prepelita mai este cunoscuta si sub numele de pitpalac si este des intalnita in literatura noastra, de la povesti vanatoresti si pana la povesti pentru copii. Este o pasarea foarte iubita de lucratorii campului deoarece ii insoteste mereu cu cantecele ei cu care isi aduna puii. Penajul are o culoare generala bruna cenusie,cu dungi transversale albicioase.Pe piept si pe burta este de culoare alba galbui. Zboara doar atunci cand pericolul este iminent, in rest prefera sa stea bine ascunsa,lipita de pamant, ajutata si de penajul sau. Cuibul il face pe pamant. Femela depune pana la 15 oua pe care le cloceste singura.Perioada de incubatie este de 21 de zile. Puii sunt crescuti exclusiv de catre femela.Sporul anual de pui depinde foarte mult de capriciile naturii. In anii cu ploi multe si abundente sunt foarte multe cuiburi distruse de suvoaiele de apa. Puii sunt hraniti in prima parte a vietii lor cu insecte si larve iar mai tarziu invata sa manance diferite seminte si fruncte.

Privighetoare roscată (Luscinia megarhynchos)

Oaspete de vară, se instalează în pădurile cu mult subarboret, în general în ţinuturi joase, în parcuri. Penajul corpului este cafeniu uniform cu coada maro-roşiatică, pe teren aproape imposibil de deosebit de privighetoarea-de- zăvoi (Luscinia luscinia). Cuibul şi-l instalează bine mascat pe solul înierbat, în spinării ori tufe joase.Se hrăneşte cu insecte, larvele şi ouăle acestora.Privighetoarea poate fi auzită în parcurile şi grădinile cu tufărişuri şi vegetaţie deasă de cu primăvara până vara târziu, mai rar însă văzută. Cântecul caracteristic, foarte melodios şi cu numeroase intonaţii, poate fi auzit atât ziua cât şi noaptea.

Pelicanul brun (Pelecanus occidentalis) are o lungime de 1- 1,5 cm si o greutate de peste 3,5 kg. Se intalneste in America de Nord, Centrala si de Sud, Caraibe. Pelicanul brun are in principal culoarea gri argintiu cu maroniu, cu capul alb sau alb cu galben, si cu co coama castanie.

Pielea vierzuie de pe fata si punga de sub gat capata o culoare mult mai vie in timpul sezonului de reproducere. Ambii arinti clocesc ouale timp de cateva ore in schimburi. Unul sau doi puipot fi crescuti. In cel mult 10 zile pelicanii isi hranesc puii cu peste direct din cioc. Partea din spate a gatului pelicanului este de un maro profund. Este singurul pelican care se hraneste plonjand de la inaltime, in loc sa inoate sau sa pescuiasca la suprafata, planeaza jos deasupra apei cu aripile intinse si la vederea pestelui se ridica in zbor pana la 10 m, inainte de a-si plia aripile si de a plonja in mare. Isi face de obicei cuibul in copaci sau arbusti, adesea in mangrove.

Poʻouli ( Melamprosops phaeosoma ) cunoscută şi sub denumirea de Black-faced Honeycreeper (Melamprosops phaeosoma) face parte din subfamilia Drepanidinae, fiind singurul membru al genului Melamprosops. A fost descoperită în 1973. Numele său înseamnă "capul negru" şi face referire la coloratura specifică a penajului de pe cap, precum o mască de bandit. Trăieşte în zone restrânse din pădurile tropicale greu accesibile omului, păduri aflate în apropierea craterului din Haleakala din Maui. Din ultimele date oferite publicităţii reiese că mai există doar 2 exemplare din această specie, al treilea exemplar murind în noiembrie 2006 în incinta centrului pentru conservarea păsărilor din Maui. Eforturile cercetătorilor de a reuşi să perpetueze această specie au dat greş de fiecare dată. Conform unui articol publicat de BBC în decembrie 2004, mai multe specii de HoneyCreepers au sfârşit tragic în urma unei pandemii cu malarie aviară. Pasărea Po'ouli se hrăneşte cu insecte, melci şi păianjeni iar cercetătorii sunt de părere că cele 2 exemplare, care se presupune că ar fi o femelă şi un mascul, au slabe şanse de supravieţuire în sălbăticie. Scăderea dramatică a populaţiei de păsări Po'ouli a fost cauzată de pierderea habitatului natural, boli care au devenit pandemice, insecte purtătoare ale unor viruşi, prădătorii naturali (precum pisicile, şobolanii) şi scăderea populaţiei de melci, principala sursă de hrană a acestor păsări. În 2004 s-a încercat clonarea acestei specii prin prelevarea celulelor de la masculul care a murit în captivitate, însă fără celulele unei femele, proiectul a fost abandonat.

Paunul (Pavo cristatus)

Fac parte din familia fazanilor. Cuvantul "paun" se refera la pasarea mascul, in timp ce femelele se numesc paunite, iar tinerii – pui de paun. Un grup se numeste stol. Paunul este o pasare salbatica, in multe tari fiind domesticit.Paunii pot fi vazuti in gradinile zoologice din toata tara, in multe dintre ele fiind lasati sa se plimbe in libertate. Sunt pasari linistite atunci cand cresc la o ferma, insa le place sa aiba mult spatiu la dispozitie. Atunci cand te gandesti la pauni, primul lucru care iti vine in minte este legat de minunatele culori ale penajului. Albastru, verde, auriu si imaginea asemanatoare unui ochi, care se afla chiar in centrul penelor, sunt semnele distinctive ale acestei pasari. Au si o creasta, in varful capului, facandu-i sa para si mai mareti. Ciocul unui paun adult are o lungime medie de 2,5 cm. Paunii ating inaltimi de peste un metru; coada unui paun adult poate avea o lungime de 1,5 m. Penajul nu este complet pana cand pasarea nu implineste trei ani. Penele pot fi vazute desenate pe orice, de la tricouri la cani de cafea, in timp ce penele propriu-zise se gasesc in special in modele florale, bijuterii si accesorii, precum palariile.

Prigoriile (Merops apiaster)

Prigoriile, albinareii sau mancatoarele de albine sunt pasari migratoare, care fac parte din subordinul Meropes, familia Meropidae. Se numara printre pasarile cele mai viu colorate din Lumea Veche.Se remarca printr-un cioc lung, subtire si usor inconvoiat, aripi lungi si ascutite, picioare scurte si slabe si printr-un penaj divers si viu colorat. Aduce la infatisare cu o mierla, fiind, insa, mai zvelta decat aceasta, cu pliscul mai lung, mai fin si mai subtire si cu coada, de asemenea, mai lunga. Se hraneste in special cu viespi si albine, nefiind afectate de veninul acestora. Isi urmareste prada, prin deplasarea capului, fixand-o frontal cu multa precizie. Prigoria este una dintre putinele pasari care se pot uita drept inainte cu ambii ochi, peste varful ciocului. Odata prinsa, insecta este lovita mortal, apoi faramitata si inghitita. Miscarea brusca pe care o executa pentru a-si anihila prada este una instinctiva, fapt pentru care se poate produce si in gol, ca de pilda, in timpul dansului nuptial. Diferenta intre masculi si femele este greu de observat la prigorii, fiecare sex comportandu-se aproximativ asemanator: confectionarea galeriilor, ca si clocitul se fac, cu schimbul, de catre ambii parteneri. In timpul imperecherii are loc o hranire cu caracter ceremonial a femelei de catre mascul.

