Firimituri de Fericire

vectori de idei

2019-03-05T03:36:00.001-08:00

vectori de idei

Ana PODARU 

cauţi cuvinte rectilinii în cercul galben 

unde sinapsele fecundă vectori de idei

coaja oului transparent reflectă lumini incandescente

uneori aurore boreale dansând la apus

crezi în transcendenţa viselor din ochiul superior

călătorind pe Calea lactee

crezi în geneză şi nu în colbul întunecat al morţii

ţi-ai creeat o lume numai a ta

în care lupii adapă căpriorii şi caii aleargă liberi

mă întreb de ce ai renunţat să mai vorbeşti

ţi-ai făcut un obicei straniu

aşezi stiloul în mâna mea şi scrii

cuvinte în  cinci colţuri

lumina cercului galben le-ncarcă

iar noaptea strălucirea lor urcă printre umbre

paralel cu pământul

uneori mă-ntrebi de ce folosesc numai cerneală roşie

SONETE

2019-02-22T05:35:00.002-08:00

SONETE-ANA PODARU

Perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu

Tu, perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu
Pe țărmul deznădejdii noastre când ne țipau în tâmplă păsări,
Veneau în visul nostru noaptea trezind regrete şi ocări,
Îşi sfâşiau plângând din aripi mânați de blândul alizeu.

Ne aruncam în guri de valuri orbiți de forța neputinței,
Ne mesteca în dinți păcatul curgându-ne din carne vina,
Pe fundul mării-ntunecate ne căutam smeriți ruina
Purtând în mâini a ta lumină, străpunşi de foc şi necredință.

Spărgând icoanele-n biserici încununam cu lauri gropi,
Cu rânjetul mereu pe buze clădeam altare putrezite,
Am ars pe rug copii şi îngeri rugându-ne la sfinți şi popi.

Întruchipat în mii de gânduri, în cerşetor sau împărat,
Purtând la gâtul nostru perla, te-am umilit şi te-am trădat
Şi-am construit o nouă cruce...Tu iartă-ne, suflet curat!

Zori asfințite

Am mai fost aici de multe ori
în locul de lumină-ntunecată:
De ce mi-e teama-n suflet presărată?
De ce atârn de lanțuri şi de sfori?

Mă strâng pereții şi mi-e foarte frig
în iadul unde-i vifor şi e gheață,
mă urmăreşte-o umbră de paiață
chiar dacă tac în sufletul meu strig.

În brațe port buchete mari de flori
culoarea lor e gri pline de lacrimi,
s-au stins sorbind amarul din licori.

Şopteşte zidul, limba-i ascuţită
s-a-nfipt precum pumnalul în batal
sfidând în zori privirea-mi asfințită.

Piatra din piatră

Bătrânul înţelept i-a dăruit o piatră
şi-a dat apoi suflarea şi a plecat spre cer,
l-a învelit nepotul cu-n colţ de lăvicer
şi-apoi s-a dus în lume stingând focul din vatră,

Sărac şi plin de gânduri a rătăcit prin lume
purtând în buzunar destinul unei pietre...
în vis îi vine-adesea un om, bătrânul Petre,
ţinând în mâini o piatră pe care-a scris un nume.

,,Ioane,,-i spuse moşul... ,,în piatră e-o comoară,
n-o arunca în mare ci-i înţelege rostul,
atunci când vine timpul necazul o să piară,,.

Cănd s-a trezit Ion, lovi cu piatra-n piatră
şi-n mijloc, ca un suflet, un diamant se-arată,
s-a-ntors în sat o vreme s-aprindă focu-n vatră.

Osândire

Muşcă valul din nisipuri parcă-ar vrea să ne înghită,
spânzurate-ntr-o clepsidră ne stau trupurile goale,
vântul împrejur danzează, suflă nesătul în foale,
s-a aprins în vale focul, fierbe apa din marmită.

Degetele răsfirate rup pedelele de fum...
muntele-i legat de ape, albatroşi cu ochi de stele
şi-au prins aripile-n gânduri împletindu-ne chitele,
timpul şi-a restrâns mireasma în esenţă de parfum.

Liniştit vorbeşte lacul, vântul s-a grăbit să plece,
feţe de copii şi tineri se transformă-n alte feţe,
ară boii mii de chipuri, şanţuri vii prin bezna rece.

Am zărit pe cer o mână cu-n mănunchi de crizanteme,
ninge aspru cu petale peste gropi abia săpate...
măini pe veci împrenunate sub un voal de anateme.

Iarna cumpenelor reci

Ca plumbu-i răsăritu-n ochii mei,
m-afund în cuibul boabelor de rouă,
mi-e universul spintecat în două
sub auspiciul umbrelor... temei.

Cu fusul rupt şi fruntea aplecată
m-agaţă iarna cumpenelor reci,
cu pieptul gol strig către corbi:,,Areci!
să nu mă dau pe-o cârpă scuturată.

Mă muşcă fiara şi-a-nceput să-mi placă,
din carne-a ce-a rămas de gând săracă
mai scapără scânteie de cuvânt...

M-agăţ de taina morilor de vânt,
pe cerul gurii gustul de pământ
mi-a pus armura... vama să mă treacă.

Fulgi de zăpadă

Ai spus că vine iarna peste noi...
că ne vom pierde noaptea prin zăpadă,
eu te-am rugat să ne desprindem goi
de-acest pământ, dar nimeni să nu vadă.

Pierduți am fost prin fulgi ca doi condori,
ne-am îmbrăcat cu straiele zăpezii,
pluteam sculptând arcuşuri şi viori,
cântam zdrobind furtunile amiezii.

Purtam în irişi albe flori de gheață,
în trupul nostru rece viscolea:
,,Adorm iubite, ninge sau e ceață?"
,,Răspunde-mi!"peste gându-mi troienea.

,,Să nu adormi!" mi-ai spus... ,,mai arde foc",
la pieptu-ți cald mai e un singur loc...

Din lutul sterp

Cade cerul în fântâna ochiului răpus de teamă
să mai bea o-nghiţitură din esenţa ce-a rămas,
otrăvită-i apa toată de urmaşii lui Atlas...
ce-au strivit de fruntea lumii clopotele de alamă.

Spânzuraţi de cruci înfipte până-n pântece de mame
stau copiii nenăscuţi sub ai umbrelor potcoave,
despuiaţi se zbat agonic peste-a nopţilor hrisoave
zei ce-şi scrijelesc pe frunte ale vieţii monograme.

Cine-a otrăvit fântăna orb a fost, sătul de miere,
pus în lanţuri chiar de fiii ce s-ar fi născut din sine
n-a dorit la judecată foi din cartea cu doctrine...

Se-adâncesc sub pleoape şanţuri precum lutul ce se crapă,
lacrimi nu-s şi nu vin cerbii cu-ai lor pui să se adape,
vin doar lupii, corbii, câinii... cu-ai lor colţi de foc să sape.

Ne naştem cui din rana-nsângerată

Mergem în mâini cu pasul înapoi
pe drumul plin de pietre ascuţite,
desprins din vadul mării despărţite,
goniţi de-o haită mare de strigoi.

Nu-nchidem ochii dezveliţi de gene,
nu ne-agăţăm de malul cel surpat,
stăm agăţaţi de-un vis înfiripat,
de-acele gânduri cu trăiri perene.

Ne naştem cui din rana-nsângerată
cu tălpile înfipte-n cerul sfânt,
bătuţi în cartea vieţii cu-o erată.

Ne este viaţa pajişte curată...
ne este pom ce muşcă din pământ
cu floarea ce se vrea nescuturată.

Temniţa iubirii

Îţi gust sărutul dulce, frumoasa mea femeie,
din cerul gurii arse cascadele se rup...
fiori mă trec prin gânduri, coboară-ncet prin trup
prin dansul smuls din braţul miresmei de cameie.

Sub degetele-ţi fine obrazul meu tresare,
lipit de zidul vieţii şoptesc zâmbind poeme,
să fiu bătut în lemnul trăirilor boeme
în chingile iubirii primesc pe răni şi sare.

Să te zidesc în mine, să-mi fii pe veci durere,
învăţ sub pleoapa nopţii a meşterilor cale
cum să transform sărutul în mii şi mii de zale.

Înconjurat de lanţuri, iubirea-ţi libertate,
nebun de fericire să pot muri închis
căci temniţele tale îmi sunt al nopţii vis.

Cai şi fluturi

În jurul meu sunt fluturi ce-au obosit să zboare,
se sting pe rând odată cu florile de mac...
în mine ţipă păsări, le dau din pumni abrac
ce cade din desaga ce-atârnă pe-o spinare.

Îmi şchiopătează calul ce şi-a vândut potcoava
acelui om în negru, l-a dat pe-un ghem de aţă
ce l-a-nfăşat pe fusul ce zilele-mi agaţă...
şi-a dat ca ort şi-un dinte, nu-şi mestecă otava.

I-aş da şi eu din mine un snop de iarbă verde
să-i stăpânesc din teama că viaţa ne desparte,
că-n ochii lui lumina de-un timp, încet, se pierde.

Mi-a zis că-şi vinde coama şi hamul şi-o zăbală
să nu-mi pierd strălucirea smaraldului din ochi
şi ştiu, s-ar da degeaba să scap, eu, de năbală.

Ea... tace, azi

Şi-i prea târziu, trezit de-a ta durere,
să-i dăruieşti ce-n suflet veşnic porţi
când ea, cu paşi grăbiţi, închide porţi,
cerşind la vămi un strop de mângâiere.

Vei fi murit cerşind o-mbrăţişare,
tu... ce-ai ţinut în lanţuri fericirea,
tot picurând pe rana ei iubirea,
schimbând ades a ta înfăţişare.

Păstrează, deci, ce-ai strâns în tine ieri
şi nu-ndrăzni la capul ei să ceri
ce nu ai dat când ochii ei sclipeau.

Rămâi aşa, cu ziduri dărâmate,
la gât purtând doar lanţuri sfărâmate,
ea tace, azi... nu poate-a dărui.

Frânturi de lumină

Puzderii de lumini incandescente
coboară-n bezna inimii deşarte,
par lampadare ce-ar dori să poarte
cupola nopţii-n bărci iridescente.

Circumvoluţiuni închise-n sfere...
reci închisori săpate-adânc în piatră,
ghioc furat, de un şaman, din şatră,
pentru un gând din alte emisfere.

În ficeare zi când ţi-este noapte,
de-i cald afară, dar în tine-i rece
te lasă-nvăluit de mii de şoapte

şi-n mângâierea sferelor divine
aprinde lampa ferecată-n vise,
eliberat din ziduri în ruine(...).

Sonete

2018-12-27T04:51:00.001-08:00

Apus

Ce trist e apusul pe trupul tău rece,
mai ieri se-oglindea în ochi de smarald,
vin păsări de foc cu glasuri herald
ce cad peste mări să se-nece...

iar pomii sunt ştreanguri cu iz de tămâie,
mi-e laţ curcubeul... culorile lui,
în palmele mele simt o urmă de cui,
mai roagă apusul pe cer să rămâie

şi aripi de-ţi cresc cu sânge pătate
din rănile mele de cuie săpate
deschide-le seara şi du-mă cu tine

să-mi vindec durere ce zace în mine.
Apusul, apusul... rubin fără viaţă
pe ochi de smarald, pe buze, pe faţă.

Mister

Mi-au crescut rădăcini din picioare,
s-au înfipt tot mai mult în pământ
auzeam sus, din ceruri, un cânt,
aveam trupul plăpând ca de floare.

Am privit cu un ochi spre apus,
sub o pleoapă-mi vorbea răsăritul
ca un clopot ce zguduie schitul,
un ecou de pe buze s-a dus.

Mi-au crescut o mie de braţe
agăţate de-un cer curcubeu,
m-am privit eram eu... eram eu

după umbre fugeam să m-agaţe,
nu ştiam că-mi cer plată pe cer:
un tribut, un cuvânt... ce mister.

Iubire ucigașă

Din grote guri... se-nalță lighioane,
Păsări cu cioc de fier lovesc în rană,
Suspinu-i cataplasmă de dojană,
În ochi sclipind luciri de lampioane.

Sărutul, of, sărutul... sapă-n carne...
Se răzvrătește-n mine-un val de sânge,
În piept e rege junghiul ce mă strânge,
Un chip de înger și-a pus solzi și coarne.

Cuvântul, el, cuvântul roi de fluturi
Când mă rudica-n slăvi, când mă îngroapă,
Aceeași groapă adâncă-n mine sapă.

Ce-a fost iubirea?... ce vrea azi să fie!?
Un singur vers din sfânta poezie.
Căzut, ucis... azi mă declar învins.

tablou abstract

primesc culori din ochiul cristalin
cu pensule de gene-mi fac tabloul
în zbor de pleoape s-a deschis hubloul
pictez cu-n zâmbet cald și-un gest calin

din cioară am făcut un porumbel
ce bine-i stă cu penele de soi
seninul l-am pictat pe vânt și ploi
simțindu-mă cu sufletul rebel

mai vreau culori, un curcubeu pe ape
din bezna nopții mâine să fac zi
o, câte gânduri vin cu-n plug să sape

voi puneți ramei ramuri de măslin
eu repictez pe pomul vieții frunza
dau lupului... un univers cervin

Cu biciul valului

M-am săturat să strig de supărare,
M-am săturat s-alerg cu spini în talpă,
Am să mă leg de strigătul din harpă
Sau de lumina crucii din cărare

Şi-am să mă vindec de durerea noastră
Iertându-mă de fiecare vină...
Mă voi hrăni cu-ambrozie puţină,
Cu biciul valului din mare-albastră.

Te voi ierta şi-mi voi ierta destinul
Ce cu ardoare eu l-am invocat
Pe un tărâm de dragoste uitat

Şi chiar de-ar fi să facem alt păcat
Tânjind după un gram de mângâiere
Ne vom hrăni din cupa cu placere.

Măicuţă

Nu știu de unde vine mirosul de mâncare,
dar de privesc în urmă măicuță te zăresc
Și-n ochii mei mușcate îndată înfloresc
Slăbindu-mi legătura gândirilor precare.

Te-aud cum rupi surcele, cum arzi coceni în sobă
și văd cartofi sub oala încinsă de pe plită,

în palma mea-i cenușă și praful de pirită,
Dar tot îmi este gândul la slană și la tobă.

Măicuță, de departe tot mai aproape-mi ești,
în mine-s focuri vii de candele și stele,
trimite-mi o mireasmă din florile cerești,

din curcubeu culoare. Din ochi mai curge mir,
tu cere-o picătură să-mi ung din tâmpla rece,
prin pletele-ți cărunte simt cel mai blând zefir.

Fagure de fiere

Pustiit e astăzi cerul de lumina feței Tale,
Volbura-și întinde trupul peste ochiul obosit,
Se aude-n depărtare glas de înger răstignit,
Muntele de sticlă pare, iarba fragedă și moale

A îngenuncheat la poale, râurile plâng domoale,
Urma pașilor de sfânt își trag seva din pământ,
Au murit în mine solii, s-au jertfit pentru cuvânt,
Caii zguduiți de teamă-și rup potcoavele pe cale.

Ramurile aplecate ceartă lumea de păcate,
Mai trimite-n lume-o Maică sau pe Fiul iertător,
De atâta ură, Doamne, și petalele-s pătate,

Plouă cu cenușă, praf, plouă cu suspin și fiere,
Cu durere, cu pelin... fii cu noi îndurător
Peste limba cea uscată pune fagure de miere.

Miresme din trecut

Muşcatele miros a tine mamă,
Mai trece-un vânt de veşnice regrete,
Sub cerul rozaliu, zbor de egrete,
Un univers de stele se destramă.

Îmi sângerează glezna în capcană,
Trec peste mine în galop nebun,
Cai ce-au murit sub biciul de alun,
Lăsându-şi urma-nfiptă în barcană.

Din mlaştini şerpuiesc spre mine gânduri,
Alerg într-un picior prin labirint...
Lovindu-mă de ziduri. Drum cu prunduri.

Tornade au prins aripi, mă ridică,
Din sânul stâng mai izvorăşte lapte
Ce picură pe un lăstar... mi-e frică.

Din mine plouă

Miroase-a frunze putrede și-i toamnă,
Din mine plouă înspre cer, mocnit,
S-a răsturnat pământu-n asfințit...
Un vuiet la tăceri și plâns îndeamnă.

Prin balta rubinie se mai scaldă
O pasăre cu aripi mari, de vultur,
Sub strălucirea ochilor de flutur
Mi-e disperarea umedă, dar caldă.

Ascult cum pașii-n nouri se afundă,
Din iriși umbre zboară spre pământ,
De lacrime și gânduri să se-ascundă.

