Știu, pentru orice organizator cu viziuni liberale, ideea sună aproape ca o naționalizare. Dar realitatea este că nu poți muta Maratonul Bucureștiului la Brașov dacă într-o zi nu te mai înțelegi cu autoritățile locale. La fel cum nu poți muta Maratonul Parisului la Lyon și să pretinzi că este același eveniment.

Maratoanele de oraș sunt legate de identitatea locului în care se desfășoară. Orașul este parte din produs. De multe ori este chiar produsul principal. Iar Parisul tocmai ne-a oferit un exemplu foarte interesant.

Paris a decis schimbarea organizatorului

După aproape 30 de ani în care Maratonul și Semimaratonul Parisului au fost organizate de ASO (Amaury Sport Organisation), compania care organizează și Turul Franței, Primăria Parisului a decis să ofere concesiunea pentru următorii patru ani unui alt consorțiu, numit Cadence.

Vorbim despre un eveniment care a avut în 2026 peste 58.000 de maratoniști și aproximativ 50.000 de participanți la semimaraton. Un eveniment matur, stabil și considerat unul dintre cele mai importante din Europa. Cu toate acestea, orașul a decis că este momentul pentru altceva.

Pentru mulți din lumea alergării franceze, vestea a fost un șoc. Cum să schimbi organizatorul unui eveniment care funcționează? Dar tocmai aici este lecția.

Orașul este proprietarul, organizatorul este concesionarul

În cazul Parisului, Primăria este proprietarul brandurilor „Marathon de Paris” și „Semi-Marathon de Paris”. La expirarea concesiunii, a organizat o nouă procedură de selecție. Au existat mai mulți candidați, iar câștigător nu a fost organizatorul care conducea evenimentul din 1998.

ASO a construit enorm pentru acest eveniment. L-a crescut, l-a promovat și l-a transformat într-un reper mondial. Dar asta nu înseamnă că deține pentru totdeauna dreptul de a-l organiza.

Orașul a considerat că altă echipă poate veni cu o viziune diferită privind traseul, experiența participanților, sustenabilitatea sau integrarea evenimentului în comunitate.

Poți fi de acord sau nu cu decizia. Dar principiul rămâne același. Maratonul Parisului este al Parisului.

Roma ne-a arătat asta cu ani în urmă

De fapt, Parisul nu este primul exemplu. Ani de zile am folosit ca exemplu cazul Romei.

Maratona di Roma, unul dintre cele mai cunoscute evenimente din Italia, și-a schimbat organizatorul. Noul organizator a continuat evenimentul sub numele Rome Marathon, iar vechiul organizator a rămas cu brandul istoric. Ca la fotbal cu Steaua :))

Uneori uităm că suntem oaspeți

Ca organizatori, investim ani din viață într-un eveniment. Construim brandul. Construim comunitatea.
Construim relațiile cu partenerii. După suficient timp începi să simți că evenimentul este al tău.

Și, într-un anumit sens, chiar este. Dar doar până la un punct.

Pentru că evenimentul se desfășoară într-un oraș care trebuie să accepte închiderea străzilor, blocajele de trafic, mobilizarea instituțiilor și toate compromisurile pe care le presupune o cursă mare.

Noi, organizatorii, suntem de fapt niște oaspeți privilegiați. Suntem bineveniți atât timp cât majoritatea comunității consideră că beneficiile sunt mai mari decât inconvenientele.

Beneficiile nu sunt despre noi

De multe ori, când discutăm despre viitorul unui eveniment, vorbim despre impact economic, promovarea orașului, turism sau încurajarea sportului. Toate acestea sunt argumente valide.

Dar ele nu sunt argumente pentru un anumit organizator. Sunt argumente pentru existența evenimentului.

Faptul că un maraton aduce turiști sau inspiră oamenii să facă sport nu demonstrează că trebuie organizat de mine, de tine sau de orice altă companie. Demonstrează doar că orașul are nevoie de un maraton.

Iar dacă la un moment dat orașul consideră că altcineva poate face o treabă mai bună, are dreptul să încerce.

Ce ar trebui să învățăm din asta?

Cred că noi, organizatorii, voluntarii și chiar participanții, avem uneori tendința să vedem evenimentele exclusiv prin prisma cursei. Dar un maraton mare este mai mult decât o cursă. Este o relație permanentă cu orașul. O relație care trebuie cultivată în fiecare an.

Trebuie să facem eforturi pentru ca evenimentul să fie iubit de comunitate. Să fie perceput ca un motiv de mândrie locală. Să fie ceva ce locuitorii simt că le aparține și lor, nu doar alergătorilor.

Pentru că atunci când pierzi sprijinul orașului, nu contează foarte mult câte medalii ai oferit, câți sponsori ai atras sau cât de celebru este brandul. La un moment dat, orașul poate spune: „Mulțumim frumos. Vrem să încercăm altceva.”

Iar atunci descoperi că adevăratul “asset” nu era logo-ul de pe tricou. Era încrederea comunității. Și aceea trebuie câștigată în fiecare an.

Mai ales atunci când organizarea este praf. Și, sincer, se mai întâmplă.

Că oameni suntem. Mai greșesc eu. Mai un voluntar e puțin neatent. Mai încurcă un copil traseul. Mai pleacă cineva spre alt punct de control. Mai dispare un număr de concurs. Mai apare o situație la care nu te-ai gândit.

