FOG

Împrăştiere

2012-04-07T01:02:00.011+03:00

Noi nu ne năruim, precum clădirile peste timp. Nu ne ascundem în colţuri crăpate precum insectele. Doar ne derulăm, fără sunet.

Mă întreb de ce culorile se şterg, iar oamenii devin siluete în adâncul unei minţi al cărei văz devine fotografic. Când privesc poze parcă văd imagini dintr-un film. Unul pe care nu-l mai pot localiza cu exactitate în trecut.

Felul cum ne întrepătrundem noi este perfect. Nu credeam să cunosc lumea aşa cum apare în ochii tăi, ai căror lumină îmi înseninează viaţa, ai căror căldură unge constant cele mai adânci şi personale locuri din mine. Poate norocul nu a uitat să mă ocolească atunci când ne-am cunoscut.

Am acest "dar" al dărâmării ocazionale. Unul care probabil mi-e înnăscut şi fără de care nu mă simt bine, dacă nu-i dau frâu la intervale temporale. Nu ştiu ce să cred despre asta. Dacă-i un defect sau doar o formă de menţinere a unui echilibru între contraste sau poli opuşi.

De când nu mai scriu dorinţele mi s-au învălmăşit între onduleuri. Claritatea vine printre rânduri. Totuşi, nevoia de litere s-a diminuat considerabil şi se manifestă în spasme care dispar repede. Cât despre poveste, cu început, cuprins, încheiere şi personaje nici nu poate fi vorba. Când recitesc unele pagini am impresia că nu mă regăsesc nicăieri printre ele, că am tras chiulul în timpul acelui proces, deşi o reamintire a acestuia există şi-un discurs despre derularea lui.

Nu ştiu cum de am fost făcuţi să avem această insaţiabilitate a lucrurilor. Cum vrem mereu mai mult, deşi avem suficient, cum credem că ce-i bun are o durată anume şi cum atunci când trăim binele, vrem ca el, să se mărească din punct de vedere cantitativ. Împlinirea unei dorinţe este extraordinară, numai că necesitatea împlinirii tuturora nu ne părăseşte niciodată.

Tragedia unei doamne literate

2011-02-23T16:45:00.016+02:00

Dna Limba Română suferea tăcut, mocnit și intern de ceva vreme. Așa că, după multă medicație luată după ureche, deși știa sigur că n-avea otită, se gândi să abordeze și-o latură extremă, demonstrată științifico-fantastic. Astfel, în data de 13 ale unei vineri, se duse la vraciul șef de trib Răspunsul E Vânare de Vânt.

Dna Limba Română: E grav doctore?
Dl doftor/vraci adjunct zise: Aveti probleme grave cu acordurile și cu cratima. Acestea vă vor fi fatale, ducând la o moarte subită și instantanee.
Dna Limba Română: Aoleu! Îngrozitor! Și ce e de făcut? Întrețin raporturi lingvistice săptămânal cu dl Abecedar, uneori chiar și de două ori pe zi.
Dl Doftor/ șef de știință cosmică spuse zen: Este futil doamnă. Nu rămâne decât să vă faceți cruce, preferabil din lemnul Stejarului din Borzești, și să sperați că fiica dumneavoastră, Gramatica va reuși să se implanteze corect în uzul murdar al omenirii. Amin și Marele Zeu să vă odihnească în pace și-n țărână ușoară.

Și dna Limba Română plecă înlăcrimată, c-o lumânare cu parfum de opium în mână, sughițând la fiecare dezacord, pierzând câte-un "i" la fiecare verb.

Absent

2011-02-18T17:37:00.014+02:00

Cel mai ciudat lucru este să-ți aud numele pe buzele altora. Glasuri masculine sau feminine ce te pronunță, printr-o coincidență când nu te cunosc, voit după ani de zile în care te-au știut. Nu-mi dau seama de ce, dar vreau ca numele tău să rămână închis între pereți de sticlă, ca o piesă de muzeu studiată în cele mai mici detalii, ca o identitate ce a fost și va rămâne numai și numai a ta.

