Fotografie si alte cuvinte

Baschet BCM U Pitesti–CSS Giurgiu

2012-03-15T16:51:00.001+02:00

Scrisori in palma. Bucati de fericire

2012-03-13T21:23:00.000+02:00

E aia cand vii la mine si ramai peste noapte stiind - amandoi - ca nu ne pasa prea tare. Ca suntem un fel de utilitare, ai zis o data "manta de vreme rea", eu am zis "nu e rea, a venit primavara", si, fir-ar, ne e bine daca nu gandim. Cand suntem acolo, ne facem mici unul in bratele celuilalt - tu esti mica, oricum - incepem sa ne uitam la un film pe care eu l-am vazut de zece ori si la care vreau sa te uiti ca sa PRICEPI; si, deh, nu reusim sa ne uitam prea mult - mai mult tu nu reusesti, te intorci catre mine sa ma simti, vrei sa-mi spui ca ma iubesti dar gandesti ca te expui. Stiu ca te expui, stiu ca stii ca nu-mi pasa sau ca-mi pasa numai "aici si acum", Stiu ca ma iubesti sau ceva de genul asta, un fel de asociere a trairii cu proiectia-ideal dupa care alergi, te fac sa o spui si apoi mi te darui, sau te iau, nu conteaza. Pricepi ca nu esti pentru unul ca mine, mi-ai si zis (nu ai fi prima) ca nu pot fi al unei singure femei. Si ce daca, stim amandoi ca suntem masochisti si ne e bine in momentele alea, in acele nopti, apoi dimineata totul revine la zero. Chiar zero Kelvin. Te revolti si nu poti fara mine iar eu m-am obisnuit cu tine, pana cand o sa punem amandoi punct. Sau nu. Pana atunci, niciunul dintre noi nu va sti cand si daca o sa se termine. Asa ca nu gandi. Simte. Momentele alea, mici, de "acum si aici", sunt fericirea. Hai pa. Nu-ti mai explic. O sa-ti mai arat, doar. Cate putin, ca sa nu te sperii.

Evanghelia dupa mine. Fragment

2012-03-11T21:55:00.001+02:00

Intr-o zi n-am sa te mai iubesc. Si atunci muntii se vor apropia, caci sanii tai vor fi fost acoperiti de iarba iar atingerea iti va fi stearsa de vant. Urme de praf vor ramane pe gene. Degetele iti vor fi inclestate, inca, in parul meu, si voi incerca sa-ti dau suflu. Printre vene imi vor curge amintiri blande si revoltele in care strangeam la piept lacrimile-ti ca sa ti le sorb. Pe atunci, ghimpii imi vor fi intrat deja intre coastele din care ai fost faurita iar norii, mirati, se vor ciocni in armonii sinistre. -M-ai iubit. - Da. - Si acum, de ce...? Nu voi putea raspunde. Un fir de sange mi se va scurge printre buzele strapunse de gandurile tale iar in jurul nostru va fi, din nou, prima zi. Ca atunci, cand te-am zarit printre bratele ridicate. Cand te-am vazut, neimblanzita, in bratele care implorau si pe care le negai. Am sa stiu, atunci, ca noi nu am existat. Abia de atunci vom incepe. Vom rodi impreuna. Si altii ne vor canta iubirea, vor crede in noi, o sa fim semintele de inceput.

Cupa Femina la fotbal

2012-03-05T16:05:00.001+02:00

Baschet Pitesti–Oradea

2012-03-04T13:05:00.001+02:00

BCMU Pitesti-CSM Oradea

VIEW SLIDE SHOW

Volei Arges Volei–SCM U Craiova

2012-03-04T00:47:00.001+02:00

Arges Volei–SCM U Craiova

VIEW SLIDE SHOW

Ziua Apararii Civile

2012-02-28T17:30:00.000+02:00

Scrisori in palma - dorinte de viata

2012-02-28T16:55:00.002+02:00

Trezeşte-mă cu un sărut în colţul gurii. Fă-mă sa trec din vis în visare, sa nu am timp să pricep dacă ai fost cu mine toată noaptea sau doar mi-am dorit. Du-mă de mână să-mi beau cafeaua în timp ce tu-mi povesteşti unde vei merge şi, revoltată, fă-mă sa aprob că “ăia” sunt aşa cum spui. Pleacă de acasă cu mine şi sărută-mă în fugă înainte de a dispărea în traficul pe care-l urăsc pentru că mi te ia. Haide sa nu ştim nimic unul de altul până la prânz când vom lua masa împreună mai aproape de tine pentru că, răsfăţată şi mofturoasă, nu vrei sa mergi prea mult pe lor până unde-mi place mie. Sa ne vedem după-amiază acasă, înjură traficul, protestează că la muncă s-a întâmplat ceva cum nu vrei tu. Sa te împac cu o mângâiere fină apoi sa facem dragoste şi sa adormim îmbrăţişati. Spune-mi, înainte de a adormi, că mă iubeşti şi azi. Sa pricepem amandoi că aşa e o zi normală şi că aşa rămânem. Că eşti, acum, logodnica sufletului meu.

Revedere III - Regrete

2012-02-28T16:52:00.000+02:00

Atingerea degetului ei m-a ars. Am simtit mai intens decat primul sarut din lift – primul, oricum, cu ea – decat atingerile si gandurile nebunesti de apoi. Alea nu mi-ai atins sufletul, nu le-am dat voie. Dar sa-mi sugereze, asa, ca…
Ma las pe spate, relaxat, si urmaresc umbrele lasate de ventilator pe tavan, ritmic, exact, trebuie sa nu ma las sa alunec in aleator si mai ales sa ma feresc de un “s-ar putea” care-mi tot da tarcoale.
- Ce s-a intamplat de fapt mai devreme, la bar? Imi joc rolul mai departe, ca si cum nu as avea idee. Cine era chestia aia agitata? spun, incepand sa-i mangai o mana; asa cum ea imi facuse demult, in dimineata primei zile cand m-am trezit cu ea alaturi.
- Care-i faza? Ne-am tras-o si esti deja gelos? Imitatia unei grimase de desconsiderare se labarteaza pe fata ei si-si retrage mana. Te uitai la el de parca l-ai fi urat, acolo afara.
Ma testeaza. Sa vada daca sunt chiar gelos; de ce-ar interesa-o? Nu ea a tinut neaparat sa ne indepartam? Nu ea m-a evitat si mi-a pus in fata stupidul “nu merge”, fara argumente? Baga-mi-as! Si-acu’ vrea sa se joace de-a ofensata? Ma intoc pe stanga, cu spatele la ea.
- Pe Mathew? Hm. De ce l-as ura pe unul care mi-a omorat partenera, in Mozambic? Ai si tu dreptate. Chiar ai impresia ca l-ai agatat la intamplare, nu?
Parca respira cumva nervos, mai repede; parca o si vad muscandu-si buzele. Ma intorc spre ea, incet, sa vad daca are acea figura de “ce-am facut?”. Vreau sa savurez. Vreau sa-i strig “da, ce-ai facut… ai facut, sa stii. Nu mai esti copilul ala de care voiam sa am grija, acum daca gresesti, platesti”. Cum am banuit, reactia e pe aproape
- Il stii? Adica… Nu aveam cum sa stiu, imi pare…
- Iti pare pe dracu! Nu are cum sa-ti para tocmai pentru ca nu stiai. Si pentru ca nu stiai, nu e treaba ta sa te scuzi. Macar ti-a tras-o bine zilele astea? N-as zice, la cum ai sarit pe mine.
Vreau sa intind coarda, vreau sa treaca dincolo de misiune si de oficial, vreau sa stiu de ce asa, cu mine, aici si acum. Incep sa-i mangai obrazul stang, incet, parca desenand.
- Ma iubesti, asa e? Inghite in sec. E singura reactie vizibila, dar pulsul aproape i-a luat-o razna. Da, cred ca ma iubesti daca te-ai expus in felul asta. Apropo, arma aia a e buna de expozitie la jucarii. Rad zeflemitor, dar putin. Pe peretele din spatele capului ei vad un punct rosu. Se misca, chinuitor de incet, catre umarul ei stang, pe clavicula, mai jos… Ma ridic si ma asez brusc peste ea, cu o figura de indragostit care se joaca.
- Uite, dragoste – nu i-am mai spus asa de atatia ani, si atunci numai cand vorbeam aiurea, online, inainte chiar de a ne vedea prima data – cred ca m-ai starnit destul de mult ca sa mai… vreau o data. Ce-o sa creada despre mine acum? Dar sa-mi pese ce crede? Pai? Ma priveste si suspicioasa si intrigata, in timp ce ma apropii de buzele ei. De afara se aude un zgomot de balon de guma spart. Ii ating buzele.
- Gata, a trecut. Ma priveste in acelasi timp recunoscatoare si certandu-ma din ochi; a auzit si ea sunetul de amortizor, se pare.
- De ce ai facut asta? Incepe o idee de cearta desi, sub mine, aparenta furie ii este insotita de un tremurat abia perceptibil.
- Nu ar fi prima data. Ii pun un deget ppe buze. Shhh. Acum doi ani, in Zimbabwe, ai scapat, nu-i asa? Ochii ei se maresc si mai mult. Da, stiu, nu numai ca stiu, eu l-am scos din joc.
- Adica, ai fost…
- La vreo doua sute de metri de tine. Des. Tu ma vezi dupa zece ani, pe cand eu…
- Mi s-a sugerat ca as avea un inger pazitor, dar am crezut ca e cineva dintre ai mei.
- Dintre “ai tai”, cum le zici tu, sunt si eu. Nu intreba. Ar trebui sa si dormim doua ore.
- Uf, bine… dar spune-mi macar cum e cu lunetistul de adineauri; daca mai…
- Nu mai. Sau mai. Mai am eu doi oameni afara, ei l-au scos din joc; si probabil au si inregistrat tot ce s-a intamplat in camera asta, dar e pe maini sigure. Zambesc, face iar acel botic amuzant, se intoarce cu spatele la mine.
- Acum dormim.
- Da, dormim, vis… Nu mi-ai spus daca ma iubesti.
- Asa e, nu ti-am spus.