Prin labirint un vis frumos fecundă...
Ce reci sunt stropii rătăciți de vânt,
Din glasul ploii mai rămâne-o undă.

pomada din tipsie

mi-am pregătit pomada pe-o tipsie
un strop de vin și-un bulgăre de lut
rostind cu jind descântul absolut
furat din buza șatrei la chindie

ce ar putea dorința să-mi învie
de-a fi semănător de idealuri
sau albatrosul spărgător de valuri
zburând spre cer cu multă măiestrie

veniți de-mi ungeți rănile din coastă
plantați lăstarul dorului de voi
la cumpăna fântânii cu năpastă

unde se scurge-o lacrimă albastră
sudoarea minții, mustul cel de soi
din piept se-nalţă pasărea măiastră

Copaci vitregiţi de pădure

Vorbesc despre iarnă copacii
Au crengile pline de ciori,
Mai ieri se-auzeu doar viori,
Din luncă şopteau vara macii.

Se duse şi toamna prin ploi
Şi foşnetul frunzei s-a dus,
Cocori au zburat spre apus,
În beciuri curg vinuri de soi.

Ogrăzile-s pline de lemne
Ce-au plâns spintecate-n secure,
În foc se vor stinge, sunt semne.

Copaci vitregiţi de pădure
Cu suflet cenuşă şi jar,
Doresc biciul iernii să-ndure.

spinul din rană

a înflorit un rug de spini, e semn
că sângele încă musteşte-n rană
pe vreascuri via mai păstrează mană
se-adună carii-n crucile de lemn

pe clopot se aşează promoroaca
martiri captivi... altare jefuite
catapetesme rupte, prăfuite
măsoară pruncul cu-n cuţit băltoaca

Iisus cu-n taler plin cu lacrimi grele
ne spală roşul scurs până la coate
plecăm pe rând cu alte mâini, curate

ne aşezăm din nou la coadă, plini
pân la genunchi purtând în mâini coroana
El, resemnat, primeşte daruri, spini

ultima zi

răcoarea umbrei sfredeleşte trupul

sub aripi mari de neguri rătăceşti

în urma ta păşeşte sprinten lupul

şi-n inimi de pădure te-adânceşti

din pliscul morţii bei avid otrava

ţi-e aşa de sete, tot mai vrei să bei

în tine se-nfierbântă iarăşi lava

cauţi lumina, vrei din cer s-o iei

vânat de neguri aspre de tăcere

te zgribuleşti la poale de stejar

simţi lutul ca o ultimă plăcere

când mintea ta-i strivită-ntr-un mojar

pe patul morţii, risipit în umbră

ultima zi ţi-e palidă şi sumbră

Perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu

Spărgând icoanele-n biserici încununam cu lauri gropi,
Cu rânjetul mereu pe buze clădeam altare putrezite,
Am ars pe rug copii şi îngeri rugându-ne la sfinți şi popi.

Întruchipat în mii de gânduri, în cerşetor sau împărat,
Purtând la gâtul nostru perla, te-am umilit şi te-am trădat
Şi-am construit o nouă cruce...Tu iartă-ne, suflet curat!

Zori asfințite

Am mai fost aici de multe ori
în locul de lumină-ntunecată:
De ce mi-e teama-n suflet presărată?
De ce atârn de lanțuri şi de sfori?

Mă strâng pereții şi mi-e foarte frig
în iadul unde-i vifor şi e gheață,
mă urmăreşte-o umbră de paiață
chiar dacă tac în sufletul meu strig.

În brațe port buchete mari de flori
culoarea lor e gri pline de lacrimi,
s-au stins sorbind amarul din licori.

Şopteşte zidul, limba-i ascuţită
s-a-nfipt precum pumnalul în batal
sfidând în zori privirea-mi asfințită.

Piatra din piatră

Bătrânul înţelept i-a dăruit o piatră
şi-a dat apoi suflarea şi a plecat spre cer,
l-a învelit nepotul cu-n colţ de lăvicer
şi-apoi s-a dus în lume stingând focul din vatră,

Sărac şi plin de gânduri a rătăcit prin lume
purtând în buzunar destinul unei pietre...
în vis îi vine-adesea un om, bătrânul Petre,
ţinând în mâini o piatră pe care-a scris un nume.

,,Ioane,,-i spuse moşul... ,,în piatră e-o comoară,
n-o arunca în mare ci-i înţelege rostul,
atunci când vine timpul necazul o să piară,,.

Cănd s-a trezit Ion, lovi cu piatra-n piatră
şi-n mijloc, ca un suflet, un diamant se-arată,
s-a-ntors în sat o vreme s-aprindă focu-n vatră.

Osândire

Degetele răsfirate rup pedelele de fum...
muntele-i legat de ape, albatroşi cu ochi de stele

Perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu

2018-12-09T01:59:00.000-08:00

Perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu

-sonet- 

Ana PODARU 

Tu, perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu

Pe țărmul deznădejdii noastre când ne țipau în tâmplă păsări,

 Veneau în visul nostru noaptea trezind regrete şi ocări,

 Îşi sfâşiau plângând din aripi mânați de blândul alizeu.

Ne aruncam în guri de valuri orbiți de forța neputinței,

Ne mesteca în dinți păcatul curgându-ne din carne vina,

Pe fundul mării-ntunecate  ne căutam smeriți ruina

 Purtând în mâini a ta lumină, străpunşi de foc şi necredință.

Spărgând icoanele-n biserici încununam cu lauri gropi,

Cu rânjetul mereu pe buze clădeam altare putrezite,

Am ars pe rug copii şi îngeri rugându-ne la sfinți şi popi.

Întruchipat în mii de gânduri, în cerşetor sau împărat,

Purtând la gâtul nostru perla, te-am umilit şi te-am trădat

Şi-am construit o nouă cruce...Tu iartă-ne, suflet curat!

Punct de reper cultural-Mănăstirea Lainici

2018-11-23T06:56:00.000-08:00

PUNCT DE REPER CULTURAL- Aşezarea monastirească Lainici-

Undeva, în defileul Jiului, la 25 km de oraşul Petroşani se află Mănăstirea Lainici cu hramul intrării în biserică a Maicii Domnului. Biserica veche a mănăstirii, construită la începutul secolului al XIX-lea, apare în lista monumentelor istorice ale Gorjului. Cândva, demult, drumurile erau inpracticabile, greu accesibile, până la construcţia drumului se urca pe drumul de piatră, de acolo şi numele de Lainici care în greaca veche înseamnă ,, de piatră,,. Iată că în zilele noastre această întindere monahală condusă de stareţul cărturar Pr. Arhimandrit Ioachim Pârvulescu devine punct de reper cultural prin găzduirea Banchetului, mai precis a Sesiunii de comunicări, prezentări de carte şi reviste, lecturi şi dezbateri, ediţia I-a-2017şi a II-a-2018 iar drumul se deschide larg odată cu porţile acestui paradis arhitectural. Se făcuse toamnă, aşteptam cu nerăbdare acest eveniment, venisem tocmai din Anglia să prezint volumul ,,Un ax infinit,, alături de colegii mei veniţi în anul Centenarului Marii Uniri din toate zonele ţării: Dobrogea, Modova, Oltenia, Bucovina şi Basarabia erau împreună la masa boierească a culturii româneşti. Defileul Jiului îşi dezbrăcase frunza, miroasea a toamnă, Jiul şerpuia pe marginea şoselei şi-n faţa mea se ridicau stânci înalte de piatră ce-mi şopteau: Bine-ai venit acasă! Era răcoare, prin fereastra autocarului priveam pădurea pregătită de întâmpinarea zăpezilor, locuisem 20 de ani prin părţile locului, frigul era crunt, dar frumuseţile locului erau divine indiferent de anotimp. Eram vrăjită, zâmbeam ca un copil ţintuindu-mi privirea-n fereastra aburită de buzele mele întredeschise... am şoptit ceva... ,,mai este un pic, după stânci,,şi-n faţa mea s-au ridicat zidurile de piatră ale Mănăstirii Lainici. Autobuzul a oprit chiar în faţa porţilor, am coborât şi mi-am înşfăcat bagajul repezindu-mi paşii spre porţile larg deschise. Walter, omul bun la toate, administratorul m-a recunoscut imediat şi m-a condus spre chiliile unde urma să fim cazaţi pentru trei zile. Acolo mi-am tras sufletul, dar nu înainte de a-mi îmbrăţişa colegii din curte... basarabeanca Lilia Manole mă privea cu drag alături de Maria Oprea şi ceilalţi colegi, eram bucuroasă că în sfârşit puteam să îmbrăţişez o soră de peste Prut şi pe Maria, apoi mi-am tras sufletul şi am plecat spre biserica ce adăposteşte Icoana Grabnic Ajutătoare a Maicii Domnului ce fusese adusă în 2006 pe 23 iulie la mănăstirea Lainici de la Muntele Athos, din mănăstirea Dohiariu, fiind o copie a Icoanei făcătoare de minuni „Gorgoepicuus”, „Grabnic Ascultătoarea”. Această Icoană a fost executată special pentru Mănăstirea Lainici și este a cincea copie care s-a făcut în ultimii 100 de ani din toată lumea. Înconjurată de crini albi, mă aştepta ca o mamă, am îngenuncheat spunând ,, Mulţumesc!,,... Eram bucuroasă că boala nu mă răpusese, că eram acolo, în faţa ei, că aveam din nou privilegiul să o vizitez. Au sosit pe rând toate personalităţile literaturii româneşti invitate la eveniment: Mihail Diaconescu, Rodica Lăzărescu, Mihai Barbu,Mihaela Albu, Gela Enea, Dumitru Toma, Daniela Varvara, Adrian Ţion, Iulian Chivu, Evelyne Croitoru, Iulian Cătălui, Elisabeta Bogătan, Nicoleta Crăete, Elena Marica,Petre Mihai, Andrei Caucar, Ion Highiduş, Tatian Miuţă, Mădălina Bărbulescu, Diandra David şi Părintele Ştefan de la Mănăstirea Sf. Mihail şi gavril din Pietroasa Mare- Lugoj, mare iubitor de cultură şi artă, şi bineînţeles Dumitru Velea, Fondatorul Revistei Banchetul, iniţiatorul Banchetului de la Lainici. Critici, poeţi, dramaturgi, prozatori, istorici, redactori de reviste sub aceeaşi cupolă cu arta prin prezenţa pictorului Petru Birău ce ne-a dat o altă viziune asupra luminii prin expunerea tablourilor la subsolul bisericii. Nu aş face nici un pas greşit spunând că erau prezente toate cele şapte arte, muzica dumnezeiască din biserici, glasul clopotului şi toaca s-au unit cu glasul naiului Monicăi Ţugulea din timpul dezbaterilor, Monica s-a prezentat în portul femeiesc momârlănesc cu ciupeagul, poalele, catrinţele, ştrinfii (ciorapii) şi cârpa (broboada sau chischineul).
Râurile de cusături măiestre curgeau pe mâneci în jos, brodate cu panglică de culoare neagră până la poale şi catrinţele brodate cu motive florale şi dantelă neagră, Ciobănaşul la nai şi Nu-i Lumina nicări au fost cântate în tandem cu poeziile recitate de poeţii invitaţi. Alături de ea s-au auzit glasurile tinerilor folkişti ce au prezentat poezia la nivel de cântec, Sergiu Pârvulescu şi Luminiţa Donisa au compus muzică la chitară pe versurile mele încântând auditoriul printre recitalurile de poezie ale Evelynei Croitoru, Elenei Marica sau ale marelui actor Cosmin Rădescu- directrul Teatrului Dramatic I.D. Sârbu, Petroşani. Printre acestea am ascultat comunicările şi dezbaterile despre Sinele unitar al Românilor; Cult şi Cultură şi Dumitru Stăniloae, Teolog european al ortodoxiei şi prezentări de carte şi reviste; Bucureştii în vâltoarea Primului Război Mondial, de Corneliu Radeş; Cronogra eminescian, de N. Georgescu; Până mai sus de păsări, de Lilia Manole; Zarea din somn, de Dumitru Toma; Sânge de sub tălpile mele, de Andrei Caucar; Romanul capodoperă Sacrificiul, epopee a naţiunii române, de Mihail Diaconescu; Heterogene, de Iulian Chivu, De la Cercetarea etnografică afectivă la expresia artistică, de Petru-Ilie Birău; Lodebar, de Daniela Varvara; Oameni şi grauri, de Mihai Popa; Poezia Răzbiului de Reîntregire a Neamului Şi a Marii Uniri, de Marin Iancu;Ţara dinozaurilor pitici, de Mihai Barbu; Călătorie spre Babilon, de Dumitru Velea; şi Revistele Prosaeculum, Rodica Lăzărescu, Carmina balcanica şi Anthilete, Mihaela Albu. Aceste dezbateri s-au contopit cu măiestruoasele cuvinte ale cărturarului Ioachim Pârvulescu ce ne-a prezentat istoria întregii aşezări monahale explicând cu date exacte perioada zidirii fiecărui lăcaş, anul picturilor şi semnificaţia lor în timp ce din raclă ne priveau moaștele sfântului Cuvios Irodion Ionescu, duhovnicul sfântului Calinic “Luceafărul de la Lainici”, cum a fost supranumit descoperit abia după 109 ani sub zidurile Mănăstirii, pe 10 aprilie 2009. În timp ce poezia , istoria literară şi religioasă răsuna, călugării pregăteau masa pelerinilor, nimeni nu pleacă de la masa lor neîndestulat. O masă bogată din tot felul de preparate de post cu ciuperci adunate din munte, cu deserturi din dulceţuri din fructe de pădure preparate de ei, cu păstrăv crescut în păstrăvăria lor. Ce gospodărie, totul pentru omul ce poposeşte şi se aşează la masa lor. Dar nu doar de hrana trupului erau preocupaţi ci de hrana spirituală, pelerinii aşteptând un semn şi o binecuvântare de la preoţii locului pentru durerile lor sufleteşti şi trupeşti. Părintele stareţ, om cu har divin a apărut în spatele meu când am poposit la masa de lângă poartă unde se aflau leacurile mănăstireşti, abia apucasem să le privesc, doream un borcan de miere de rapiţă ce mă putea ajuta în lupta cu cancerul, s-a apropiat de mine şi a cerut măicuţei o plasă în care a îndesat tot ce a crezut că mă poate ajuta, miere, suc de cătină pentru creşterea imunităţii, gem de afine fără zahăr şi tămâia cerută de mine. Nu s-a oprit aici, m-a chemat în chilia lui să vorbim despre boala mea şi mi-a oferit Coenzima Q10 alături de un articol despre oameni vindecaţi de cancer, aşa-şi petrece stareţul mănăstirii Lainici zilele, cu inima deschisă fiecărui trecător, încercând să le rezolve problemele, un om dedicat trup şi suflet umanităţii şi spiritualităţii. M-am despărţit cu greu de acel loc având întipărită în minte icoana Maicii Domnului în faţa căruia se roagă un pustnic. Ioachim Pârvulescu. Acelui punct de reper spiritual-cultural să ne alăturăm întreaga naţie românească, cultura şi religia sunt forţa ce pot scutura Grădina Maicii Domnului de molima sărăciei sufleteşti.

Sculptură în piatră
Ana PODARU

Acolo-n munte e-un pridvor sculptat în lemn de fag,
pe el e pustnicul bătrân pictând cu ochii-n zare
din griul vieţii pământeşti o pată de culoare...
sub el e focul sângeriu... din el miros de mag.

În jur copacii stau pitiţi, se-ascund de vânt, furtună,
de-a nu-şi scăpa din frunza lor sau cetina cu brumă,
tabloul după el pictat de-a nu cădea în humă:
Nu vă clintiţi! Tablou de rai... doresc încet să spună.

Din zborul ei, o păsărea... se-opreşte la fântână,
din ciutură un pelerin îi dea să bea cu cana...
Măicuţa Sfântă-n urma lui n-a cunoscut dojana,
le spune: Beţi, voi trecători! străngând o cruce-n mână.

Frumos e muntele Parâng şi-n defileu e rece,
la Lainici vin pe rând sărmani să-şi depene durerea,
în urma lor un stareţ blând le numără căderea
de rugăciuni şi post pătruns, aşa timpu-şi petrece.

Şoptesc adesea heruvimi când bate-n taină toaca,
nu-i zi, nici noapte pentru ei, adună flori din glastre,
le duc apoi încet la cer cu aripi mari, măiastre,
se-ntorc apoi la pelerini tot ocolind zătoaca.

E viu acolo Dumnezeu, prezent în toate cele,
ba-i îmbrăcat în cerşetor, ba poartă-un sceptru-n mână,
îl poţi vedea adeseori într-un ilic de lână
lângă fântână, gânditor... biruitor de rele.
Ana PODARU

Firimituri de Fericire: Aripilepajureipoveste pentru copii(proză scurtă)...

2018-09-15T03:06:00.001-07:00

Firimituri de Fericire: Aripilepajurei
poveste pentru copii(proză scurtă)
...: Aripile pajurei poveste pentru copii(proză scurtă) Ana PODARU Cânva, mai demult, se spunea că în inima pădurii trăia o pasăre înspăi...