Mi s-a spus că-ți semăn în multe feluri. Știința acestui lucru nu provoacă nicio reacție imediată în mine. Șapte ani fără tine sunt ca o supraviețuire decolorată de o pensulă din care apa mustește pe un tablou plin de dâre și imagini încețoșate, contururi diluate, siluete privite de miopi, coridoare scofâlcite de timp și ziduri tapetate cu cărămizi false.

Cred că m-am schimbat de când ai plecat în zori de zi abrupți și văratici. Știu că vii din când în când să vezi ce mai fac. Habar n-am dacă te bucură sau nemulțumește viața mea de acum, pentru că de câte ori îți deschid ușa ești mereu mut.

Mă deranjează mintea umană care, în absență, tinde să denatureze realități trecute și prezente, care de-a lungul timpului își pierde claritatea, care fabulează excesiv când scaunele sunt vacante. Astfel, nu mai știu cum suntem noi doi, acum când descrierile mele au un grad ridicat de poveste. Nici măcar așa nu pot spune că reușesc să te recuperez total, să umplu golul pe care l-ai lăsat în mine.

Band of Horses - The Funeral

2010-12-22T01:51:00.002+02:00

Dispersat

2010-11-01T02:19:00.014+02:00

Îmi apari în minte fără să-mi dau seama, într-o imagine lucidă dar care nu suprapune o realitate trecută. Ai devenit ca o culoare pe care nu pot s-o numesc, ca un vis în care mirosurile s-au estompat, ca un gest fără greutate. Și am impresia că te uit, în detaliile tale, în propoziții și că odată cu trecerea anilor te las în urmă de parcă aș pune o carte îngălbenită între rafturi.

Mi-e foarte ușor să te gândesc, mi-e foarte greu să te simt viu, în contururile feței, în degete, ochi, nas, gură, mișcări și glas. Rareori pun întrebări despre tine și totuși aflu răspunsuri. Fiecare te vede mai mult sau mai puțin închipuit și fiecare resimte o lipsă. Cei care dispar lasă un loc mereu vacant în inimile celorlalți, ca un tren ce nu va mai opri niciodată într-o stație cunoscută. Iar ei tot așteaptă pe peron, tresărind ușor la zgomotul șinelor.

În perioada asta a anului viața mea se diluează un pic, se amestecă cu nostaligia unor clipe apuse și o cădere anume îmi este inevitabilă. Petrec mai mult timp între așternuturi și mintea îmi deraiază. Încerc să mă reculeg prin gânduri ceva mai practice și strădania mea se-mpiedică de imagini colorate și nedenumite. De când ai plecat, urăsc iernile total.

Când eram mică lumea era atât de mare... în cea mai mare parte imaginată, construită pe piloni ce credeam că vor rezista o veșnicie. Voi erați coordonatele simple și clare ale copilăriei mele. Atunci aveam mai multe momente în care știam să trăiesc și nu doar să exist. Totuși am rămas la fel, fără știinta limpede a punerii punctelor pe "i".

2010-07-31T16:06:00.002+03:00

Tot noi

2010-07-27T21:28:00.008+03:00

Dacă eu aș începe să fiu altcineva, atunci tu m-ai mai recunoaște? Când visele îmi sunt crude, proaspete, ele nu-și pierd simplitatea. Mergem cu mașina în răcoarea unei nopți văratice și nu-mi dau seama că realitatea este alta. Eu, tu, ea, o familie încă tânără, obișnuită care-n miez de seară intră într-o parcare. În trezire am realizat că mi-e dor de-un miros specific, unul prăfuit, amestecat cu benzină și țigări prea multe. Ne jucăm bine rolurile, fără să știm că viitorul își va pierde sensul în luminile difuze ale farurilor.