Pietrarul sur

Ordin: Passeriformes
Familie: Muscicapidae
Gen si specie: Oenanthe oenanthe

Mulţumită penajului viu colorat, pietrarul sur vioi înveseleşte regiunile stâncoase şi pietroase în perioada aprilie-octombrie. Această pasăre poate fi observată rar stând pe crengile arborilor.

Pietrarul sur trăieşte de regulă în regiunile deschise, pe sol sau în apropierea acestuia. Este mereu activ şi zboară
de pe o piatră pe alta. Este o pasăre montană caracteristică, ce cuibăreşte în crăpăturile stâncilor şi vânează insecte pe pajiştile alpine.

Pietrarul sur este o pasăre cântătoare de dimensiunea unei vrăbii, ce trăieşte pe suprafeţele stâncoase deschise, acoperite de vegetaţie puţin înaltă. Pietrarul sur cloceşte în mod regulat la noi în ţară. Păsările prezintă un zbor la mică înălţime, iar în acest timp dunga albă de pe coadă aproape că luminează. în momentul aterizării pietrarul sur dă din cap şi îşi desface coada sub forma unui evantai. în trecut specia era foarte răspândită pe suprafeţele acoperite cu ierburi puţin înalte. Deoarece teritoriile au fost tot mai puţin exploatate ca păşuni, ierburile au fost înlocuite de arbuşti sau culturi agricole. Din acest motiv, în unele regiuni păsările mai clocesc doar pe suprafeţele în care iepurii sau oile pasc iarba regulat.

Primii masculi sosesc la sfârşitul lunii martie. Aceştia îşi delimitează teritoriile de clocit şi încearcă să atragă atenţia femelelor prin ţopăit, plecăciuni şi cântece răsunătoare. Păsările îşi aleg frecvent acelaşi partener an de an.
In unele regiuni pietrarul sur cloceşte şi în oraşe sau sate, dacă găseşte suficientă hrană. Frecvent cloceşte şi printre stânci, pe promontorii înalte, uneori chiar până la altitudinea de 2000 de metri. Pe teritoriile de şes păsările se stabilesc şi în vizuina iepurilor. Femela îşi construieşte cuibul din fire de iarbă, iar apoi îl căptuşeşte cu pene şi păr. în luna mai, după depunerea ouălor, mare parte a clocitului este sarcina sa. Puii îşi iau zborul la aproximativ două săptămâni după apariţie. La sfârşitul lunii august pietrarii suri migrează de regulă din nou spre sud.

Păsările ce trăiesc vara în Europa migrează iarna în Africa şi zboară în special pe timp de noapte. Păsările ce trăiesc în America de Nord sau Groenlanda parcurg distanţe uriaşe şi iernează tot în Africa sau Iran. Exemplarele ce sosesc din Groenlanda şi Canada zboară pe direcţie sud-estică spre Europa, iar apoi se îndreaptă spre Africa. Păsările ce sosesc din Alaska traversează iniţial Strâmtoarea Bering şi ajung la locurile de iernat străbătând Siberia şi Europa. Pietrarii suri migrează în perechi sau grupuri mici şi pot fi observaţi mai rar în stoluri.

Dimensiuni corporale
Lungimea: 14,5-15 cm
Anvergura aripilor: 26-32 cm
Greutatea corporală: 17-30 g
Reproducere
Maturitatea sexuală: la 1 an
Perioada clocitului: aprilie-iunie
Numărul ouălor depuse: 4-7, albastre-pale
Numărul clocirilor pe an: în regiunile de şes 2, în cele montane 1
Durata clocitului: aprox. 13 zile
Vârsta părăsirii cuibului: 14 zile
Mod de viaţă
Comportament: pasăre migratoare, puţin sociabilă
Hrana: insecte, păianjeni, râme, seminţe şi fructe
Durata vieţii: cea mai vârstnică pasăre cunoscută a trăit 7 ani
Specii înrudite
Printre cele 17 specii din genul Oenanthe se încadrează şi pietrarul mediteranean şi pietrarul negru.

Pinguinul Adelie ( Pygoscelis adeliae )

         Pinguinul Adelie este cea mai răspândită pasăre din Antarctica. în fiecare an migrează chiar şi 80 de kilometri pe gheaţă şi zăpadă, pentru a ajunge la uriaşele colonii de clocit, alcătuite din chiar şi 700 000 de păsări.
        Pinguinii Adelie reprezintă două treimi din efectivul de păsări din Antarctica. Şi-au dezvoltat un mod de deplasare caracteristic pe gheaţă şi zăpadă: alunecă pe abdomen, timp în care se ghidează cu aripile şi picioarele. Sunt protejaţi de frig de un strat gros subcutanat de grăsime şi penajul hidrofug.        Pinguinul Adelie îşi petrece majoritatea anului pe banchize, unde apa ce înconjoară gheaţa asigură o temperatură mai prietenoasă. Iese pe uscat doar pentru a cloci. In această perioadă pe stâncile deschise se formează colonii alcătuite din mii de păsări.
       Pinguinul este „echipat” corespunzător pentru clima rece polară. Capătul penelor hidrofuge ce îi acoperă aproape întreg corpul, se recurbează spre piele. Aerul rămas între pene menţine căldura corporală, iar apa este îndepărtată mai uşor. în plus pinguinul este protejat faţă de temperatura ce scade frecvent sub minus 60 °C şi de un strat subcutanat gros de grăsime.
       Deşi coloniile sunt extrem de populate, pinguinii interacţionează rar şi respectă locul de clocit al colegilor de specie, în plus şi-au dezvoltat şi un mod de deplasare caracteristic, pentru a se putea ocoli mai uşor în coloniile extrem de numeroase: în timp ce merg îşi ţin aripile în spatele corpului. în acest timp seamănă cu un rând de călători ce se înghesuie spre metrou. Certurile au loc rar, dar dacă totuşi se întâmplă, acestea sunt pentru locurile mai bune de clocit. Se ajunge la lupte şi dacă un mascul fură pietre din cuibul altui mascul. în cadrai luptei rivalii se lovesc cu aripile, se apucă cu ciocurile, iar în acest timp se împing cu piepturile, până când unul dintre oponenţi cedează.

Pasari R

2012-02-23T10:23:00.000-08:00

Rata cu cap castaniu ( Aythya ferina )specie de rata salbatica, cu o lungime de 46 cm. Coloritul celor doua sexe este diferit. Astfel, masculul are capul brun-castaniu, gatul si pieptul negre, spatele cenusiu, flancurile si abdomenul albicioase. Zona cozii este neagra, contrastand cu partea albicioasa a mijlocului corpului. Femela are un penaj mai sters ca la celelalte rate, fiind brun, cu partea inferioara albicioasa.

Ambele sexe au pe aripa o dunga lata mai deschisa. Este o rata "scufundatoare", care se hraneste prin scufundare totala. Cuibareste in toata tara, in zone umede diverse, cu vegetatie emersa si submersa. Face parte din randul ratelor frecvente, ce apare in numar si mai mare in migratia de primavara.

Rata rosie ( Aythya nyroca ) 41cm,este cea mai frecventă specie de raţă din ţară, şi mai ales din Delta Dunării, întîlnindu-se în mai toate bălţile înconjurate de vegetaţie. Cloceşte atît în desişul stufului sau între ierburile acvatice, cît şi în scorburi, la adăpostul inundaţjilor. Ponta, formată din 8—10 ouă rozalii, este depusă în lunile mai—iunie; cloceşte femela, timp de 24—26 de zile. Masculul este cafeniu-roşcat, cu irisul alb, iar femela cafenie. Iernează în Africa de nord, valea Nilului, nordul Arabiei şi în India. Unele exemplare pot fi văzute iernînd la noi pe apele neîngheţate.