Spinul din talpă, lansare de carte

2018-08-11T03:26:00.000-07:00

Firimituri de Fericire: Mi-e pacea lumină şi inima vină

2018-08-11T03:23:00.001-07:00

Firimituri de Fericire: Mi-e pacea lumină şi inima vină: Mi-e pacea lumină și inima vină Ana Podaru Mi-au crescut lopeți în loc de gheare, malul amintirilor se surpă grăbit, sap la umbra cruc...

Mi-e pacea lumină şi inima vină

2018-06-16T12:37:00.001-07:00

Mi-e pacea lumină și inima vină
Ana Podaru

Mi-au crescut lopeți în loc de gheare,
malul amintirilor se surpă grăbit,
sap la umbra crucii osândit,
tăcerea rădăcinilor mă doare,
în mâna dreaptă port mereu o floare
ce și-a pierdut al zilelor splendoare.

Copacul meu cu ramuri retezate,
în trunchiu-i încă verde, cuib de nimburi,
împăturesc din frunze-atâtea schimburi
cât să-mi ajungă-un veac să-i fac podoabă.
Mă-ntreaba vântul, firele de iarbă:
De ce-i slujesc la poale ca o roabă?

Of, Doamne, of... un cuib de rădăcini,
mormânt de oseminte putrezite,
sub gene-ngenuncheate-nzapezite.
Cred c-am murit și-n mine-mi mor părinții
în fiecare zi când cântă sfinții...
Mă scutură vântul de frunzele gropii,
alung negre umbre și-i cer ortul popii.

Eu n-am nici un vis, dar visul mă are
și-n el sunt călare pe roibul meu sur,
trec mlaștini în zbor și bice îndur...
odată cu el, cu calul... Izvorul, pocalul
e gol și mi-e sete de visele mele.
Pe-apusul de maci sunt negre perdele.

Mai am universului vorbe să-i spun,
mi-s brațele ramuri, picioarele reci,
noroi pe genunchi, pe triste poteci
îngân rugăciunea și cânt din psaltire,
învăț cum să mor cu-atâta iubire
ce-mi spintecă pielea să iasă din trup,
resimt barda morții și colțul de lup.

Ce vină am eu!?... mi-e inima vină?!
Sub voal de-ntuneric mi-e pacea lumină!

Vise sumbre

2018-06-16T12:29:00.002-07:00

Vise sumbre
Ana PODARU

Suntem ca două lame de cuţit
ce taie fără milă depărtarea!...
îşi spune muntele certând chemarea
unui ecou de val îndrăgostit
ce se lovea de ţărm neostenit.

Eu te sărut, te mângâi după ploaie
atunci când mă prefac în curcubeu
în jurul meu e-o aură de zeu
când stânca inimii subit se moaie
iar brazii pentru tine se îndoaie.

Tu, mare ce vuieşti de dorul meu
lovindu-te de maluri cu furie,
trimiţi spre cer cu mare bucurie
din apa ce mă lacrimă mereu
când plouă mângâieri de dumnezeu.

Ne-a despărţit deşertul şi câmpia,
trimit din miezul inimii un râu
prin stepe, dealuri, lanuri mari de grâu
o dragoste ce-atinge utopia...
doar cerul ne-ar putea apropia
şi ne-am uni sfidând mizantropia.

Ne consolează urmele de umbre,
aripi de vulturi peste mine curg
când peste tine pescărusi se scurg
ca două vise devenite sumbre.

Marin Iancu- cronică

2018-05-07T10:03:00.001-07:00

JOCUL DE-A VIAŢA ȘI MOARTEA

MARIN IANCU

Într-o literatură, cum este cea a noastră de astăzi, în care poezia feminină se află într-un proces fără precedent de proliferare, se pare că Ana Podaru se arată tot mai decisă să-și ocupe un loc al ei. Recent apărută, cea de a patra carte a sa de versuri (Cad îngeri din icoane, Editura Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, Petroșani, 2017) apare în Colecția Banchetul, fiind răsplătită pentru știința și originalitatea „exercițiilor” lirice cu Premiul Ion D. Sîrbu pentru Poezie. Foarte bine primite, poemele din cele trei volume publicate anterior (Firimituri de fericire, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2014; Fluturi în Infern – Butterflies in Inferno, Ed. Inspirescu, 2015, ediție bilingvă română – engleză; Octombrie rece. Icarii timpului, Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2017, prefață semnată de Dumitru Velea și George Terziu) lăsau să se întrezărească ideea că Ana Podaru are vocația construcțiilor lirice adevărate, bine articulate și pline de semnificație ideatică. Scrisă dintr-o acută necesitate a confesiunii, poezia Anei Podaru se dovedește,în ceea ce are aceasta mai bun, a fi naturală și, deci, umană.

Plămădite dintr-o astfel de zonă lirică, cele mai multe dintre poemele din volumul Cad îngeri din icoane au obsesia dezamăgirii, fiind construite predominant pe structura unei viziuni mai sumbre, cu izbucniri la suprafață de tristeți și deznădejdi: „Tot privind spre lumină m-am trezit levitând/ printre vămi de văzduh, scormoneam tremurând,/ și-am găsit jos, în talpă, strop de sânge curgând/ pe cenușa rămasă ca un rug fumegând” (Privind spre lumină). Peste toate acestea curg imaginile accentuat vizuale, destul de reci, asaltând direct eul liric aflat într-o condiție umană limită. Ana Podaru pledează pentru întoarcerea la sursele originare ale poeziei, evitând ermetismul și întortocherile forțate și, adesori, inutile, ale frazelor, Expresia este susținută printr-o notare acută a concret-senzorialului: „Mă duc în urma timpului cu pasul/ ce gustă glodul tălpilor pe câmpuri./ ciulesc urechea și mă mustră glasul/ și caut iar prin miile de gânduri” (Copilărie, ce mult te-am iubit).

Tonalitatea elegiacă, cuprinsă sub cele mai diverse forme ale sale în limbajul poetic, este echivalentă sentimentului unei anume solitudini, în care mișcarea fanteziei decide totul, propunând forme diverse al trăirii.

Punând în evidență caracterul de „joc” al textului, poeme precum Rădăcină-n deșert, Fusul și Vino, mamă încântă prin simetria refrenului și a modului în care, pe linia lui N. Stănescu sau Cezar Baltag, știe să valorifice ritmurile folclorice din descântece: „Seacă seva din tulpină,/ ramuri stau uscate-n soare,/ inima fântână doare,/ a secat, izvor… secat…/ nicio frunză nu mai mișcă/ în morminte pitulate,/ triste lacrime uscate,/ doar o zi din șapte-agate/ spânzurată stă pe cer” (Rădăcin-n desert). Un sentiment de tristețe și durere se presimte cu deosebire în poeziile pline de umbre ale lumii de dincolo: „Nu lăsa să treacă timpul stăpânindu-mă-ntru-totul,/ Vino, doamna mea, acum, cât mai pot a te iubi…/ Doar nu vrei ca după cruci să te-ntâmpine doar mortul,/ Vin azi să-ți spun:´mi-ești dragă!... din adâncul inimii” (Azi doinesc în rând cu lupii). Pe o asemenea retorică a suferinței și a dezamăgirii, stările devin apăsătoare, la limita pragului de trăire: „Spune-mi, lacrimă ce curgi de sub pleoapă-nsângerată,/ Unde-i vadul celei dulci?... tu ești lacrimă sărată,/ Te prelingi pe-obraz încet ca penelul pe hârtie/ Scrijelind un vechi poem pe o inimă pustie” (Spune-mi, lacrimă sărată). Atitudinile au o solemnitate de ritual care dau imaginilor morții și a dorinței de eliberare de această obsesie o lumină specială: „Destinul drumuri mi-a deschis,/ Un drum cu spini fără sfârșit,/ Am sângerat și mi-am promis/ Că orice spin ce m-a trântit/ O să-l transform în pâlc de vise…” (Spinul) Atmosfera e de ceremonie cosmică, elementele naturii participă la sărbătorile morții: „Au coborât norii pe umerii mei/ cu șipot de ploaie-n urechi,/ păreau că-s de puf, dar erau totuși grei/ adunaţi peste suflet, perechi” (Norii de plumb). Luate separat, imaginile pot avea diferite funcții poetice: „Cămașa zdrenţuită ce mă strange e udă, îmbibată de sudori,/ Mă rușinez că rănile păgâne n-ajung până la nori,/ N-ajung până la nori chiar dacă trupu-mi geme,/ E poate prea târziu acum sau poate prea devreme” (Drumul crucilor de plumb).

Siguranța tonului, puterea eului poetic de a-și alege un punct dominator, impresia mai generală de contemplare activă a lumii sunt resursele vitale ale versurilor poetei Ana Podaru. La polul opus, impresionează îndeosebi acele poeme calme, de reculegere horațiană, într-o dulce intimitate („Eu citesc aceste rânduri ce miros a fân cosit/ Rezemându-mi capu-n mâini cu un zâmbet chinuit”), când sentimentul pierderii copilăriei și, în general, efemeritatea existenței, a trecerii timpului emană din versuri precum acesta: „Spun că timpul trece iute ca fioru-n poezie…”. Afirmat tot mai deplin conștient de specificul său, discursul liric se construiește aici ca reflex insistent al actului existential, a „realității imediate”. De aici și intensitatea unor trăiri amplificate. Poemele se încarcă de o imensă energie discursivă, ca semn al acestei realități desfășurate frenetic în forme multidimensionale și adeseori insolite în manifestări. Ana Podaru își caută, de fapt, cu febrilitate, rosturile în viață, imprimând versului sentimentul participării la drama provocată de prezența răului în lume, cu deosebire, de confruntarea cu moartea: „Ca un fâlfâit de aripi viaţa asta-i trecătoare,/ baţi din aripi chinuit, orizontu-apoi dispare,/ dar tu zbori și-n labirint, te oprești pe la răscruce,/ cauţi drumul altui cer jertfind aripa-ţi pe cruce” (Fâlfâit de aripi). Alteori, o dorință de pace și gestul de recuperare a luminii ocrotitoare devin dintr-o dată aspirația consecventă a autoarei. De aici și nevoia maximă de sacrificiu: „Din scoarţa bradului, tămâia a-nflorit,/ măicuţele cu mâinile curate/ adună de cu zori, în munţi plecate, urmând același rit neobosit” (A-nflorit tămâia). Tentația este aceea a unei sincerități absolute, în așa fel încât, de la o poezie se trece la versuri ce dezvăluie o prezență sentimentală și nostalgică.

Distingem în poemele din volumul Cad îngeri din icoane un tip de feminitate care tinde să-și asume întrega existență. Dacă în bună parte volumul Cad îngeri din icoane este construit pe o poezie a elanurilor sfărâmate, a tensiunilor și stărilor angoasante, de „vid sufletesc”, cea de a doua categorie de poeme din structura acestui volum ne păstrează aproape de spațiile generoase, cerul, marea, câmpia fiind doar câteva dintre libertățile care atrag fascinatoriu insul: „Du-te, vântule, departe unde eu nu pot ajunge,/ ia cu tine doar o parte din frunarele gândirii/ și întoarce-te la mine când uitarea mă străpunge,/ adă-mi gândurile toate sub pecetea nemuririi. (…) // Călător prin lumea toată, plimbă-mi versul pe-o aripă/ Scuturată peste ape, peste flori scăldate-n soare” (Vântule). De acum, o vitalitate puternică își spune cuvântul. Laturii grave a versurilor accentuat dramatice, venite dinspre o confruntare cu neliniștea și cu suferința, i se substituie aici un alt tip de limbaj, cu mult mai apropiat de o poezie a candorii, a jocului copilăresc. Priveliștile prind viață, simplitatea rostirii versurilor trădând o nostalgie imnică, destul de apropiată de un adevărat elogiu al naturii: „Universul să renască, curcubeul să re-nvie,/ Veselia să-ncolţească precum grânele-n câmpie,/ Soarele să strălucească pe un cer surâzător/ Fără trăsnete și fulger, fără urmele de nor” (Hai să râdem, fraţilor!). Iată alte idilice viziuni feminine, semne galeșe ale unei imperioase nevoi de autenticitate: „Uite cum se zgribulește turturica prin frunzare/ după ploaia ce-a căzut peste câmpuri, peste plai,/ căutând cu-nfrigurare poarta razelor de soare/ s-o-ncălzească pe-o aripă ce-are forma unui nai,// s-a pornit prin ramuri vântul, legănată, turturește,/ glasul ei se duce-n zare ca un cânt din altă lume,/ lângă ea un turturel dintr-o data se oprește/ și-o privește cu iubire tot făcând cu ciocul glume…” (O singură comoară).

În altă ordine de idei, nu atât originalitatea este aceea care ar surpinde în Cad îngeri din icoane, ultimul volum al poetei Ana Podaru, cât mai degrabă îndrăzneala prin care autoarea se supune unui joc de planuri lirice duble de mare finețe, unde Ana Podaru își trăiește adevărata stare de grație. Fiindu-i insuficientă realitatea, cu toate elementele ce-i sunt proprii acesteia, dragostea la Ana Podaru implică mitul, ca în poezia Orhideea sălbatică, de exemplu. Poeziile Copilărie, ce mult te-am iubit și Hai, acolo unde tu… ascund o privire inocentă asupra realității, senin-surâzătoare, „câmpiile cu flori”, „pasărea măiastră”, „poveţe de iubire”, „cerul purpuriu” sau „zările albastre” devenind atributele dominante ale lumii și atitudinilor, după cum în Doamne, câtă bucurie și în alte asemenea poeme se ascunde o feminitate de un fel special, care, din perspectiva cosmicizantă, tinde spre o cuprindere largă a universului: „Doamne, câtă bucurie să culegi mărul din ram,/ Să miroși clipă de clipă floarea înflorită-n geam,/ Să alergi desculț prin iarba ce se scaldă-n bob de rouă,/ Să adulmeci mângâierea stropilor atunci când plouă”.

Ionel Bota- Cronică

2018-05-07T09:59:00.000-07:00

Ionel Bota

CRONICA LITERRARĂ

Nostalgia spectacolului poeziei ca re-vizitare a clasicităţii.

Ana Podaru și lirica „ereziilor cuminţi”

Cititor de poezie, cu pasiunea aceea care te aduce până la tentația unui comentariu, supus ești uneori și ordaliilor: nu poți acoperi vizionarea tuturor actelor spectacolului de pe scena, vai, atât de aglomerată azi a literaturii române sau nu mai crezi în recompensa axiologică, în această inflație de cărți, autori, vanități. Dar e bine, câteodată, să-ți renegociezi voluntarist nu doar supozițiile și să re-devii încrezător în destinul culturii noastre autentice, acum grav anchilozată în mrejele autorlâcului ce pare, deocamdată, imbatabil și de nestăvilit. Condei remarcabil între ultimii mohicani ai publicisticii, ai teatrului-text, ai scrisului literar, Dumitru Velea prefațează (Poezia – o ipostază salvatoare) o carte în care multe din texte sună bine, lirismul e la el acasă, chiar dacă livrescul încearcă a-și căuta, cumva paternalist, haina care i se potrivește. Cad îngeri din icoane (Petroșani, Editura Fundației Culturale I. D. Sârbu, 2017, 148 p.) e un volum care mărturisește, într-un binișor regizat siaj taxonomic, o etapă de maturitate în cazul unui autor anticipându-și ascensiuni și un timp fast în promovarea propriei creații. Noi suntem mai pesimiști și nu mai credem în grabnica revenire a timpului axiologiilor dar, desigur, grefele și asimilările de potențial pentru „noua sinceritate”, acum, ni se pare o utopie.

Dar volumul Anei Podaru, premiul I. D. Sârbu pe 2017, pentru poezie, arată un tip de maturitate creativă încă împovărat de febra clasicității, fără a cădea în periculoasele salve triumfaliste. Poezia arată atașamentele unei autenticități incoruptibile, îndepărtată de relația radicală cu o realitate infuzată de tern și specios, anti-lirică în esența ei. Lirica Anei Podaru e, astfel, rodul unor „supraviețuiri” și explorările eului întrețin un discurs în care nostalgicul e compensat de imaginarul actant și de spirala stilistic-metaforică a senzorialului, evitând surogatul revizitării romanței. Între imaginarul poemului de un postclasicism rizomatic și conexivul candoare-melancolie-meditație, lirismul acesta însoțește plonjeul extatic într-o decodare a convenționalului. Aspirația spre polifonie e evidentă, eul vibrează în nuanțele unei semantici până la un punct imbatabilă. Motivul fântânii și al luminii, temele apei și clamarea pădurii-cimitir („Mă dor poienile pustii ce plâng sub iarba arsă/Pe care s-a prelins din cer o lacrimî neștearsă”), dragostea și moartea, ultima luptă, deschid și închid un spectacol, o reprezentare metafizică a credinței în om. Toate „ereziile” țin de un timp escapat iar evadările eului auctorial devin popasuri ale arderilor ființei. Curățenia ființială devine și ea un scop în sine, evenimentele vieții se distribuie omogen între dragostea de țară și confesivul „scenariilor primordiale”.