Întodeauna m-am căutat în oglinzi, pentru că niciodată n-am știut exact cine sunt. Apoi în oameni care-mi puteau grăi un cuvânt sau o propoziție anume care să mă redea complet. Nu mă-mpac deloc cu ideea necunoașterii. O curiozitate exacerbată îmi pulsează mereu în vene. Realitatea mi-e fabricată în jurul unor repere demult pierdute. E una care vorbește despre trecut, a cărei lipsă o resimt acut în prezent. Și zilele trec și cu toate ancorele mele, nu descopăr ceea ce caut - o imagine clară, unică, esențială despre mine, dincolo de orice trăsături, de orice natură sau pornire interioară.

Binele există. L-am văzut, l-am trăit, dar nu mi-a spus nimeni niciodată că atunci se petrece. De aceea reacțiile mele au fost spontane, am înotat în el dintr-un instinct pur. În rest, atunci când îmi dau seama de aceste procese și situații, tind să le sabotez într-un fel sau altul pentru că aceste stări necunoscute, neanalizate mă sperie sau undeva în mine apare ideea că nu le merit.

Sunt un om normal căruia cel mai propriu cuvânt îi este "exces" și tu știi asta mai bine decât oricine altcineva.

2010-07-05T14:04:00.000+03:00

Origine

2010-07-03T23:44:00.008+03:00

Într-un pântec m-aș întoarce, ca-ntr-un loc familiar, cald, ascuns de lume. Într-un univers mic, îngust, în care nu-mi simt marginile, ca-ntr-un lichid ce mă inundă cu viață. Într-o origine oarecare, mai mult intuită, unde simțurile nu judecă limpede, unde totul e cunoscut cu ochii închiși, unde respir fără să am un nume.
Ascunde-mă în diluări și dă-mi o transparență asupra lumii. Ține-mă în acest loc mai mult timp și gândește măcar o dată că m-ai dori. Să fiu o vreme un "copil divin" și să nu resimt nicio traumă, cea a ieșirii în lumina acestei lumi, cea a aruncării în înstrăinare, cea a primilor ani de singurătate.
Câteodată mă-ntreb ce fel de om sunt și cât din mine se poate zări dincolo de acești pereți de sticlă mată. Uneori mă privesc și cred că în mine ești tu, ca o șoaptă venită peste urechi la îngânarea dintre noapte și zi. Apoi mă reîntorc la gânduri ce-ntrețin suspine și-ntr-un final îmi schimb macazul.
N-am propoziții pentru conversații imaginare pentru subiectul decisiv așa că deraiez în realitatea ce mă-nconjoară la tot pasul.
Simt că mersul și sensul precis al acestei direcții se poticnește de frică și pașii reali către o descoperire n-au fost făcuți. Azi am stat pe loc și totuși m-am plimbat pe-o alee. Un loc clar a apărut în mine ce mi-a oferit într-un mod misterios secunde de confort și am revenit la senzații vagi de placentă, unde cunoașterea era mai redusă și eu mai reală.