RATA MARE (Anas platyrhynchos) Dintre numeroasele neamuri de rate Rata Mare (Anas Platyrhynchos) este cea mai cunoscuta, numeroasa si raspândita clocind aproape pe toate apele din tara. Alte denumiri: rata salbatica, rata salbatica comuna, rata salbatica mare. Este o rata de suprafata având particularitatea de a cauta hrana la suprafata ,scufundandu-se in ocazii rare. Un specific a acestora esta aceea de a-si lua avant, smulgandu-se instantaneu din apa, aproape pe verticala. Se spune ca este cea mai inteligenta. Este de fapt si singura care depune frecvent a doua ponta.Înfatisarea sa este frumoasa, poate nu atât de spectaculoasa cât in cazul altor surate de ale sale, referindu-ne strict la penaj, caracteristica fiindu-i “oglinda” de pe aripa, atât la mascul cât si la femela, de culoare albastru-violet cuprinsa într-un chenar dublu alb si negru. Ratoiul poarta în mare parte a timpului haina asa zisa “de nunta”, incepând de prin luna august pâna prin iunie. Capul si partea de sus a gâtului este verde închis cu un luciu metalic, si tot pe gât, un inel incomplet alb. Pe partea inferioara a gâtului penele sunt de culoare rosietica. Spinarea este bruna pigmentata cu alb iar înspre coada, neagra. Pieptul si abdomenul este brun-cenusiu cu ondulatii de culoare neagra. Coada este cenusie cu tivituri albe, iar cele doua pene rasucite in sus, specifice ratoiului sunt negre-verzui. Aripile brune-cenusiu, pictate cu “oglinda” specifica. Picioarele au culoarea rosie-portocalie, iar ciocul galben-verzui, egal ca latime pe toata lungimea. Pe perioada napârlirii, iunie-august, se spune ca ratoiul poarta asa numita haina “in eclipsa” cand vestmântul sau seamana cu cel al ratei, doar ca partea de sus a capului este neagra, pieptul mai inchis si fara acele tivuri albe pe care le prezinta femela. Ratusca are un penaj de coloratura galbui stropit cu negru, tivuri albe pe spinare, pântecul pictat cu brun, aripile mai închise ca la ratoi, picioarele rosietice-galbui iar ciocul verzui-cenusiu.

Rata-albastra (Hymenolaimus malacorhynchos) este o pasare acvatica nemigratoare, care traieste in regiunile din Noua Zeelanda, fiind foarte bine adaptata la viata in cursurile de apa rapide si turbulente, limpezi si reci, de la munte.Are lungimea de 53 cm, deschiderea aripilor de 25 cm, greutatea de 770-900 g, ochii caprui si ciocul albicios sau galbui, cu varful negru. Penajul este albastru-ardezie, cu pete mai deschise in zona pieptului, asemanator la ambele sexe. Puii au un colorit gri sau gri-inchis cu fata si ciocul albe. Masculul scoate niste sunete ca niste fluieraturi, femela in schimb emite sunete mai domoale, ca un marait, care abia se aud.Se hraneste cu insecte si larve de insecte acvatice, cu tricoptere, cu muste de piatra, musculite si muste efemere, pe care le culege cu ciocul cand se scufunda si se balaceste la suprafata apei, sau cautand printre muschi si bolovani si razuind algele umede de pe pietre. Rata albastra este o inotatoare excelenta, zborul ei insa este mai greoi, se hraneste cu diferite nevertebrate si in special cu pesti. Isi construieste cuibul in locuri retrase si protejate, in copaci sau tufisuri, de obicei in apropierea apei.Sunt pasari monogame, traiesc in perechi si stau impreuna pe toata durata vietii. Perioada de imperechere are loc din luna august pana in octombrie, ambele pasari participa la clocitul oualor precum si la cresterea puilor. Dupa eclozare, puii sunt inca din primele clipe destul de bine dezvoltati, au ochii deschisi si sunt acoperiti cu un strat de puf de culoare gri care se usuca destul de rapid. Interesant este faptul ca puii sunt capabili doar la cateva ore dupa ce ies din oua sa sara din cuib si sa-si urmeze parintii pe apa, in zonele unde curentii sunt mai slabi. De asemenea, la scurt timp ei reusesc sa-si caute propria hrana.Rata albastra face parte din ordinul Anseriformes, familia Anatidae si este o specie foarte rara, pe cale de disparitie.

Pasari S

2012-02-22T10:25:00.000-08:00

Starcul pitic (Ixobrychus minutus) oaspete de vara la noi in tara, greu de observat, datorita modului de viata retras in stufarisuri. Penajul aripilor este de culoare ruginiu - inchis. Crestetul, ceafa si spatele la adulti au o culoare mai inchisa aproape de negru cu reflexii verzui, iar la exemplarele tinere culoarea rosie. Pieptul si abdomenul au culoarea ruginiu – inchis, la exemplarele tinere prezentand culori mai deschise, patate cu roscat si cafeniu. Gat scurt, cioc galben cu partea dorsala neagra, picioare galben-verzui. Cromatica penajului se incadreaza perfect cu mediul de viata. Se hraneste cu insecte, pesti si alte animale acvatice.Pasare monogama, ce-si stabileste cuibul in colonii mici, pe un teren cu paie, stuf, frunze, in desisul stufului pentru a proteja puii de animalele de prada. Femela depune 2-5 oua de culoare alb - albastrui.Din primavara pana in septembrie il regasim in majoritatea baltilor cu stufaris de la noi din tara, cu predilectie in Delta Dunarii. In toamna migreaza.

Starcul de noapte (nycticorax nycticorax) este o specie de pasari care se poate observa zburand in cautarea hranei odata cu lasarea noptii. In general este raspandit pe toate continentele, mai putin Australia. In Europa populeaza mai mult regiunile sudice. Prefera zonele umede, cu lacuri, paraie, rauri, balti. In tara noastra apare in numar destul de mare, la jumatatea lunii aprilie si pleaca in luna septembrie. Este intalnit in baltile Dunarii si in Delta. Poate fi recunoscut dupa vocea sa ragusita care se aseamana cu un croncanit de corb. Are corpul indesat, picioarele si gatul scurte. Penajul adultilor este frumos colorat in gri, negru si alb. Pe cap si pe spate culoarea este neagra, cu trei pene lungi care atarna de la ceafa. Partea ventrala este de culoare gri-deschisa, fruntea si fata sunt albe. Irisul este galben-portocaliu, ciocul este puternic si negru, picioarele de culoare galbena. Pasarea adulta poate ajunge la lungimea de 60-65 cm, deschiderea aripilor de un metru si greutatea de 0,700-1 kg. Pasarile tinere au irisul galben, picioarele gri, penajul de pe cap, piept, gat si abdomen brun – cafeniu, aripile maro cu dungi albe. Cuibareste in colonii, impreuna cu alte specii de starci. Isi cladeste cuibul mai mult pe salcii, dar si pe trestie. Femela depune patru sau cinci oua, pe care le cloceste impreuna cu masculul, schimbandu-se intre ei. Dupa o perioada de 26-27 de zile, ies puii care primele doua saptamani sunt protejati si hraniti de parinti. Apoi ei sunt capabili sa zboare si sa-si caute singuri hrana. In general se hranesc cu amfibieni, pesti, mormoloci, viermi, larve de insecte, reptile si diferite mamifere mici. Numele de starc de noapte vine de la obiceiul sau de a vana noaptea, fara a deranja celelalte specii de starci care obisnuiesc sa isi caute hrana ziua. Face parte din ordinul Ciconiiformes, familia Ardeidae si este o pasare protejata prin lege.