Mesajul poeziei pe care o scrie Ana Podaru ține cu adevărat, însă, de un instinct al diacroniilor, zestrea de cuvinte, indubitabil auratice, construiește legături de suflet și ființă cu natura, cu țara legămintelor eterne iar dragostea sentiment este culoarea definiyivului. Sensibilitatea artistică-estetică e de netăgăduit, seducția e repudiată în melancolii și meditații. Eleganța unor exprimări de stare lirică o așează pe poeta noastră între un tradiționalism extatic căruia eul nu-i poate rămâne prizonier și cuminți erezii modern-postmoderne. Poemele, câteva, pot fi socotite un veritabil ghid de sensibilitate. Siajul oniric-realist dă o notă de tribulații picarești, în poezii ale abisului cognitiv („Râzi și tu, râd și eu, azi e ziua când vom râde/Să se-audă hohotit și din sufletele hâde.../Râsul este cât e hrană pentru suflete cu rană”), alteori simbolul și parabola joncționează în inserturi nubile iar adnotările eului țin de limita pasajului existențial. Totul pare să explice schița unei utopii, adnotările unei convivialități subtile între eul auctorial și radiografieri ale unui discurs meliorist despre dragostea consolând și destin: „Hai, arată-mi unde-i steaua ce ți-a dat sclipiri sub pleoape?/Unde-s frunzele căzute ce se legănau pe ape?/Unde-i inima pădurii cer bătea în noi cu clipa?când ne sărutam sub paltini, unde-i îngerul?...aripa? (...)” (Hai, acolo unde tu..., p. 118).

Nu e fantezia frapantă aici, nici argumentul exercițiului livresc într-un spectacol al frumuseții umane. Țara optimistă și țara tragică, părinții și Dumnezeu, copilăria și senectutea, devoalările mitului ancestral, superlativele ființei, natura și universul devin temele iremediabilului. Există și riscul de a ricoșa, uneori, pe panta facilității, cu un demers liric interesant, având o platformă axiologică de necontestat. Altfel, însă, avem și o poezie transgresând propriile perspective. După cum sunt și recurențe ale instinctului de a personaliza obstinant, o modă suspectă la mulți din poeții generației de vârstă mijlocie de astăzi, mai puțin vizibilă în textele Anei Podaru. Mai degrabă poeta e adepta metaforei „surescitării” realului în locul dispoziției contemplative. Eul face figura unui spirit temerar, până și amintirile sunt evocări suave ori rebele. În emoția vitală, eul nu îngăduie retoricii calofile să-și dezlănțuie stridențele grațiosului, ceea ce e de apreciat. Or, „mistica” acestei poezii e chiar ființa disponibilității afective, cenzurarea estetică a discursului parenetic. Impresia este a unei arhitecturi a jubilației în derivă, a unui ludism traversat de nostalgia spetacolului modernist al poeziei. Iată de ce credem noi că drumul spre izbândă nu e deloc ratat ci el se află foarte aproape și poate pregăti pentru Ana Podaru un salt redutabil: „Aștept să beau din pumnul vieții, ploaie/ ce a căzut pe frunnze de pelin.../amaru-i sec, nu-i forță să mă-ndoaie/ când stau la umbra marelui măslin.//Alerg să beau, mi-e sete, limba-i arsă/ și bea din seva vițelor-de vie/ a șaptea zi de primăvară stoarsă.../ din lacrima căzută ce mă-nvie.” (Seva vițelor-de-vie, p. 45).

Iulian Cătălui- cronică la volumul Cad îngeri din icoane

2018-05-07T09:52:00.001-07:00

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIŞTI

1. Despre volumul de poezie Cad îngeri din icoane, de Ana Podaru

Dacă aş pune un motto noii cărţi de poezie scrise de autoarea Ana Podaru, Cad îngeri din icoane, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 2017, care a luat şi premiul „Ion D. Sîrbu” pentru Poezie pe acelaşi an, carte ce conţine mari teme literare şi filosofice precum moartea, suferinţa, sacrficiul, învierea, acesta ar fi din filozoful german Martin Heidegger, mai precis: „În această moarte constantă, conştiinţa îşi oferă moartea sa drept sacrificiu, pentru a dobândi, pornind de la acest sacrificiu, învierea întru sine însuşi”. Trebuie menţionat faptul că într-un timp foarte scurt, 2014-2017, un „timp fără maluri”, după cum spunea poeta Mihaela Oancea, scriitoarea Ana Podaru a publicat patru volume de poezie (Firimituri de fericire, 2014, Fluturi în infern, 2015, 13 Octombrie rece. Icarii timpului, 2017 şi cartea de faţă, Cad îngeri din icoane, 2017), conţinând sute de versuri, poeme, iar în prezent scrie romanul Punctul final. Cartea Cad îngeri din icoane, cu multe poezii de inspiraţie eminesciană, bacoviană, păunesciană şi religioasă, dar cu teme şi motive literare universale: moartea, viaţa, iubirea, credinţa, lumina, icoanele, cerul, suferinţa umană, tristeţea ş. a., se deschide cu simbolul luminii, poeta privind spre aceasta şi uitând amnezic aproape totul, de la pământ, părinţi, copii şi prieteni până la dragoste şi cânt, trupul fiindu-i „agăţat de un cuvânt”. Lumina îi înlocuieşte prezenţa naturii, a izvoarelor, florilor, căminului, căldurii, şi o poartă, magic-miraculos, spre o stare de levitaţie, de plutire, yoghinică „pe aripi de vânt”, vorba lui Margaret Mitchell, de aici şi până la auzul glasurilor îngerilor nemaifiind decât un pas.

În durerea pe care o poartă, poeta vede „oamenii-îngeri”, oameni dragi care-i arată calea cea dreaptă şi tainele Învierii. În poemul Oameni-îngeri, ea se întreabă dureros, mai mult decât schopenhauerian, cine vor fi cei care vor regreta că va muri, cu toate că o va face cu „sufletul-mpăcat”, spre final, surprinzându-se dansând, nu cu lupii (vorba lui Kevin Costner), deşi simbolul acestui animal apare de multe ori în carte, ci cu fascinanţii „oameni-îngeri”, un hibrid minunat, de data aceasta. De la durerea individuală, Ana Podaru extinde sentimentul la nivel naţional în poemul România – în giulgiul suferinţei, în care, asemănător giulgiului christic-torinez, să spunem, întreaga ţară este înveşmântată în giulgiul suferinţei, eroii români fiind îngenunchiaţi, pământul gemând „plin de cruci”, iar mormintele „prind grai”. Chiar şi fraţii români din Basarabia, spune Ana Podaru, îşi ascut „peana” în speranţa unirii cu România şi există, de asemenea, în „ţeară” o stare de vid, o „mare plină de stafii cu inimile goale”, în fruntea ei domnind „inepţii” şi nemaiexistând, ca în Biblie (Noul Testament), adevărul şi calea christice. Şi în poemul Clocotul sângelui, poeta vituperează împotriva hâzilor, a celor care au sfâşiat „Maica Românie” şi-au ascuţit „minciuna din condei”, s-au înfruptat hulpavi şi hapsâni din „sfânta glie” şi se întreabă unde sunt „lupii sprijiniţi de daci”? care să asigure apărarea „umilei noastre ţări”, căci până şi strămoşii noştri au ajuns să plângă „sub pietre de morminte”.

Un simbol interesant este al păsării: pe lângă cel al lebedei, de pildă, care apare de câteva ori în cartea Anei Podaru, este şi cel al… condorului, care nu aparţine spaţiului mitologic-cultural-imagistic european şi românesc, ci celui sud-american, din Cordiliera Anzilor, fiind un avatar al Soarelui. În poemul Aripi noi, poeta Ana Podaru îşi închipuie îngerii visând că zboară alături de condor, „pe frescă de biserici lăsându-şi haina, nimbul…”, aici, condorul semnificând, mai degrabă, zborul înalt-cutezător, fiind pasărea cu cea mai mare deschidere a aripilor, însoţindu-i pe îngeri, decât un avatar al Soarelui. Fiind astfel avantajat în comparaţie cu alte categorii de păsăret din bestiarul autoarei româno-engleze: ciori, vulturi, şoimi (prădători au aripi), albatroşi, raţe, lişiţe, ciocârlii, la care se adaugă pasărea măiastră, pasărea de foc, şi, desigur, menţionata şi elegant-sensibila lebădă, el este un simbol dominant în tot volumul Cad îngeri din icoane. Şi în poezia Culori abstracte se iveşte simbolul condorului, alter ego-ul sau eul poetizant dorind să-şi alipească aripi de condor şi „mărgea din peruzele”, în acelaşi sens de a zbura cât mai sus, poate spre Soare, şi aici ar putea fi un avatar al acestuia, şi a plana liber. Înlăuntrul poetei se zbat, parcă tot timpul, păsări, simbolul libertăţii şi al zborului, pe lângă cele menţionate, şi cintezoi, turturici ş. a., iar poezia, de multe ori, jelanică şi jeluitoare, a Anei Podaru luminează zbaterea între viaţă şi moarte, infern şi paradis, sideral şi teluric, vis şi realitate, condor şi lupi, lebede şi corbi…

Întreg volumul este axat, evident, pe ideea morţii, a sosirii intempestive a Doamnei cu coasa, dar şi pe conceptele de jertfă, suferinţă, martiriu, inclusiv printr-o aluzie transparentă la o boală necruţătoare năpustită asupra poetei ca un tsunami, prezentată mai pe larg în prefaţa substanţială semnată de poetul şi eseistul Dumitru Velea, dar această durere este transfigurată artistic în carte. În finalul primului poem, autoarea sau alter ego-ul ei încearcă să-şi regăsească sufletul, interiorul, lăuntrul, şi crede că numai prin jertfă de sine şi izbăvire se poate realiza acest ideal. Versurile Anei Podaru curg ca o rugă, sunt scrise în stil clasic, tradiţionalist, cu multe rime încrucişate şi împerecheate, cu strofe de câte patru versuri, cu unele poeme mai lungi, de 6-8 strofe.

Simbolul plumbului bacovian apare în poeziile Norii de plumb şi în Drumul crucilor de plumb, semnificând sentimentul de apăsare, sumbrul vieţii, apropierea morţii, norii de plumb prăvălindu-se, parcă, peste suflet şi spirit, peste tot ce are mai bun omul, peste credinţă, zdrobindu-le şi pustiindu-le. Crucile de plumb trimit atât la moarte, cât şi la mântuire, filonul creştin fiind evident, ceea ce la Bacovia nu se întrezărea, poeta vrând să bea „plumbul crucii topit”, interogându-se în final dacă e „prea târziu sau poate prea devreme”, pentru mântuire, izbăvire nefiind niciodată tardiv. A învinge moartea, temă hegemonică în cartea Anei Podaru, reprezintă nu numai planul, scopul filosofiei, metafizicii, ce îşi revendică semeţ cunoaşterea suprasensibilului şi a necoruptibilului, ci şi al religiei, şi chiar al literaturii, aş adăuga, în măsura în care ea oferă o „promisiune de supravieţuire personală, cum susţine Françoise Dastur, al ştiinţei, ce postulează validitatea unui adevăr independent de muritorii care-l gândesc, şi, mai general, al ansamblului culturii umane”. Într-adevăr, moartea este un obiect al spaimei, fricii şi angoasei dintotdeauna al omului, acest sentiment apărând în multe poezii din volumul podarian, şi nu poţi lupta împotriva ei decât în măsura în care este relativizată şi pare că se înstăpâneşte doar asupra unei părţi a fiinţei noastre. Afirmând că „sufletul uman nu poate fi distrus cu desăvârşire odată cu corpul, ci rămâne ceva din el care e veşnic”, Spinoza considera, în cartea lui de căpătâi, Etica, faptul că, deşi nu putem deduce din subzistenţa eternă a esenţei gânditoare a spiritului nemurirea sufletului ca entitate personală, „totuşi, noi suntem şi ne dăm seama că suntem veşnici”. La rândul său marele Hegel, în cartea sa-basorelief Fenomenologia spiritului, susţine că „dacă accesul la umanitate ca atare nu este posibil decât prin înfruntarea morţii, acest ‚stăpân absolut’, aceasta implică tocmai capacitatea pe care o are omul de a se ridica deasupra simplei vieţi animale, de a pune integralitatea vieţii sale în joc, pentru a accede la conştiinţa de sine ca fiinţă liberă”. Descoperim aici fascinaţi acelaşi mecanism propriu-zis metafizic sau chiar „trans-cendental”, prin care omul se înalţă deasupra vieţii, şi aş spune, şi asupra morţii.

Astfel, în poezia care dă titlul volumului, Cad îngeri din icoane, poeta simte acea spaimă faţă de moarte, prin indicii poetizant-metaforice, din sfera timpului şi a suferinţei personale, astfel timpul îi îngheaţă, nu mai poate nici să plângă şi se roagă prea-plecată în „bălţi de sânge”, dar încearcă, totodată, să se ridice deasupra vieţii şi a morţii, prin credinţă şi prin creaţie. Sfinţii îi dau târcoale, înconjurând-o luminos, ea se scaldă în mir şi leacuri şi se închipuie, se visează mireasă îmbrăcată în „linţolii-n plină vară”. Suferinţa, durerea individuală este atât de mare, seismică, aproape cosmică, încât se cutremură pământul, zidurile plâng şi ele împreună cu poeta, aceasta rugându-se la Dumnezeu, la Demiurg, să-i fie „părinte”. De asemenea, în poemul Se aşterne teama, sintagmă repetată la începutul majorităţii strofelor, poeta susţine că moartea se întinde, se răspândeşte astăzi, dar nu de aceasta îi este frică, ci, mai degrabă, de imposibilitatea de a mai vorbi „printre flori” şi mai ales de a scrie o carte, deci lipsa creaţiei literare sau artistice. Ea consideră că se aşterne moartea, că există angoasa morţii, că înainte de a muri, nu-şi doreşte să ceară bani pentru creaţie, ci doar „ort, tribut la zei, sau poate mită”, ca să mai rămână pe pământ, luptând din răsputeri cu întunericul ce vrea să o răpească... În Certitudine sinistră autoarea ne îndeamnă să nu ne fie câtuşi de puţin teamă de moarte, să nu avem angoasa evadării în neant, trecerea în eternitate, nefiind, totuşi, „cea mai rea din lume, astăzi”, moartea putând fi chiar o alinare, şi nu alienare, sau poate că şi aceasta, atunci când omul şi umanitatea se prăbuşesc, din varii motive, declin civilizaţional, imoralitate extremă, criză globală, răutatea oamenilor etc. Moartea nu este cea cu coasa, nu e „o doamnă hâdă îmbrăcată-n negru”, mai subliniază, parcă resemnată, poeta, mai ales că aceasta şterge urmele deplasării şi traseelor ei şi pe cruce scrie: „Am fost integru”, contând deci moralitatea, verticalitatea omului în viaţă şi ceea ce creezi în întreaga viaţă. Aşadar, moartea nu mai este o povară, chin, zbucium, sentiment înfricoşător, terifiant, ci crucea vieţii este „cea mai grea pe umeri”. O poezie de influenţă multiplă, compusă, eminesciană, bacoviană şi chiar cu o aluzie din Ion Creangă, este Plumbul drobului de sare, în care poeta se împacă cu greu în faţa morţii şi solicită, cere să nu fie plânsă, jelită, nici în momentul sfârşitului, finitudinii, nici în faţa crucilor de piatră, a viermilor subpământeni, deşi are, totuşi, marea speranţă că va renaşte „pe-a vieţii geană/ din cenuşa de pe vatră”. Aceeaşi idee este inserată şi în poemul Tărâm fără viaţă, în care ar vrea să moară din dragoste, să ardă, să fie făcută scrum, dar ulterior să renască în „o mie de basme”. La un moment dat, în acelaşi poem, autoarea se compară cu Ana meşterului Manole, iată altă aluzie, la celebra baladă Monastirea Argeşului, dar fără să fie sacrificată de bărbatul ei, ci de boală, suferinţă, interogându-se: „Nu-ntrebaţi: A fost odată/ înc-o Ana-n culmi zidită?” Ea ne lasă moştenire, ca „dar de suflet”, însă, opera ei, creaţia poetică, „un chip pe-un şevalet”. De altfel, şi în poemul Scrisoare către Manole întâlnim aluzia la Ana meşterului, de data aceasta poeta, tot Ana, dar Podaru, spunând: „De eşti tu, Manole, nu-ţi sunt Ana, eu” (calchiată după poezia celebră alui Dimitrie Bolintineanu, Mama lui Ştefan cel Mare: „De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!), în prim planul poeziei podariene fiind zidul care îşi aşază toată greutatea pe poetă devenind un fel de mormânt care o ţine în lanţ, dar, în final, ar dori să se elibereze şi să fie zidită undeva în „ceruri, stele... fericită”.