2010-06-29T23:25:00.001+03:00

Massive Attack sau Atacul Masiv

2010-06-28T11:41:00.012+03:00

În vremurile mele de tinerețe, adică ieri, mai precis, am fost și eu la un concert, că deh am auzit ca o să cânte unii care cica le au bine de tot cu cântarea. Așa că am purces spre zona Arena, cu un chef puțin alterat de o porție de somn, luată cu vreo oră înainte. Am ajuns acolo, unde mă așteptam la o percheziție militărească, cum a fost la Bob 'Din lan', în schimb mi se ceru doar sa arăt beletul.
Și am intrat eu așa pe gazon/beton B, ca o panseluță somnoroasă... bine prima proptire fu la standul de bere, ca tare sete Heineken-ească mai aveam. :D Mă rog, pe scurt, așa într-o variantă sinopsis, după o așteptare în care stăteam și fumam într-o moleșeală, care nu mi-am dat seama nici până acum dacă era plăcută sau nu, a intrat pe scenă Martina Topley-Bird. Singurică și micuță, într-o rochie roșie ca de bal mascat, mai ales că era pictată și la ochi cu ceva vopseluri roșii, ca de-o sărbătoare pascală tardivă, începu ea să cânte, ca o domnișoară ce ținea o mică orchestră în aparatili muzicale și laptop-iseț. Suna foarte bine oricum, deși începutul a fost ceva mai lent sau eram eu încă în moleșeala din sinopsis. Cine știe?! Oricum descurcăreață british mujercita și destul de glumeață cu poante pe care chiar le-am gustat. Îmi plăcu cel mai mult aia cu Ninja, unul cu care colabora ea la o piesă, dar pe care nu reuși să-l aducă cu ea la concert așa că-l luă și-l băgă în laptop. :))
Apoi se luă o pauză, timp în care se dezveliră instrumentele pentru Massive, vreme în care mă gândeam, pe lângă lucruri importante precum nemurirea sufletului, cum să faci un arici să nu se ruleze ca o țigară mai ciudată sub formă de ghemotoc, oare de ce am așa ghinion de neșansă de am rămas fără bomboane de tuse într-un moment de durere teribilă de amigdală stîngă răzvrătită, etc... deci mă gândeam că aduce cu dezvelirea unui monument și că ar fi haios ca după acele prelate să iasă câte un membru Massive și să facă "Bau -bau and Welcome... Good to be here again Bucharest."
În fine, toate aceste gânduri minunate, îmbibate de neuroni numeroși și de materie cenușie care să-mi dovedească și să-mi reconfirme genialitatea, au fost întrerupte de un film ce rămase continuu, în care Massive Attack cântă de mama focului, extraordinar de profi și de-n sincronizare cu publicul. Îmi dispăru și moleșeală și durere de picioare și de amigdală stângă, toate anesteziate de o muzică ce făcea tot publicul să se miște care cum, care unde și care-ncotro și să mai cânte ceva versuri, printre care un tip cam urlator în spatele meu, că vroia el domn'le să arate probabil că își făcuse asiduu tema în seara precendentă și se pusese la punct și cu pronunția inglizească și cu viersurili.
Din playlist-ul live Massive Attack au făcut parte Future Proof, Angel, Psyche, Teardrop, Inertia Creeps, Safe from Harm, Unfinished Sympathy, Splitting the Atom, Karmacoma, toate acompaniate de explozii inofensive de lumini și de o idee care mi s-a părut foarte interesantă, de a transmite mesaje, multe în limba română, în mare parte despre libertate, putere, democrație, altele despre probleme globale, cu care sunt la curent mai mult sau mai puțin, ceea ce e de înțeles, având în vedere că nu trăiesc mereu pe planeta asta și că muzica mă făcea ocazional să închid ochii pentru un mai bun trip în naveta mea spațială. ;))
În concluzie, îmi pare foarte foarte bine că am fost la un așa show, care m-a țintuit un timp într-o lume sonoră impecabilă.

Leapșa

2010-06-26T13:22:00.012+03:00

Am primit o leapșă de la last gardian.
1. Zi ceva despre tine, gen cum te cheama, cati ani ai etc!
Mă numesc Colțunaș Însiropat și încă n-am expirat.

2.Ai porecle ? Care?
Nu, dar mi-ar plăcea să mi se spună Dog... îh pardon asta... God. Câteodată le confund. :))

3.O melodie trista, una perfecta si alte 3 care iti plac cel mai mult!
Cea trista:This woman's work-Kate Bush….Cea perfecta:Spark-Tori Amos…Alte trei:Caught a lite Sneeze-Tori Amos, Closer-Kings of Leon și White Shadows-Coldplay

4. Ai animal de casa?
Nope... am avut un ștrumfic negru, the perfect dog of all times and places, ruler of the universe.

5.Daca ai avea un serial TV, cum s-ar numi!
The last hedgehog standing... și ar fi o poveste plină de povețe de care nimeni n-are nevoie, dar la care toți ar rămâne hipnotizați doar pentru că ar fi cel mai tare desen animat ever, producție aricească venită din puțul gândirii anesciene. :p

6.Primul citat care iti vine in minte.NU trisa…fara Google!
"Life is like a box of chocolates, you never know what you're gonna get".

7.Desenul animat preferat din copilarie.
Nu zaietz pagadi.