In cel mult treizeci de secunde deja o aud respirand ca si cum ar dormi adanc. Imi trec un brat pe sub gatul ei, pe sub perna, celalat i-l pun pe mijloc, ma lipesc de ea si mi-o trec din realitate in vis. Acum, aici, e doar a mea si sunt doar al ei.
*****

Am plecat de la hotel spre plaja, de mana. Nu s-a mai sinchisit sa puna pe ea altceva in afara costumului de baie. Nici nu ar avea de ce, aici. De mana, asa cum mi-am dorit mereu. Partida de sex de mai devreme – nici aia ca lumea, ca a inceput sa planga – nu a fost atat de wow ca acum, cand mergem de mana, senini, fara griji. O iau de mijloc si o trag langa mine, pasii nostri sunt in acelasi ritm. Mana mea dreapta coboara de pe mijloc, mai jos, degetele intra putin in bikini; ma priveste in felul “fa ce vrei, sunt a ta, de acum”. O trag de mana si ajungem intr-o zona a plajei care este, ca prin minune, aproape goala, desi in rest lumea roieste.
- Haide, stai aici. Ma asez pe nisip si o indemn sa stea langa mine. Vreau sa te vad goala si uda, iubita mea.
Ma priveste senina, imi ia mana si-mi saruta degetele.
- Eva, – face ochii mari, stie ca-i spun direct pe nume doar cand am de zis ceva foarte serios – m-am gandit si m-am razgandit…
- Ce? Nu ma tine asa.
- Stii ca viata cealalta am incheiat-o amandoi…
Scot dintr-un buzunaras al pantalonilor scurti un inel pe care-l din inca in palma, ascuns. Privirea ei scruteaza, incearca sa se prinda ce am acolo – fir-ar, de asa ceva n-o sa ne dezobisnuim niciodata. Isi musca buza de jos, abia perceptibil. Doar nu te-ai prins, bestie - asa-i spuneam acum mult timp, “bestie”, dar cu drag. Era… e vreo diferenta intre cum era si cum e acum, pentru mine? Neh.
Ma asez mai aproape de chipul ei, o sarut usor, abia atins, mai mult ii sug buza de jos; in timpul asta ii iau mana stanga si-i strecor pe deget inelul. Respiratia i se opreste. Isi strange mana aproape in pumn, in semn de retragere, de protectie. Fata ei se departeaza de a mea, vad marea in ochii ei. Va marea in lacrimile din ochii ei, de fapt.
- Fii sotia mea, Eva! Iesi din visele mele si vino aici, ramai aici, mereu – ii spun, in timp ce o cuprind in brate si-i sterg lacrimile care continua sa cada, desi chipul ii este senin.

- Iubitul meu, Doamne, noi… Te iubesc, da, stii asta? Daca ar fi o gresala? Daca inca nu ne putem adapta la viata asta, normala? Poate, intr-o zi…
*****

- Flavian, ne trezim si noi azi?
Soarele imi izbeste fata. Imi strang ochii, sunt iar moale, imi vine sa ma pisicesc asa cum faceam cand ma trezea, uneori, dimineata, la telefon.
- Mda. Daca dai pupu – si intind gura stransa in botic, asa cum doar ea o facea. Si daca-mi spui ce-ai visat.
- Fie. Ii simt buzele pe varful nasului si deschid ochii, intrigat, cu o figura bosumflata de “iar imi faci de-astea?”. Haide, pisic – ce, cum? Ea mie, “pisic”? – aveam treaba. Sus.
- Mmmm… hai sa mai staaaammmm… Imi intind mainile sa o cuprind iar in brate si ma intind chiar ca un pisic. Fir-ar! Cine controleaza aici?
- Da, nu prea avem treaba – spune si se cuibareste iar in bratele mele, goala; fundul ei lipit de mine ma starneste iar. Am totul pe un card de memorie, ti-l dau si gata, doar nu credeai ca stau sa memorez. Sunt planuri intregi de data asta, stii si tu.
- Presupun… mormai si o trag de mijloc, ma imping sa fiu cu totul lipit de ea. Te vreau, Eva! Incepem si ziua asta frumos?
- Sa crezi tu. Poate o data la zece ani e cam des; desi e prima data.
Se intoarce cu fata la mine, brusc – aproape ma amuza figura ei serioasa cand eu sunt asa, inca moale, fara chef, o doresc, si vreau sa fiu, cred, alintat. Nu pricepe de ce nu ma trezesc sa-mi dea datele si sa plecam fiecare la treaba lui. Ma ridic in fund, o data cu ea, ii iau mainile in ale mele – inghite in sec si face ochii mari, a banuitoare.
- Sa-ti spun. Taci, asculta, apoi poti sa vorbesti. Sa nu ma intrerupi. Nu e nicio misiune. Am pus pe drumuri opt oameni si o echipa de tehnicieni numai ca sa te vad. Stiam ca esti aici, stiam ca esti cu Mathew; ti-am zis ca mi-a omorat partenera in Mozambic. Asa este. Dar acum e cu noi, cu mine. Reactiile alea de afara au fost un teatru ieftin. Mi-a zis ca te vrea, ca parte a intelegerii. Te-a avut. Nu eu am hotarat. De atunci lucrurile au luat o alta intorsatura. Te urmaresc de patru ani, dupa ce ai plecat din Hong-Kong. Stiu ce ai facut atunci, nu ma intereseaza, nu sunt pe contraterorism. Ca si tine, poti sa spui ca sunt mercenar. Nu sunt loial, lucrez pentru cine da mai mult la un moment dat, dar niciodata nu am schimbat taberele in timpul unei misiuni. Nici cand mi-au ucis a doua sotie – da, stiu ca nu stiai. Te-am urmarit sa am grija de tine si sa te fac pierduta cand era sa o patesti. Mozambic, Afganistan, Zimbabwe, a fost mana mea, direct sau altfel. Sa zicem ca am o gaura de timp de doua saptamani, si… imi fac un capriciu; sau imi implinesc un vis. Stiu ca orice as spune, nu ma crezi. Ar fi fost suficient sa-mi dormi in brate ca atunci la “marea revolutie”. Tu ai inceput – nu, nu te acuz, Doamne, stii ca nu am facut asta niciodata. Suntem mari si prea vaccinati. Te inteleg. Incearca sa ma intelegi si tu. Daca nu… asta e. Stii ca e posibil sa nu ne mai vedem iar cativa ani. Dar acum, aici, am fost cu tine si numai unul cu altul. Gata, am terminat, acum certa-ma – ii spun, incheind ca atunci, demult.
In tot timpul asta am privit in jos. Aproape asteptand lovituri verbale. Nu i-am vazut reactiile. O singura data, i-am mangaiat urma de glont de pe umarul drept, cand i-am zis ca suntem prea vaccinati. In schimb, ea imi mangaie mana. Ceva nu e in regula.
- Stiu. Stiu tot, Flavian. Tu inca ma vezi copila, inca vrei sa ma protejezi. Bine.. mai devreme chiar a fost, hm, util, dar sunt, cum spuneai tu, om mare.
Fir-ar ea! Stie, dupa atatia ani, aproape fiecare expresie si fiecare promisiune facuta in mine. As fi vrut sa nu mai tina cont. Sa ma ignore. Parca m-ar fi durut mai putin.