Ultimul poem, Fâlfâit de aripi este sceptic-pesimist, nelăsând să se întrevadă razele de speranţă din alte poezii ale volumului Cad îngeri din icoane. Ideea că viaţa este oricum trecătoare, că omul este doar o „trestie gânditoare” aflată în calea vremurilor şi vremilor, „ca un fâlfâit de aripi” sau că este dură, înfrângând multe aripi, idealuri şi vise ori destine, că în viaţă avem de-a face cu tot felul de nebuni, hoţi şi dictatori, repezentaţi animalier de „tăuni, viespe” etc., oameni veninoşi, ea, poeta, creatoarea se vede ca un „fluture gingaş”, căruia i-au crescut aripi „măreţe”, dar a învăţat să urle, ţipe, strige, neauzindu-se decât pe sine, atunci când este cotropit de durere, suferinţă. Totuşi, finalul este de tip interogativ şi dojenitor, poeta întrebând şi certând moartea: „Câte aripi mai poţi frânge în tumultul vieţii dure?/ Câţi din cei ce n-au zburat vor dori să ţi le fure?”

După acest excurs prin volumul Cad îngeri din icoane al Anei Podaru se înţelege de ce i-am transcris ca posibil motto cuvintele lui Martin Heidegger: „În această moarte constantă, conştiinţa îşi oferă moartea sa drept sacrificiu, pentru a dobândi, pornind de la acest sacrificiu, învierea întru sine însuşi”

2018-02-02T09:40:00.003-08:00

Butterflies in Inferno

Ana PODARU

I have wandered last night the glades in my dream

Me... butterfly of a day I was dancing with fire flies

And I have risen up to the stars boundlessly floating

And the Moon was smiling to me; everything were accomplices.

I have come down on a ray, I have sat on flowers,

And my wings were blending with them

There was leaping through a glade a magic of colors

And the wind has guided us without sails.

I have sat on the blonde hair of a girl,

Then tenderly on the wormful palm,

Of the eyes sparkle in the soul is my seal,

Her candid look timidly was following me.

But there has heard a thunder and everything has changed

And the fire flies in ravens have changed

There have cried in the dark the stars with trembling voice:

- Do not take us the light! ... And the Moon... it has sighed.

I have tried to fly, prisoner I was on a palm

As in a cage and the butterfly lady

Has anymore had neither hair, nor face to put in a frame

Only the leaf smelled as in a rainy autumn.

On the flower which a queen it was at night

I have tried to glide, but I have fell into the void

And through the thin tunnel, there were screaming with thousands of wispers

People with raven faces that have detoured me.

Me, butterfly for a night, they... ravens to swallow me.

They put me lead on my wings, on my dreams, sad thoughts,

I cannot fly up to the stars to stopover astonished

On the rays which cry with amalgamated tears.

Fluturi în infern
Ana Podaru

Am colindat aseară poienile în vis,
Eu.. fluture o zi, dansam cu licurici
Și mă-nălțam la stele plutind în necuprins,
Iar luna îmi zâmbea, cu toți erau complici.

Am coborât pe-o rază, m-am așezat pe flori,
Iar ale mele aripi se contopeau cu ele,
Sălta prin luminiș magie de culori
Iar vântul ne ghida fără să aibă vele,

M-am așezat în părul bălai al unei fete,
Apoi cu gingășie, în palma călduroasă,
A ochilor scânteie pe suflet mi-e pecete,
Privirea ei candidă mă urmărea sfioasă...

Dar se-auzi un tunet și totul s-a schimbat
Iar licuricii-n corbi flămânzi s-au transformat,
Țipau în beznă stele cu glasul tremurat :
-Nu ne luați lumina !...iar luna... a oftat...

Am încercat să zbor, captiv eram în palmă
Ca într-o colivie ... iară frumoasa doamnă
Nu mai avea nici păr, nici chip de pus în ramă,
Doar frunza mirosea ca-ntr-o ploioasă toamnă,

Pe floarea ce regină era pe timp de noapte
Am încercat să lunec , dar am căzut în gol,
Iar în tunelu-ngust urlau cu mii de șoapte
Oameni cu chip de corb ce îmi dădeau ocol...

Eu fluture o noapte, ei ... corbi să mă înghită,
Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste,
Nu pot să zbor la stele, să poposesc uimită
Pe razele ce plâng cu lacrimi contopite.

2018-02-02T09:18:00.000-08:00

Astree-Fetița fluture

Ana PODARU

La o margine de pădure, într-o căsuță, își duceau zilele o familie săracă, aveau o fetiță, erau atât de săraci încât nu aveau nici după ce bea apă. Trăiau din mila oamenilor din satul apropiat. Femeia era slabă de abia se mai ținea pe picioare, bărbatul ei într-o zi s-a hotărât să plece la vânătoare și nu s-a mai întors. Fusese atacat de un urs și i-au găsit oamenii locului rămășițele în inima pădurii. Fetița creștea și se făcea tot mai frumoasă, avea ochii albaștri ce-i străluceau ca stelele în noapte, părul era lung până la câlcâie, de culoarea spicelor de grâu, obrajii-i erau rumeni ca pâinea coaptă pe vatră, iar buzele-i păreau două petale de trandafir. Avea o singură rochiță cu volane, o primise de la fata popii din sat, așa-i spusese mama.Rochița era de mătase roșie cu flori mari, avea dantelă pe mâneci și la poale. Nu o îmbrăcase niciodată, o ținea într-o ladă veche alături de pălăria de mătase și pantofiorii de lac. Își dorea să le îmbrace la fel cum își dorea să danseze, dorea să fie dansatoare, era un vis pe care niciodată nu putea să-l îndeplinească pentru că fetița nu avea picioare. Așezată în grădină pe un pat de fân uscat își petrecea toată ziulica jucându-se cu fluturii ce o înconjurau. Într-o zi a venit la ușa lor Adele, fata popii, cu o cutie de culori și hârtie pentru desen și ia spus:

- Astree, chiar dacă nu ai picioare, poți să desenezi. Desenează tot ce vezi în jurul tău, așa o să uiți de suferința ta!... Fetița a început să deseneze fluturi, aripi mari de toate culorile își făceau apariția pe planșele ei în timp ce în jurul ei dansau fluturând din aripi zeci de fluturi. Nu o vizita nimeni, doar Adele mai venea din când în când să-i aducă daruri, în schimb era vizitată mereu de animalele pădurii, veverițele-și fluturau codițele prin pomii din jurul ei, vulpile-și făcuseră vizuini prin aropiere, iepurii țopăiau în jurul ei iar căprioarele-i aduceau flori în poală. Cerbii coborau din păduri să o vadă aducându-i în coarne flori. Păsări de toate felurile-i cântau dimineața și-i aduceau apă de izvor în cioc. Urșii-și aduceau puii din pădure să-i mângâie. Iubea animalele, erau prietenii ei, dar cel mai mult iubea fluturii. Într-o seară pe când aștepta să vină mama ei să o ducă în casă auzii un zgomot ciudat, mama ei nu a mai venit, căzuse de pe o scară când avea să coboare din pod unde urcase niște nuci și se lovise cu capul de o piatră. Murise pe loc iar ea rămăsese orfană. Noaptea aceea o petrecuse în grădină lângă animalele pădurii care au apărat-o de fiare, ea speriată, îngrijorată de dispariția mamei. În jurul ei erau mii de licurici ce încercau să-i lumineze fața, luna-și revărsa și ea lumina pe trupul ei ferind-o de întunericul pădurii. A doua zi a venit Adele și a găsit-o pe mama ei căzută în dreptul podului. S-a Îndreptat către ea și i-a zis:

-Mama ta a murit, Astree, trebuie să te ducem la un orfelinat, tata o să-ți găsească un adăpost la o mânăstire de maici unde primesc fetițe singure. Nu te speria, acolo o să-ți fie bine, o să ai ce mânca și o să poți să desenezi. Astree s-a cuibărit în brațele ei și a început să plângă:

-Dar prietenii mei pot să vină cu mine?... ce voi face fără prietenii mei?...

-Nu, din păcate nu poți duce animalele acolo, nici nu este bine să-i scoți din pădure, nu vor supraviețui în captivitate.

După înmormântarea mamei, fetița a fost dusă la mânăstire. Acolo a primit cea mai luminoasă chilie, avea ferestre mari iar lumina soarelui îî mângăia pletele bălaie, dar ea devenea tot mai tristă, parcă nici desenele ei nu mai aveau aceleași culori, aripile fluturilor aveau nuanțe de gri, iar pe zi ce trece Astree estompa culorile ajungând să deseneze numai fluturi albi și fluturi negri. Maicile o plimbau prin grădini cu flori colorate, unde zburdau fluturii ca să-i trezească iar pofta de a desena fluturi de toate culorile. Astree plângea și era dusă înapoi în cămăruța ei. Acolo-și găsea liniștea. Adormea cu gândul la fluturii ei din pădure, la prietenii ei pe care-i părăsise, visa că păsările-i cântă și ea dansează cu fluturii, mereu același vis. Doar în somn zâmbea, când dansa cu fluturii.

Într-o dimineață a început să audă la fereastră același ciripit ce-l auzea în pădure, perdeaua, a zburat-o vântul și prin fereastră au început să apară prietenii ei. Iepurii țopăiau în jurul patului, puii de căprioară îî mângâiau pletele cu botul, vulpile și veverițele-și fluturau codițele pe lângă ea, licuricii-i dansau în palmă și mii de fluturi de toate culorile-și fluturau aripile peste ea. Astree s-a frecat la ochi crezând că este doar un vis, a închis ochii și când i-a deschis în mijlocul animalelor era un înger ce semâna cu ea, avea în brațe un cufăr vechi. Astree a recunoscut imediat cufărul cu hăinuțele ei. Îngerul îmbrăcat într-o rochie albă, luminoasă, cu aripile albe, desfăcute, s-a apropiat de patul ei și a desfăcut cufărul spunându-i:

-Astree, rochia aceasta a fost a bunicii tale, mama ta nu ți-a spus niciodată că a fost dansatoare ca să nu te facă să suferi, bunica ta își dorea o nepoțică care să îmbrace această rochie și să danseze cu fluturii. Îmbrac-o!... i-a poruncit îngerul.

-La ce folos s-o îmbrac dacă eu nu am picioare?...

-Ca să dansezi nu-ți trebuiesc neapărat picioare, ai nevoie de o muzică dumnezeiască, doar atât. Hai, îmbracă-te!

Astree a luat rochița de mătase roșie și a privit papucii de lac cu tristețe, nu credea că o să poată dansa, dintr-o dată un cântec s-a auzit din cer, glasurile îngerilor erau acompaniate de ciripitul sutelor de păsări ce priveau prin fereastră. Astree a început să zâmbească și să fredoneze melodia vrăjită de tot ce se petrecea în jurul ei. Dintr-o dată au începu să-i crească aripi, cele mai frumoase aripi, curcubeul coborâse pe aripile ei, toate frumusețile pământului erau desenate pe aripile ei strălucitoare. Astre și-a privit aripile și clipind din gene a început să le miște cu gingășie, parcă-i era frică să nu le rupă. Cu cât le flutura mai tare, cu atăt se îndepărta de pat, zbura, era fericită, își flutura aripile măiastre prin încăpere chicotind de fericire. Animalele și îngerii o priveau cu drag. Îngerul a zburat pe fereastră. Astree a prins curaj și a zburat după îngerul ce s-a oprit în grădina cu flori colorate. Astree zbura deasupra florilor, deodată mii de fluturi au început să zboare deasupra ei. Astree a intrat în mijlocul lor și dansul s-a pornit. Dansul fluturilor deasupra florilor părea rupt din rai. Astre a devenit fluture iar dansul ei se vede mereu, vara, în grădina cu flori. Dimineața măicuțele au intrat în chilia fetiței, au găsit fereastra deschisă, pe masă era un tablou cu scena dansului semnat -Astree.

2018-02-02T09:15:00.000-08:00

Copiii noștri(proză scurtă)
Ana PODARU

Eram voluntară a Crucii Roșii Române undeva prin toamna anului 2001 când am primit sarcina de a face anchete sociale în colonia de la gară a orașului Vulcan. Împreună cu echipa ne-am adunat în fața sediului la primele ore ale dimineții și am plecat să vizităm familiie ce ne solicitau ajutorul. Ne doream foarte mult să-i avem pe lista ajutoarelor de Crăciun, alimente necesare sărbătorilor de iarnă și hăinuțe groase pentru iarnă. Încă de la trecerea căii ferate ne-a întâmpinat o haită de câini înfometați ce-și târâiau puii slăbănogi după ei. Am pășit temători printre ei ținăndu-ne străns de braț unii de alții. După câțiva pași ne-a izbit un damf de gunoi și au început să apară în stânga și în dreapta nostră peturi și pungi de gunoi sfâșiate de câini, împrăștiate peste tot. Cu cât ne apropiam mai mult de casele dărăpânate mormanele de gunoi tronau ca-n împărăția gunoaielor. Am strâns din nas și am privit cum se apropie trenul încărcat cu cărbuni, dintr-o dată trenul s-a oprit și au năvălit zeci de oameni cu lopeți să-l jefuiască. Priveam cum cărbunele este aruncat pe lângă tren de oamenii cățărați pe vagoane. Dintr-o dată trenul s-a pornit și sirenele poliției ne-au ascuțit teama si surprinderea. Oamenii au început să sară din vagoane dispărând printre tufișuri și pe după case. Ne-am îndepărtat văzându-ne de trabă, mașina poliției a trecut pe lângă noi încet dându-ne impresia că nu vor să strice planurile nimănui, că-și fac numai datoria. Ne-am apropiat tot mai mult de casele dărăpânate întrebând de numele familiilor de pe lista noastră. O femeie ce ne-a recunoscut imediat de la alte acțiuni umanitare a venit să ne întâmpine:
-Ce ne-ați adus?... unde ați descărcat ajutoarele, vreau și eu un kil de ulei.
- Nu avem nimic la noi Zambilo, suntem în vizită doar, ne dai și nouă câteva informații despre frații Corlat?
-Stau un pic mai la vale, după ce luați curba...zise Zambila, așa o porecleau oamenii locului.
Am urmat indicațiile ei și ne-am apropiat de marginea cartierului mergând pe străduțele înguste cu câinii după noi. Căutam două familii cu copii mici, doi dintre ei abia născuți. Cu cât ne apropiam mai tare cu atât casele deveneau mai dărăpânate, pereții erau mai scorojiți, ușile cădeau din țățăni, ferestrele erau sparte, acoperișurile aproape căzute, țigle împrăștiate peste tot, cărămizi sparte , cuie și cioburi de sticlă. Unele case aveau câteva țoale atârnate la ferestre și uși. Oamenii ne priveau mirați, nu înțelegeau de ce le-am invadat teritoriul, doar câinii le erau familiari. Am recunoscut un tânăr ce venea mereu la centru după lapte praf. L-am întrebat unde stau frații Corlat? A început să zâmbească și ne-a arătat cu degetul un bordei construit din tablă ruginită și bucăți de scăndură, arăta ca un coteț de găini, ca o mică magazie de lemne. M-am apropiat de cușa improvizată ce era închisă cu un piron îndoit bătut în scândură. Îmi era teamă să deschid, dar mi-am luat inima-n dinți și am deschis. O imagine de coșmar ne-a străfulgerat sufletul. Un copil dormea pe un pat improvizat învelit cu niște țoale, lângă el un reșou dintr-un bolțar pe care fierbeau câțiva cartofi în coajă. Gândul că acel copil putea să cadă pe reșoul fierbinte și să moară în chinuri groaznice m-a îngenuncheat. Lacrimile mi-au străpuns ochii și au năvălit pe obraz. Un sentiment de milă și furie m-a făcut să tremur cu pumnii strânși, credeam că visez, că este un coșmar în care m-am trezit. Un copil într-o cușcă, intr-un coteț cu firele de electricitate trase pe pământ aproape de el, neizolate. Scârțâitul ușii la trezit, s-a uitat la noi speriat, cu ochii mari și somnoroși, mirosea a alcool, era murdar și zdrențuit, cu părul nepieptănat și cu obrajii mânjiți de praf de cărbuni. Sub acea imagine apocaliptică se ascundea tandrețea unui copil, frumusețea lui. Ne-a privit lung și a zâmbit ștrengărește ștergându-și mucii de la nas cu dosul palmei. M-am apropiat de el și l-am luat în brațe, avea 2-3 anișori, nu știa să vorbească. S-a cuibărit în brațele mele fără teamă, am îndepărtat reșoul improvizat cu piciorul și am ieșit din cămăruță.
-Unde-i mămica ta?...l-am întrebat eu... Cum îl cheamă?... m-am adresat celui ce ne-a arătat monstruasa căsuță.
-Cred că s-a dus la futut! a spus el în glumă...Sau la furat cărbuni cu amantu...nu am văzut-o azi...
-Bine dar ei sunt mulți frați, care dintre ei este tatăl, el unde este?
-Aaaa, păi ăla-i la pușcărie, domniță, l-o luat înainte să fete Tanța....spuse el zâmbind.
-Și cine are grijă de ei?...
-Nimeni domniță, bine măcar că a făcut cotineața aia înainte să-l ia.
-Dar frații lui n-o ajută pe cumnata lor?... am întrebat îngrijărată în timp ce căutam un pachet de eugenie prin poșetă.
- Apăi ce să ajute cucoană că și ei sunt vai de mama lor...și ne arată o casă aproape dărămată de care ne-am apropiat repejor.
Am dat pătura murdară ce stătea pe post de ușă la o parte și am rămas încremeniți, un pat de fier fără saltea trona în mijlocul casei pe podeaua răscolită de șobolanii care mișunau prin camera cu ferestre bătute în cuie. Pereții erau găuriți, tencuiala căzută și pe ici pe colo se mai zărea varul colorat tras cu rola în modele florale. Haine murdare împrăștiate peste tot. Nu era nimeni acasă.
-Să nu-mi zici Ciumică, că-n această casă mai stă cineva...i-am zis eu mirată
-Apăi stă cucoană, da numai noaptea că ziua umblă prin oraș la cerșit cu copiii, sau se duce la groapa de gunoi.
-Da unde dorm măi omule? Unde se culcă?
-Cum unde? nu vezi salteaua aia de la voi, o ridicat-o la perete ca să nu o roadă șobolanii.
Am ieșit ținând copilașul în brațe, am aflat că-l cheamă Romică și o copilă de vreo 16 ani cu burta la gură s-a apropiat speriată cerându-mi să-i dau copilul înapoi.
-Tu ești soția lui Corlat?
- Da, eu sunt... ce vă trebuie?... de ce mi-ați furat copilul din casă?...a răspuns cu vocea tremurată.
-Nu l-am furat, l-am scos de acolo că este periculoasă improvizația aia, poate să moară ars sau electrocutat, sau opărit.
-Lăsați doamnă că am eu grijă să nu moară!... zise Tanța.
Să vii cu noi la centru să-ți dăm ceva hăinuțe pentru copil, de ce n-ai mai venit, trebuie să mergi la primărie să ceri ajutor.
-Am fost doamnă și m-a pus pe o listă, dar nu mă mai cheamă... zise ea preocupată să ascundă plasa cu pâinea ce o avea în mâna dreaptă.
-Să vii să-ți dăm alimente că am primit la cantină ulei, zahăr și făină.
- Nu-i dați doamnă că le vinde să-și ia țigări ! zize Ciumică răzând zgomotos.
- Taci mă dracului, când am luat eu țigări? nu mai fumez mă...zize Tanța privindu-l cu ciudă, trecându-și degetele prin părul deranjat de vânt.
Bine Tanța, noi te așteptăm la centru să-ți dăm și detergenți și săpun să ai cu ce să speli.
- Vin mâine la prima oră dacă pot să vin cu ăsta mic, spuse Tanța bucuroasă.
-Noi trebuie să plecăm că mai avem căteva familii de vizitat, dar te-am trecut pe lista de priorități, să nu uiți să vii....i-am spus eu făcându-i cu mâna copilului.
-Am să vin, am să vin!... spuse ea trăgănd copilul în căsuța improvizată.
Ne-am depărtat de acel cartier cu câinii în urma noastră, uitasem că ne suflecasem pantalonii să simțim purecii și ploșnițele pe piele. Ne invadaseră pe fiecare dintre noi și care mai de care se scărăpina încercănd să-și deparaziteze hainele. Eram tăcuți, nu mai era nimic de spus, mă gândeam doar la raportul pe care trebuia să-l fac conducerii Crucii Rosii. Tanța a fost ajutată a doua zi, dar ce putea să însemne un drob de săpun dacă femeie nu avea apă și nici unde-și spăla rufele? Aflasem că odată ce primea alte haine, pe cele murdare le arunca, alimentele le vindea să cumpere țigări șă băutură. Acele imagini mă urmăresc și acum și-i mulțumesc cerului că eu, copil fiind aveam o mamă ce-mi dădea ce avea ea mai bun, că-n căsuța mea săracă era curățenie, că aveam unde ne spăla, că aveam ce mânca și aveam dreptul la educație. Doamne câtă nefericire este pe lume și câtă nedreptate.( după o întâmplare adevărată, numele sunt fictive)

