Gânduri

Monologul lui Dumnezeu

noreply@blogger.com (Niraen) — Sat, 24 Feb 2007 20:32:00 +0000

M-am uitat la tine când te-ai trezit de dimineaţă. Aşteptam să-Mi spui două-trei cuvinte, mulţumindu-Mi pentru cele ce ţi s-au întâmplat, cerându-Mi părerea pentru cele ce urma să le faci astăzi. Am observat că erai mult prea preocupat ca să-ţi cauţi haine potrivite pentru a merge la seviciu. Speram să găseşti câteva clipe ca să-Mi spui: "Bună dimineaţa!" Dar erai mult prea ocupat. Pentru a vedea că-ţi sunt alături, Am surprins pentru tine cerul cu culori şi cânt de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezenţa Mea. Te-am privit plecând grăbit spre serviciu şi iar am aşteptat. Presupun că fiind atât de ocupat, nu ai avut timp nici acum să-Mi spui două vorbe. Când te întorceai de la muncă, ţi-Am văzut oboseala şi stresul şi ţi-am trimis o ploaie măruntă care să-ţi alunge stresul acumulat. Am crezut că făcându-ţi această plăcere îţi vei aduce aminte de Mine. În schimb, supărat , M-ai înjurat. Doream atât de mult să-Mi vorbeşti. Oricum ziua era, încă, lungă. Ai pornit televizorul şi în timp ce urmăreai programul preferat, Eu am aşteptat. Ai cinat apoi cu ai tăi şi tot nu ţi-ai adus aminte de Mine. Văzându-te atât de obosit, am înţeles tăcerea ta şi am stins splendoarea cerului ca să te poţi odihni, dar nu te-am lăsat în beznă... Am lăsat veghetori pentru tine o mulţime de stele. Era aşa de frumos, păcat că n-ai observat... Dar nu contează! Poate chiar nu ţi-ai dat seama că Eu sunt aici pentru tine. Am mai multă rabdare decât poţi să-ţi imaginezi tu vreodată. Vreau să ţi-o arat, pentru că şi tu, la rândul tău, să o arăţi celor din jurul tău. Te iubesc atât de mult încât te voi răbda. Acum eşti pe punctul de a te trezi din nou. Nu-Mi rămâne decât să te iubesc şi să sper că măcar azi Îmi vei acorda puţin timp din timpul tău. Să ai o zi bună!

Al tau Tată, Dumnezeu.

Despre manele

noreply@blogger.com (Niraen) — Thu, 22 Feb 2007 18:48:00 +0000

Maneaua s-a făcut mare şi se descurcă singură. Arabizarea României este de câţiva ani evidenţa grotescă a peisajului cu ţărani prea repede mutaţi la bloc. Este un peisaj tragico-bucolic, cu feţe surâzătoare ieşite din diviziile de rufe puse la uscat. Ei ies la aer nu din nevoia instinctivă de soare, ci pentru a citi pe feţele trecătorilor. O citire care nu necesită opt clase obligatorii. Se aude? Se aude, combina cu zorzoane face toate ratele. Ajunge doar o faţă curioasă să se uite-nspre balcon, că se şi asfixiază de plăcere.

Nici un comando cultural nu poate distruge celula de rezistenţă a manelei (dacă acesta ar putea fi genitivul). Ea este imună la orice virus pentru că, în primul rând, este rezistentă la temperaturi de minus 15 grade Celsius. Concret, testat la rece pe gerul din ianuarie 2007, când pe străzile oraşelor îngheţate, vânzătorii de CD-uri se-ncălzeau la boxe ca la un foc înalt de tabără. În acelaşi timp, la căldura şemineului, starul manelist, cu tot codul penal pe faţă, jubila lansarea celui de-al 30-lea album. Poporul a cerut, poporul trebuie aprovizionat. Un patriotism indirect, cu roade sigure: intrarea starului în Marele Dicţionar de Mici Nume Proprii.