- Copil mare – la naiba, ce ai cu sufletul meu? – am tanjit dupa tine. Nu asa, ca adineauri, aia e vax – expresiile mele? Chiar toate? NLP… trebuie sa fie NLP, si nu numai – mi-a lipsit un suflet ca tine. Doar ca sufletul nu exista fara… recipient. Isi lasa chipul in jos si aproape zaresc un inceput de lacrima, din nou. Dar nu o sa planga. Trag puternic aer in piept. Pur si simplu uitasem sa respir – mi se intampla cand sunt prea concentrat sau tensionat. Cum oi fi rezistat atat, oare?
*****

- Surioara ta ce mai face?
Mergem, de data asta de mana, fara sa ne ferim, catre feribotul de la Santa Cruz. Pana acolo am mers cu masina si aproape ca nu ne-am vorbit. Mi-a fost teama sa-i vorbesc, sa nu stric magia. De cateva ori mi-a atins mana, pe schimbatorul de viteze. Atat. Simteam ca se desprinde.
- Nu vorbi de ea, nu-ti dau voie. Ha? Sa-mi dea voie sau nu? E bine, punct. Ai incercat sa dai de mine prin ea, de cateva ori. Nu trebuia. O pui in…
- Taci. Dragoste – imi pare ciudat cum suna asta in gura mea, dupa atat timp – , pentru mine sunteti la fel de importante. Face ochii mari, ca si cum ar vrea sa spuna “acum sa nu zici ca ti s-a pus pata si pe ea, ca…”. E ce mi-a ramas… din tine. Oftez. Nu vreau s-o privesc. Stiu ca acum ma uraste pentru ca o iubesc. Ca si cum ar afecta-o cumva. Bleah.
Mergem de mana si privesc spre feribot, chestia aia mare si alba care o sa mi-o ia. Daca nu as fi in public, as plange. Ei i-o fi bine ca pleaca? Nu trebuie, nu inca, nu are treaba. Atunci, de ce? Ma opresc si o trag langa mine.
- Deja mi-e dor; ii soptesc. Ii sarut palma si i-o inchid. Pastreaza…-ma. Mana i se incordeaza brusc, de parca tocmai i-as fi pus pe umeri o mare responsabilitate. Se intoarce si incepe sa urce pasarela. Va merge – de ce naiba a ales feribotul? – la El Aaiun, in Sahara Occidentala ocupata de Maroc. Nici macar nu stiu unde pleaca. Sus, la balustrada, se sprijina si parca ii vad buzele conturand “te iubesc”. De ce acum? Fir-ar, abia acum imi spui? O lacrima mi se prelinge pe obrazul drept de sub ochelarii de soare. “Pana data viitoare…” ii transmit, in limbajul semnelor. Il stie. Apoi o acopera soarele. Iar pe mine, tristetea. Pornesc pe jos pe Via Conexion Muelle Ribera. O idee imi incolteste in minte si ma face sa zambesc: coordonatorul de zbor de la aeroportul Hassan I din El Aaiun mi-e dator.

De ce nu vreau unirea Moldovei cu Romania

2012-02-05T16:54:00.000+02:00

Pe rețelele de socializare au apărut, din nou, îndemnurile la unirea Republicii Moldova cu România. De data asta, pornite de la cei mai virulenti - și virali - susținatori ai USL. Se mizează pe un sentiment naționalist rămas de mult însa pe cale de dispariție, și este un subiect care atinge coarda sensibilă a celor care sunt înclinați spre acele scandări anti-orice sau, de ce nu, pro-orice. Se doreste o conversie a pornirilor emoționale, ura pentru actuala putere fiind un pământ gata de însămânțare cu aproape orice idei. Însa numai postacii online se încumetă să lanseze asemenea îndemnuri; nu am vazut declarații publice ale conducerii USL în legătură cu acest subiect și, oricât nu aș vrea să o spun, totuși o spun: sunt deștepți. Ca de obicei, masa de manevra nu este informată despre adevăratele intenții ale celor care conduc o mișcare. Unirea cu Moldova ar presupune, în primul rând, o scădere a, cum le place unora să spună, "nivelului de trai", pentru că tot ce înseamnă administrație ar trebui să se ocupe și de noul teritoriu integrat. Financiar, (ne)dorita-unire ar fi un dezastru. Înglobarea unui teritoriu predominant agrar și fără posibilități de susținere, atât financiară cât și politică, ar însemna secarea resurselor și-asa puține ale României. Produsul intern brut al Republicii Moldova a fost, în 2011, puțin mai mic decât o treime din cel al României, adică 60497 lei - moldovenești.

Citeste mai mult

Si inca...