Poveste de Crăciun
Ana Podaru

Trăia odată într-un sătuc de la poalele munților Carpați o femeie cu 7 copii mici. Soțul ei murise într-o zi nefastă când un trăsnet lovise casa, focul spulberându-le toată agoniseala, murise încercând cu disperare să-și salveze mama țintuită la pat. Flăcările au cuprins camera unde ea zăcea paralizată de mai bine de zece ani și fiul pierise odată cu ea în acea încăpere. Din casă nu mai rămăsese nimic așa că sărmana mamă a trebuit să se mute într-o colibă de la marginea pădurii. Iernile erau grele și fiarele pădurii de multe ori dădeau tărcoale colibei. Sărmana mamă aduna vreascuri tot anul și le căra în spinare pentru a-și apăra copiii de frig la venirea iernii. Erau geruri aspre și zăpada troienea căsuța de nu se mai vedeau ferestrele. Diminețile și le petrecea dând zăpada la o parte din jurul casei, ostenindu-se. Copiii erau frumoși și ascultători. Anul s-a scurs și de această dată ca fulgerul iar în coliba cea săracă copiii pregăteau scrisorile pentru Moș Crăciun. Dorințele lor erau modeste, doreau doar o viață mai bună pentru mama lor. Fântâna secase de mai bine de un an și mama aducea apă de la izvor cu două găleți legate de un par ce-l așeza pe umeri, apa era puțină și când gerul era crunt izvorul îngheța atât de tare încât sărmana femeie rămânea fără apă, uneori topea zăpadă într-un ceaun ca să aibă cu ce încropi o oală de ciorbă sărăcăcioasă. Nu mai avea de nici unele, toamna adunase ciuperci pe care le uscase la soare, fructele de pădure, tot uscate, le fierbea pentru copii. Ea abia că mai mânca câte o coajă de pâine ce rămânea după ce-și îndestula copiii. Era slabă de abia se mai ținea pe picioare. Într-o seară după ce aprinse lampa să citească scrisorile copiilor, la fereastră auzi un ciocănit, și-a șters lacrimile ce-i șuroiau pe obraji și s-a apropiat de fereastră. Era preotul satului ce venea din când în când să-i mai aducă vești din sat și câte ceva de-ale gurii:
-Uite, am adunat din sat câteva hăinuțe pentru copii, bani nu am putut aduna că toți sătenii sunt săraci și se apropie sărbătorile. Am tăiat porcul și ți-am adus un pic din pomana porcului. Dacă poți să vii la biserică la slujba de Crăciun aș fi tare bucuros, dar așa troienită mă îndoiesc că este posibil să ieși din casă.
-Mulțumesc părinte, Măicuța Domnului fie cu noi... Nu am de nici unele pentru sărbători și copiii mi-au lăsat scrisori, tare mă doare să-i văd necăjiți... Offf...de-ar trăi tatăl lor, sărmanul a pierit odată cu cea bătrână și ne-a lăsat pe drumuri.
-Mare-i mila lui Dumnezeu, femeie. Mai am trei bănuți pe care i-am găsit în cutia milei aseară, dacă te ajută cu ceva eu ți-i dau...
-Mulțumesc părinte!... și femeia luă bănuții și-i strânse în pumn.
Părintele binecuvântă coliba și copiii și se întoarse în sat, nu putea să șadă mult că la apusul soarelui lupii începeau să dea tărcoale pe poteca troienită. Femeia stinse lampa și se ghemui într-un colț lângă copiii ce dormeau pe patul de paie înveliți cu o cergă ruptă. Dintr-o dată ușa se deschise larg și o lumină mare pătrunse în casă, femeia-și puse mâna la ochi orbită de lumina puternică, un înger se apropie de ea și-i spuse:
- Nu te teme femeie, sunt doar un înger trimis de Domnul, am venit să te rog să să-mi dai unul dintre bănuții primiți să-i dau cerșetorului ce așteaptă afară, mai rămân doi bănuți, unul din acei bănuți trebuie să-l arunci în fântâna părăsită iar celălalt bănuț să-l îngropi în cenușa din sobă în seara de Ajun!... După cele spuse îngerul se făcu nevăzut luând cu el și unul dintre bănuți. Femeia începu să plângă uitându-se la copilași. Oare de ce trebuia să se întâmple așa?... cu bănuții aceștia puteam să pregătesc masa de Crăciun?...își spuse ea în gând. Nu a putut să pună geană pe geană, s-a tot învârtit în pat dintr-un colț în altul gândindu-se dacă să urmeze porunca îngerului. Dimineața a scuturat sacul în care mai era un pumn de făină și a copt o pâine-n vatră. Apoi a ieșit să curețe cărarea ce ducea spre izvor și s-a oprit aproape de fântână, era troienită, abia că se mai zărea. A început să curețe zăpada din jurul ei făcându-și cărare, apoi a ridicat capacul din lemn putred și s-a căutat în buzunare. A găsit cei doi bănuți și cu lacrimi în ochi a aruncat unul dintre bănuți în fântână ascultând cum se lovește de marginile ei. A oftat din greu și a pus capacul la loc, apoi s-a întors la copilașii ei strângând în pumni ultimul bănuț. Cenușa se stinsese în vatră și aștepta bănuțul din mâna femeii. De obicei femeia curăța vatra și arunca cenușa în fața casei ca să nu alunece pe zăpadă când pleca la izvor. Acum aruncă bănuțul în sobă și închise ușița de metal, apoi își puse ciorapii de lână și luând securea din coșul cu lemne se duse în pădure. Nu mai ningea de aseară, așa că putea să caute un mic brăduț pentru copiii ei. Tăie repede unul, cel mai frumos și-l târâii după ea până in fața casei. Nu mai împodobise brazi de când murise soțul ei. Ura Crăciunul. Acum căută într-un cufăr vechi căteva ziare vechi, câteva conuri de brad cu are se jucau copiii și începu să pregătească ornamente pentru brăduț. Tăie ziarele cu grijă pregătind ghirlande și beteală, ceruind foile mai întâi. Copiii priveau cu atenție ce face mama lor și toate minunățiile ce ieșeau din mâna ei le așezau în pomul proptit într-o bucată de scândură. Câțiva biscuiți găuriți cu un ac, legați cu ață, erau așezați cu grijă în brăduț de copii, coșulețe umplute cu fructe uscate și conuri de brad, ghirlande ceruite și steluțe din ziare urcau rând pe rând în brăduț. Copiii țopăiau căutând să așeze mere și nuci în loc de globuri în brăduț, mai aveau și un coș cu ghindă cu care se jucau uneori. Le-au colorat cu acuarelă și le-au așezat în pom. Nu aveau luminițe, abia că-și permitea gazul din lampă, nu aveau electricitate în colibă așa că s-au mulțumit cu podoabele făcute de mama lor. Erau așa de fericiți, țopăiau și cântau în jurul lui. Aveau pâine caldă și carne de la pomana porcului. Erau bucuroși, s-au așezat în fața bradului și au început să cânte un colind, mama lor cânta și ea. Dintr-o dată o stea a coborât la fereastra lor, era magică, a întrat prin fereastră și s-a așezat în vârful bradului, toate ghirlandele au început să strălucească, merele s-au transformat în globuri, și alte stele de multe culori s-au așezat pe brăduț. Ușița vetrei s-a deschis și bănuțul s-a transformat într-un cozonac mare și pufos în jurul căruia au apărut 360 de bănuți de aur. Femeia văzând minunea alergă la fântână, fântâna era nouă, ciutura părea abia schimbată, capacul de lemn era nou, a luat din mâna copiiilor ce o însoțeau unul dintre bănuții de aur și l-a aruncat iar în fântână, s-a auzit zgomotul apei. Femeia a coborât ciutura și a scos apă din fântână, a băut din coșul palmei o gură de apă și nu-i venea a crede ochilor. Toate aceste minuni se întâmplau în Ajunul Crăciunului. Cu apa abia scoasă din fântână, încălzită pe sobă își îmbăie copiii pregătindu-i pentru venirea Moșului. Apoi a început să taie cozonacul ce mirosea a sărbătoare. Așeză farfuriile pe masă și împărții copiilor din carnea primită și din pâinea coaptă pe vatră. Nici nu apucau copiii să ia o înghițitură din bucatele pregătite că toată mâncarea se înmulțea. Apăreau pe masă tot felul de bucate alese. Copiii mâncau și se veseleau. La geam a bătut un moșneag cu părul alb și barbă deasă, era îmbrăcat cu o pelerină roșie, la fereastră erau spiriduși și doi reni ce priveau în casă. Moșul a intrat și a împărțit daruri. Copiii au cântat colindele învățate de la bunica lor ce murise în incendiu. Moșul era bucuros, dar a plecat grăbit spre alte case. Mama a rămas în colibă cu copiii ei până a doua zi, ziua când și-a luat copiii de mână și a plecat la Sfânta Biserică ducând cu ea daruri pentru alți copii săraci. Din acea seară de Crăciun viața lor a devenit bună, iar ei niciodată nu au uitat magia Crăciunului.

