Days of Heaven

După cum am spus şi în recenzia precedentă Malick înainte de a se retragere era diferit. Nu era chiar aşa obsedat de arta vizualului în filmele sale, dar totuşi obsesia exista. Pe tot parcursul filmului arta vizualului se observă printr-un tablou general al sărăciei şi prin mici contraste. O parte a ţării este dominată de industrie şi de proprietarii de fabrici, iar o altă parte încă neatinsă de valul industrializării, de bogăţia celor care deţin mai mult pământ muncit cu ajutorul imigranţilor. Natura are forţă decisivă aici, pentru că decide cine e cel bogat, cine moare de foame şi într-un fel sau altul îi pedepseşte pe oameni pentru păcatele lor. Invazia unor lăcuste declanșează panica, apoi focul necontrolat şi apoi deznodământul personajelor, dar din punct de vedre tehnic aceste cadre sunt cele mai frumoase şi cele mai bine realizate din tot filmul. Sunt cadrele care-l definesc pe Malick ca artist, ca filosof, numai că Days of Heaven nu vine şi cu altceva pentru a impresiona.

Povestea din nou istorisită cu ajutorul unei voci narative, a unui martor ar trebui să aibă dramatism, numai că acesta nu te atinge. Un triunghi amoros între Bill (Richard Gere), Abby şi un proprietar de fermă, interpretat de Sam Shepard nu te convinge. Pasiunea este aproape absentă, aceasta fiind înlocuită de gelozie şi invidie când Abby, venită din Chicago alături de Bill şi sora acestuia pentru a-şi câștiga existenţa muncind pe câmp, se căsătoreşte cu fermierul. Lumea presupune că cei doi sunt fraţi, dar gesturile de tandreţe declanşează invidia. Când lăcustele năvălesc lucrurile rele ies la suprafaţă şi Bill îl ucide pe fermier. Viaţa pe fugă a cuplului e foarte scurtă faţă de ea din Badlands. Nu avem parte de o comuniune cu natura, nu-i vedem pe cei doi bucurându-se de libertate pentru că legea vine rapid după ei şi moartea îi desparte.

Povestea trio-ului nu e deloc captivantă, pentru că Malick nu-ţi permite să te ataşezi de niciunul. Destinul lor devine doar o curiozitatea ce trebuie satisfăcută pentru că în rest totul pare lipsit de emoţii. Distribuţia nu trebuie blamată totuşi pentru că atât Sam Shepard cât şi Richard Gere se remarcă la început de carieră cu prestaţii solide.

Days of Heaven e o poveste reuşită din punct de vedere vizual, dar seacă din punct de vedere emoţional. Malick putea reuşi mai multe cu această scenetă desprinsă parcă din biblie, dar nişte cadre reuşit şi o coloană sonoră bună nu pot compensa lipsa dialogului şi a unor personaje de care te poţi ataşa aşa cum cu uşurinţă a reuşit cu Badlands.

Notă:6,5/10
Trailer

Badlands

N-ai crede azi că Terrence Malick, regizorul filozof obsedat de frumuseţea cadrelor, de natură şi de viaţă şi-a început cariera cu un crime movie. Badlands, primul proiect în întregime a lui Malick (regizor, scenarist, producător) e o poveste unică mai ales pentru începutul anilor 70, o poveste plină de violenţă fără sentimente. Spre deosebire de filmele lui Malick de după 90, implicaţia regizorului în poveste pare mult mai redusă. Nu mai avem o abundenţă de cadre poetice, natura nu mai este slăvită pentru sălbăticia şi frumuseţea ei, iar gândurile personajelor ne sunt aproape necunoscute.  Acestea nu par a avea conştiinţă, nu par să sufere, nu se enervează, nu se întristează şi nici nu ştim dacă iubesc cu adevărat. Singurul artificiu regizoral e un jurnal, din care Holly(Sissy Spacek) citeşte lent şi un pic greoi detaliile unei aventuri violente şi sălbatice.