Sportul, mai ales cel cu copii, vine la pachet cu haos. Un haos frumos de cele mai multe ori, dar tot haos.

Așa că ajung destul de des în discuții cu părinți supărați, dezamăgiți sau pur și simplu foarte încordați. Încerc să explic, să ascult și, uneori, să îi încurajez să nu ia lucrurile chiar atât de în serios.

Pentru că, până la urmă, vorbim despre sport pentru copii.

Ar trebui să fie puțin mai mult despre bucurie și puțin mai puțin despre rezultate. Puțin mai mult despre experiență și puțin mai puțin despre clasamente. Puțin mai mult despre joacă și învățare și puțin mai puțin despre performanță.

De multe ori dau exemple din afară. Din curse, modele de bună practică sau comunități pe care le-am văzut în alte țări.

Și aproape inevitabil apare replica nucleară: Gabi, aici e România. Nu merge ca acolo.

Recunosc că îmi stârnește pofta de discuție. Iar mie chiar îmi plac discuțiile. Sau dezbaterile, cum le spun unii.

Nu pentru că aș avea ambiția să schimb păreri. Am învățat de la Radu Atanasiu că asta se întâmplă foarte rar. Cu atât mai puțin într-o conversație de zece minute pornită dintr-un motiv de supărare.

Dar cred foarte mult în puterea discuțiilor de a ne nuanța punctele de vedere. De a vedea lucrurile și din alte perspective. De a ne întâlni poate undeva mai aproape de centru.

Revenind la sportul copiilor, cred că atunci când noi, adulții, devenim prea agitați, prea încordați sau prea supărați pe o greșeală, mesajul ajunge inevitabil și la copil.

Nu îi spunem direct: „Trebuie să câștigi.” Dar copilul înțelege: „Aici e ceva foarte serios. Aici nu e de joacă. Aici trebuie să iasă bine.”

Iar presiunea asta este una pe care mulți copii nu știu încă să o gestioneze.

Uneori aud și argumentul economic. „Normal că mă enervez. Am investit bani în echipament, în antrenamente, în deplasări.”

Și este adevărat. Sportul costă.

Dar nu sunt convins că investiția financiară justifică ieșirile la adresa voluntarilor, arbitrilor, organizatorilor sau chiar a altor copii. Ba chiar uneori mă întreb dacă nu pune și mai multă presiune pe copil să se ridice la nivelul investiției făcute de părinți.

După care vine continuarea:
„Așa e în România.”
„La noi oamenii sunt mai nervoși.”
„La noi lucrurile funcționează altfel.”
„Copiii trebuie să învețe cum stau lucrurile în România.”

Poate. Dar aici cred că ne despărțim puțin.

Eu nu cred că rolul nostru este să îi pregătim pe copii exclusiv pentru lumea pe care o avem astăzi. Cred că ar trebui să îi pregătim pentru lumea în care am vrea să trăiască mâine.

Să îi învățăm valorile pe care ne-am dori să le vedem mai des. Să îi învățăm respect chiar și atunci când ceilalți nu sunt respectuoși. Să îi învățăm răbdare chiar și atunci când totul pare să meargă prost. Să îi învățăm să construiască, nu doar să se adapteze.

Pentru că, altfel, fiecare generație va moșteni exact aceleași scuze de la cea precedentă:
„Așa e la noi.” „Așa se face.” „CSF, NCSF.”

Nu sunt eu mare filozof. Mai fur și eu idei bune de la oameni mai deștepți decât mine. Există un citat atribuit lui Kahlil Gibran care spune:

„Do not force your children into your ways, for they were created for a time different from your own.”
Nu vă obligați copiii să urmeze căile voastre, pentru că ei au fost creați pentru un timp diferit de al vostru.

Mi se pare una dintre cele mai frumoase idei despre educație. Copiii noștri nu trăiesc în trecutul nostru. Trăiesc în viitorul lor. Iar noi avem ocazia să îi ajutăm să construiască acel viitor.

Poate că tocmai de aceea îmi place atât de mult și poezia „Anyway”, de Maicii Tereza.

„Give the world the best you have, and it may never be enough; give the world the best you’ve got anyway.”
Dă lumii tot ce ai mai bun, chiar dacă s-ar putea să nu fie niciodată suficient. Dă-i oricum tot ce ai mai bun.

Mi se pare o filozofie excelentă și pentru sport. Și pentru voluntariat. Și pentru organizarea de evenimente. Și pentru creșterea copiilor.

Vor exista greșeli. Vor exista oameni nemulțumiți. Vor exista critici. Vor exista situații în care ceea ce ai construit luni întregi pare să fie judecat după o singură eroare de câteva secunde.

Dar construiește oricum. Ajută oricum. Învață ce poți din experiență și fii bun oricum.

Iar când copilul tău pierde, greșește, se împiedică sau ratează un obiectiv, poate că cea mai importantă lecție nu este cum să câștige. Ci cum să reacționeze atunci când lucrurile nu ies cum și-a dorit. Chiar din vina altora.

Cum să se întrebe: „Ce pot învăța de aici?”

Poate că pentru un copil este greu să privească lucrurile atât de matur. Dar copiii se uită permanent la noi.

Iar atunci când organizarea este praf, când arbitrul greșește, când clasamentul nu e corect sau când viața nu joacă după reguli, ei nu învață din ce le spunem.

Învață din felul în care ne văd pe noi reacționând. Și, până la urmă, asta este lumea pe care o vor duce mai departe.