8. Iti place inghetata?
Ja, ja... mai ales cea de ciocolată. E bună rău sau mai precis e bună bine. :D

9. Ce alt nume ti-ar placea sa ai daca ai putea?
Chupa Chups?! =))

10. Zi-mi un banc!
O focă înota prin apă. Înnoată ea ce-noată, apoi scoate capul la suprafață și zice:
Hey you
Apoi continuă ea să înnoate un timp, scoate capul la suprafață și spune:
Who me?

Dau leapșa mai departe lu' cakeinmyear, coloritze, life in the interesting lane, colouredsounds și econotes.

2010-06-15T14:05:00.002+03:00

Plecări scurte

2010-06-04T04:05:00.002+03:00

Uneori aș vrea să plec undeva departe. Atât de departe încât nici măcar eu să nu mai știu unde m-am dus. Să-mi trimit ocazional scrisori în care să nu-mi spun mare lucru. Eventual să rețin câte-o culoare din locul în care mă aflu, pe care s-o notez, și apoi să mi-o expediez. Ar fi semne suficiente de viață către mine însămi, unele care să mă liniștească un pic, c-o duc bine acolo unde sunt și că trăiesc câte una, câte alta, câte puțin din fiecare. Cred că mi-aș trimite des culoarea verde și albastru, pentru că-mi plac locurile calde și pline cu verdeață.

Uneori aș vrea să plec undeva într-un basm. Să mă pierd în decoruri și întâmplări fantastice. Să fiu într-o lume a posibilităților complete, în care orice acțiune are un sens anume, în care nicio o experiență nu e goală de semnificație. Aș fi ca-ntr-o poveste la sfârșitul căreia aș știi mai multe. Poate și de aici mi-aș trimite o scrisoare c-o propoziție înțeleaptă care mi-ar dezvălui propriul scop. Cu toate acestea, nu știu dacă mi-ar folosi prea mult și-n lumea reală. Probabil aș pune-o într-un sertar, peste teancul de scrisori expediate la aceeași adresă, între aceeași patru pereți și le-aș reciti când aș schimba biroul.

2010-06-01T18:49:00.000+03:00

Noi

2010-05-30T23:36:00.012+03:00

Ca niște semințe pe care le îngrop în pământ... așa sunt imaginile ce se derulează constant în fundalul minții mele. Gânduri și discuții rulate în cercuri între neuronii mei ca niște zaruri aruncate mereu, ale căror cifre doar eu le știu semnificația exactă.

Mă-ntreb în fiecare dimineață, înainte de a adormi, ce mă susține în această respirație regulată, neuniformă și cum de pot ocupa acest spațiu într-un mod care mă gândesc că-i de multe ori gratuit.

Când simt o lipsă, ea se desfășoară intim, în cadru izolat, între pereți tapetați inestetic. Când simt o lipsă mă răstorn din mine însămi și fiecare celulă arde ca o pădure al cărei lemn se va face scrum. Apoi mă aștept să privesc în oglindă și să fiu plină de funingine. Când simt o lipsă câteva secunde mă sufoc și inima este cuprinsă de-o neputință absurdă, degetele se-ntind către cineva palpabil și-n cameră sunt doar eu.

Mă-ntreb în fiecare dimineață cum de cercurile realității se pot strâmta în așa hal în jurul meu. Îmi cuprind capul și trupul ca-ntr-o cămașă de forță, mă imobilizează definitiv în mine și chingile presează și rod în carne vie.

Ca un om care știe la ce se așteaptă, merg pe alee în decor plin de verde și lumină. Și tot drumul muzica îmi răsună potrivit în urechi și câteodată mă simt de parcă aș fi ieșit la plimbare, fără un scop anume, fără acea oră și zi arse cu fierul încins în piele fragedă. Apoi ajung și peste decor tăcerea se așterne deranjantă.

Știai că mi-e frică de liniște? Ți-am povestit vreodată despre deconectările pe care le am când vin să te văd? Și ce mă sperie cel mai tare e că atunci nu simt nimic, nu percep nimic, nu gândesc nimic. Totul este fără volum și parcă pierd orice contact real cu viul. Pășim pe-un tărâm în care ne privim și ne ocolim și absența intersectării este acută. E ca un plan în care recunosc tot, dar în care golul prăpastiei ne înghite pe toți.

