Headhunters

Îmi face plăcere să vizionez un thriller nordic pentru că cel mai adesea sunt lipsite de previzibilitate, iar scenele de violenţă sunt de obicei făcute ca la carte. Actorii sunt anonimi, nu te raportezi la prestaţii trecute, iar firul epic are suficiente twist-uri ca să te ţină atent până la final. Dacă filmul nu iese cu nimic în evidenţă, dacă totul este previzibil dezamăgirea nu este atât de mare pentru că nu au existat aşteptări.

Despre Headhunters am auzit de la un prieten, un cinefil înrăit, dar anonim în blogosfera sau pe social media. Într-un minunat oraş nordic, facem cunoştinţă cu Roger Brown un specialist în recrutare, dar care îşi rotunjeşte veniturile furând obiecte de artă. Stilul de viaţă este presărat cu lux, iar soţia lui, o femeie decupată din revistele de modeling trebuie păstrată cu mulţi bani. Furturile sunt plănuite minuţios şi cu ajutorul unui prieten de la servicii de pază, Brown a reuşit multă vreme să rămână sub radarul poliţiei. Momentul declanşator de acţiune, de suspans este reprezentat de apariţia unui olandez în oraş. Acesta se împrietenește cu soţia lui Brown, Diana şi vorbeşte despre un tablou în valoare de milioane de euro, moştenit de la o bunică îndrăgostită de un nazist. Folosindu-se de slujbă, Brown îl cunoaşte în detaliu pe Clas Greve şi în jefuieşte de tablou. După jaf, Brown se trezeşte prin într-un joc periculos din care nu poate scăpa pentru că Clas, specialist militar în urmărirea persoanelor, porneşte pe urmele lui. Confruntările sunt violente, unele scene sunt deranjante, dar previzibilitatea finalului nu se vede de la distanţă. Exagerări există mai ales în modalitatea regizorului de a-şi proteja personajul principal, dar acestea pot fi depăşite cu uşurinţă cu ajutorul unor scene consacrate deja în lumea thriller-elor. Finalul e parţial previzibil, îl ghiceşti dar nu şti cum se ajunge acolo.

Distribuţia e în mare parte anonimă, fiecare actor intră bine în pielea personajelor şi în atmosfera filmului. Fără twist-urile şi fără confruntările violente, Headunters nu ar fi fost unul dintre cele mai captivante thrillere europene ale anului 2011.

Notă:7/10
Trailer

Paranormal activity 3

Aceeaşi familie, acelaşi spirit neliniștit, acelaşi film dar cu o altă cifră lângă titlul, Paranormal Activity 3. Dacă aţi reuşit să vă păstraţi răbdarea şi nervii la primele două părţi, atunci merită să aruncaţi o privire şi peste a treia parte, pentru că povestea coboară şi mai mult în trecut. Avem un found footage movie cu aceeaşi reţetă – o familie fericită, o casă nouă, camere de filmat, nişte uşi trântite noaptea şi apoi spre final haosul năvăleşte – şi acelaşi deznodământ. Nu aflăm mare lucru despre entitatea violentă, așa că ne pregătim încet şi de partea a partea.

Din punct de vedere tehnic, Paranormal Activity 3 nu vine cu multe lucruri noi. Cadrele lungi şi statice prezente în primele două părţi sunt aceleaşi şi în noul film. Fiorii mai frecvenţi, se datorează unor lucruri bizare care tulbură liniştea cadrelor, dar spre final când răul năvăleşte cărţile sunt deja pe masă. Pentru a susține mai bine povestea şi tensiunea, regizorul Henry Joost (cunoscut pentru Catfish) introduce şi ceva folclor – legenda Bloody Mary – şi cu ajutorul demonului consacrat reușește să o exploateze destul de bine un mit vechi.

Filmul curge lent, la început plictisitor şi nişte uşi lăsate mereu deschise care se închid noaptea nu te sperie cu nimic. Tensiunea creşte treptat, uşile trântite sunt înlocuite de paturi azvârlite inexplicabil, de umbre mişcătoare vizibile şi ziua şi apoi la final avem parte de un fel de ritual satanic. Personajele sunt foarte slab contuare şi de aceea la despre interpretare nu se poate discuta.