Starc galben (ardeola ralloides) este o specie amenintata pe scara globala, prezenta in Romania ca oaspete de vara indeosebi in Delta Dunarii. Dimensiuni :40 - 49 cm. Culoarea penajului este in general galbui spre rosiatic, abdomenul albicios, spatele prezinta dungi longitudinale negre – cafenii pe un fond al coloristicii penajului galben – cafeniu. Picioarele sunt verzui. Femela depune intre 3-5 oua, ce le cloceste in colonii mixte, unde pot exista sute de cuiburi.Se hraneste cu larve insecte, dar si cu pesti si amfibieni mici. Specie frecvent intalnita in Delta Dunarii dar si in baltile mai mari.

Sticletele (Carduelis carduelis), din familia Fringillidae, este o pasăre cu penele viu colorate cu roșu, negru, alb și galben, fiind una dintre cele mai cunoscute păsări de talie mică, din România. Deoarece este o pasăre cântătoare, a fost ținută frecvent în colivii. Sticletele este răspândit din Europa Occidentală până în regiunile centrale din Siberia, Africa de Nord, Asia Centrală, Asia de Sud-Vest. În Australia, Noua Zeelandă și unele insule din Oceania a fost dusă de om. Penajul viu colorat în regiunea ciocului este roșu, iar ceafa, coada și aripile sunt colorate negru cu galben, pe când restul corpului este cafeniu. Această caracteristică ajută păsărea la marcarea revirului, și la asigurarea succesului în reproducție. În acest scop ea își alege o ramură uscată dezgolită unde poate fi ușor marcată prin cântec și coloritul penajului. În general, ca la toate speciile mici de păsări, puii ajung la câteva luni la maturitate sexuală. Sticletele clocește în general în regiunile joase, dar și pe văile montane. Cuibul este mic, cu un număr de 4- 5 ouă albăstrui punctate roșcat. El este așezat în arbori de înălțime mijlocie, cel mai frecvent pe salcâmi. După ca. 13 - 14 zile eclozionează, femela scoțând pe vară 2 -3 rânduri de pui. Sticletele este sedentar, iernează în țară, la care se adaugă populațiile de sticleți nordici dintre care unele iernează în Africa de Nord și Asia de Sud-Vest. Hrana sticleților sunt semințe de pe tufișuri, scaieți sau de pe pajiști. Este o pasăre nepretențioasă, fiind în trecut simbolul primăverii, al fecundității și al răbdării.

Struțul (Struthio camelus) este o pasăre care trăiește în Africa, aparținând de grupa păsărilor alergătoare, fiind cea mai mare pasăre care trăiește în prezent pe pământ. Struțul african care trăiește acum în deșertul Sahara a fost răspândit în trecut și pe teritoriul Asiei de vest. Penele ca și, în unele regiuni, carnea struțului fiind apreciate de om, au dus la dispariția speciei de pe teritoriul asiatic.

Masculul atinge înălțimea de 210 până la 275 cm, având o greutate de 100 - 130 kg, putând atinge 150 kg, femelele sunt mai mici având înălțimea de 175 - 190 cm și greutatea de 90 - 110 kg.
Masculul are pene albe și negre în trecut erau foarte apreciate, pe când femela are un penaj de culoare mai spălăcită cenușie, puii având o culoare asemănătoare ca femela. Picioarele lungi ale struțului sunt de culoare cenușie, cenușiu albăstrui lipsite de pene, la mascul în perioada de împerechere picioarele sunt de culoare rozacee putând fi văzute de la distanță. Pasărea are un gât golaș lung, capul struțului fiind mic în raport cu mărimea păsării, ochii în schimb au un diametru de 5 cm, fiind în cadrul vertebratelor terestre ochii cei mai mari. Bazinul struțului ventral (dedesubt) are simfiza pubiană (Symphysis pubica) închisă, care este un caz de excepție la păsări. Struțul are o musculatură a picioarelor puternic dezvoltată, ca o adaptare la alergare, atingând o viteză de 70 km/h, pe când timp de o jumătate de oră pasărea poate alerga cu o viteză de 50 km/h. Astfel, o altă particularitate caracterstică numai struțului este faptul că, prin adaptare la fugă, pasărea are numai două degete (Didactylie) la picior, picioarele folosind și ca o armă de temut. Degetele au gheare puternice ce ating o lungime 10 cm. Osul pieptului (Sternum) este plat (lat. Ratis) la toate varietățile de struți, din care cauză pasărea are o centură scapulară dezvoltată cu oasele Os coracoideum și Clavicula.
Aripile struțului sunt relativ mari, dacă luăm în considerare că este o pasăre adaptată la alergare, care nu poate zbura, aripile fiind folosite la păstrarea echilibrului corpului în timpul alergării, sau în perioada împerecherii. Glasul masculului poate fi auzit în perioada împerecherii, fiind asemănător cu glasul leului, pe când glasul puilor este mai melodios.

Scoicarul (Haematopus ostralegus) este o specie de ordinea de pasari de balta, pescăruşi. Adulti ajung la o lungime de corp de 40 la 45 de centimetri, avand o combinatie de penaj alb si negru. Pasărea națională a Insulelor Feroe care pleacă spre Marea Britanie în septembrie, pentru iernat, și se întoarce in jurul datei de 12 martie, dată la care se celebrează Grækarismessa.

Scoicarul negru african (Haematopus moquini) din aceasta specie pot fi intalnite de-a lungul coastei Africii de Sud. Sunt pasari mari, cu un penaj negru stralucitor, care contrasteaza puternic cu ochii lor rosii, cu ciocul lung de culoare portocaliu rosiatic si cu inelul din jurul ochilor in aceeasi nuanta. Picioarele robuste sunt de un roz-rosiatic. Masculii se disting de female prin ciocul lor mai bont si mai scurt, iar tinerele exemplare au penajul mai maroniu si mai mat si varful ciocului mai intunecat la culoare. Traieste de-a lungul coastei africane, de la nord de Namibia si pana la est de provincial Cape, din Africa de Sud, preferand insulele si plajele nisipoase, dar si estuarele stancoase si, uneori, lagunele de coasta. In zonele stancoase, hrana lor predilecta este formata din midii si din melci turtiti, insa aceste pasari de coasta se hranesc, de asemenea, si cu melci de mare si cu alte bivalve (scoici) si crustacee. Aceste prazi pot difica dificultati, dat fiind ca au corpul protejat de un invelis dur si este greu de ajuns la carnea lor gustoasa. Cu toate acestea, datorita ciocului lor puternic, scoicarii africani pot taia muschii care tin cele doua jumatati ale cochiliei unite si pot strapunge prada in interior sau deschid cochilia lovind-o de stanci cu ciocul. Scoicarii africani poti depune oua din luna octombrie si pana in aprilie, insa cel mai probabil o vor face din decembrie si pana in februarie. Unul sau doua oua sunt asezate intr-o racla din nisip, printre cochilii sau, uneori, pe stancile goale. Ouale sunt clocite timp de 27-39 de zile, dupa care eclozeaza, tinerele pasari fiind foarte vulnerabile la pradatorii terestrii. Se crede ca scoicarii africani se reproduc pentru prima oara la varsata de 3-4 ani si traiesc aproximativ 18 ani.