Ca un miez esențial după care trebuie să sap constant... așa te percep uneori. În imagini sporadice, dar viu colorate te descoperi în ochii mei și tot ce-mi doresc e un semn că exiști și că nu te voi uita.

Lichid

2010-05-27T02:38:00.008+03:00

Parcă ne-am fi aruncat peste bord într-o zi cu soare, sub cer cald colorat, în diluări desenate peste trupuri, în linii de orizont trasate cu rigla. Într-un loc unde pașii nu se simt și verdele plutește, unde presiunea înfundă urechile, astupă gândurile îmbibate de fețe. Să înnotăm cu calm ca și cum lumea și-ar pierde conturul, ca și cum visele n-ar mai avea glas și imaginile ar deveni atingeri de clape. Peste noi să fie pânze țesute din ape, greutățile să se piardă printre rânduri și file într-un fund de mare ondulat, clar până la cele mai mici detalii. Să stăm aici un timp ca și cum am putea respira continuu, departe de ghearele ideilor, de ochii închiși în adormire în corpuri nemișcate.

Îmi văd penița smulsă de mulți ani, literele dezordonate, nepovestitoare. Îmi sunt propria neputință în fața unor lucruri inevitabile. Dacă trăiești suficient, după o vreme observi că nimic nu te mai șochează, ci doare direct, pe un traseu adânc, al unei fântâni a cărei apă se împuținează. Trăiesc în mine dintotdeauna, ca-ntr-un miez palpabil între degete, a cărui formă n-o pot descifra cu exactitate. Merg prin mine fără nicio noțiune geografică. Pasul mi-e săltat, rapid, respirația accelerată, pulsul năvalnic în vene. În neliniște descopăr un viu ce mă trage, într-un mod ciudat în jos, ca și cum ceva m-ar forța să stau imobilizată pe-un scaun.

Când vin să te văd nu mai ești tu decât undeva departe, înfipt bine doar în mintea mea. Mă gândeam că am avut mereu inimi frumoase, acoperite de coji de nucă. Pe-a ta am luat-o cu mine de câțiva ani, pentru a nu se irosi în gropi reci și-ntunecate.

Parcă am fi plonjat în apă sărată, multă, vălurită perfect. Prin imersie am cunoscut imponderabilitatea și o senzație de neschimbare ne-a rămas mereu pe buze. Visez săritura în mare ca pe-un dezechilibru total, într-un subacvatic cu alge fără rădăcini, ș-apoi o ieșire bruscă la suprafață, nimerită pentr-o respirație amplă și-o privire fixă spre-o revedere cu sens.

2010-05-18T17:21:00.000+03:00

Fragmente

2010-05-17T01:00:00.023+03:00

Știu cum e când voi alergați ca bezmeticii prin visele mele. Aveți priviri uneori întunecate și reci, alteori senine și calde. Vă derulați în povestiri scurte, combinate cu fâșii de realitate, dar nu stați niciodată suficient pe loc pentru a vă repera exact și a vă lua în brațe. Simt că ați fugit toți, fără să lăsați scrisori sau cuvinte semnificative în urma voastră. Stau aici și-n cameră nu apăreți. Respirați un aer vechi, gesturile v-au amorțit în trecut și ochii mei vor necontenit să vă revadă.

Merg pe stradă și mă simt străină ca și cum toate coordonatele realității mele sunt false. Tot ceea ce sunt este lipsit de origine. Simt că mă desfășor dintr-o pură inerție și obișnuință de a o face. Uneori parcă altcineva s-a vârât în corpul meu. Pielea și formele nu-mi aparțin, gesturile sunt alienate, țigările sunt viciul altcuiva. Sângele parcă stă în vene, inima bate într-un ritm necunoscut. Aș vrea să cunosc această persoană care trăiește incognito în mine. Să ne așezăm la o masă și să-ncepem să vorbim. Poate astfel aș putea înțelege de ce deseori am senzația că lumea e făcută din plastic și praf.