Aventura a la Bonnie and Clyde plină de violenţă şi începe când Kit un tânăr gunoier o observă pe  Holly, o adolescentă venită în oraş alături de tatăl ei după ce mama ei a murit. Relaţia lor se dezvoltă treptat, are o anumită inocenţă pentru că sexul este absent (cam în mai toate filmele lui Malick, relaţiile sunt inocente, parcă copilăreşti, filozofice), dar când tatăl intervine un declic se produce. Pătruns în casa, Kit îl împuşcă pe tatăl lui Holly cu o răceală deosebită. Crima pare firească pentru că nici unul dintre cei doi nu reacţionează. Spaima este absentă iar compasiunea doar la nivel de vorbe. După acest eveniment cei doi pornesc la drum, se ascund în sălbăticie şi trăiesc ca şi cum civilizaţia ar fi fost o cultură apusă. Natura îi ajută pentru că de la bun început Malick stabileşte că omul e fiinţa dominatoare(printr-o serie de acte violente împotriva animalelor). Relaţia sentimentală dintre cei doi e descrisă doar de vocea narativă a lui Holly, pentru că restul este omis de camera lui Malick. Momentele de tandreţe sunt rare în schimb cele violente sunt mai dese. Detaşarea celor doi, pasivitatea faţă de lume şi faţă de ceea ce au făcut este subliniată şi cu ajutorul unui dans desfăşurat în mijlocul naturii.

Pe tot parcursul filmului viaţa pare plictisitoare, izolată, prinsă într-o moleşeală chinuitoare. Cei doi fugari sunt singurii activi, dar şi aceştia par absenţi. Obişnuit cu Malick anilor 2000, pot să spun ca am fost surprins nu de lipsa scenelor cu care ne-am obişnuit ci de o scena realizată parcă prefect. Duelul dintre Kit şi un poliţist este mai reuşit ca în multe filme de acţiune, iar acest lucru spune multe despre capacitatea regizorului de realiza şi altfel de filme.

Cuplul Kit şi Holly e unul memorabil în istoria cinematografiei. La ei bolnăviciunea e dată de imaturitate şi tocmai această imaturitate împiedică experienţele sexuale. Dintre cei doi, Kit interpretat de Martin Sheen e mai raţional, mai uşor de înţeles şi de plăcut. Chiar dacă e un inadaptat, un ucigaş fără milă, e conştient că nu poate să sfârşească cu bine. Când aventura ajunge la capăt de linie, acest James Dean se predă. În acel moment o altă persoană  intră în scenă. Vedem în faţa ochilor un tânăr comunicativ, un tânăr amabil cu poliţiştii,  o personalitate capabilă să stârnească compasiune. De cealaltă pare Sissy Spacek e enervantă prin pasivitatea ei, prin lipsa de compasiune. Dacă Kit ne arată şi alte feţe, Holly nu se schimbă deloc.

Badlands e un film cu personaje lipsite de emoţii, dar asta nu înseamnă că nu va provoca câteva. Interpretarea te încântă iar această aventură spre iad completează tabloul cuplurilor celebre care s-au iubit urmăriţi de lege.

Notă:9/10

Încep cu zece titluri şi vă rog să mă ajutaţi să facem o listă cât mai lungă.

1. When Harry met Sally

2. Before Sunrise

3. Before Sunset

4. You’ve got Mail

5. Love Actually

6. Flipped

7. One Day

8. Midnight in Paris

9. Annie Hall

10.  Once

Mai adăugăm de la Maria:

Wuthering Heights

Moulin Rouge

Blue Valentine

Amelie

Roman Holiday

 It Happened One Night

Cinema Paradiso

 Sleepless in Seattle

Pride and Prejudice

 A Very Long Engagement

Los Amantes del Circulo Polar

Como agua para chocolate

Dangerous Liaisons

 Adina are lista ei

Adriana  ne recomanda ceva asiatic:

A millionaire’s first love 

Virgin snow

Noi completăm la cererea Adinei cu:

In the mood for love

2046

Delia de la Filme Cărţi scrie câteva cuvinte despre Beginners, un film despre care am vorbit şi noi şi care ne-a rămas în memorie datorită lui Christopher Plummer. “Filmul acesta vorbeste despre tristete, sugereaza tristetea, dar nu ti-o livreaza in fapt niciodata. Intr-un mod elegant si sofisticat, dar si ciudat de frantuzesc pentru un film american, spectatorul este intins pe canapeaua psihoterapeutului si este vindecat de tristete! Si de temeri si de indoieli. O romanta dulce-amara tamaduitoare. Eu asa am simtit! Datorita lui Mike Mills si echipei sale!”