Striga (Tyto Alba) se deosebeste de alte specii de bufnite prin forma sa unica, prin culoare si voce. Aceasta pasare deosebita, de dimensiuni medii, creste pana la 40-50 cm. Are picioare lungi, cu pene si scoate un sunet puternic ce seamana mai mult cu un scartait. Penele acestei pasari sunt albe, cu nuante galbui si rosiatice. Are pete finute, de culoare inchisa. Ziua capata o nuanta speciala, motiv pentru care si-a primit porecla de „bufnita aurie". Are o fata impresionanta si ii lipsesc pamatufurile de pe urechi. Ochii si ciocul ii sunt inconjurate de pene albe si maro deschis. Se uita drept inainte, nu-si poate misca ochii intr-o parte, ca oamenii. Ca sa vada, trebuie sa-si roteasca tot capul. Striga vede si aude foarte bine si noaptea. Poate prinde un soarece pe intuneric. Este un animal mai nocturn decat bufnitele obisnuite. Asteapta sa se lase intunericul inainte de a pleca la vanatoare. Insa daca are pui in cuib, pui care sunt infometati, striga iese la vanatoare la apusul soarelui. Inainte ca soarele sa rasara, se retrage intr-un loc intunecos, inchis, intr-o cladire veche sau scorbura unui copac. Noaptea, cand vaneaza, striga zboara deasupra campiilor prinzandu-si prada din zbor, cu ghearele puternice.Femela depune intre 5 si 7 oua, la intervaluri de 2-3 zile. Incubarea lor incepe imediat ce a fost depus primul ou si dureaza intre 32 si 34 de zile. Asadar, intr-un cuib pot trai 4-5 pui, de marimi si varste diferite. Puii sunt acoperiti cu puf alb, timp de 6 zile. Treptat, acesta este inlocuit cu un puf de culoarea pielii si, mai tarziu, cu un strat gros si lanos, care se vede inca dupa 50 de zile.

Soim dunarean (Falco cherrug) cu o lungime 47-55 cm, anvergura 105-125 cm.

Populeaza mai ales tinuturi de stepa. Se hraneste in principal cu popandai dar si cu pasari. Adultul poate fi, de obicei, identificat prin culoarea partii superioare a corpului aproape ca cea a vanturelului rosu femela, capul/crestetul de culoare deschisa, “mustata” slab marcata, rectricele mediane nedungate. Totusi, unele exemplare sunt ca soimul sudic (Falco biarmicus), gri-maronii si dungate deasupra, inclusiv pe mijlocul cozii. Penele de pe flancurile corpului sunt striate longitudinal cu spate maro mai inchis, ventral cu pete mari este foarte asemanator cu soimul sudic (ambii au centrul cozii nedungat). In zbor activ pare considerabil mai mare si mai greu decat soimul calator, dar nu se lanseaza in picaje ca acesta.

Silvie de camp (Sylvia communis) cu o lungime de 14 cm se intalneste frecventa in maracinisuri si tufarisuri din regiuni arabile. Prefera o vegetatie arbustiva mai dispersa decat cea populata de silvia mica. Gatul alb, pieptul cu nuanta roz (mai intensa la mascul ), corpul gri la mascul si maroniu la femela, aripile maro-rosiatice deschise si coada destul de lunga cu rectrice externe albicioase constituie trasaturile caracteristice. Deosebiri fata de silvia mica, descrise la acesta specie. Foarte activa, tot timpul in miscare prin tufisuri.

Sfrancioc cu frunte neagra (Lanius minor) este o pasăre de talie mai mică decât cea a sfrânciocului rosiatic , are coada mai scurtă decât acesta, o tinută mai dreaptă si fruntea neagră. De la distantă si dintr-un unghi neprielnic de observatie poate fi confundat cu sfrânciocul mare (Lanius excubitor) dar si în acest caz elementul de departajare poate fi coada mai lungă la excubitor si fruntea neagră până aproape de crestet la minor în comparatie cu excubitor. Prezintă dimorfism sexual, la femelă penajul fiind bruniu, maculat semilunar în timp ce masculul are partea superioară cenusie, cea inferioară albă nuantată pe piept rosietic. Pe aripile negre prezintă o pată albă bine vizibilă în zbor. Este una dintre cele mai frecvente păsări clocitoare la noi în tară si preferă pentru plasarea cuibului îndeosebi podgorii si grădini cu pomi, alei precum si copaci singuratici din câmp.Cuibul compact alcătuit din rădăcini, crengute, fragmente vegetale subtiri cu intercalări de plante odorante si căptusit în interior cu fire de păr de la animalele domestice în amestec cu pene este construit la aproximativ 4-5 m de la sol în salcâmi, duzi, plopi sau pomi fructiferi în care sunt depuse 5-7 ouă. Forma lor este ovală spre oval-alungită iar culoarea de bază verzuie sau pal-verzuie. Incubatia durează 15 zile, puii sunt crescuti la cuib. Hrana de bază o asigură insectele, melcii. Prădează si sopârle, soareci.

Serparul (Circaetus gallicus) traieste in regiuni montane si depresionare. Este foarte răspândit în Europa, petrece iarna în Africa subsahariană. În India este prezent tot timpul anului. Prefera zonele cu vegetatie saraca, pietroase, nisipoase unde poate gasi serpi si soparle. Nu-i plac zonele locuite, agitate.Serparul formeaza perechi pe viata si in primavara revin mereu in acelasi loc. Cuibul este construit de ambii parteneri in copaci inalti, de unde pot supraveghea zona. Nu clocesc decat un singur ou iar femela este cea care asigura marea parte a clocitului. Incubatia dureaza 45-47 de zile iar puii sunt apti de zbor la 10 saptamani.Asa cum ii spune si numele, Serparul se hraneste preominant cu serpi dar in dieta sa mai intra si soparle, mamifere mici si pasarele. La un cuib din Franta s-au numarat capturile aduse la cuib si au reiesit: din 70 de capturi 67 au fost serpi, 2 soparle si un cintezoi. Serparul este capabil sa atace si sa care serpi de pana la 1m lungime. Prefera serpii neveninosi doarece nu este imun la veninul serpilor. Este o acvila de culoare foarte deschisa. La adulti partea dorsala gri-bruna, cu supraalare pale. Partea ventrala albicioasa (variabila), cu gatul si gusa de obicei maronii, abdomenul patat, la fel partea inferioara a aripilor, dar niciodata nu exista pata neagra la incheietura lor; remigele intunecate sau doar sure la indivizii foarte deschisi (sorecarii deschisi la culoare au varful remigelor de un negru intens). Coada destul de lunga si ingusta, terminata in unghi drept, cu 3-4 dungi intunecate. Juvenilul este mai maroniu si mai patat dedesupt. Cand planeaza aripile sunt tinute orizontal (sau foarte usor ridicate); cand aluneca segmentul intern al aripii este ridicat si cel extern este lasat in jos, cu varfurile remigelor flexate in sus. De jos, incheietura aripii apare puternic proiectata inainte. Cap mare, ochii mari, galbeni. Sosesc in Romania in martie-aprilie iar in octombrie-noiembrie pleaca spre Africa centrala, pe 2 mari rute de migratie, una pe deasupra Bosforului si alta pe deasupra Gibraltarului.