2018-02-02T09:12:00.000-08:00

Aripile pajurei
poveste pentru copii(proză scurtă)
Ana PODARU

Cânva, mai demult, se spunea că în inima pădurii trăia o pasăre înspăimântătoare ce se hrănea cu copiii furați din sat. Pasărea nu putea fi văzută decât după ora șase când apunea soarele, atunci ea se întoarcea la cuibul ei cu prada ce o împărțea cu puii abia clociți. Copiii auziseră legenda pajurei de la tatăl lor, dar neascultând de sfaturile lui, ei se afundă în pădure. Will cântă o melodie lovind cu bățul frunzele mari de brustur ce-i apar în cale. Emilly țopăie într-un picior de la o scorbură la alta spre disperarea iepurilor ce aleargă speriați părăsindu-și locuințele modeste.
-S-a înnoptat zice Will, ar trebui să ne întoarcem, mama o să se supere.
-Nu!... vreau să văd pajura, mama zicea că se întoarce la cuib la apus... zise Emilly afundându-se tot mai mult în pădure.
Luna le lumina cărarea încercând să-i ferească de micile obstacole apărute în cărarea îngustă, brazii șușoteau îngroziți de curajul copiilor de a se avânta în pădure tot mai mult.
-Cheamă vântul!... spuse brăduțul de pe colină către fagul bătrân, poate se vor întoarce de frică.
-Vântule, vântule, nu mai hoinării prin crânguri, vino când avem nevoie de tine, sperie acești copii și făi să se întoarcă la casele lor!... strigă stejarul către vânt.
Vântul apare din senin și foșnește zgomotos frunzele pomilor din jurul copiilor mai apoi lovind cu putere o creangă uscată pe care o aduce în calea lor.
-E un semn rău, hai să ne întoarcem acasă... zise Will cu teamă.
-Fricosule, fricosule!... răspunde râzând Emilly, ascunzându-se după fagul bătrân.
Will ocolește ramura uscată și încearcă să o găsească pe sora lui ce se afundă tot mai mult în inima pădurii, ascunzându-se după copaci, răzând zgomotos.
-Cheamă ploaia!... zise brăduțul câtre stejar.
-Vino ploaie, nori veniți și copiii mi-i opriți!... strigă stejarul către cer.
Norii acoperă luna și începe să plouă cu picături mari doar în jurul copiiilor și în dreptul cărării ce se tot îngusteaza cu cât înainteaza mai mult, dar copiii se adăpostesc într-o scorbură așteptând să treacă ploaia.
-Ar trebui să ne întoarcem, astea sunt semne rele, nu-ți amintești ce spunea mama?... să nu ne apropiem de cuibul pajurei după ora șase, cred că e trecut de șase...spuse Will îngândurat.
-Fricosule, fricosule!... nu ești curajos ca tata, vreau să fiu ca tata, vreau să văd pajura!...răspunse Emilly cu vocea pițigăiată, strâmbându-se la WIill.
Ploaia se oprește și copiii pornesc la drum urmând licuricii de pe cărare.
-Cheamă păsările nopții!... spuse din nou brăduțul către fagul bătrân legănându-și crengile.
-Păsări, veniți, din peșteri sau grote, copiii-mi opriți!... strigă fagul către inima pădurii.
Dintr-o dată se aude un vuiet puternic și sute de lilieci, bufnițe uriașe și corbi se apropie de copii trăgându-i de păr și de haine cu ciocurile. Liliecii zburau deasupra capului lor iar bufnițele cântau cântecul morții rotindu-și capetele în sensul de mers al ceasului... BU-HU-HU, BU-HU-HU!... se auzea de printre crengi, apărând tot felul de ochi înspăimântători. Corbii-și desfăceau aripile scuturănd puternic din ele către copii. Will își acoperă trupul cu mantaua și se așează la pământ în timp ce Emilly caută să alunge păsările cu un băț.
Păsările pleacă și se așterne o liniște apăsătoare.
-Will, au plecat, ieși de sub manta fricosule, au vrut să ne sperie!... hai să mergem că mai e puțin, uite că se întunecă tot mai tare și a răsărit iar luna și stelele...spuse Emilly.
Will se ridică, își scutură mantaua și o așează pe umeri, apoi o urmează pe Emilly ce încearcă să acolească un bolovan uriaș apărut misterios în cărare.
-O să dăm de belea, mama o să ne pedepsească, mai bine ne întoarcem, inventăm noi ceva să-i treacă supărarea... spuse Will atent la crengile uscate ce-i trosneau sub picioare.
De această dată Emilly tace ignorându-i spusele afundându-se tot mai mult în pădure.
-Cheamă vietățile pădurii!... e ultima încercare să-i oprim, spuse pentru ultima dată brăduțul îngrijorat.
-Șerpi și lupi vă arătați, pe copii mi-i speriați, drumul să mi-l înfundați!... strigă stejarul îngrijorat.
Dintr-o dată frunzele încep să foșnească și șerpi uriași apar în jurul copiilor legănându-și trupurile și fluturându-și limbile sâsâind asupra lor...SÂSSS, SÂSSS!... din inima pădurii lupii încep a urla alegând cu viteză către copiii neascultători. Se opresc în fața lor doi lupi tineri zbârlindu-și părul înspăimântător și arătându-și colții mârâind...MÂRRR, MÂRRR!... poate, poate se vor speria și-și vor abandona aventura.
Will o ia la fugă în sens invers întoarcerii acasă, tot spre inima pădurii iar Emilly îl urmează. Tot fugind speriați la un moment dat constată că lupii au dispărut iar șerpii s-au retras în vizuinele lor.
-A fost doar o închipuire de-a noastră, cred că m-am speriat și eu puțin, hai să intrăm în grota asta să ne odihnim, am o prăjitură furată de la bunica Marta de pe masă, o împărțim!... zise Emilly către Will căutându-se în buzunare.
Copiii se îndreaptă către grotă și se așează pe un pat de frunze. Emilly desface șervețelul și Will rupe jumătate din prăjitură înfulecând cu poftă.
-Hai să înnoptăm aici, nu e așa frig și dimineață ne vom putea întoarce acasă!... spuse Will către Emilly.
-Fricosule, fricosule! se strâmbă Emilly la el ridicându-și ambele mâini cu degetele răsfirate pentru al speria pe Will... Eu merg să văd pajura, tu te poți întoarce!... și se rădică de pe patul de frunze îndreptându-se spre ieșire.
-Stai, unde pleci?... mă lași singur aici?... vin cu tine, mi-a zis mama să nu te las o clipă singură!... strigă Will în urma ei ridicându-se să o ajungă din urmă.
Copiii se iau de mână și abandonează grota căutând altă cărare ce duce-n inima pădurii afundându-se tot mai adânc în poienile întunecate. Dintr-o dată totul se întunecă în jurul lor, nu se mai vede cărarea, nici pomii, nici pietrele și se face o tăcere de nedescris, copiii înaintează prin ceața deasă ce coborâse peste ei. Will aude un zgomot puternic și țipetele disperate ale surorii ei care se prăvale în prăpastia ce s-a deschis sub picioare. Zgomotul dispare și doar ecolul mai răspunde făcându-l să se cutremure.
-Emilly, unde ești?... Nu te mai văd... șoptește cu vocea gătuită de spaimă... Nu te mai juca cu mine, recunosc că sunt un fricos, dar nu te mai ascunde!... Face un pas înapoi, apoi strigă cu mâna la gură făcând din palmă paravan pentru a-și înteții strigătul disperat.
-Emillyyy, Emillyyy!... strigă băiețelul în toate părțile ascuțindu-și urechile pentru a primi un răspuns.
Emilly alunecă tot mai mult în prăpastie lovindu-se de crengile uscate și de stânci țipând. La un moment dat se oprește pe ceva moale, un pat de pene așezate pe niște crengi iar lângă ea patru ciocuri imense deschise către cer, așa guri mari nu mai văzuse niciodată, puteai să le vezi pântecele puilor la cât de larg erau deschise ciocurile în așteptarea hranei. Erau puii pajurei ce-ți așteptau mama cu hrana. Dintr-o dată și-a amintit spusele mamei...,, pajura se hrănește cu copiii neascultători'', Teama i se înfiripă în suflet și se gândește cum să facă să se ascundă de pajura ce urma să o înghită. Will face și el un pas înainte și alunecă în prăpastie lovindu-se cu capul de o stâncă. Cade lângă sora lui ca un bolovan fără să scoată un sunet.
-Will, Will!... Scoală-te! suntem în cuibul pajurei, uite puii, sunt uriași, mai sunt și ouă neclocite, hai să ne ascundem, vine pajura... și-l trage pe Will sub aripa unuia dintre pui pândind cu ochii mari când vine pajura. Will doarme cu o rană la cap ce-i sângerează. Emilly încearcă să-l trezească, dar Will nu răspunde, observă săngele de pe mâinile ei și-l pipăie pe Will în dreptul rănii de la cap. Se sperie, se gândește că puii vor simții mirosul de sânge și vor atenționa pajura de prezența lor, sau poate chiar pajura va simții gustul fraged de copil pe limba ei după ce-i va mânca. Simte gâinațul păsărilor uriașe, bagă mâinile în găinaț și-l mânjește pe Will din cap până-n picioare strâmbând din nas. Apoi se uită la ciocurile deschise ale puilor și se freacă speriată pe trup cu găinaț gândindu-se că astfel o să scape de moarte. Luna se acoperă cu o pată uriașă în forma a două aripi deschise, era pajura, un țipăt ca un pumnal taie liniștea nopții în mii de bucâți, apoi alt țipăt vestește reîntoarcerea mamei la puii ei. Emilly îl scutură pe Will și-l trage tot mai mult sub aripa puiului de pajură.
-Scoală-te!... Scoală-te!... Vine pajura, vine pajura!... o să ne înghită cum spunea mama.
-Mi-e somn, lasă-mă-n pace cu prostiile tale!...șoptește Will și se ghemuiește sub aripa protectoare crezând că-i acasă în patucul lui călduros.
Pajura scoate un țipăt asurzitor și planează peste cuib în cercuri ținând în gheare un iepure. Apoi cu aripile desfăcute peste cuib și păsări așează iepurele în cuib și ciupește cu putere din carnea fragedă împărțind bucată cu bucată puilor ce înghițeau carnea ce încă se zbătea în gâtlejul lor hămesit. Will se trezește și o întreabă pe Emilly:
-Unde suntem?... ce-i cu zgomotul ăsta, parcă suntem în gâtlejul unui uriaș.
-Ssst...suntem în cuibul pajurei, sub aripa unui pui, taci că ne mănâncă și pe noi!... spuse fetița cu ochii aproape ieșiți din orbite de frică ținănd un deget în dreptul buzelor... Trebuie să stăm aici până pleacă pajura, asta dacă nu ne simte și nu ne mănâncâ și pe noi.
-Ce miroase așa?... cu ce te-ai uns?
-Taci că te-am uns cu găinaț de pajură să nu ne simtă, nu mai face zgomot... taci odată!...
Will se strânge ghem și se lipește de trupul puiului de pajură încercând să tragă penele peste trupul lui speriat.
Pajura se așează peste pui mulțumită și adoarme strângându-și puii și ouăle sub ea. Copiii stau ghemuiți sub aripa puiului de pajură încercând să nu facă zgomot. Will își ține respirația de frică. Emilly îi face semne să respire că se sufocă scoțând capul de sub aripă, începe să plouă torențial, pajura mamă își desface aripile protectoare acoperind întreg cuibul, puii dorm îndestulați. Emilly încearcă să se cațere pe marginea cuibului, dar nu reușește să treacă de penele dese ale pajurei să găsească un mijloc de evadare. Erau captivi sub aripile mamei pajure. S-a strecurat înapoi sub aripa puiului de pajură, Will adormise cuprins de căldura trupului puiului de pajură. Emilly se așează lângă el și închide ochii ascultând bătăile de inimi încercând să le diferențieze. Numără în gând cuprinsă de un sentiment de vinovăție. O lacrimă-i pornește de sub pleoapă trasând o dâră pe obraz... Of, de o ascultam pe mama... e vina mea, e vina mea!... își spune în gând, repetând aceeași frază până adoarme. Dimineața pajura începe să curețe cuibul cu ciocul și cu ghearele, aruncând găinațul uscat cu ciocul peste marginile cuibului, apoi își întinde aripile ridicându-se peste cuib încercând să mute puii dintr-o parte în alta. Ghearele trec pe lângă pieptul lui Will, acesta amuțind de frică, Emilly se agață de aripa puiului ținândul pe Will de mână. Pasărea se ridică cu puiul în gheare și cu copiii atărnând de o aripă, apoi așează puiul cu grijă pe locul curat. Mută cu ciocul și ouăle rămase neclocite și se face nevăzută zburând spre înaltul cerului. Emilly sare într-un picior de bucurie și încearcă să caute o ieșire din cuib, dar cuibul era bine căptușit cu crenguțe uscate, paie și pământ. Will se urcă în spinarea ei și se uită peste cuib cu mâna streașină la ochi să vadă cât mai departe, apoi privește în jos și se întoarce către Emilly spunând:
- Nu avem nici o șansă să coborăm, cuibul este pe o stâncă abruptă, nu avem nici o funie, suntem captivi în cuibul pajurei.
- O să ne mănânce, sau ne dă hrană la pui, trebuie să găsim o soluție!... răspunde Emilly îngrijorată.
Dintr-o dată se aude un țipăt straniu, nu era al pajurei mamă, peste cuib se rotește o umbră, copiii ridică capul și văd cum un vultur dă târcoale cuibului apropiindu-se tot mai mult. Emilly scoate un băț din marginea cuibului pregătită să lupte pentru viața puilor de pajură. Will caută și el să scoată o ramură uscată. Vulturul se apropie cu aripile deschise și cu ciocul desfăcut gata să înșface unul dintre pui, Emilly lovește cu putere capul vulturului, pasărea scoate un țipăt și se ridică din nou în aer survolând cuibul, puii speriați țipă făcând un zgomot infernal. Bill pregătește și el ramura ascuțită și încearcă să țintească ochiul vulturului, dar ramura nu nimerește ținta. Emilly se ridică pe vârful degetelor de la picioare și lovește iar cu bățul capul vulturului care-și scutură capul și lovește cu aripile aerul din jur apoi se ridică și zboară tot mai sus abandonându-și prada. Copiii răsuflă ușurați și se așează lângă un ou.
-Dacă se întoarce?... o să înhațe un pui și poate și pe noi odată cu el...spuse Emilly.
- Îl omor, îi bag un băț în ochi...vai, se întoarce pajura, uite și vulturul, auzi țipătul ei?... e prin apropiere, uite-o că vine!...strigă Will încremenit.
Pajura plonjează în cercuri deasupra cuibului apoi aterizează cu aripile desfăcute în cuib. Copiii stau ascunși după un ou. Puii zbiară cu ciocurile desfăcute. Pajura-și desface din nou aripile și-și ia zborul survolând cuibul, vulturul se apropie iar de cuib, pajura se apropie de vultur și începe lupta corp la corp. Copiii privesc cu cele două păsări se lovesc cu aripile violent. Păsările se despart și se apropie iar lovindu-se cu ghearele, apoi sfâșiindu-se cu ciocurile încearcă să-și țină echilibrul în aer cu aripile desfăcute. Vulturul abandonează lupta și zboară înapoi spre crestele muntelui. Pajura se întoarce la cuib însângerată. Copiii privesc încremeniți pajura cum încearcă să-și mângâie puii cu aripile, ochii ei mari jucau în lacrimi, o lacrimă cade pe fruntea lui Will și-i spală fața, găinațul se prelinge pe obraji și pajura-l vede. Dintr-o dată-și desface iar aripile și încearcă să-l prindă pe Will în gheare, dar puiul de pasăre-și întinde aripile și-l acoperă pe Will protejându-l. Emilly se strecoară și ea sub aripile puiului de pajură. Între timp unul dintre ouă începe să crape, Mama Pajură privește cum un cioc străpunge coaja de ou, apoi se zăresc doi ochi mari negrii, coaja de ou rămâne fermă și nu se dă de tot crăpată așa că pajura încearcă să decojească puiul scoțându-l la lumină. Emilly iese de sub aripa celuilalt pui și începe să rupă din coajă ajutând la clocirea noului pui, Bill prinde curaj și trage și el de o bucată de coajă. Puiul scoate o aripă, apoi încă una și coaja cedează. Lichidul se revarsă pe copii și-i spală de găinaț, dar ei fiind preocupați de clocirea puiului nu observă că sunt în pericol de a fi văzuți. Puiul golaș și ud încearcă să iasă din coaja rămasă, dar nu reușește, Emilly îl trage cu putere din coajă, puiul se desprinde de coajă și cade peste Emilly. Will râde, pajura începe să dea din aripi să-și usuce puiul, bucuria din ochii ei era vizibilă apoi mângâie copiii cu aripile și zboară din cuib plecând după hrană.
Copiii prind curaj și nu se mai mânjesc cu gâinaț, dar soarele-i dogorește și cad aproape leșinați lângă pui. Nu mai mâncaseră de două zile și nici apă nu aveau. Între timp părinții au dat zvon în sat și toți sătenii au început să răscolească pădurea în lung și-n lat căutând urmele copiilor. Mama-și striga disperată copiii. Pajura se întoarce cu un alt iepure și-l împarte puilor apoi ridică copiii pe aripile ei și zboară spre sat. Aude strigătul mamei și se apropie de ea punându-i copiii la picioare. Încearcă să facă cale-ntoarsă, dar tatăl copiilor îndreaptă pușca spre ea. Emilly strigă disperată așezăndu-se în fața pajurei:
- Tată nu, nu o împușca!... ne-a salvat viața, nu e adevărată legenda, ea nu mănâncă copii. Will se ghemuiește la pieptul mamei plângănd.
Tatăl coboară pușca de la ochi, eliberează cocoșul și dă drumul păsării să zboare luându-și fetița în brațe. Pajura zboară spre cuib privită de familia reunită. Sătenii află pățania copiiilor și abandonează ideea de a vâna pajura. Pasărea devine protectoarea satului iar satul primește numele PAJURA.

2018-02-02T09:04:00.001-08:00

Glossă
Ana Podaru

Doamne, nu găsesc cuvinte să-ți spun ție: Mulțumesc!
Când în mine lutul geme, când durerea-mi este brazdă,
Îmi găsesc în mine glasul care strigă: Te iubesc!
Printre candele-n lumină ce-ți stau la picioare gazdă,

Gândurile-mi vin spre tine... rugăciunile-s pornite
Când mi-e inima pustie pentru-o clipă mă opresc
Și-mi așez genunchii-n tină, mâinile spre cer smerite,
Doamne, nu găsesc cuvinte să-ți spun ție: Mulțumesc!

Suspendat îmi este trupul între două lumi stinghere,
Port în pumn reverul hainei luminat de-o biată zveazdă,
Vreau să urlu, n-am putere... inima secunde-mi cere
Când în mine lutul geme, când durerea-mi este brazdă.

Număr astre zburătoare, le privesc căzând din ceruri,
Vin spre mine flori de cale, lumânări prin nouri cresc,
Văd în ceață trupuri, trupuri, chipuri de atâtea feluri,
Îmi găsesc în mine glasul care strigă: Te iubesc!

Aud glasul tău, privirea-ți, ce mă-ndeamnă să aleg
Viața veșniciei toate sau durerea lumii brazdă,
Am ales din pomul vieții roade coapte să culeg
Printre candele-n lumină ce-ți stau la picioare gazdă,

Printre candele-n lumină ce-ți stau la picioare gazdă
Îmi găsesc în mine glasul care strigă: Te iubesc!
Când în mine lutul geme, când durerea-mi este brazdă
Doamne, nu găsesc cuvinte să-ți spun ție:Mulțumesc!

2018-02-02T08:53:00.001-08:00

Vino mamă, vezi cum sânger
Ana Podaru

Mamă, inima îmi plânge,
de-ai putea să vezi cum sânger,
cum destinu-n chingi mă strânge,
vino mamă, glas de înger.

Strâng în pumn vechea batistă
și marama ce-o purtai...
suspin mamă și sunt tristă,
nu pleca, te rog mai stai.

Stau la crucea ta de piatră
cu-n buchet de crizanteme.
Unde-i pâine de pe vatră?
Te găsesc doar prin poeme.

Mamă sufletul mă doare,
după ploaie-ți simț parfumul
și-mi trimiți raza de soare
care-mi luminează drumul.

Toate mamele-mi sunt mame
de când tu măicuța mea
ești imaginea din rame
și te-ai transformat în stea.

Azi cerșesc o-mbrățișare
de la tot ce-nseamna mamă,
caut urma-ți pe cărare
și mi-e teamă mamă, teamă.

Chemă-mă-napoi în pântec,
naște-mă încă o dată...
să fiu pruncul rupt din cântec
sau din lacrima-ți curată.

Vino mamă, vezi cum sânger
sau trimite-mi azi un înger...