Piratul Cinefil îl laudă pe Clooney în The Descendants. Pentru el filmul lui Alexander Payne “e o drama de familie ce urmareste o criza complexa la nivelul relatiilor din cadrul unei familii aflate in “colaps” odata ce pe unul dintre membrii ii pandeste moartea…o reinventare a acceptiunii de-a fi parinte, o cautare in continuu a stabilitatii aducatoare de fericire si intelegere.”, iar Poison Whiskey  vorbeşte despre War Horse :“E ca o plimbare de două ore și jumătate printr-un muzeu consacrat picturilor după filme celebre. Spielberg recreează în culori și texturi aparte regiunea Devon, Franța rurală și câmpurile de luptă, reușind să creeze exact ceea ce cred că și-a dorit: un film de război cu rating-ul PG-13. Accept că filmul este prea lung și poate prea siropos (eu, personal, nu am plâns, dar multe scene fac apel la lacrimile spectatorului). Dar nu acesta este filmul pe care l-am văzut eu. Am văzut un film despre o (posibil ultimă) încercare disperată de a face un film așa cum se făceau de odinioară, de un realizator care are, totuși, o voce proprie… Sunt curios dacă Spielberg este conștient de acest conflict. Filmul este imperfect, cum numai el putea să îl facă. “

Maria de la Film Cultură Artă recomandă un film de excepţie  Martha Marcy May Marlene, iar Raluk ne poveşteşte despre Shame (Un film puternic fara compromisuri si tabuuri, o calatorie intr-un loc intunecat fara garantie de intoarcere. Nerecomandat, se intelege, pentru o dupa-amiaza de relaxare, ideal insa pentru o seara de introspectie.)  un film pe care îl aşteptăm cu nerăbdare.

La final mai vorbim despre Kevin şi cu lacemamuitateuazi.

Noua producţie Spider-Man a primit un nou trailer. Lucrurile se contrează un pic mai bine.

Trailer

Chico and Rita
Rating IMDB: 7.1
Regia: Fernando Trueba, Javier Mariscal, Tono Errando
Gen: Animaţie, Muzical, Romantic

Morala mea: Muzica nu iaşte doar aceea care gâdilă urechea într-un mod plăcut, căci ea gâdilă şi inimile.

Animaţia şi filmele străine sunt rubricile pe care le aştept cu sufletul la gură, atunci când vine vorba de Oscar. Şi cum fiecare an aduce suprizele lui, am zărit printre nominalizaţii lui 2012, două animaţii complet străine de mine: A Cat in Paris şi Chico and Rita. Zăbovesc cu câteva rânduri asupra acesteia din urmă, în speranţa că voi îmbia cititorii să o vizioneze cu acelaşi drag pe care l-am avut şi eu.

Pelicula Chico and Rita contrastează puternic cu restul nominalizaţilor din categoria ei: Rango, A Cat in Paris, Kung Fu Panda II şi Puss in Boots. Căci nu este destinată copiilor, ci adulţilor, în exclusivitate. Pe mititei îi vom mai lăsa puţintel sub efectul Timpului, pînă ce îi va pregăti îndeajuns pentru scene cu nuditate şi sex, pentru amoruri complicate şi destine marcate iremediabil de ele. Iar pentru adulţii romantici şi sensibili, avem o frântură de artă cu accente melodramatice, o odă închinată jazzului, dar şi a altor stiluri la modă în Havana anilor `50: bolero, rumba, mambo.

Rolul muzicii este acela de a pigmenta viaţa, este un mod de a trăi şi de a-ţi exprima sentimentele, fiind frecvente imaginile în care oamenii socializează pe un fundal muzical, se întâlnesc în cluburi de noapte şi dansează, iar ziua ascultă fericiţi jazz la casetofon sărutându-şi pătimaş partenerii de viaţă, sub cerul liber.