2012-01-31T22:45:00.000+02:00

Merg mai departe. "Departe". Aiurea cuvant! Imi exprima nu inaintare ci alienare. Instrainare de... ce? Si chiar asa, de ce ar fi? Mi-am promis si am promis "pentru totdeauna", fara a-mi fi cerut, si asta e ca mine, prezent, de neinlaturat, infernal de cald, luminos. Spui "totul se transforma". Dah... Ca si Jana in melodia lui Margineanu, pe versuri de Nichita? Hopa! Nu asa. Nu stii lucrurile care nu au inceput pentru ca au existat mereu, care nu se transforma si nu se termina? Tocmai tu? Eu le stiu, le traiesc, le SIMT (ireal, asa-i?). Iti vad acea privire, adierea de atingere de parca m-ai fi spart sau as fi fugit, fiintica scoasa din vis si distrusa de realitate otravitoare si continua, iti gust inca lacrimile promitandu-ti ca nu vei plange din cauza mea, probabil sunt ale mele, probabil cele care curg sunt ale mele si tu nu mai ai, si totusi... Mereu "si totusi". Distrug in jur, umilesc, conditionez si uimesc, vanez rece si fara emotii si sunt crud pentru ca sunt convins ca e singurul lucru pe care celelalte in merita pentru sacrilegiul de a nu fi ca tine, apoi plec si zdrobesc, imi place, o fac iar si iar, otravesc in jur cu totul, mi se scurge ura si ceilalti aluneca pe ea, cad, se lovesc rau si nu se mai ridica, ma hranesc acum cu suflete, imi place de parca nu mai am, le folosesc pe post de sange ca la transfuzie. Merg mai departe. Si cu fiecare pas calc pe cineva, zrdobesc si-mi place pentru ca astfel calc pe moale, ma uit de sus cum se zbat si ma roaga sa fiu "mai...", "altfel", sau nu mai fiu "rece", nu le convine, sunt perfect constienti/e ca ma folosesc si apoi voi pleca, si nu se pot opri, nu pot spune "pana aici", mi se daruie apoi probabil viseaza in plansul lor inutil si sacadat ca ceva s-ar putea schimba. S-ar putea? Asa, de la sine? Eh! Nu, eu sunt cel care ar putea sa schimbe si nu vreau, imi place asa, imi place sa umilesc si sa provoc suferinta, fiecare e un capriciu si nimic mai mult, le-o spun, se uita la mine de parca viseaza urat si "lasa ca se vor trezi", se trezesc si constata ca visul era de preferat, apoi bum! Stop! Ma enerveaza izbucnirile oricui, de orice fel, atingerea oricui imi face carnea si intreaga fiinta sa se infioare neplacut, sa se crispeze si sa compare cu atingerea ta fluenta si fina, imi vine sa-i dau cu capul de pereti, sa zdrobesc sa vad daca acolo e ceva si ce ar iesi, sa vad indeaproape "ce-i mana pe ei in lupta". Apoi imi desfac aripile si planez, aterizez oriunde si te simt din nou oriunde si oricand, nu-mi convine nimeni, pentru ca nu ma atinge cum o faceai tu, pentru ca se uita la mine uneori cu o admiratie tampa, de om stupid care cica admira o opera da arta ca sa nu se faca de ras in fata celorlalti, pentru ca nu-mi vorbesc asa cum o faceai tu, pentru ca nu-mi provoaca nimic interior, sunt o banda rulanta goala si doar cand ii lovesc mai simt ceva ce poate s-ar compara tangential cu termenul de uman sau de a simti. Merg mai departe. Daca nu pot ajunge la ceva zburand, trebuie sa ajung tarandu-ma. In vis fac un fel de bungee-jumping fara corzi, astept sa cad si sa ma zdrobesc insa undeva in cadere coordonatele se schimba si incep sa cad orizontal, senzatia de cadere continua si nu se termina pana ma trezesc. Esti singura fiinta in legatura cu care m-am inselat intotdeauna, invariabil, cand ma asteptam la ceva bun primeam lovituri, cand asteptam incordat ceva teribi de rau ma mangaiai pe dinauntru cum nu a stiu altcineva sa o faca, prima data cu tine am iubit in sfarsit nu ideea de iubire ci pe cineva, cu totul, cum spuneam, fara intoarcere. De-aia te intrebam "ce esti tu?".
Mi-e teribil de... pentru ca o sa-ti spui ca nu pricepi nimic din tot ce am scris, si de ce am facut-o. Insa tu trebuie sa pricepi, tu stii, cunosti toate astea, le-ai trait candva. Sa...

Manifest (vechi)

2012-01-31T22:30:00.000+02:00

Ce nu-mi place. Strada Trivale pentru ca pe acolo am fost cu tine, pe acolo am facut acele fotografii care speram sa fie inceputul unui album superb. Fetele si femeile "de orice culoare" pentru ca esti femeie si mi-ai furat ce mi-ai dat cu ceea ce parea generozitate. Mobilele cu clapeta pentru ca le are orice curva care nu merita, iar tie iti placeau asa de mult. Patul meu pentru ca de fiecare data cand ajungeai la mine, te bagai repede in el, pentru ca acolo te-am iubit si urat, te-am rasfatat si am vrut sa-ti intru in suflet - care? - si nu am reusit. Balconul pentru ca am facut dragoste cu tine acolo - probabil eu am facut dragoste, tu sex - si pentru ca nu ai venit niciodata sa vezi Carul Mare din el, dupa ce ti-am spus cat de frumos se vede. Da, si Carul Mare. Data ASTA de 13 pentru ca sarbatoream implinirea iar acum nu mai am ce. Copacii din Trivale pentru ca ti-am facut poze acolo iar daca i-as atinge sunt sigur ca te-as simti lipita de ei, calda si frumoasa. Pe mine pentru ca inca nu ma pot desprinde cu totul de tine, si pe tine pentru ca te-ai desprins de mine, m-ai inlaturat inca dinainte de a pleca de aici. Zilele astea mai mici, cu mai putin lumina pentru ca ma fac sa ma gandesc "acum ceva timp la ora asta abia plecam spre ea sa o vad". Ursuletul acela mic si galben pentru ca glumeam amandoi pe seama lui iar acum sta si se uita ca si cum de langa mine lipseste cineva, si asa este. Din nou pe mine pentru ca ieri mi-am spus ca este ultima zi in care ma mai gandesc la tine iar acum iti scriu fara sa stiu daca am de gand sa-ti trimit vreodata asta. Norii care mai demult nu ma lasau sa vin sa te vad si ma faceau sa pierd din si-asa putinul timp cu tine si care acum plang impreuna cu mine. Un stupid mp3 player pentru ca de fiecare data cand plec spre oras, pe jos, ma face sa ma simt exact ca atunci cand plecam spre tine, insa acum stiu ca nu mai am spre ce ma duce, aproape imi vine sa ma intorc de fiecare data; sa ma intorc in locul asta atat de impregnat de tine. Orice masina care opreste in fata blocului pentru ca gandesc, inca, si ma simt, ca si cum ar urma sa cobori din ea si sa-mi apari la usa, asa insuportabil de frumoasa si de rasfatata, si sa-mi spui "fiintica". Gropitele - pe care oricum nu credeam ca le am - pe care acum le vad si parca se "astupa". Pozele noastre, pentru ca sunt atat de bine realizate ("thank you, thank you, you're far too kind"), si in una dintre ele te uiti inapoi ca si cum deja imi spuneai "pa" - de tot; o faceai de mult timp, de fapt. Taxiurile, pentru ca cine stie in cate dintre cele cu care merg eu acum te-ai urcat si ai atins interiorul, iar cand sunt acolo as putea sa mangai ceva ce ai atins, privit. Trenurile, pentru ca unul te-a luat de langa mine de tot. Orasul acela mare si stupid, aglomerat, insuportabil, pentru ca te-a atras cu iluzii mai puternice decat cele pe care ti le-ai creat langa mine. Tramvaiul 61, de acolo - stiu eu de ce. Internetul. Pe mine nu ma plac, pentru ca nu mai stiu ce e aia afectiune, dor, atasament, pentru ca mainile astea nu vor mai sustine niciodata pe cineva, sa mangaie in acel fel stiut de noi nu mai vor, pentru ca uit putin cate putin din trecut si simt totul de parca ar fi fost undeva, intr-un vis, insa nu-mi mai pot aduce aminte anumite lucruri. Melodia despre al carei videoclip imi spuneai ca-ti place pentru ca pare ca o aduce (pe unul dintre personaje) undeva fara sa simta si o ia inapoi ca pe ceva care simte, cald - pentru ca am dat gres grezand ca te pot faca sa sitmi ceva, orice, in afara urei pentru oameni pe care o aveai in tine dintotdeauna. Aparatul de fotografiat care acum ma ajuta, pentru ca nu ti-am facut acel pictorial "de toamna" despre care vorbeam.