Altceva ce să-ți mai spun? Încă mă întreb de ce nu ești aici. Am început să țes o realitate în jurul tău. Una în care comunicăm mai bine și-n care am impresia că orice rană o poți vindeca doar tu. Am momente, în unele zile, când parcă stau și aștept să suni la telefon sau la ușă. Ș-atunci imaginația o ia complet razna și văd net cum primul impuls va fi să te îmbrățișez strâns, până la durere de mâini, oase, ca și cum am devenii o statuie cu oameni încleștați într-un gest. Apoi gândurile se golesc de creativitate și-mi zic că aș ști să rostesc doar un "salut" sec, obosit, banal, la care tu vei răspunde identic. Pe urmă restul clipelor din acele zile, realitatea revine normală, crudă, lucidă... tu în altă parte, eu aici, amândoi singuri, separați de-un zid invizibil.

Anotimpuri

2010-05-10T04:14:00.008+03:00

Mă gândeam la o zi simplă de iarnă, la o oră necunoscută, unde zăpada îmi ajungea până la genunchi și orice pas făcut lăsa o amprentă adâncă. Îmi afundam picioarele de copil în alb și lumea se vedea printre raze sporadice de soare, iar efortul mi-era neobosit. Tu veneai în spatele meu, trăgând sania după tine. Aș vrea să pot localiza acum exact expresia feței tale, dar îmi scapă în aburii acelei zile.

Și-mi amintesc cum am stat să bătătorim zăpada proaspăt așezată, pentru a putea zburda pe derdeluș. Un moment îmi sare subit în fața ochilor când mă gândesc la ziua aceea dintr-un decembrie potrivit în culori, miros, căldură, textură și trăiri. Tu într-o haină bleomarin, cizme maro, mănuși negre de piele, căciulă gri și o privire precisă, neîntâlnită identic nicăieri. Stăteai în vârf de derdeluș, mă uitam la tine și mi se părea că ești un uriaș blând, care va rămâne mereu lângă mine pentru a-mi zâmbi cu-nțeles pe sub mustață. Și nici nu gândeam la cât de pline îmi erau clipele, pline de-o substanță numită fericire.

Azi m-am gândit că nicio iarnă venită în ultimii ani nu a mai semănat cu aceea. Apoi că nici un anotimp n-a mai fost văzut și de tine și că trebuie să-ți povestesc despre ultimele ierni, primăveri și veri, despre culori, sunete și oameni noi pe care-i port în mine. M-am oprit brusc din această idee, dintr-un pur egoism și posesivitate asupra momentelor clare dintre noi. Azi am făcut o pauză scurtă în drumul meu spre casă și mi-am dat seama că ne plasăm în alte locuri decât cele obișnuite, unele ce vorbesc despre noi la trecut, unele în care tu ești uriaș, iar eu nu mă pot opri dintr-un râs ce mă-mbujorează total.

2010-05-02T14:29:00.001+03:00

Foster The People - Pumped Up Kicks

Expunere

2010-04-26T23:55:00.012+03:00

Literele îmi sunt uneori ca un fel de tic nervos sau un mușchi ce se zbate în timp ce încerci să adormi. Creează schimbări de perspectivă ca schimbările de poziție ce ajung la un punct zvârcoliri în pat. Și stau în zbateri personale și mă-ntind și cuvintele nu-mi spun nimic. Totul este tăcut, dar mintea îmi răsună în cercuri de metal ce se lovesc, cu anumite rezonanțe. Sunetele îmi alungă golurile și ecoul nu-i mai cunoscător ca mine pentru a-mi arăta o cale.

Poate doar stai la o masă și eu mă uit la tine. Avem un zid silențios între noi, ridicat în timp, după atâtea porniri ale unor oameni ce nu se pot abține să fie similari. Tăcerea umple aerul sugrumat de un fum gros de țigară. Suntem calmi și dincolo de ochi colorați identic se ascund lumi intime. Intuiesc un moment în care vom începe să vorbim și care totuși nu mi se arată niciodată cu claritate. Noi aproape, pe scaune colorate diferit la o masă oarecare ne cunoaștem complet, în aceste clipe în care tu nu mai respiri.