Pe aceste acorduri absolut încântătoare pentru ureche şi suflet, începe o intensă poveste de dragoste între doi locuitori ai periferiei din Havana care împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru muzică: Rita, o cântăreaţă talentată, deosebit de frumoasă, şi Chico, un bun pianist şi mare iubitor de jazz. Felul în care ea interpretează celebrul „Bésame mucho” la o petrecere dintr-un club de noapte, îi străpunge iremediabil inima tânărului, simţind că Rita este femeia pe care o aştepta de o viaţă, că ea îi este Jumătatea. Iar cum iubirea şi raţiunea arareori fac casă bună, gelozia se cuibăreşte rapid în mintea celor doi tineri, creând confuzii şi neînţelegeri pe care aveau să le regrete mai târziu. Sub impresia unui astfel de moment nefericit, Rita ia decizia pragmatică de a-şi împărţi viaţa cu noul ei impresar influent, care îi promite celebritatea. Îl urmează în „Nueva” York, tărâmul tuturor posibilităţilor de ascensiune în carieră, şi ajunge o mare stea pe Broadway. Dar destul de tulburată atunci când îi este dat să îl reîntâlnească pe Chico, căci rănile dragostei sunt cel mai greu de închis.

Deşi sentimentele celor doi sunt profunde şi sincere, nu prea par a avea parte unul de celălalt, viaţa punându-i într-un nesfârşit şi epuizant contratimp. Pe alocuri milos, destinul le mai intersectează drumurile, dându-le posibilitatea de a-şi descătuşa pasiunea, energia şi frustrarea, pentru ca apoi să îi îndepărteze, lasând de fiecare dată urme tot mai adânci. Căci nimic nu doare mai rău decât dragostea de care nu ţi-e dat a te bucura!

Totuşi, principala intenţie a filmului nu este povestea tristă de dragoste dintre o cântăreaţă frumoasă şi un pianist iubitor de jazz, care şi-au început iubirea într-o mahala a Havanei şi pe care au dus-o mai departe în New York sau pe unde i-a mai purtat viaţa. Filmul încearcă să reconstituie atmosfera muzicală a acelor timpuri prin acorduri minunate de jazz, bolero, mambo, rumba, izbutind să reproducă un crâmpei dintr-un colţ de lume, din care răzbat emblematic iubiri pătimaşe, muzică bună şi bucurie de a trăi.

Linii simple în creionarea personajelor şi culori pale în majoritatea timpului, excepţie făcând panourile publicitare din interesantele panorame, marca Havana şi New York. Panorame credibile, căci ele reuşesc să extragă esenţialul din arhitectura acestor două mari oraşe! Creionul desenatorului nu înzestrează personajele cu prea multă expresivitate, acest rol revenind aproape în totalitate muzicii din fundal, mereu adaptată la trările interioare ale caracterelor ce se perindă prin poveste.

Un stil diferit de a face animaţie, pe care unii nu vor ezita să-l considere lacrimogen, menit să speculeze în mod excesiv coarda sensibilă a spectatorului. Ochiul meu l-a privit ca pe o manifestare artistică desăvârşită, deloc deranjat de izul melodramatic ce răzbătea din ecran. Un mod plăcut de a-mi reaminti că, mai presus de toate, sunt Om dotat cu simţământ la purtător şi că bucuria de a trăi trebuie să-mi însoţească fiecare pas în viaţă!

Trailer

Psycho
D: Anthony Perkins, Janet Leigh, Martin Balsam, Vera Miles
R: Alfred Hitchcock
Theatrical Release:1960
Durată: 1 h 49 min
Gen: Horror/thriller

Foarte multe filme sunt deosebite, câteva sunt geniale dar puţine sunt adevărate capodopere. Psycho este unul dintre ele. Această capodoperă a lui Hitchcock a şocat o lume întreagă acum 50 de ani printr-o serie de inovaţii pe care maestrul genului thriller le-a introdus pentru prima dată pe marele ecran. Cu un buget de 800.000 de dolari, Hitchcock a realizat ultimul său film alb negru, în ideea că un film bun dar foarte ieftin poate avea succes în box office-ul american. Şi într-adevăr succesul a fost uriaş, atât de uriaş încât şi astăzi remake-urile reuşite sau mai nereuşite, aduc publicul spectator în cinematografe în speranţă că poate vor retrăi acelaşi suspans pe care l-au simţit când au vizionat prima dată acest film.