Revedere II: Iures

2012-01-31T13:43:00.001+02:00

O urmez pe holul ingust si lung, cu ochii la ea si mintea la iesiri de urgenta. La o adica, ar trebui sa o am in grija, nu e operativ. Sau? Interiorul nu-mi spune mare lucru, insa unele geamuri ale camerelor nu au ferestre –nici nu ar avea de ce sa aiba, aici. Vreau sa-mi spuna datele si sa plecam fiecare pe drumul lui ca, daca nu… Doar nu ma indragostesc, hai, bla bla si mai departe. Iar ea, fir-ar, se misca de parca ar dansa de bucurie. In lift, mi-a facut-o. Capcane? Teste? Nici macar nu stiu ceva despre fatuca asta – rad de gandurile mele, “fatuca”. In alte vremuri era un fel de far calauzitor pentru mine – da, imi place sa fiu dramatic, si?

Merg spre ea, catre camera, cu mana intinsa, ramasa asa la “fuga din lift”. Rochie albastra? Imi vine sa pufnesc in ras. Asta da “camuflaj”, albastru pe fondul marii. Mai bine decat pe fundul marii. Parca ar vrea sa atraga atentia – sigur nu sa mi-o atraga, nu stia ca pe mine ma va intalni. Sau? Gandurile ca ar putea juca dublu nu ma lasa, prea a fost sigura pe ea de la prima vorba, ca si cum m-ar fi asteptat. Increzatoare, dominatoare prin vorbe si, uite ca, in lift, si prin fapte; asa cum nu am vazut-o si, cu siguranta, nu am imaginat-o. O usa se tranteste la trei metri in spatele ei; am deja mana pe arma dar nu o scot, un lucru am invatat prima data, de mult – blocarea primei reactii. Inca ma ajuta asta. O oarecare paraseste o camera cu nervi, si atat – pe aici toata lumea se cearta? O fi de la caldura. Eva-Aisling cate nume o mai fi avut? e pur si simplu vesela, daca pur si simplu ar exista. Pentru mine totul are un motiv sau un scop.

- Haide, vino, nu te mananc. De tot. Ti-aduci aminte?

Cum naiba sa nu-mi amintesc? A fost prima data cand am dormit impreuna, in urma cu o viata parca. De ce imi baga de-astea? Ce urmareste? Conditionarea emotionala e “specializarea” mea… si ma simt atacat daca se incearca asa ceva cu mine.

- Mda, haide… M-ai starnit destul. Ce vrei? Da-mi info…

- La naiba, chiar nu pricepi? Acum esti mare si prost, brusc?

Nu am timp sa-i raspund. Trece pe langa mine cand intram in camera, cumva in spate, aproape tranteste usa si ma saruta conducandu-mi mana direct intre picioarele ei; isi da la o parte lenjeria – aham, aici ai – si o simt direct umeda, poate din lift e asa. Parca nu e ea – sau e o versiune a ei? Imi propun sa fac exact ce mi-a sugerat mai devreme, mecanic, pana la urma detensionarea e buna. Si terapeutic. Eu, asa? Rareori. Mda, acum trebuie sa evit implicarea. “Noi” ar fi trebuit sa existam de mult sau deloc. Si totusi...

- Tot bestie ai ramas. Una perfectionata, ii spun cu ciuda. Oare cum se simte in postura asta, de folosita, de arma si mijloc de intimidare, de unealta sexuala pentru stoarcerea de informatii? Cu cati o fi fost pana acum? Nu, nu gandi la asta, e riscant, pici si…

O intorc, fata ii e aproape lipita de perete, nici eu nu ma recunosc; isi impinge fundul inapoi invitandu-ma, starnindu-ma intentionat; o mana ii ajunge cumva pe ceafa mea si ma tine captiv intr-un sarut aproape brutal in timp ce-i desfac rochia si o las sa alunece pe copul pe care nu i l-am vazut niciodata. Farurile unei masini intra direct in camera si pentru putin timp trec in alt regim, cel de alerta. Parcare in fata – normal; doua randuri – asa… Motor pornit, nu oprit, deci pleaca – e bine. Imi revin, dar cumva a ajuns cu fata la mine, goala, si isi chinuie degetele cu nasturii camasii mele. Mi-o smulg. Sa economisim timp. Ne scurgem in jos, langa perete, aproape de pat.

Degetul meu se plimba pe buzele ei si, neasteptat, gura i s-a deschis si limba ei a inceput sa se plimbe in lung si roata pe el; nici macar nu-mi puteam imagina asa ceva la ea pe vremea cand strangea buzele doar cand ii spuneam, in gluma, ca-i musc limba, vorbind online. Cu o mana mi-o indruma pe a mea, o simteam uda si fierbinte, jos, sanii ei imi impung pieptul iar respiratia ma cheama, ma indeamna sa sar peste preludiu, sa o patrund si posed salbatic, gen sex terapeutic; poate de asta si are nevoie, acum. Nu mai conteaza de ce am eu nevoie. Mana mea i se infige in par, o intorc cu fata in jos si obrazul i se infige intr-o perna aruncata aiurea, pe marginea patului. Ramane cumva uimit-blocata, expusa, tintuita acolo, goala si imobilizata cum probabil nu a fost niciodata in antrenamentele alea stupide de autoaparare. Palma ii atinge fundul ramas asa, in sus, intr-un jap urmat de un geamat pe atat de uimit, pe atat de durere, pe atat de "foloseste-ma". Tocmai ea? Asa a ajuns? Sa fie doar cu mine asa? - vanitatea mea isi spune cuvantul in intrebari nelalocul lor acum. Ajung aproape peste ea, aplecat, o mana ii cuprinde gatul si strange - soptesc "nu asta ai vrut?" aproape cu ura - si o patrund, brusc.

Geme si aud un "sa nu te puna dracu' sa te opresti" cu la fel de multa ura-pasiune, se sprijina in maini si da contre din bazin, se misca uitam amandoi pentru ce am venit acolo - uitasem din lift? Am mintea pe automat, ca de obicei. Gemetele ei nu ma distrag de la ambulanta care trece cu girofarul aprins, pe Avenida Las Gaviotas, usa inchisa cu zgomot pe palier, cursa Iberia de 21:35 din Roma... Simt unghii infipte in pielea spatelui si, ca si cum nu as fi fost acolo, ma trezesc, cu ea cu fata in sus, sub mine, tragandu-ma in ea frenetic, deja mai putin mecanic insa dur, ca si cum ar vrea sa o curat de viata si de griji, ca si cum ar vrea ca atunci si acolo sa fie imprimat in eternitate, in ea, in povestea noastra niciodata scrisa.

Nu-mi dau seama de cat timp suntem asa, inlantuiti si nebuni, dar in lumina slaba venita printre perdelele verticale zaresc inceput de lacrimi.

- Iubeste-ma, atat, doar acum, o data in viata asta, fii doar pentru mine - si lacrimile incep sa-i curga, se stang in curbura claviculei mele; plange aproape sacadat si ma trange in brate sa nu mai dispar, sa fiu real, nu fantoma care umbla fara a lasa urme. Urme las, in suflete, asa-mi conditionez uneori atat victime - dramatic, mda - cat si colegele; e vreo limita, in bransa noastra? Musca din umarul meu ca sa-si potoleasca plansul, apoi isi muta furia pe propriile-i buze, dur, pana la sange, asa cum eu faceam uneori cand aproape adormeam de frig in misiunile de inceput, din Elvetia.

- Nu, dragoste, dor, nu-ti fa rau, nu ai voie... Brusc, realizez ca si-a trait toata viata sub "nu ai voie" si sufletul mi se strange - da, si noi "lupii" avem suflet, la fel de nedemostrat ca si restul. Ce reactie e asta pe mine? Dragoste? Nu pot, nu am voie, ar fi putut fi candva, acum insa...