În general nu mă sperii uşor şi nici de data aceasta nişte uşi trântite, un demon negru şi un cearceaf mișcător nu m-au speriat. Dar totuşi am tresărit uneori şi dacă sunteţi fani ai acestui gen de filme vă recomand să-l vizionaţi, dar nu înainte de a viziona şi celelalte două părţi.

Notă:6/10
Trailer

Animal Kingdom

Animal Kingdom începe şocant cu nişte cadre în care Josh un băiat de 17 ani se uită la televizor în timp ce mama lui face o supradoză. Când medici sosesc, Josh continuă să fie mai atras de ceea ce este la televizor decât de ceea ce se întâmplă cu mama sa. Prin aceste cadre regizorul David Michod ne urează bun veni în propriul său regatul animal, un regat bazat pe o familie largă dedicată criminalităţii.

Josh pășește timid în această familie pentru că nu-i place violenţa, dar nici nu se dă la o parte pentru a nu fi considerat un trădător. Introducerea în afacerile familie este vag prezentată. Nu ştim cu ce se ocupă exact membrii ei, nu ştim de ce cei de la jafuri armate îi împuşcă fără somaţie ori de câte ori au ocazie. Bănuim că e vorba de jafuri, de droguri şi de alte crime, dar acestea nu ne sunt confirmate până când un membru al familie este ucis în parcarea unui supermarket ca într-o reglare de conturi de către polițiști. Ca într-o adevărată familie mafiotă, cei din Animal Kingdom răspund violenţei cu violenţă şi cu un plan simplu se răzbună pe cei în albastru ucigând doi dintre ei. Asaltul continuă, familia este supusă presiuni mai ales când Josh este convins de un poliţist interpretat de Guy Pearce să depună mărturie împotriva familie.

Un astfel de act de trădare nu poate rămâne nepedepsit pentru că în lumea familiilor mafiote, în lumea infractorilor încrederea este totul. Când unul dintre membrii trădează şi acţiunile lui pot duce la destrămarea familiei, sângele se face apă şi trădătorul trebuie eliminat.

În tot acest joc de-a violenţa, regulile sunt puţine. Poliţiştii se tem de alţi poliţişti, infractorii de violenţa poliţiei, dar când lucrurile ajung să fie cu adevărat grave, capul familie ţine frâiele. Aici liderul este o doamnă casnică trecută intrată de ceva vreme în ultimul trimestru de viaţă. Dacă o vezi la cumpărături sau în casă o să zici că e o bunică gospodină în toată regula, dar femeia ştie cum să-şi protejeze copii şi ştie ce să facă ca să-şi scape copii din închisoare.

Animal Kingdom e un film criminalitate, despre familie şi legăturile dintre membrii acesteia. Evenimentele tragice îi unesc, iar pentru a ilustra acest lucru regizorul are grijă să nu prezinte nicio înmormântare, nicio o văduvă plângând, ci doar nişte rude afectate, dar dornice să se răzbune. În tot acest joc violent, corupţia are şi ea un rol important. Inocenţa se pierde în lumea drogurilor, iar adolescenţa dispare treptat când realizezi că singura soluţie este să te transformi din victimă în prădător.

Animal Kingdom e cel mai bun film australian de la Candy încoace. Interpretarea e fără cusur, fiecare actor fiind excelent în rolul atribuit. Pentru o doză puternică de violenţă şi pentru o porţie de filme cu mafioţi, Animal Kingdom e cea mai bună soluţie oferită de cinematografie în ultimii ani.

Notă:9/10
Trailer

Cam o dată la doi ani Hollywood-ul ne pregăteşte cel puţin o poveste de Oscar despre sporturile preferate ale americanilor. Fie că e vorba de box (Million Dollar Baby sau Fighter), fie că e vorba de fotbalul lor (The Blind Side) sau de wrestling (The Wrestler), sporturile americane devin poveşti de succes sau drame impresionante gata, gata să înhaţe o statuetă pentru interpretare ori chiar pentru cel mai bun film. Astfel de drame impresionează publicul şi menţin în viaţă visul american (gloria poate veni chiar dacă munceşti chiar dacă eşti un neica nimeni) pentru că lumea vrea să vadă cum s-a ajuns la glorie, cum cineva a rămas în analele istoriei cu câteva rânduri frumoase.