Mă gândeam să-ți spun cât de stupizi am fost și că încă regret tăcerea apăsătoare dintre noi. M-am gândit în ultimii ani că ar fi trebuit să-ncep să-ți scriu mai de demult, pentru că vorbirea noastră a fost mereu în întuneric. Cum suntem noi mici, neștiutori și nu profităm de timp. Te iau cu mine întotdeauna, dar nu mi-e suficient, căci am învățat lăcomia afectivă de la o vârstă fragedă.

Azi aici, mâine în altă parte ... număr niște clipe la o masă imaginară cu tine și-aș vrea ca cea mai mică atingere să mă supună unui val de siguranță. De pe un scaun colorat aș vrea să-mi zâmbești cald, identic mie. Dincolo de pași ce nu se mai aud pe hol, încă te aștept ascuns undeva în sinea mea.

Literele îmi sunt uneori ca o poveste despre noi sau ca un simț în plus, fin, precis, sincer, iubitor și real. Creează schimbări de realitate ca niște schimbări de temperatură. Și stau în pat, într-o poziție acum comodă, unde căldura e suficientă și cuvintele mi-au spus tot.

2010-04-18T00:08:00.001+03:00

Neterminat

2010-04-17T02:40:00.020+03:00

Poveștile nescrise sunt cele mai personale. Se ascund printre cuvinte ce le-am rostit cândva, într-o anume ordine, către anumite persoane. Răsună din pereți tapetați, vitrine burdușite cu porțelan colorat, cu forme variate, cercuri aurii, flori pastelate și onduleuri albastre. În gesturi ce rămân imprimate în pensule, șevalet, mileuri făcute la lămpi cu picioare încovoiate și abajur de-un galben pal. Povești ce scârțâie pe parchet, în pași care știu încotro merg, în scaune vechi al căror lemn rezonează în funcție de mișcarea unor siluete absente. În biblioteci îngreunate de cărți îngălbenite, cu miros vechi și dulceag. În figuri mici, sculpate fin, atent și răbdător prin mișcări de degete pe care le-aș recunoaște oriunde. În ierburi verzi, înalte din parcuri ce-ascund ochi negri, mici, perfect rotunzi, vioi și tineri.

Așa mă gândesc la mine, de parcă aș fi într-o lume pe care doar eu am cunoscut-o, înconjurată de priviri unice, dragi, revărsate complet pe interior. Le port oriunde aș fi, ca pe niște haine ce-mi dau o căldură vitală, precum niște celule fără de care n-aș putea trăi. În ultimul timp încerc să mă culeg de peste tot ca pe niște firimituri dintr-o bucată de pâine ruptă în grabă de o persoană înfometată. Încerc să mă iau și să mă compun în cât mai multe momente aruncate sub praful trecutului, dar mă grăbesc și ceva rămâne mereu în urmă, ascuns într-o umbră rece.

Uneori simt că sunt o prăjitură a cărei compoziție a fost făcută după ureche ca și cum persoana care a gătit-o n-a avut nicio rețetă la îndemână. Așa că a combinat cum a știut ea mai bine ingredientele găsite. Poate așa suntem toți de fapt, niște combinații aleatorii de zahăr, ou, praf de copt, esențe de toate felurile, fructe... sau poate doar așa mă simt eu. Dincolo de orice mixtură de ingrediente știu că unul lipsește. Nu știu cum arată, care-i mirosul sau textura lui. Astfel nu-l pot descrie deloc.

Ce absurd este să scrii despre povești nescrise. Să le ascunzi în cuvinte a căror transparență perfectă o vezi doar tu. Totuși rostirea își are sensul ei, unul care acum cred că-mi scapă.

2010-04-12T14:49:00.001+03:00

Massive Attack feat. Martina Topley-Bird - Psyche