Ii cuprind fata intre maini si ma ridic aproape deasupra ei, imi vine sa merg mai departe cu sexul acela fara reguli, insa ma aplec si-i sorb lacrimile, una cate una, pe masura ce apar.

- Nu, pasiune, shhh, da-mi mie durerea, pot sa o ard. Lasa-ma sa te scap de ea. Te-am iubit, stii... nu a fost sa fie - eu cel care nu am crezut niciodata in "a fost sa fie" sau nu ii spun asta atat de convins si natural incat o cred si eu. Daca am putea, acum, Eva draga, sa...".

Se incordeaza. I-am atins coarda mentala dorita, sa o aduc in "trebuie" urat de amandoi dar necesar - si nu prea.

- Nu s-ar putea, doar stii. Nu s-a putut atunci, acum cu atat mai putin; de ce ma chinui? - nu mai plange, e revoltata, dar nu mai plange, e bine. Diversiune.

- Stii... ce e acum mi s-a mai intamplat o singura data in viata asta, inainte sa ne cunoastem - incerc sa o aduc pe panta unei discutii despre care ea stie, i-am povestit despre Ana-Maria, agenta Mudiriat al-Amn al-Amma despre care nu stiam pana inainte de a urma sa ne casatorim.

- Dragul meu, sunt povesti apuse, tu nu te vindeci niciodata? - dragul meu, spus cu privirea asta si chiar cu drag? Pai? Reflexele verbale vechi nu se sterg...- imi atinge obrazul cu spatele mainii, stergandu-mi parca lacrimi interioare. E superba, nu, nu am grad de comparatie pentru ea in lumina lunii de Tenerife, goala, iar pe ea iubind si dorind nu mi-am inchipuit-o niciodata, chiar nu am de ce sa ma agat.
- Ai avea si tu nevoie de cineva cum asa... cum esti tu pentru mine, cum ai fost... Isi duce mana la gura ca si cum ar vrea sa-si inabuse un suspin, insa degetul ei ii atinge buzele, apoi pe ale mele, intr-un sarut-promisiune niciodata avut. Sa nu promiti, noi nu ne putem tine de promisiuni...

Revedere I : Regasire

2012-01-30T21:06:00.000+02:00

Avionul companiei KLM a aterizat la 16:55 in Tenerifie. De la Washington Dulles pana aici, saptesprezece ore si patruzeci si cinci de minute de zbor, via Amsterdam si Madrid. Bleah. Ore in care nu am dormit.

De obicei cand calatoresc nu pot sa dorm. Nici dupa atatia ani. Trei ore si ceva pauza de zbor in Amsterdam si una si putin in Madrid. Orase in care nu-mi vine sa stau ori sa ies, asa ca am ramas in aeroport de fiecare data. Acum imi vine sa dorm si atat. Nu pot, nu merge, nu tine, trebuie sa dau de contactul meu la Hovima Jardin Caleta. Inca 25 de kilometri. Mergem. Nu m-am simtit niciodata confortabil langa prea multa apa, iar Hovima e la 20 de metri de mare. Macar nu stau pe acolo prea mult; contact realizat si pa. Bun...

Terasa hotelului e ca in unele baruri din centrul Bucurestiului, cu scaune impletite din paie, mese patrate albe si foisoare culoarea mahonului. Cam deschis, spatiul, pentru gusturile mele, asa ca merg la barul de langa piscina. In 25 de minute ar trebui sa apara contactul meu. Barul, dupa mine, la fel de expus. As fi preferat sa fiu la Conquistador. Ma asez si comand. In engleza. La cati turisti sunt, doar e vorba de Tenerife, sper sa trec semi-observat, ca ne, nu se poate.

Ma uit spre locul unde ar trebui sa apara contactul meu, e o ea, va trebui sa-mi semnalez prezenta, caci eu o stiu, ea nu. Vine doar cu instructiuni, stie, cred numai parola de contact. Pe locul unde ar trebui sa stea Aisling este altcineva. O alta ea. Aisling, hm, vis sau viziune, in irlandeza veche… Primul gand cand am auzit numele celei cu, care trebuia sa ma intalnesc, m-a dus in urma cu zece ani, pe cand alintam cu “vis” o alta… viziune. Mda, trebuie sa astept, sper sa plece individa care-i acum pe locul ala, la naiba, doar asa ceva nu poate sa compromita intalnirea. O alta ea. Oops? Pai? Nu alta ea, EA. Ce cauta aici? Ultima data ne-am vazut chiar in urma cu zece ani, de ziua ei – m-a dus cu masina in Ungaria, la Szeged, am mancat acolo apoi a plecat cu lacrimi in ochi. Da, ce cauta aici? Daca nu pleaca, e rau, acolo ar trebui sa apara Aisling; daca ma vede, e mai rau, nu am timp de cineva acum iar de ea, nici chef. Plecarea ei m-a durut. Poate, ca nu am dat niciun semn apoi, a durut-o. Dar au trecut zece ani, timpul le vindeca, spun unii. Eu nu cred. Oare ea crede?

Ceasul imi arata cinci minute pana la intalnire iar Eva este inca acolo. Si nu singura. Cu un individ… Ma enerveaza. Da, ma enerveaza. Parca as fi, cumva, gelos, nu trebuie, dupa zece ani, nu? Ma enerveaza ca tipul se cearta cu ea, EA cea pe care o iubeam si pe care o protejam in alta viata. Trei minute. Fir-ar! Ma uit in jur aparent relaxat, poate o vad. Nu e nicaieri. Iar Eva si ala fac… ca toate alea, unde ar trebui sa fiu eu. Mda, par un cuplu care e pe cale sa se desparta. Cumva, ma bucur. Nu am voie, nu sunt aici pentru asta. Nu am voie pentru ca nu mai sunt in viata ei, nicicum.

Trebuie sa scap de ei de acolo. Sau sa-i trag un semnal de alarma lui Aisling. Dar cum sa scap tocmai de Eva? Ce NAIBA cauta aici? “Excuse me, do you happen to have a map of the surrounding area?” Plusez, desi vad niste ochi mari care, clar, ma recunosc, si iritarea individului. “How about a walk in the moonlight, later, to show me arround?” si zambesc frumos catre Eva. Politicos, distant, un turist interesat de imprejurimi, fara sa dau vreun semn ca o am recunoscut-o. Individul e in picioare – deja era in picioare in timp ce se certau – si se uita la mine de parca ar vrea sa inceapa un scandal si cu mine. Discret, las sa se vada o legitimatie a Brigazii Locale de Politie Judiciara a Corpului National de Politie din Tenerife si o lasa moale. Fuck off, ii arunca, tranteste un pahar de pamant si pleaca nervos. Mai bine asa, decat sa fac ceva aici. Stiu unsprezece moduri de a ucide pe cineva cu o agrafa de par, as fi avut la dispozitie sticle si pahare aici, mi-ar fi fost usor. Eva se uita la mine ca la o fantoma – doar nu ne-am vazut zece ani; nu ca eu m-as uita altfel, dar trebuie sa o misc de aici. Cumva, prind cu coada ochiului un tremurat al manii aproape inclestata pe pahar ca pe o arma. Isi musca buza, abia perceptibil; cum o fac sa plece?

- I’d love to show you around and maybe get some pictures in the night. Oops? Nu, nu se poate, Eva se ocupa cu… de fapt, mai stiu cu ce, de atat timp?

- Ori esti tu aceea, ori nu-s asta eu, spun, intrigat de situatie si de un “nu-i corect” care ma sacaie de cateva secunde.

- A trecut ceva timp, nu? Spune, ca si cum ar fi trecut doua zile. Ma enerveaza partea asta distanta a ei, mereu m-a enervat si m-a destabilizat. Nu vorbim aici despre misiune, continua. Hai. Se ridica si o ia inainte, brusc, poruncitor, ca si cum eu as fi omul de legatura si ea agent. Mergem sus si-ti dau detaliile.