Moneyball în regia lui Bennet Miller e despre un sport necunoscut şi neînţeles de noi europenii, baseball. Cu toate acestea povestea lui Billy Bane (Brad Pitt), compensează prin ritm, emoţie, interpretare şi lipsa momentelor fanteziste, prezente de obicei în multe filme cu sport. Nu-mi amintesc ca în ultimii ani să fi avut un film despre baseball, dar anul acesta Moneyball spală păcatele predecesorilor săi.  Firul epic nu are dramatismul cu care ne-am obişnuit până acum, în schimb are un pic de umor şi seriozitate. Nu ne încarcă cu antrenamente plictisitoare, cu conflictele dintre jucători, cu drama eşecului sau bucuria succesului ci pur şi simplu ne prezintă inovaţia de care un sport învechit avea nevoie.

Sătul să piardă jucătorii buni înainte de a atinge culmile succesului, Bane încearcă să inoveze nu sportul în sine ce managementul acestui. Cu ajutorul unui tânăr (interpretat de Jonah Hill) ieşit de pe băncile universităţii de economie, Billy începe să semneze contracte cu jucători pe care nimeni nu i-a băgat în seamă, jucători traşi pe linie moartă de antrenori conservatori sau de scouteri încrezători doar în instinct. Succesul vine greu şi drumul este pavat cu multe înfrângeri. Încrederea se pierde treptat, dar nu dispare, iar după câteva decizii curajoase ceea ce era neaşteptat apare.

Moneyball e un film cu un ritm alert, cu mult limbaj de specialitate şi deseori îţi dă impresia că Brad Pitt e un fel de Tom Cruise în Jerry Maguire (bine fără sentimentalism şi melancolie). Cu toate acestea timpul trece repede deşi filmul are peste două ore. Interpretarea e punctul forte şi cred că Brad chiar merită să fie nominalizat la Oscar. Acesta se identifică foarte bine cu un manager pasionat de sport, dornic de a face ceva notabil, dar totodată un om cu multe slăbiciuni. Eşecul tinereţii îl apasă şi de aceea deseori, Billy este superstiţios şi imparţial cu jucătorii săi. Relaţia cu familia este sentimentală, dar cea cu echipa e tocmai de dos. În tratativele pentru jucători, Brad Pitt e pasional, plin de vagă şi ne demonstrează că deşi se apropie de 50 de ani, mai are multe de arătat. Phillip Seymour Hoffman are un rol şters, aşa că prezenţa lui în film e sporadică şi enervantă.

Moneyball e un film nu e un film pentru fanii sportului, care cel mai probabil se aşteaptă la poveşti de gen Invincible. E un film pentru cei care apreciază o poveste bine închegată chiar dacă subiectul e unul dificil şi poate un pic plictisitor, e un film pentru cei care cred că azi în sport statisticile şi inovaţiile pot aduce victorii.

Notă:8/10
Trailer

Rampart

Crezi că e un fel de Training Day, dar Rampart e mai mult. E un film cu poliţişti despre cât de uşor te poate acapara violenţa, despre cât de subţire este graniţa dintre bine şi rău, dintre ce trebuie făcut ca la carte şi ce depăşeşte regulile scrise şi poposeşte în inima ilegalităţilor şi abuzurilor. Evident un astfel de film se bazează pe jocul actoricesc pentru că acesta scoate în evidenţă caracterul personajelor, amplifică trăirile personajului, te ajută să-l cunoşti mai bine pe cel ce este în centrul atenţiei de la început până la sfârşit. Pe alocuri impresia de western este amplificată de atitudinea personajului, de faptul că celelalte doar îl completează, în definesc mai bine sau îl limitează într-un fel sau altul.

Personajul central e un poliţist de stradă, un poliţist al anilor 90 într-o secţie de poliţie plină de scandaluri. Pe stradă Dave Brown e rege, e stăpân cu pistol şi singurii care-i limitează acțiunile sunt cei din presă. Acasă Dave încearcă să-i păstreze familia unită, îşi iubeşte fetele din cele două căsătorii şi se comportă ca orice american de rând venit după o zi obositoare la muncă. Seara Dave are o viaţă de burlac şi caută alinare prin baruri şi prin braţele femeilor de acolo. Reputaţia de bad boy îl urmăreşte frecvent, iar supranumele Date Rape Dave îl face şi mai puternic şi îi conturează imaginea de justiţiar. Problemele încep pentru Dave când acesta este filmat în timp ce snopea în bătaie un şofer care-l accidentase şi când a doua soţie se decide să-l scoată din casă. Fiind martor la comportamentul lui Dave, la corupţia acestuia e greu să-l îndrăgeşti, dar nici nu poţi să-l urăşti pentru că în pielea lui poate mulţi ar reacţiona la fel.