Sfrâncioc roşiatic ( Lanius collurio ) Masculul adult are capul si târtita cenusii iar peste ochi prezintă o dungă neagră. Spatele este brun roscat, flancurile corpului si pieptul rozii, abdomen alb. La femelă ca si la juvenili penajul este dominant brun cu intercalări de nuantă mai deschisă de unde si aspectul pestrit al acestuia. Cuibul este construit mai cu seamă în tufele de Prunus spinosa, Prunus mahaleb ori Rosa canina dar si în salcâmi (Robinia), soc (Sambucus), zmeur (Rubus), alun (Alnus), apoi, dar mai rar, acolo unde s-au practicat ”tăieturi” forestiere de stejar, conifere, fag si unde curătările au rămas nefinalizate, printre crengi; constructia este amplasată cu precădere la inăltimea medie de 1.20 m.Numărul de ouă în pontă: 5-6. Cuiburi cu ouă pot fi găsite de la mijlocul lui mai până la mijlocul lui iulie; durata incubatiei: 14-16 zile.Specie diurnă. În căutare de hrană sfrânciocul este prezent în zonele cu deschidere mai largă unde vânează de la insecte la vertebrate (sopârle).

Sturz cantator (Turdus philomelos) Traieste in paduri, tufisuri inalte, parcuri, gradini. Mai putin gregar decat sturzul viilor. Partea dorsala de un maro uniform, cea inferioara cu pete mici, iar partea inferioara a aripii maro-galbui deschis. Fara spranceana alba evidenta. Strigat scurt, ascutit „tit“. Strigat de alarma persistent si ascutit: „ciuc-ciuc-ciuc-cirrr-cirrr-cirr“. Cantec puternic, cu note melodioase alternate cu note ascutite, puternice. Multe elemente sunt repetate de 2-4 ori, intr-un ritm lent, tipic. In general, cantecul apare sacadat: „cui-cui, piu-piu-piu, ciuiu-i, ciuiu-i“. Canta intens inainte de rasaritul soarelui.

Stârcul alergător

Ordin: Charadriiformes
Familie: Dromadidae
Gen si specie: Dromas ardeola

Stârcul alergător ce trăieşte pe ţărmurile Oceanului Indian, este unic printre păsările ce trăiesc pe malul apelor, deoarece îşi construieşte un tunel adânc şi spaţios în solul nisipos.
In timpul zborului starcul alergător poate fi confundat cu uşurinţă cu ciocîntorsul
datorită penajului alb cu negru, însă ciocul robust se diferenţiază clar de ciocul elegant şi încovoiat al celui din urmă.

Stârcul alergător trăieşte în zonele de flux-reflux: în apropierea malurilor, în lagune, în golfurile nisipoase, pe insulele de corali şi la gurile de vărsare ale fluviilor. Păsările alcătuiesc stoluri a câte 20 sau mai multe sute de exemplare. După creşterea puilor stârcii alergători părăsesc de regulă locul de clocit. Câteva exemplare migrează în luna noiembrie de pe malurile Africii de Est spre Arabia Saudită, traversând Marea Roşie şi rămân acolo până în
luna februarie. Aceste păsări sunt uneori destul de zgomotoase şi emit o serie de sunete puternice, variate, ce seamănă cu un croncănit, un lătrat ascuţit sau cu un ţipăt prelung melodios. în lunile de iarnă păsările par a fi mai zgomotoase şi mai neliniştite. în timp ce aleargă rapid, în zigzag, emit sunete răguşite.

Şoimul de iarnă

Ordin: Falconiformes
Familie: Falconidae
Gen si specie: Falco columbarius

     Şoimul de iarnă este cea mai mică pasăre răpitoare de zi din Europa. Este un vânător îndrăzneţ şi îndemânatic, ce prinde păsări mai mici zburând rapid, la mică înălţime.
     Şoimul de iarnă induce frecvent în eroare păsările ochite: le imită zborul, iar astfel se apropie neobservat de acestea. După aceasta accelerează brusc şi prinde pasărea surprinsă aproape de sol.

Şoimul de iarnă poate fi frecvent observat zburând rapid şi la mică înălţime deasupra solului. în regiunile nordice preferă suprafeţele deschise, unde poate studia împrejurimile dintr-un loc de observaţie, de la mică înălţime, în America de Nord poate fi întâlnit în Munţii Stâncoşi, unde scrutează împrejurimile de pe promontoriile stâncilor.
    In perioada de clocit poate fi observat pe suprafeţele plane golaşe şi în cele mlăştinoase, precum şi în pădurile nordice de mesteacăn. Iarna păsările migrează spre sud. în acest zbor grupurile sunt alcătuite din două-trei păsări. Până în primăvară şoimul de iarnă trăieşte pe suprafeţele cultivate plane şi în văile deschise, iar în plus stă frecvent în mlaştinile din apropierea coastei şi în zona de flux-reflux, precum şi pe dunele de nisip.

     Aproximativ 90 la sută din hrana şoimilor de iarnă este reprezentată de păsări mici. Aceştia vânează multe specii de păsări cântătoare, precum şi acvatice, ca de exemplu fugaciul de ţărm, becaţina comună şi fluierarul cu picioare roşii. Prind şi auşei cu cap galben mici, dar şi ciocănitori verzi, ce având lungimea de 32 de centimetri, au dimensiuni aproximativ egale cu a femelei de şoim de iarnă. Păsările consumă uneori şi chiteam, şoareci de câmp, le-mingi, lilieci, libelule, gândaci şi fluturi. Şoimul de iarnă vânează de regulă singur, iar uneori cu perechea: păsările stau la mică înălţime într-un loc de observaţie, iar dacă observă o posibilă pradă, o urmăresc. Dacă nu reuşesc să o prindă din prima o urmăresc la mică înălţime, apoi zboară deasupra acesteia, iar în final o prind. Deşi este o pasăre „insistentă”, şoimul de iarnă are rar succes la vânătoare.

     La începutul lunii aprilie, când şoimii de iarnă sosesc la locurile de clocit, masculii prezintă un zbor nupţial. Aceştia zboară dând încet din aripi, pentru a atrage femele. Dacă o femelă intră pe teritoriul unui mascul, păsările zboară alăturate, iar apoi se aruncă în gol şi se urmăresc. Relaţia de cuplu durează un sezon de clocit.
     Perechea îşi caută un loc corespunzător de clocit pe sol sau într-un arbore, iar uneori pe promontoriul unei stânci aflate la marginea unui spaţiu deschis. Cuibul este reprezentat de o adâncitură simplă. Perechile ocupă frecvent cuibul altor păsări, ca de exemplu al ciorilor. Femela îşi depune cele patru-cinci ouă la intervale de câte două zile, iar acestea sunt clocite de ambii părinţi timp de o lună.
     Femela cloceşte aproximativ două treimi din timp, iar în acest timp este hrănită de mascul.
Iniţial puii sunt protejaţi de femelă, timp în care masculul vânează. Masculul aduce hrană la cuib zilnic, de trei-şase ori. Prada este reprezentată frecvent de puii păsărilor acvatice sau ai altor păsări, ca de exemplu ai fâsei de luncă.
     După 18 zile, când puii au penajul complet dezvoltat, femela porneşte şi ea la vânătoare. După o lună puii pot deja să părăsească cuibul pentru a prelua hrana de la părinţii lor, însă rămân în apropierea acestuia timp de încă o lună, iar apoi devin independenţi.