Merg in spatele ei ca in vis, misiunea s-a dus naibii undeva adanc in creier. E mai subtire decat o stiam. Grji sau grija de ea? Ii privesc rochia aproape mulata – cu siguranta de la caldura, nu e genul ei sa fie altfel decat decenta – si ma trezesc gandind cum as, daca as, ce-as mai; la fel de ne-specific mie. Paseste in lift si-mi intinde o mana “credeai ca te musc daca nu ai mai vrut sa stii de mine?” zambind imbietor si distant in acelasi timp – numai ei ii reuseste asa ceva cu adevarat, din cate am cunoscut. Ii intind si eu mana, mai mult simbolic, usile liflului gliseaza si ma trezesc impins in usile inchise, brutal; e lipita de mine si-mi musca buzele aproape pana la sange, imi dirijeaza mana catre sanii ei – nu poarta nimic dedesubt? Chiar ca nu e cum o stiam… - si aud, soptit, in timp ce ma feresc sa nu-mi lase urme pe gat: iubeste-ma. Fa sex cu mine cum nu am facut niciunul pana acum. Ding! Usile liftului se deschid si parca ma trezesc, ca din vis. Fuge catre camera, zglobie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, vesela dar rosie precum fetita pe care o cunoscusem in urma cu mult si pe care nu credeam ca o voi vedea vreodata femeie.

Raspunsul la provocare, aici

VA URMA

Volei: Arges Volei–CSM Ecorec Bucuresti

2012-01-29T00:52:00.001+02:00

Concert Ippazio Ponzetta si Kateryna Levchenko

2012-01-27T18:56:00.001+02:00

Ma iert–oglinzi in suflet

2012-01-27T01:06:00.001+02:00

Aproape ca-mi incep ziua in metrou. Acolo e locul in care dispare somnul, unde-mi aranjez in treacat parul in geamul din fata mea, unde se termina cumva impresia linistita a noptii si incepe freamatul Bucurestiului, incepe sa strabata viata lui neobosita prin peretii subterani, dincolo de usi sau bariere. Acolo unde oamenii isi croiesc drumurile pentru ziua cea noua si o uita pe cea veche. La fel a fost si azi. M-am trezit, amortita si lipsita de cafeaua zilnica, si pe tocuri prea mari, direct in metrou. Mi-am fixat privirile obosite, ca intr-o oglinda, in vanatoarea micilor defecte ale chipului si machiajului meu, a suvitelor neastamparate, sau poate a culorilor ciudat potrivite. Mi-am gasit 100 de defecte mici si inca vreo 4 majore, pe care o revista de moda nu mi le ar fi iertat. Poate trecatorii de pe strada, in toata graba lor, m-ar fi observat… gresita, defecta sau macar nepotrivita peisajului. M-ar fi judecat, si m-ar fi uitat apoi, ca pe o poza neinspirata dintr-un ziar.

Privesc la necunoscuta din fata mea. Parul ei fara forma sau coloare, cenusiu, ma duce cu gandul la toamna… O toamna ploiasa in care femeia asta, asa cum e de stearsa, s-ar integra in peisajul stain, fara cel mai mic efort. Are maini care nu tradeaza nici o activitate. Sunt maini pe care un pictor le-ar ignora. Sunt maini care n-ar putea stapani niciodata un pian sau orice al instrument care cere indemanare. Ii tradeaza firea lenesa si simpla, care nu se complica nici macar prin a purta un inel. O carte comercial-literara, din acelea care fabrica povesti usor digerabile, se odihneste in geanta cu lucruri razvratit inghesuite. Trec mai departe, catre multitudinea de imprimeuri de pe haine. Unele inspira flori de vara mari, lejere, aruncate in graba pe rochie. Altele sunt dungi anapoda potrivite, amestecate langa verdele florilor, ca niste gratii pe sub care se zbate un sir de margele de plastic. Ultima data ma uit la chip. De fiecare data la fel, las asta la urma ca cea mai importanta descoperire. Profilul ei are ceva din poze vechi cu trasaturi decolorate in umbra anilor pe care ii poarta, iar ochii ei n-au nici un freamat, nici o ezitare, nici o scanteie.

Se anunta o statie oarecare, iar necunoscuta se pregateste sa coboare. Deodata ii sesisez calcatura sigura a piciorului, nervozitatea tinereasca a asteptarii, incordarea intregului ei trup, brusca, neasteptata. I se citeste feminitatea si delicatetea prin cateva gesturi facute la intamplare, de a-si potrivi hainele anapoda alese. Si devin geloasa. Geloasa ca nu mi permit greseli. Geloasa ca nu ma accept asa cum sunt. Ca sunt prea atenta la asortarea gentii cu pantofii, si uit cum ma simt, si ma ignor, si ma judec, si ma critic, si-mi opresc rasuflarea la fiecare privire jignitoare. Geloasa pe femeile ca ea, sterse si pierdute intr-o multime la metrou, dar cu pasul drept si calcatura sigura, cu forme care se potrivesc intr-un tot care coopereaza prin a revela o femeie sigura. O femeie completa, indiferent de defectele ei. O femeie care tine capul sus in fata barbatilor, in fara altor femei, in fata colegilor de serviciu, in fata carcotaselor de metrou. Si astfel imi iau lectia perfectiunii, medalia si reversul ei intr-o singura ceasca de cafea de dimineata, si ma privesc din nou. Si ma indragesc. Si ma iert pentru neinspiratia cromatica si pentru imperfectiunile tenului. Si pentru ca azi, macar azi, imi permit sa fiu eu insami. Si sa gresesc… Ma iert pentru ca o femeie urata mi a aratat ispita greselilor si am cazut prada ei. Ma iert pentru ca e vineri.

Diana Stroe

Qui habet aures audiendi, audiat (Cine are urechi, sa auda): "Forme fara fond"

2012-01-26T21:30:00.000+02:00

În contextul revoltelor actuale, singura mea dilemă majoră e motivul pentru care ne zbatem.
În toată țara, pornind de la „generația facebook” (devenit deja clișeu), s-au organizat tot felul de meeting-uri, mai mult sau mai puțin… organizate, calme sau violente (deși realizarea unui scop nu justifică violența, de vreme ce, inițial, manifestațiilor nu li s-a răspuns astfel), aglomerate ori, din contră, cu doar câțiva participanți „off-line”.
Am văzut pancartele, mesajele, steagurile. Am auzit sloganurile scandate, reacțiile în fața camerelor de luat vederi și la microfoanele jurnaliștilor de teren care transmiteau în direct. În online, sunt tabere. Cei care nu au absolut nicio legătură, unii care doar vorbesc, fără să știe despre ce, și alții care sunt prea informați și nu au nicio părere a lor. Blogurile care au scris despre, de la fața locului, au fost mediatizate excesiv, motiv pentru care au fost temporar blocate – eu încă nu știu de cine, dar pot doar să presupun – sau umplute de comentarii anonime, vulgare sau subiective, însă fără a respecta subiectivitatea autorului.

Înțeleg, astfel, că avem revolte, avem avânt, avem oameni care îndură frigul. Avem motiv?
Nu îndrăznesc să pun iar întrebarea într-una din rețelele de socializare. Am primit răspunsuri înflăcărate: „își vor libertatea”. După părerea mea, libertatea este. De asta, poate, am ajuns în situația aceasta, pentru că fiecare a făcut ce a vrut, fără îngrădiri, începând cu cei de „sus”, până la noi. „Vor drepturile”, Drepturile lor, individuale, pe care să le exercite fără a se interesa de aceleași drepturi, pe care le cere cel de lângă el.
Iar „caută eliberarea” e atât de metaforic spus încât s-a pierdut sensul. Să ne eliberăm de ce? De propriile moravuri? Greu de crezut. La nivelul unui singur individ, încercarea de a-l schimba cu totul, de a-l scăpa de acele idei adeseori preconcepute e prea greu de realizat, aproape imposibil. Latent, anumite atitudini rămân, indiferent de imaginea care îi este atribuită unei persoane.