Fără nicio subtilitate filmul lui Oren Moverman atrage atenţia asupra unui fenomen des întâlnit în anii 90. Violenţa celor îmbrăcaţi în albastru a devenit notorie, iar presa şi-a clădit un renume vânându-i ca pe nişte infractori. Dreptatea e împărţită pentru că stresul de zi cu zi şi lipsa justiţiei pedepsitoare apasă greu asupra celor care trebuie să-i prindă din nou pe cei care săvârşesc ilegalităţi. Violenţa devine în acest caz o soluţie, dar când în vizorul ei intră găinarii şi alte pături joase ale lumii criminale spiritul dreptăţii nu mai este atât de pur. Prin astfel de situaţii trece şi Dave, care printr-un act justiţiar a devenit o legendă. Privit dintr-o singură perspectivă fapta merită aplaudată, dar evidenţiată în întregul ei context, fapta devine atroce şi de neiertat. Prăbuşirea lui Dave e ca a unui bolovan de pe un deal înalt. Odată ce micul ic este scos totul o ia la valea. Cariera îi este pusă în pericol, libertatea îi este ameninţată după ce nevoia de bani îl determină să comită o crimă, iar familia se îndepărtează treptat tot datorită atitudinii de la muncă. Ajuns în vale bolovanul se adânceşte şi mai tare iar mâna de ajutor nu mai poate să-l scoată. Spovedania nu aduce mântuirea pentru că Date Rape Dave nu o vrea. El e mândru până la final de ceea ce a făcut.

Rampart e un tur de forţă realizat de Woody Harrleson. Poate că nu e el primul poliţist corupt, poate că nu e Denzel în Training day, sau un Bad Liutenant, dar simplul polițist de stradă e cel puţin la fel de înfricoşător ca cei mai sus menţionaţi. Filmul e un one man show, iar celelalte personaje doar îl completează. Până şi Ben Foster, cu care Woody a mai lucrat şi în The Messenger îl completează cu un rol scurt, dar bun.

Pentru un film cu poliţişti, Rampart e atipic, e diferit pentru că aici nu există un bad guy, o antiteză între un personaj pozitiv şi unul negativ. Aici antiteza e doar la suprafaţă, pentru că în esenţă Dave ştie cu ce parte joacă mereu. Prin interpretare, prin regie şi prin scenariu, Rampart străluceşte destul, dar nu ştiu dacă lumina va fi suficient de puternică pentru a ajunge la Oscar.

Notă:8/10
Trailer

Transsiberian

O călătorie cu trenul de peste 5000 de mile prin China şi minunata tundră siberiană, ar trebui să fie o aventură de neuitat pentru oricine. Cu toate acestea regizorul Brad Anderson ne-a pregătit mult mai mult. Pe lângă peisajele frumoase şi contactul cu ”îmbătrânitul” călător rus, Anderson ne-a mai pregătit un thriller captivant despre droguri, traficanţi, poliţia rusească şi caracterul uman.

Intensitatea acestei poveşti este uşor de bănuit încă de la primele cadre. Un tren, o călătorie lungă şi o scurtă introducere asigură elementele de suspans, dar după câteva minute totul se liniștește. Roy (Woody Harrelseon) şi Jessie (Emily Mortimer) un cuplu fericit aflaţi în drum spre Moscova după o misiune caritabilă în China, apar în prim plan. Roy, pasionat de trenuri şi călătorii lungi trăieşte experienţa ca un copil fericit, iar soţia sa Jesse, nu la fel de încântată se mulţumeşte cu câteva fotografii superbe. După o zi de călătorie cei doi se întâlnesc cu Carlos şi Abby, un cuplu suspicios. Primul contact cu Carlos îţi dă senzaţia că ceva nu este în regulă, dar regizorul nu-ţi oferă suficiente detalii ca să bănuieşti în ce direcţie va evolua povestea. O oprire mai lungă îi face pe cei patru călători să coboare, dar la reîmbarcare Roy este de negăsit. Speriată, Jessie se cazează în următorul oraş, împreună cu cei doi suspecţi de serviciu, pentru a-şi aştepta soţul. Într-un oraş îngheţat de gerul cumplit şi de istorie, Carlos şi Jessie se apropie unul de celălalt, dar o călătorie în mijlocul pustietăţii se sfârșește prost pentru spaniolul tupeist.