2018-02-02T08:51:00.003-08:00

Tell me something..
Ana Podaru

Tell me something, about you,
about birds flying to the skies,
about their holy song,
about water or wind,
about the stars that fall on earth,
about dreams and horses that died racing,
about the men that die,
one by one...
Tell me something, about them,
about mothers and infants unfavoured by their gods,
about angels and demons,
about fruit bearing trees,
about leaves that fall slowly on the rivers,
about books or poets,
about enlightened elders, who wrote shuddering,
every poem... every curse,
one by one...
Tell me something about us,
about our love that came before the rain,
about our love, our feelings,
about our fights, comforted,
about the pain that grinds the nights,
about the tears of longing,
about life... and burden,
about cut off wings,that fall down,
one by one...
Tell me something about the meaning of life,
about everything that means love,
about the baby in the woomb,
about the peace in the song,
about the voice of the violine,or the sunset of colour,
about the flowers that bloom,
about how to live,
about the steps that fade away,
about where they go bleeding on the way,
one by one( traducere, fiul meu, mie nu mi-a iețit așa de bine)

Spune-mi ceva
Ana Podaru
Spune-mi ceva despre tine,
despre păsări cum zboară spre cer,
despre cântul lor sfânt,
despre apă sau vânt,
despre stele ce cad mai apoi pe pământ,
despre vise și cai ce-au murit galopând,
despre oameni ce mor
rând pe rând...
Spune-mi ceva despre ei,
despre mame și prunci vitregiți de-ai lor zei,
despre îngeri și demoni,
despre pomi roditori,
despre frunze ce cad lin pe ape prin văi,
despre cărți sau poeți,
despre moși înțelepți care-au scris tremurând,
fiecare poem...fiecare blestem,
rând pe rând...
Spune-mi ceva despre noi,
despre-a nostră iubire ce-a venit după ploi,
despre cum ne iubim, despre tot ce simțim,
despre cum ne certăm, despre cum ne-mpăcăm,
despre-acele dureri care macină seri,
despre lacrimi de dor,
despre viață...poveri,
despre aripi tăiate care cad pe pământ
rând pe rând...
Spune-mi ceva despre-a lumii menire,
despre tot ce-a adus în privire iubire,
despre pruncul din pântec,
despre pacea din cântec,
despre glasul viorii sau apusul culorii,
despre flori ce-nfloresc,
despre cum să trăiesc,
despre pași ce se șterg,
despre unde ei merg sângerând pe cărări
rând pe rând...

2018-02-02T08:48:00.001-08:00

Albastre muze- pantum

Ana Podaru​

Dansând mereu pe-același prag

O, ce frumoase dimineți

Cu roua ochilor pe buze,

Cu ale razelor peceți

Îndrăgostind albastre muze.

Cu roua ochilor pe buze

El o strângea la piept cu drag

Îndrăgostind albastre muze

Dansând mereu pe-același prag.

El o strângea la piept cu drag

Pe scena teatrului din cer,

Pe-o palmă densă de mister.

Pe scena teatrului din cer

Obrajii străluceau în soare,

Pe-o palmă densă de mister

Și curcubee de culoare.

Obrajii străluceau în soare,

Ningea pe ei cu-aplauze

Și curcubee de culoare,

Iubirii, sfinte cauze.

Ningea pe ei cu-aplauze

Pe iarba deasă, tăvălită,

Iubirii, sfinte cauze,

Secunda veșnic fericită.

Pe iarba deasă, tăvălită,

Se contopeau izvoarele,

Secunda veșnic fericită

Fura din nouri soarele.

Se contopeau izvoarele,

Un el și-o ea scriau poeme,

Fura din nouri soarele,

Iubire ce-a murit devreme.

2018-02-02T08:45:00.001-08:00

Octombrie rece
Ana Podaru

Octombrie rece, ce poți să-mi aduci?
mi-ai pus la picioare sfârșit, început,
pe frunzele-ți moarte ades au căzut
din lacrima mea poveri mari de cruci,

ce poți să-mi mai dai?... dă-mi toamnele mele,
să sorb asfințit cu ochi de copil,
nu-mi face cărări cu vântu-ți ostil
pe frunte, pe mâini...mă plouă cu stele,

Octombrie rece, genunchii mi-au stat
la cruce de piatră plângând tremurat,
în brațe cu flori... călcând apăsat
mormântul, vorbind cu ecou...un oftat,

octombrie rece, pe lume-ai adus
o floare de mac... înflorind la apus,
un cer ca de foc pe suflet mi-ai pus,
sub el lac de lacrimi pe frunze s-a dus,

octombrie rece, cu teamă pășesc
prin picuri de ploaie ce-mi biciuie trupul,
sub clopot ce bate mă adăpostesc,
în mine trăiește pădurea și... lupul.

2018-02-02T08:42:00.001-08:00

Sonet I

Mătase albastră

Te-ai ridicat ca aburii din ceai,
s-a voalat mătasea ta prin umbre,
să nu mă joc cu dragostea-mi spuneai
privindu-te-n oglinda vieții sumbre,
ți-ai pus cămașa ce-am călcat-o seara
să mergem împreună la un ceai
și dus ai fost să-ți acordezi vioara
cu care-n prima noapte îmi cântai,
de cânți acum...eu nu știu pentru cine,
e-o ceașcă goală-n colțul mesei noastre,
răcește ceaiul, clipe sunt puține
s-au risipit prin zările albastre,
când sorbi din ceașca ta de ceai iubite,
eu te șoptesc cu sute de cuvinte.

Sonet II

Mătase roșie

Ți-am desprins voalul de trupul iubit,
azurul s-a deschis ca o poartă spre vest
două aripi de foc zburau către zenit
pictându-ți urma fină pe-acest tablou celest,
te-am luat în brațe zee, divina mea fecioară
ce ți-ai zidit făptura pe câmpul plin de maci,
te-ating și-ți simt mătasea ce-n mine-ncet coboară,
pe fluvii de iubire eu sunt un biet cârmaci,
tu, ca un sanctuar aștepți să-ți depăn ruga,
mă simt păgân și tremur privindu-ți merii-n floare
înconjurat de lanțuri, dorind să-mi aflu fuga
de buzele-ți aprinse, în depărtata zare...
să-ntorc la tine voalul, apusului nu mă lasă:
O, dulcea mea femeie, mătase sângeroasă.

Sonet III

Mătase neagră

Pe trupul ce tremură-n ploaie
O rochie neagră tronează
Și cerul și-a pus negre straie
Iar calul cel negru nechează,
Alaiul pornnește la groapă
Mătasea umbrelelor... neagră,
Mocirla e neagră sub talpă
Durerea-i în mine... pelagră,
Sub voalul cel negru...ruină,
Iar mama-n mătasea cea neagră
Din lumea cealaltă suspină
Privindu-și sfințita tanagră,
Pământul e negru- tăciune
Când soarele-n criptă apune.

Sonet IV
Mătase albă

Voalul miresei plutește pe trup,
Ce albă-i cărarea sub tălpile ei,
Lacrima curge ca ceara din stup,
Ninge petale de crin pe alei...
Mireasa dansează, e dansul virgin,
Divina mănușă spre mire-o aruncă
Iar el o ridică cu-n ultim suspin,
Devine statuie scluptată în stâncă,
Pălește și cerul, în zbor porumbei,
Argintul din stele coboară în păr,
Lumina din soare trimisă de zei
Pecetea iubirii pe floarea de măr.
Dansează mireasa, spre mire privește
Când voalul din nuri și pudori dezgolește.

Sonet V

Mătase verde

Primăvară pune-ți straiul pe câmpie și pe dealuri,
Vântul grâul să-l danseze, brazii să întinerească,
Să m-așez în iarba deasă ce se legănă în valuri,
Peste munții tăi de piatră muschiul moale să-nverzească,
Ca smaraldul fie iazul ochilor de verde crud
Oglindindu-se în lacrimi jadul irișilor nopții,
Mama Gee să renască ca un prunc aproape nud:
Doamne, ce frumoși sunt pomii ce-au crescut în fața porții!
Parcă-mi vine să mă duc cu zăpezile odată...
Să mă culc sub ghețuri iarna, fără haine, fără scut,
Să renasc în primăvară mai frumoasă, mai curată,
O fecioară zămislită din izvor și sfântul lut,
Ce trezită-n anotimpul care din splendori nu-și pierde
Trage peste ea cortina, voalul de mătase verde.

SonetVI- De vorbă cu moartea

Erai când femeie-mbrăcată-n mătase
Când tânăr fecior ce purtai o cămașă,
Erai când bătrână cu hainele roase
Când prunc pus la sân în alba sa fașă.

Ce măști ți-ai mai pus să mă poți cuceri
Umblând ca năluca pe urmele mele?
Crezând că-ntr-o zi o să-nvăț a muri,
Tu, moarte nebună și pusă pe rele...

Tu, nu, n-ai știut c-am în mine puterea
Iubirii divine ce-n juru-mi roiește,
C-acesta e leacul ce-nvinge durerea

Mi-am scris suferința pe pânză, lințoliu,
Te-aud cum vuiești furioasă-n morminte
Să vii când te chem îmbrăcată în doliu.

Sonet VII

Mătase colorată
Ana Podaru

Frunzele par niște bănuți de aur zornăite în poala unor țigănci îmbrăcate-n rochii de mătasuri colorate,
Fluturii și-au întins aripile pictate în culorile toamnei și zboară plutind printre ele,
Nu mai știi în care călimară și-a muiat Dumnezeu pensula, în care culori sidefate?!
Curcubeul e nou, necunoscut de noi, poartă magia luminilor furată din stele,
Apele par niște pânze țesute de îngeri cu fire brodate din penele lor...
Iar munții?...munții poartă cămașa pătată de culoarea apusului strâbătut de săgeți de foc,
Izvoarele strâng în căușul oglindirii ochiului lunii, pentru ultima scaldă, martiriul petalelor,
Iar timpul?... în care culori și-a muiat pensula?... secundele-aleargă zig-zag ca-ntr-un joc,
Un joc între viață și moarte... din care în coarne de cerb se ridică ca un trofeu ce-a mai rămas
Dăruit supraviețuitorului frigului învelit peste trupu-i plăpând de brumă...
Brazii par nemuritori în fața copacilor dezbrăcați care par în acest anotimp îngeri fără aripi,
Tabloul ceresc e în mâinile Lui și nimeni n-o stii de ce un artist a muiat-o în humă,
O nuntă în care mireasa a-mbrăcat voalul de mătase colorată, cu ce-a păcătuit? oare vom stii?
Ea știe, dansează alături de frunze, fluturi și îngeri și bea din potirul umplut pe pământ în prima zi.

Sonet VIII-Se-adună norii

S-a scuturat pădurea de frunze peste lac,
Un vânt cârmaci le duce-ncet pe apă,
Mormântu-n care alte frunze zac...
S-a-ntredeschis și hămesit se-adapă.

Se trec și anii cum se trece frunza,
Obrazul fin de-atâtea riduri crapă,
Privește cum de rugăciune buza
S-a-ntredeschis și cerurile-adapă.

S-a pus și bruma, iar miroase-a iarnă,
Zăpezile vor troieni morminte...
Lăsând în plete din argint să cearnă.

S-au dus departe fluturii, cocorii,
E rece-n suflet, rece-i și afară...
S-au adunat pe cer și-n suflet norii.

Sonet IX

Ana Podaru

M-am rătăcit într-un poem,
În jurul meu răsar pleiade,
Un vers descântă un blestem,
Mă plimb la braț cu Eliade.

De ce cuvintele n-au sens?
Brusc gândurile mă sugrumă,
Idei ce n-ajung la consens
Pe foi îmbălsămate-n brumă.

De ce nu vii iubire pură?
M-ai sechestrat în poezie,
Mă simt în vers o moartă vie,

Cuvintele sunt de prisos
De nu deschizi mormântul carte,
Coperta care ne desparte.

Sonet X
Mătase argintie

Pe lacul rece, înghețat,
Coboară stele argintii,
De mine-un dor s-a agățat,
De timpul când eram copii,

Zăpezile mă încălzeau...
Mă-mpodobeau cu fulgi de-argint,
Iar brazii parcă m-așteptau
Sub ei să cânt și să m-alint

Și-acum când stau la umbra lor
își scutură pe mine neaua,
Iar eu mă simt tot mai bătrân,

Bătrân, bolnav, cu păr zăpadă,
Cu luciul gheții-n ochii plânși
În suflet depărtarea, strâng.

Sonet
Ana PODARU

M-am aplecat peste cuvântul scris
Să-i dau acestei inimi împlinire,
Eu n-am știut c-am fost și sunt proscris,
Ce lipsă mi-e de-un biet cuvânt: iubire.

În ce dicționar a fost descris?
În cartea vieții-i sentimentul sacru,
M-am aplecat peste cuvântul scris,
De ce mi-e frig?... de ce mi-e gustul acru?

Voi căuta mereu același vis
În care-ngenunchez și cer clemență
Iluziei iubirii-n existență.

Cuvântu-n minte-i gândul obsesiv,
Mai dați-mi un reper de rătăcire,
Iubirea-i univers de fericire.

Sonet XI

Ana PODARU

Chiar dacă ne punem o mie de măști
și alte o mie de haine de aur,
chiar dacă ne-ascundem sub umbre cerești
sub pletele ninse cu laur,
toți anii vor scrie poveștile lor,
povești cu aduceri-aminte
un gram de iubire, un gram de fior
si-acele dorite cuvinte...
orbi, șchiopi, surzi sau muți,
leproși, canceroși, ologi, paralitici,
bătrâni înțelepți sau actori decăzuți,
înalți, grași sau slabi, anorexici, pitici,
zbura-vom spre ceruri când aripi ne cresc
prin vorbele: Tu știi că te iubesc!

2018-02-02T08:38:00.000-08:00

Eternitatea s-a născut din om
Ana Ana Podaru

Oameni, ce-ar fi pământul fără voi?
Un loc pustiu ce-ar vrea să-și spună rai,
Un loc în care vântul n-are grai,
Ce-ar fi pământul fără de nevoi?

Vă deghizați în păsări sau în fluturi,
Vă puneți aripi să zburați la stele,
Ferestrelor de ce le-ați pus zăbrele?
De ce v-ați pus și inimilor scuturi?

Sunteți esența ce-o înghite lutul,
Din voi se naște-o altă primăvară,
Nu vă lăsați dorințele să piară,
Nu vă uitați geneza, nici trecutul.

Ce-ar fi pământul fără de izvoare?
Ce-ar fi un cer fără de stele, nori?
Dar fără voi?... ar fi pe lume zori?
Nici soarele nu s-ar mai numi soare.

Rămâneți, deci, dumnezeirii robi
Că-i singura-nrobire ce nu doare
Păstrând bătaia tălpii din cărare
Vă fie viața-nlănțuiță-n probi...

Mă-ntreb de-ar fi pâmântul fără lume
Sau lumea fără de pământul sfânt,
Un jurâmânt de-ar fi făr' de cuvânt,
Identitatea de-ar fi fără nume...

Oameni, un vis să dați eternității
Fără să așteptați secunda plății.

2018-02-02T08:35:00.002-08:00

Cele șapte arte
Ana Podaru

Apărați-vă iubirea ce vă strânge pieptu-n lanțuri,
șapte zile, șapte arte, șapte sentimente pure
au săpat în voi dureri și v-au curs prin șapte șanțuri,
lacrimile precum lava scursă-n vaduri de pădure.

Poezia apărati-o, nu mai terfeliți cuvântul,
ascultați ce spun poeții, versul, fie călăuză,
cu poeme din luceferi au sădit ades pământul,
cu semințele gândirii prin lumina cea difuză.

Dansului să-i dați călcâiul, inima ce joacă-n voi
precum fluturii pe flori, precum lebăda pe ape,
valsul, hora sau baletul toate s-au născut din noi,
pruncu-n pântec să danseze, talpa din sanda să crape.

Cântați fraților din versuri, puneți muzica pe strune
inima vă fie harpă, limba fie-vă vioară...
fericirea-i bob de cântec ce pe suflete se pune
și-nflorește de pe buze ca regina nopții-n seară.

Construiți frumoase case pentru oamenii sărmani,
așezați arhitectura cerului pe ziduri groase...
nu vă mai gândiți la aur, nu vă mai gândiți la bani,
ce clădiri impunătoare au făcut un pumn de oase.

Meșteri mari sculptați biserici sau ciopliti-ne altare,
faceți-ne cruci de piatră, să cădem în rugăciune,
modelați din lutul sfânt urme stinse pe cărare,
ascultați-vă strămoșii... glasul inimii vă spune.

Pictori mari pictați pe sticlă sau pe pânza norilor,
șevalet vă fie cerul, sângele pictând apusul,
lacrima de bucurie... esența culorilor...
curcubeul să coboare să vă toarcă veșnic fusul.

Scena vieții este plină de actori și crude măști,
dar actorul de pe scenă este singurul martir
care poartă-n el durerea și-o căciulă de năpăști
sub supliciul unui rol... bea otrava din potir.

Oamenii acestei lumi, născători a șapte arte,
așezați-vă pe rândul paginilor dintr-o de carte.