Bazat pe romanul Psycho de Robert Bloch, filmul lui Hithcock ne introduce în destinul lui Marion Crane, o tânără nemulţumită de viaţa ei şi care ar face orice să fie alături de iubitul ei Sam Loomis. Când şansa unui nou început i se oferă, Marion extrage 40.000 de dolari de la şeful ei şi fuge fără să se uite în spate. Drumul ei până la Bates Motel ne ilustrează genialitatea lui Hicthcock care creează prin Marion un personaj ce se comportă exact ca cineva care săvârşeşte pentru prima dată ceva ce nu ar trebui. Este mereu stresată, are impresia că cineva o urmăreşte iar cand un poliţist îşi face datoria, paranoia începe iar acţiunile ei devin tipice pentru un fugar ( îşi schimbă maşina fără să stea pe gânduri). Speriată de gândul că este urmărită, Marion ajunge la Motelul Bates unde îl găseşte pe Norman un bărbat ce este la o primă vedere amabil. După o discuţie la o gustare de seară, Marion îşi dă seama că ceva nu este în regulă cu Norman mai ales datorită obsesii pe care acesta o arată faţă de mama sa. Realizând că nu poate trăi fugind, Marion se hotărăşte să se întoarcă. Din păcate nu reuşeşte pentru că noapte cineva intră peste ea şi o ucide. La scurt timp după acest eveniment familia şi şeful lui Marion încep o investigaţie pentru a afla ce s-a întâmplat cu ea. Adevărul iese la iveală şi dacă nu ai văzut filmul şi nu şti mai nimic despre Psycho sunt sigur că acesta te va şoca.

Psycho este un film de neuitat care a modificat pentru totdeauna arta cinematografică. Scena crimei de la duş care a fost filmată timp de 6 zile cu 77 de camere la Antony Perkins nici măcar nu a fost prezent. Ţipătul intens a lui Marion, perdeaua care se trage, apariţia criminalului şi cuţitul sunt cadre care au rămas ca un tipar pentru cinematografia mondială. Un alt lucru prin care Psycho a rămas de neuitat este coloana sonoră din timpul crimei de la duş. Compusă de Brenard Hermann, şi intitulată ,,The Murder”, muzica se potriveşte de minune cu atrocitatea şi violenţa crimei.

Psycho este un film care va rămâne mereu viu indiferent de câte remake-uri sau filme care au cam acelaşi subiect se vor face. Geniul lui Hitchcock, talentul lui Perkins şi a lui Janet Leigh vor rămâne de neegalat. Recomand vizionarea filmului pentru orice cinefil care se respectă.

Notă: 10/10
Trailer

]]> http://filmsinopsis.ro/psycho/feed/ 8 http://filmsinopsis.ro/psycho/ http://feedproxy.google.com/~r/Filmsinopsis/~3/MypHCEHcvB4/ http://filmsinopsis.ro/50-50/#comments Thu, 09 Feb 2012 06:57:15 +0000 m@ri@n http://filmsinopsis.ro/?p=4699 50/50
D: Joseph Gordon-Levitt  Seth Rogen, Anna Kendrick
R: Jonathan Levine
Release: 30 Septembrie 2011
US Box Office: $ 35 M
Durată: 1 h 40 min.
Gen: Dramă, Comedie

N-ai cum să nu-i iubeşti pe americani cu micul lor dejun sănătos, cu alergatul dis de dimineaţă pe nişte alee cum numai în tablouri vezi. N-ai cum să nu-i iubeşti pe americani cu spitalele lor frumoase, cu medicii lor experimentaţi, cu marijuana lor medicinală şi cu sensibilitatea lor faţă de cancer. La noi în schimb când un român primeşte diagnosticul de cancer, nu-l trimite nimeni la terapie, nu-i oferă nimeni cea mai bună echipă de chirurgi. Al nostru pacient trebuie să se mulțumească dacă primeşte la timp doza de chimioterapie ca să aibă măcar o şansă din 100 să supravieţuiască (nu 50 din 100). Să nu credeţi că la ei e numai lapte şi miere, că doar mulţi dintre noi am văzut Sicko, dar măcar cei când vezi un film cu spitale nu te îngrozeşti ca atunci când într-un film românesc mai apare un spital sau un doctor.