După aceste evenimente Jessie se reîntâlneşte cu soţul rătăcit şi călătoria continuă. Momentul plecării marchează începutul cele de-a doua părţii a filmului, o parte mai intensă şi cu multe elemente de thriller. Alături de cei doi apare un nou personaj pe nume Illya (Ben Kingsley), un fost agent KGB acum ofițer la narcotice. Speriată de cele întâmplate în popasul nepreconizat şi de drogurile ascunse de Carlos în bagaj, Jessie începe să spună o serie de minciuni. Ca un fost agent KGB capabil să citească frica în oameni, Illya o trage încet de limbă. Presată, Jessie cedează doar parţial şi când credea că aventura lor s-a terminat, lucrurile iau o turnură urâtă.

În tot acest joc intens de-a şoarecele şi pisica, personajele sunt elementele cheie. Harrelson în rolul unui bărbat încrezător în soţia sa este perfect când vine vorba de a transmite o anumită credulitate şi încântare. De cealaltă parte, Emily Mortimer e şi mai grozavă. Minute bune actrița reușește să te păcălească cu privirea inocentă şi plictisită, ca apoi să te surprindă cu capacitatea ei de a ascunde adevărul şi de a se apăra. Ben Kingsley e la fel de bun, deşi a avut un rol mai mic. Deprinderile de fost securist se observă uşor, iar faptul că personajul său nu este 100% un villain, oferă poveştii un farmec aparte.

Transsiberian e un thriller captivant, un film cu peisaje superbe a cărui forţă stă în personaje şi jocul actoricesc. Scenariul este bine pus la punct, deşi are unele scăpări când vine vorba de trenul pustiu şi spaţiu torturii. Pentru iubitorii de poveşti intense în vehicule de mare tonaj, Transsiberian e cu siguranţă o experiență plăcută pentru că nu-ţi jigneşte inteligenţa şi nici nu foloseşte complicaţii pentru a crea o poveste intensă.

Recomandat de C. Stanciu

Notă:8/10
Trailer

Colega Dada a fost aseara la J. Edgar. Mai jos gasiti recenzia in limba enlgeza.

Tonight we went to see J. Edgar. Directed and produced by Clint Eastwood and starring my personal fav Leonardo DiCaprio, Armie Hammer and Naomi Watts, the plot centers on John Edgar Hoover, the first director of the FBI. He introduced forensic evidence and fingerprinting in the equation, so that crimes could be solved faster and better. Besides, he was paranoid with the communists wanting to occupy America, he couldn’t take any criticism and he was in love with a man. He was also a momma’s boy. He is so much alike Howard Hughes, on so many levels. He wipes his hands after shaking someone’s hand, he always listents to his mother and he disperately wants respect and recognition.

After The Aviator changed my perspective about films and performances, I was very excited to see mad man Leonardo again. But this wasn’t the case, oh no! I hated it. I hated everything about it. I wanted to love it so much, but I couldn’t.

Their performances are fake, they don’t relate to the characters and don’t seem to be able to give something back to the viewer. He was said to be a homosexual. No problem with that, but a fight between Hoover and lover Clyde Tolson (Armie Hammer) is exaggerated and transformed into two different scenarios: one of two men fighting and one of a man and his little princess wife fighting. The performance of Mr. Hammer is very good, except for this specific scene. Leonardo doesn’t give the performance of his life, he already did that in The Aviator. He doesn’t seem to have studied the character very well or maybe other directions were given by the dictator that Clint Eastwood is.

Moving on to the set and scenery, we can clearly see the low tech that was used on this movie, compared to let’s say Boardwalk Empire, given that both are set in the same era. Also, J Edgar Hoover had indeed black eyes, but the contact lenses they had Leonardo wear were more appropriate for The Exorcism of Emily Rose, they made him look drugged, mad. The one thing they were actually good at were the costumes. They’re even used as a motif in the story.
I would reccomend it to anyone, in spite of what I just said, because it’s very interesting and has a great parallel between past and present. Anyways, J. Edgar is still a better love story than Twilight.