Dimensiuni corporale
Lungimea: 25-30 cm
Anvergura aripilor: 55-65 cm
Greutatea corporală: masculul 160-180 g, femela 190-220 g
Reproducere
Maturitatea sexuală: masculul la 2 ani, femela la 1 an
Perioada clocitului: mai-iunie
Numărul ouălor depuse: 2-7, de regulă 4-5
Numărul clocirilor pe an: 1
Durata clocitului: 28-32 de zile
Vârsta părăsirii cuibului: o lună
Mod de viaţă
Comportament: de regulă singuratic
Sunete emise: un „chi-chi-chi” înalt
Hrana: păsări şi mamifere mici, insecte
Durata vieţii: cea mai înaintată vârstă cunoscută a fost 11 ani
Specii înrudite
Genul Falco cuprinde 37 de specii, printre care şi şoimul rândunelelor (F. subbuteo).

Aria de răspândire
Şoimul de iarnă cloceşte din Islanda, Scoţia şi nordul Europei, până în estul Siberiei, precum şi în Alaska, Canada şi Newfoundland. Păsările iernează în Europa Centrală şi de Est, nordul Africii, Orientul Apropiat, China, vestul şi sudul Statelor Unite ale Americii, America Centrală şi în nordul Americii de Sud.

Pasari T

2012-02-21T10:26:00.000-08:00

Tucanul urias

(Ramphastos toco)

Este o pasare cu cioc spectaculos, de aproximativ 19 cm si viu colorat, care traieste in regiunile impadurite din America de Sud si America Centrala, pana in nordul Argentinei.
Are ciocul mare, galben-portocaliu cu o pata neagra si ovala, putin curbat si prevazut cu margini cu mici crestaturi, desi pare enorm fata de dimensiunea corpului totusi el este usor, deoarece contine spatii de aer strabatute de o retea laxa de lamele osoase, foarte fine. Are limba cornoasa si lunga, marginita cu franjuri, iar in jurul ochilor mov sau albastrui are portiuni golase de piele in portocaliu colorate. Picioarele sunt scurte, puternice, de culoare gri, cu doua degete inainte si doua inapoi, care il ajuta sa se sprijine de ramurile copacilor.
Penajul este negru lucios aproape pe intreg corpul, aripile sunt scurte, negre si rotunjite, gusa si zona de la baza cozii sunt albe, sub coada prezinta o zona cu pene rosii care se observa mai ales in timpul zborului. Penajul este asemanator la ambele sexe.
Tucanul urias este cea mai mare dintre toate speciile de tucani, care poate ajunge la lungimea de 53-60 cm si greutatea de 550 g. Este o pasare sedentara, nu migreaza, foarte priceputa la cataratul in copaci. Cand doarme obisnuieste sa-si tina coada lunga si de culoare neagra aruncata peste spate spre cap, iar ciocul si capul intr-o parte. Cand sta in copac si priveste in jos isi tine capul un pic oblic din cauza ciocului.
Tucanii uriasi traiesc in mici grupuri de 10-12 indivizi, in paduri, cranguri, luminisuri, savane impadurite si chiar la campie. De cele mai multe ori zboara in livezile cu mandarine, guayaba si banane, unde fac pagube insemnate cand fructele sunt coapte. Fructele din pomii fructiferi constituie hrana lor preferata, dar consuma si antropode, insecte, mici pasari, oua, soareci, pesti, crabi mici si reptile. De obicei prinde prada si fructele cand sta in copaci dar obisnuieste sa culeaga si fructele de pe jos. Ciocul ii serveste pentru a intensifica sunetul atunci cand maraie sau croncane, pentru a sapa in scorburile copacilor, pentru a colecta si a mesteca fructele preferate. Dupa ce a luat fructul cu ciocul, el trebuie mestecat si mutat din varful ciocului in esofag, lucru care se face printr-o impingere rapida a capului spre spate.

Isi face cuibul in scorburile copacilor uscati si batrani, in care sapa cu usurinta cu ciocul, insa uneori prefera malurile uscate de pamant, sau foloseste cuiburile termitelor terestre. Deseori se aude strigatul tucanului urias de pe o creanga inalta a unui copac care se aseamana cu un sforait adanc sau cu un croncanit puternic. In perioada de imperechere femela depune in cuib doua pana la patru oua pe care le cloceste timp de 18-20 de zile, apoi ies puii care la inceput sunt orbi si fara pene. Abia dupa o perioada de trei saptamani puii deschid ochii, iar dupa sase saptamani corpul lor este acoperit cu pene. Intre timp ei sunt hraniti de ambii parinti cu fructe.
Tucanul urias este cunoscut si sub numele de toco si nu este o specie pe cale de disparitie. Face parte din ordinul Piciformes si familia Ramphastidae.

Ţigănuşul

Ordin: Ciconiiformes
Familie: Threskiornithidae
Gen si specie: Plegadis falcinellus
Ţigănuşii sunt păsări sociabile şi îşi împart cu plăcere habitatul cu diferite specii de stârci. Această specie deosebită este ameninţată de drenarea şi defrişarea habitatului.
Penele ce strălucesc în verde, lila şi bronz, sunt caracteristicile specifice ale ţigănuşului. Această pasăre cu ciocul recurbat scormoneşte în mâl în căutare de hrană.

Ţigănuşii trăiesc lângă lacurile interioare, pe lângă râuri, zone mlăştinoase sau pe terenurile inundabile din preajma fluviilor. Aceste păsări se plimbă mult pentru a găsi hrană suficientă. Ţigănuşii parcurg distanţe întinse prin regiunile inundabile, iar în acest timp scormonesc în mâl în căutare de bunătăţi. După finalizarea perioadei de clocit, păsările se împrăştie pe suprafeţe întinse. în ultimele decenii teritoriul de răspândire al ţigănuşilor a scăzut continuu, în special datorită drenării regiunilor umede.

Ţigănuşii sunt activi ziua şi pe înserat, iar noaptea păsările dorm. în timpul migraţiei păsările zboară uneori şi seara. Ţigănuşii sunt păsări extrem de sociabile şi pot fi observaţi în grupuri mici sau în colonii mari de clocit. Deşi păsările sunt foarte liniştite, emit uneori sunete croncănite, răcnete înfundate şi mârâite. în zbor păsările alcătuiesc stoluri cu forma literei „V” şi alternează bătăile rapide din aripi, cu planarea lungă şi liniştită. în zbor ţigănuşul are un aspect caracteristic, conturul corpului este suplu, cu aripile lungi şi rotunjite la capete, gâtul şi picioarele întinse. Pe sol păsările se mişcă precaute, cu gâtul alungit asemănător stârcilor.

Ţigănuşul îşi caută hrana aproape în exclusivitate pe suprafeţele inundate, irigate sau în cele cu ape stătătoare. Având ciocul lung, poate să adune larve şi insecte. îşi potoleşte foamea mai ales cu lăcuste, cosaşi, gândaci acvatici sau de uscat, greieri, libelule, dar mai consumă şi râme, crustacee, amfibieni, larve, precum şi reptile şi peşti mici.