Revenind la film, 50/50 un film cu un mare sâmbure de adevăr – viaţa scenaristului Will Reiser, îl are în rolul principal pe Jospeh Gordon Levitt. Acesta îl interpretează pe Adam un tânăr de 27 de ani, care nu fumează, nu bea, aleargă şi chiar reciclează (după cum o mărturiseşte chiar el). După câteva săptămâni cu dureri de spate, Adam se prezintă la doctor şi în loc de o veste liniştitoare doctorul îi aruncă un faţă un diagnostic prea complicat pentru a fi reţinut, dar care se poate rezuma printr-o formă rară de cancer la coloana vertebrală. Vestea îl năuceşte, cam ca pe oricare dintre noi care am avut măcar o dată nişte probleme mai serioase de sănătate. Vorbele doctorului nu-i mai intră pe ureche, un hău apare brusc şi totul pare ca un coşmar. Speriat de ceea ce urmează, dar bucuros că îi are alături de el pe cel mai bun prieten al său, Kyle(Seth Rogen) şi pe iubita sa, Adam începe chimioterapia alături de doi domni respectabili. Umorul nu-l părăseşte, regretele încă nu-l cuprind şi frica de moarte este doar probabil în cele mai ascunse gânduri ale sale. Sesiunile alături de un terapeut mai tânăr ca el îl ajută şi treptat între cei doi se formează o legătură.

Deşi este un film despre cancer, 50/50 o puternică doză de umor. Depresia acaparează scena doar spre final, dar şi atunci are un rol curativ pentru că-l ajută pe Adam să stabilească o altfel de legătură cu terapeuta sa. În restul timpul 50/50 are umor, o atitudine echilibrată (nici prea mult umor că strică, dar nici nu vedem prea des depresii şi scene triste).  Râsetele se datorează în primul rând lui Seth Rogen, care mai mereu îşi ia peste picior prietenul, îl necăjeşte sau îi distrage atenţia apelând la sex. Privit de la distanţă Kyle, pare un egoist, un tânăr cu gândul doar la următoarea cucerire, dar în realitate această atitudine îl ajută să-şi păstreze optimismul în timp ce prietenul lui se luptă cu o boală chinuitoare.

Despre actori nu vă zic multe pentru că mai toţi sunt strălucitori. Joseph Gordon Levitt conduce ostilităţile  pentru că te convinge în fiecare clipă. Actorul se identifică (pe tot parcursul filmului Levit îţi creează impresia că-şi joacă propria poveste, propriul destin, așa ca la acest capitol actorul merită numai aplauze) extrem de bine cu personajul şi reușește să te impresioneze cu starea euforică, cu suferinţa sa, cu umorul, cu atitudinea optimistă, cu depresia şi chiar cu obiceiurile sale rutinale. Alături de el Angelica Huston e ca în vremurile bune, interpretând aproape perfect o mamă cu multe pe cap, dar care vrea să se implice mai mult decât poate. Nici Seth Rogen şi Anna Kendrick nu se lasă mai prejos, deşi rolurile sale nu mi s-au părut la fel de convingătoare.

50/50 este uşor de vizionat pentru că personajele transmit optimism şi putere, pentru că transformarea fizică şi psihică a lui Jospeh Gordon Levitt te convinge. Fără umor şi fără atitudine filmul era mult mai anost şi probabil mai greu de privit, dar aşa vizionarea e chiar un mic deliciu.

Notă:8,5/10
Trailer

Avem parte de un reboot pentru seria Bourne. Jeremy Renner si Edward Norton in prim plan.