Nota: 7

Ensayo de un Crimen

Îmi plac clasicii care au construit cinematografia mondială, dar din păcate nu le cunosc operele atât de bine pe cât mi-aş dori. Capodoperele lui Hitchcock, Wells, Murnau, Ford şi alţi clasici sunt deosebite, sunt inteligente, inovative, dar multe pentru multe dintre ele nu am timp. Dacă anul trecut mi-am făcut un pic de timp pentru Hitchcock şi Ford, anul acesta cred că am să-mi fac un pic de timp şi pentru Luis Bunuel şi alţi regizori, recomandaţi de alţi cinefili mai atenţi şi mai pricepuţi ca mine. Pentru că vorbim de Bunuel, îmi permit să vă spun că marele regizor s-a născut în Spania la începutului anului 1900 şi a devenit celebru după ce a intrat în cercul suprarealiștilor, unde a fost influenţat puternic de Dali. Debutul cinematografic al regizorului spaniol are loc în 1929 cu un scurt metraj de 17 minute – El Perro andalus, un film care a scandalizat publicul printr-o scenă memorabilă: o lamă de ras tăind un ochi.

Printre numeroasele filme realizate de-a lungul unei cariere de excepţie, Bunuel a rămas în memoria publicului cinefil şi pentru Ensayo de un Crimen sau The Criminal life of Archibaldo de la Cruz. Primele cadre şochează, pentru că Bunuel combină inocenţa copilăriei cu imaginea morţii bruşte, violente. Archibaldo un copil răsfăţat este îngrijit de o guvernantă un pic mai severă. Pentru că este mai dură copilul o urăşte, dar guvernanta îi va marca viaţa pentru că în acel moment este ucisă de un glonţ tras de afară de un grup de revoluţionari. Imaginea morţii şi o cutie muzica îi marchează conştiinţa lui Archibaldo, cu care ne întâlnim peste ani într-un spital. Aici Bunuel ne şochează din nou pentru că personajul său de un calm deosebit şi cu o înfăţişare inocentă scoate un brici şi încearcă să-i taie gâtul asistentei. Speriată această fuge, dar cade în casa liftului şi moare. După aceste momente terifiante, Archibaldo se duce la poliţie şi mărturiseşte că a comis mai multe crime. Amintirile năvălesc şi ajungem să cunoaştem adevărata faţă a unui domn stimat şi apreciat de întreaga comunitate.

Cu adevărat captivant e modul în care Bunuel se joacă cu personajul său, cum te face să crezi că e un criminal, un om cu probleme psihice sau cu o personalitate multiplă declanșată doar atunci când cutia muzicală din copilărie începe să cânte preţ de câteva zeci de secunde. În tot acest lanţ de amintiri se observă obsesia personajului faţă de violenţă, faţă de sexul frumos şi dorinţa acestuia de a ucide pe cele care l-au trădat. Cu toate acestea  Archibaldo nu e tocmai cum se prezintă. Obsesia bolnavă există, gândurile de a ucide la fel, dar faptele cam lipsesc. El nu ucide cu adevărat pe nimeni(doar construieşte scenarii într-o minte obsedată), dar Bunuel are grijă să facă acest lucru pentru el cu ajutorul altor personaje. Pentru că este obsedat de moarte, de gâtul şi piciorul feminin şi de trădarea feminină, Bunuel îşi construieşte mai toate scenele cu aceste elemente şi într-un fel se distrează pe seama unei societăţi imperfecte.

Ensayo de un Crimen sau The Criminal life of Archibaldo de la Cruz e o mică capodoperă în ceea ce priveşte suspansul şi micile obsesii. Deşi nu este apreciat la fel de tare ca alte creţii ale sale, acest film merită vizionat de toţi cinefilii dornici să descopere micile opere de artă ale trecutului.

Powered by: Adina si Seabstian

Notă:9.5/10
Trailer

Dream House

Acum câteva luni am scris un preview la acest film, în care menţionam menţionat problemele de care filmul s-a lovit la scurt timp după premieră. Bombardat cu critici negative, dar şi de dorinţa regizorului Jim Sheridan de a-şi şterge numele din caseta tehnică, Dream House a intrat în cinematografele din România extrem de şifonat. Povestea considerată fadă şi lipsită de originalitate începe cu demisia lui Will Antenton(Daniel Craig), un publicist de succes din New York şi mutarea acestuia într-un orăşel nou şi o casă nouă.