În fața a tot ce descopăr, fără a fi participat la vreo manifestație în stradă, rămân cu aceleași nedumeriri de neinițiată. Vrem conducerea schimbată, dar nu ne întrebăm cu ce sau cu cine.
Ne dorim bani; cu toate astea, nu ne întrebăm cum să muncim să-i facem.
Cerem dreptate, însă nici nu se pune problema să le-o oferim altora înainte de a ne-o primi pe a noastră. „Idealiști și naivi, poate mai e o șansă.” susține un blogger aflat în spatele camerei zile la rând, printre oamenii ieșiți în stradă. Poate mai e o șansă, însă ne trebuie nu doar motivația – începe să se reacționeze la aceste manifestări – ci și scopul. Care mai e acesta, cine ce vrea și cine dirijează tot, rămâne de văzut.
Ca întotdeauna, lucrurile se vor calma, se vor face analize. Și se va afla pentru ce mii de oameni au strigat „Jos Băsescu”, pentru cine.

Andra Pavel, 20 ian 2012

Andra Pavel s-a născut la 8 februarie 1994 în Curtea de Argeș. Este elevă la Colegiul Național Vlaicu Vodă în clasa a XI-a. Activitatea literară începe în revista școlii, apoi în ziarul local și diverse site-uri. A participat doi ani consecutiv la concursul organizat de Romanian Crime Writers Club, câștigând în 2011. Este co-autor al romanului „Sărutul morții”, împreună cu Oana Stoica-Mujea. Autor al romanului „În brațe străine” – ed. Crime Scene, 2011. În prezent, deși pe primul plan rămân studiile, timpul ei liber se împarte între concursuri școlare, redactarea revistei Colegiului și scris, colaborând la revista online Suspans.ro.

Niste dans

2012-01-25T17:39:00.001+02:00

Apoi, ne vom uita

2012-01-23T21:24:00.000+02:00

Intr-o zi am sa te iubesc, asa cum am visat, in prima iarna, pe cand ma rugam de zapada sa acopere urmele verii trecute si sa-mi racoreasca zbaterea. Asa cum am cazut, in gand, in Cetatile Ponorului, prima data cand am plans de frumusete si lipsa de dor. Asa cum, prin stuf si papura, intre un ochi de apa si un card de gaste salbatice mirosind a peste vanat in Ukraina, am uitat sa inot printre dorinte si m-am lasat, de atunci, purtat de curenti. La fel cum prin focul care-mi brazda chipul am zarit prima rebela pe care apoi am rapit-o grupului si am strans-o in brate, in maini ce aveau sa fie chinuite de tepi si ploaie lunecoasa de vara. Asa cum am dorit sa fiu al tau, pana mi-ai spus "o sa plec". Pana cand dorl de mine ti se va scurge, printre ploape inchise, arzandu-ti mainile in care, vei crede, trebuia sa-mi fie culcus cand ma doare. Intr-o zi am sa te iubesc. Doar atunci. Apoi, ne vom uita.

Volei Pitesti - Piatra Neamt

2012-01-22T23:38:00.002+02:00

Scrisori in palma

2012-01-22T21:38:00.000+02:00

Astazi mi-a fost dor. De iubirile ca la cincisprezece ani, hai saptesprezece, pe cand asteptam un trimestru ca sa-mi pot vedea iubita. Pe undeva pe la 118+108 kilometri distanta - nu ii pun si pe ultimii 47, asa pare mai putin. Pe cand o saptamana fara cel putin trei scrisori de fiecare parte era ceva inacceptabil, chin, pe atunci scriam, inca, de mana, iar gandurile mi le puteam asterne fara teama de a fi catalogat ori judecat; pe cand iubirea era ceva resimtit somatic dar pur prin visele si proiectiile in viitor. Proiectiile asupra celuilalt lipseau, eram intr-un continuu "acum si aici" insa fara sa stiu valoare lui si fara sa-i atribui deja "clasica" prejudecata prin care "acum si aici" nu inseamna viitor, ba chiar reprezinta excluderea sa. Eram, pe atunci, pe jar, daca ea nu ajungea acasa imediat dupa scoala si dupa antrenamente, si nu o puteam auzi la telefon cat mai repede - dar fara gelozii si scenarii negativiste declansate de necunoastere. Mi-a fost dor de "tehnicile de cucerire" instinctive, peste care am suprapus, apoi, insa nu pe atunci, cunostintele de psihologie aplicata si invataturile acumulate - le-as dona bucuros. Asa cum pe atunci era usor, ca sa intru in vorba cu ea - pentru putina vreme Ea (dar fiecare femeie este "EA", intr-un fel) - sa iau o carte, da, stiu, "Stapanul muntelui"-Alexandre Dumas, si sa-mi dau cu parerea despre continut in felul meu naucitor; cumva, instinctiv, am aplicat mereu "daca nu poti sa-i convingi, zapaceste-i", insa fara a fi constient ca o fac. Azi mi-a fost dor de acea ancora pe care fiecare si-o autoinduce fara sa stie, cand, fiind aproape copil, inca, incepe, pompos spus, "o realtie"; ancora care te face ca atunci cand esti in spital, celalalt sa fie primul pe care-l recunosti si singurul la prezenta caruia reactionezi, deschizi ochii si zambesti dupa o intamplar nefericita, doar pentru ca este acolo. Dor de acel fel de "criptare" emotionala prin care o Loredana-Elena este, pentru mintea si sufletul tau, "Ella" si numai "Ella". Mi-e dor mai mult de vis decat de proiectie si planuri, scenarii, mai mult de "fie cum o fi" - sperand ca bine - decat de astalalt "daca ceva se intampla asa, inseamna ca sau rezulta ca"; bleah. Poate, de puritate. Cumva, am stiut sa o mentin si sa o daruiesc, si acum o daruiesc, doar gatul palniei e mai mic iar, ceea ce e bine, supapele si sistemele de detensionare cum mai multe si mai mari. Mi-a fost dor de vremea cand nu-mi era necesar sa-mi induc o stare ca sa fac ceva; azi nu am vrut "acum"-ul asta, in care stiu despre inducere, in care iubirea este, cumva, rationala, in care aproape dispretuiesc acel "-O iubesc. - De ce? - O iubesc pur si simplu" pe care il pun la zid si in care dau cu piatra de parca as fi fara vina; Vreau sa recitesc aceleasi scrisori pe care pe atunci le scriam, le trimiteam ori primeam, le copiam in caiet ca sa fie toate in acelasi loc si le pastram ca pe moaste - sa-mi fie scuzata asocierea, totusi, cu oasele unui mort, fie el si sfant, cica - pentru ca asta ma facea sa o simt mai aproape. Mi-e dor de puritate. Nu sa ma intorc la puritatea de atunci, ci sa fiu ca acum si sa pot iubi pur, asa cum am unele... porniri. Asa cum dorul de acum il simt lin, cald, "uf bun", constructiv, uimitor de complex asa, prin vortexul de care nu pot fugi. Vreau o pauza a mintii cand e vorba de iubire. Asa cum eu iti sarut podul palmei, tu pune-mi in mana intinsa un gand, inainte sa mergem la nani. Pune-mi in palma primul gand pe care sa-l avem amandoi dimineata urmatoare.

Concert omagial Eminescu - soprana Andra Bivol

2012-01-20T02:48:00.001+02:00

Miting PSD Arges - galerie foto

2012-01-20T01:10:00.000+02:00

Pendiuc imparte minciunile ca pe sarmale

2012-01-18T23:08:00.000+02:00

Citeste