Trailer:

We need to talk about Kevin

We need to talk about Kevin e o dramă despre nebunie, depresie, răutatea şi dragostea de mama. De la început până la sfârşit filmul lui Lynne Ramsay are o doză de nebunie şi de haos care te face să te simţi un pic inconfortabil. Obsesia pentru roşu, pentru sânge e constantă şi nu dispare deloc. Dacă la început avem o mare roşie(cauzată de un festival european), apoi nişte pereţi împroșcați cu vopsea de aceeaşi culoare, roşul nu dispare nici când, cât de cât normalitatea îşi face loc. Apare constat pe aceiaşi pereţi ai unei case ce iese uşor în evidenţă, pe mâinile Tildei şi pe sandwich-urile cu gem făcute de Kevin. E o obsesie, o frică constantă, un semn că ceva rău urmează să se întâmple. Debutul filmului, cu o mare de oameni, acoperiți de tone de roşii la un festival european ne-o prezintă pe Eva(Tilda Swinton) bucurându-se de tinereţe. Din păcate nici în aceste momente cadrele nu sugerează acest lucru. Fericirea pare iluzorie pentru că este rememorată şi prin rememorare prezentul îşi pune amprenta asupra amintirii. Timpul trece rapid prin acest lanţ de amintiri şi Eva are acum un copil. Sentimentele faţă de el par a fi absente, interesul este redus, iar micul Kevin dă semne de probleme încă de mic copil. Nu reacționează firesc la stimuli şi când vârsta vorbirii apare cuvintele lipsesc.

We need to talk about Kevin se plimbă între prezent, trecut şi amintirea unui trecut rememorat de prezent. Cadrele sunt un pic haotice şi de aceea vizionare poate părea la început dificilă şi plictisitoare. Lucrurile se schimbă treptat, Kevin începe să vorbească şi cu vorbele, o agresivitate ciudată îşi face simţită prezenţa. E agitat, ciudat, rău, însă această faţă o artă doar mamei lui. Pentru tatăl lui, interpretat de C. Reilly, Kevin e doar un simplu băieţel cu multe boacăne la activ.  Depăşim amintirile copilăriei şi ajungem la cele ale adolescenţei. Kevin devine mai ciudat, mai manipulativ cu mama sa. Între timp familia se mai măreşte cu un membru, dar Eva nu schiţează nici acum vreun semn de fericite. Relația ei cu Kevin e mai tensionată şi frica începe să-şi facă simţită prezenţa. Amintirile din două perioade trecute se amestecă din nou cu prezentul şi haosul e la ea acasă. E ca şi cum ai rătăci prin mintea unui nebun, unui om marcat de prea multe evenimente nefericite ca să mai poată gusta din simple plăceri ale vieţii.

We need to talk about Kevin are un titlu bizar într-un fel pentru că Lynne Ramsay a optat pentru un scenariu cu puţine dialoguri închegate. Nu sunt discuţii aprinse sau profunde. Nu simţim comunicare între personaje ci doar o stare de nefericire. Comunicarea cu privitorul este redusă pentru că şi gândurile sunt ascunse. Nu avem parte de voce narativă, de un jurnal ascuns, de discuții cu psihologi. Totul se reduce la gesturi, la mimică iar acestea sugerează tristeţe şi nebunie.

Kevin e un psihopat misterios. Nu-i cunoaştem adevărata faţă decât prin ochii mamei, pentru în relaţia cu un tată absent, el este băiatul ideal. Relaţia cu sora cea mică este prea puţin exploatată, iar cea cu societatea aproape deloc. Nu ştim ce este în capul lui Kevin până când acesta primeşte un cadou şi apoi îşi face altul.

Despre interpretare am doar cuvinte de laudă şi deşi Tilda nu se numără printre favoritele mele, chiar din contră, în acest film este excepţională. De la început şi până la final privirea ei spune totul. Cu ajutorul mimicii, Tilda transmite toate sentimentele de care ai nevoie pentru a putea realiza portretul unei femei nefericite, depresive, îndurerate.

We need to talk about Kevin merita mai multă atenţie la premiile începutului de an. Regia şi interpretarea sunt punctele forte ale acestui film, în care singurele momente de normalitate sunt dictate de câteva cântece alese perfect. Chiar dacă poate părea greoi sau plictisitor, vă recomand să-l urmăriţi cu atenţie, pentru că We need to talk about Kevin nu e genul de film care să nu lase o mică amprentă asupra voastră.

Notă:9/10
Trailer