Casa nouă a devenit în ultimii 20-30 de ani un stereotip, un simbol care în loc să unească o familie, o desparte, o supune unor experienţe groaznice, traumatice. Căminul devine de nedorit, iar focul sau abandonul sunt singurule elemente care pot readuce liniştea. La fel se întâmplă şi aici, pentru că la scurt timp de la sosire, Will, soţia sa Libby(Rachel Weisz) şi cele două fiice află lucruri terifiante despre propriul lor cămin. Căminul călduros are un trecut întunecat, o familie a fost iar soţul principalul suspect a fost eliberata după o şedere la balamuc din lipsa probelor. Speriaţi că posibilul asasin le dă târcoale, Will începe să investigheze crima, dar poliţia locală nu este foarte dornică de a dezgropa trecutul. Totul pare previzibil până la în momentul în care Will descoperă un adevărat dureros. Din acel moment thrillerul capătă intensitate şi o infuzie de supernatural.

Interpretarea ar trebui să fie punctul forte deoarece distribuţia îi conține pe Daniel Craig, Rachel Weisz şi Naomi Watts, dar din păcate aceasta nu se remarcă prin aproape nimic. Weisz joacă binişorul rolul mamei grijulie, dar frica nu se citeşte nicio clipă pe feţişoara ei frumoasă. Watts are un rol mult prea lipsit de importanţă pentru a se putea remarca, iar Craig, mai îmbătrânit decât mă aşteptam joacă cam la fel, chiar dacă registrul filmului trece de la o stare la alta.

Povestea nu e originală, o mare parte a adevărului iese rapid la iveală iar restul e foarte uşor de desluşit. Finalul e sec şi jocul de-a nebunia şi de-a paranormalul încântă foarte puţin. Pentru un thriller suspansul e slab, iar pentru o poveste cu accente horror, nu prea există elemente să te sperie. Dacă trailerul, lansat fără acordul lui Sheridan nu dezvăluia aproape tot misterul, poate că poveste atrăgea mai mulţi fani, dar aşa filmul a devenit o experienţă care umple doar câteva goluri.

Notă:5/10
Trailer

Life in a day

Life in a day nu este un documentar profesionist realizat ca şi Baraka sau alte documentare de acest gen. Life in a day este un proiect inedit al celor de pe Youtube în colaborare cu casa de film a lui Ridley şi Tony Scott, realizat cu ajutorul a milioane de oameni, care au trimis un jurnal video realizat într-o singură zi, 24 iulie 2010. Imaginile au adunat cel mai probabil mii de ore şi tocmai de aceea Kevin McDonald şi echipa lui trebuie felicitaţi pentru răbdarea cu care au select cadre însumând aproximativ 90 de minute. Privit în ansamblu Life in a day e ca o capsulă a timpului, o cutie măricică plină de cele mai importante sau nesemnificative detalii din viaţa oamenilor din 24 iulie 2010.

Începutul e timid, greoi, somnoros ca şi diminețile din întreaga lume prezentate prin diferiţi oameni. Imaginile ne poartă prin diferite oraşe, ţări, prin casele multor oameni, dar obiceiuri sunt cam la fel. Nimic nu te uimeşte pentru că într-un fel sau altul te regăseşti sau regăseşti pe cineva drag sau cunoscut în aceste rutine matinale. Frumuseţea este apoi înlocuită de câta scene crude cu câteva animale măcelărite pentru consum. De la obiceiurile de dimineaţă se trece la cele de prânz, la agitaţia vieţii de zi cu zi, la frumusețea unor locuri unice sau la sărăcia altora. Printre toate aceste imagini cu viaţa de azi, McDonald realizează un portret a lumii prin contraste, haosul dimineţii vs. ordinea de peste zi, dragostea în contrast cu ura, bogăţie vs. sărăcie, înţelegere şi compasiune vs. frică, rasism sau xenofobie, viaţă cu bucuriile ei vs. moarte şi lacrimile provocate. Deşi frumuseţea predomină, există şi scene suficiente care să ne pună pe gânduri (animale ucise, oameni nedespărţiţi de arme, război…).

În toate aceste cadre nimeni nu este o stea, nimeni nu e urât, blamat pentru ceva sau apreciat pentru realizările sale. Viaţa este prezentată pas cu pas, ca şi cum singurul martor ar fi fost doar camera de filmat.
Deşi poate părea plictisitor, Life in a day nu este. Cadrele cu banalitatea vieţii de zi cu zi te pun pe gânduri iar finalul surprinzător te poate încuraja într-un fel sau altul.

Notă:8/10
Trailer