Pasari U

2012-02-20T10:28:00.000-08:00

Uliu cu picioare scurte (Accipiter brevipes) intâlnit în paduri mici si relativ rare din regiunile aride, deschise din SE Europei. Se hraneste în principal cu sopârle (are degete scurte si groase), lacuste etc. Migreaza în stoluri (10-30 pasari, uneori mai multi). Foarte asemanator cu uliul pasarar. Totusi, masculul are vârfurile aripilor întunecate, contrastând cu culoarea alba a restului aripii (dedesubt), supraalarele de un gri-albastru mai deschis, la fel obrajii (nu ruginii ca la pasarar). Femela este si ea deschisa la culoare dedesubt, cu vârfurile aripilor cenusii, nu are sprânceana alba. Ambele sexe au ochi rosu-brun. Silueta apare cu o coada usor mai scurta. Aripi mai lungi si mai ascutite, prin urmare evident mai asemanator cu soimii.

Uliul porumbar (Accipiter Gentilis) este o pasare cu o lungime medie de cca. 60 de cm. Largimea aripilor intinse atinge aproape un metru. Lungimea de la varful cozii la cioc este de aproximativ 65 cm. Femela este simtitor mai mare decat masculul, caracteristica la toate rapitoarele. Exemplarele adulte au pe spate o culoare cenusie, ca ardezia, sura cafenie, neagra. Pe abdomen sunt albe, fiecare pana avand verigi transversale cafenii-negre, care se impreuneaza in benzi ondulate de-a curmezisul pieptului si abdomenului. Aripile sale scurte si rare, adevarate vasle, il fac abil in desisurile padurii, iar coada lunga si lata ii este o carma tot atat de buna, putandu-i inlesni cotituri maiestrite in urmarirea victimei. Ghearele sale lungi si taioase, adevarate pumnale, prind sigur prada si ucid repede. La toate acestea se adauga privirea deosebit de agera, apoi marea indrazneala si atacul premeditat de care este in stare uliul porumbar. Rar ii scapa pasarea atacata, cateodata chiar porumbeii cei mai iuti si vicleni, atat in zbor cat si surprinsi pe pamant sau pe casa ii cad prada. Acolo unde uliul a reusit sa faca o prada, revine zi de zi, chiar la aceeasi ora, cu o precizie care ne uimeste si nu abandoneaza locul raspectiv decat atunci cand nu mai are ce rapi. Zilnic se prezinta in acelasi loc, si pe aceeasi carare a aerului. Uliul porumbar cloceste in paduri, asezandu-si cetatea mai mult pe la mijlocul copacilor, aproape de trunchiul acestora. Revine la cuib an de an, totdeauna primenindu-l cu crengi noi, verzi, de unde putem recunoaste usor cuiburile ocupate. Uliul cand se aseaza pe un copac, nu alege niciodata crengile din varf ci se ascunde pe o creanga groasa de pe la mijlocul arborelui, aproape de trunchi, de aici se avanta apoi neobservat cand zareste vreo prada, sau pleaca hoteste in incursiunile lui vanatoresti dupa hrana.

ULIUL PASARAR (Accipiter Nisus) este o pasare de dimensiune mica, lungimea este de aproximativ 30-39 cm iar avergura aripilor de aprox. 58-77cm, femela fiind mai mare decat masculul. Femela fiind asemanatoare cu un mascul de porumbar dar cu batai de aripii mai rapide si usoare, pare mai zvelta de culoare mai deschisa si coada mai lunga, masculul adult este deasupra gri-albastrui si dedesbt dungat transeversal fin cu roscat. Juvenilii seamana cu femela dar sunt mai maronii desupra iar pe piept cu dungi transversale mai groase si mai rare. Specie larg raspandita, prinde in principal pasarele pana la cele de marimea graului sau sturzului. Atacurile pasararului sunt asemanatoare ca cele ale porumbarului folosinduse de ambuscada pentru a ataca prada. Femela poate fi mai mare decat masculul chiar si cu 25%, aceasta fiind una din cele mai mari diferente din lumea pasarilor de prada.

Pasari V

2012-02-19T10:28:00.000-08:00

Vulturul este numele comun dat mai multor păsări răpitoare diurne, mari, din familia accipitridae, ordinul falconiformes, cu ciocul lung, ascuțit și coroiat, cu aripi lungi și cu picioare puternice, cu gheare tari, care se hrănesc cu pradă vie și, uneori, cu stârvuri. In această categorie se pot aminti: Vulturul traieste pe multe continente, in Africa, Europa, Asia, America de Sud dar cel mai des se intalneste in America de Nord si Canada. Are ciocul lung, ascuțit și coroiat, cu aripi lungi și cu picioare puternice, cu gheare tari, care se hrănesc cu pradă vie și, uneori, cu stârvuri. Femelele ating o lungime de aproape 1 m si au o anvergura a aripilor de aproape 2 m . Masculii sunt mai mici si acest lucru este ceva comun la pasarile de prada . In antichitate vulturul simboliza pe Zeus, puterea și victoria la greci. După leu urmează vulturul ca stemă în heraldică, în religia crestina vulturul, simboliza pe evanghelistul Ioan.

Vulturul filipinez (Pithecophaga jefferyi) este cel mai mare vultur din lume si una dintre cele mai ameninte specii. Sexele sunt similare ca infatisare: au abdomenul si partile posterioare ale aripilor de un alb cremos, in timp ce partile superioare sunt colorate intr-o nuanta maro-ciocolatie, marginile fiind mai pale. Penele lungi de pe cap si de pe ceafa formeaza o creasta mitoasa, distinctiva, de culoare galben inchis cu pete negre. Picioarele greoaie sunt galbene si sunt prevazute cu gheare mari si puternice. Ciocul de culoare gri-albastrui este foarte dezvoltat. Pasarile, considerate a fi rapitoare foarte puternice, cantaresc 6,5 kilograme, un metru inaltime si aproape cinci metri cu aripile intinse. Reprezentantii speciei Pithecophaga jefferyi pot trai intre 30 si 60 de ani. Se hranesc in principal cu lemurieni, zibete si maimute - de unde si denumirea alternativa de “vultur mancator de maimute”. Vaneaza, de asemenea, sobolani, serpi, veverite, pasari si lilieci. Indivizii vaneaza uneori in pereche, unul dintre ei pozand in momeala pentru a atrage atentia grupului de maimute, in timp ce partenerul de vanatoare executa un atac surprinzator. Perechile mascul-femela isi construiesc cuiburi enorme in varful copacilor grosi si inalti. Un singur ou este depus intre lunile octombrie - decembrie, iar puiul rezultat depinde de parinti vreme de un an.

Vrabie negricioasă
(Passer hispaniolensis)


Încrengătura:	Chordata
Clasa:	Aves
Ordinul:	Passeriformes
Familia:	Passeridae
Genul:	Passeridae
Specia:	Passer hispaniolensis

Vrabie de casa (Passer domesticus) una dintre cele mai cunoscute şi mai frecvente păsări ce se întîlnesc atât în natură, cât şi în preajma locuinţelor ca specie antropofilă. Masculul are penajul cafeniu-pătat pe spate, cenuşiu pe frunte, creştet şi piept şi negru pe bărbie; cel al femelei este cafeniu-striat. Este abundentă în regiunile joase ale ţării, urcă şi în regiuni muntoase, în localităţi. Este tipic sedentară. Face cuiburi sferice în arbori, în special în plopi şi salcâmi, atât între crengi, cât şi în scorburi; Hrana este alcatuita dintr-o mare varietate de seminte si insecte si nu in ultimul rand de resturile alimentare ale omului.