Societatea românească nu este o candidă peste care a năvălit vulgaritatea. Dimpotrivă, societatea românească este moaşa propriilor ei producţii, inclusiv muzicale. În ce ne priveşte, este absolut insolvabilă următoarea întrebare: Cum poate un ortodox să asculte acest gen de anti-muzică? Pentru unii fenomenul este derizoriu, generator de lacrimi dulci de căscat. Pentru alţii chestiunea este cât se poate de serioasă. Şi aceasta pentru că oricâte sfori de cerneală ar împleti, tot n-au cum să lege prin pamflet un gust care nu se discută. Este vorba despre acelaşi gust, care nu se educă, al pălmaşului de la noi. Miza este mare, enormă, monstruos de gigantică. Miza este degradarea ca neam a românilor.

Câteva observaţii din respect. Maneaua asediază taraba cu muzică, provocând o disonanţă estetică teribilă. Maneaua este inadecvată nu numai peisajului cultural european din care facem parte, ci şi timpului post-industrial pe care-l traversăm. Maneaua n-are defel tabu-ul nudului. Dacă în interbelic la noi se făcea plajă numai cu prescripţie medicală, maneaua secolului 21 se dezbracă din primul vers. Există un anumit gen de manele, violent, care determină un exerciţiu permanent de apărare fonică. Opţiunea lui pentru obscenitate este manifestă. De aceea nu poţi adopta o ironie calmă, de salon, ci un protest uniform asumat.

Repetarea programatică a manelizării accelerează direct timpii de provocare la adresa bunului simţ. Ea întreţine nivelul ridicat de alarmă antropologică în care se complac maneliştii într-o ţară, repet, ortodoxă! Un manelist este un pachet amorf de materie. Acest tip de sunete îi provoacă salivă la toate nivelurile poftelor. Da, cu Vijelie în urechi fiecare zi este o sărbătoare. Cât despre interpreţii de manele, ei sunt adevărate încarnări concomitente ale îngâmfării. Ei nu trăiesc în secolul 21, ci în secolul 1 după Guţă. Lumea începe cu ei şi pentru ei. Ca rasă favorizată, ei prăznuiesc cotidian emanciparea maimuţei. Cu un apetit precoce pentru notorietate, regnul manelist se extinde în progresie geometrică. Hedonici prin natură şi muzicanţi prin destin, ei cred foarte natural că ombilicul Terrei a suit în bătătura lor pavată.

În privinţa limbii române, ei se străduiesc să stoarcă tot ce a mai rămas din imposibil. Filamentul incandescent al trăirii manelice se alimentează din principiul minimului efort în vorbire. Lingvişti de talie personală, uzează impertinent de limba lui Arghezi, trăgând de glezne iambii, ca-ntr-un pat al lui Procust. La ei gramatica limbii române este un duşman inexistent, pentru că ei gândesc precum scriu. Sensibili la tehnică şi la mode, snobi prin definiţie, ei sunt primii utilizatori ai pachetelor cu neologisme descărcate în portul internaţional Constanţa.

Universul interior al manelelor este un sordid apartament cu 2 camere, confort 3 nedecomandat. Textele lor sunt revanşele resentimentelor care-i macină. Maneliştii simt comploturi în orice tuci cu mămăligă şi văd duşmani peste tot. Un labirint închis , în care Dumnezeu este un Yahve răzbunător, chemat ori să-i nimicească ontologic, în stirpe, ori să le servească lungi Canosse. În arealul manelist femeia este un animal de casă, o unitate de prestări servicii, un medicament de uz uman. Copilul nu este un prunc, ci proiecţia snoabă a tatălui ambiţios, care vrea să-i calce neapărat pe urmele lui grele.

Dacă audiţia unei manele este un zenit fonic al chinului, antipodul ei extrem este muzica de factură bizantină. Muzica bizantină este ceea ce maneaua n-ar putea fi niciodată: o prelucrare originală, de un perfect lirism, a tradiţiilor muzicale orientale. N-ar putea pentru că nici nu-şi propune; maneaua este un perfect idiom de zgomot şchiop, de geampara de divertisment. O soluţie ar exista: înfiinţarea unei minorităţi a normalilor în România. Astfel şi-ar putea cere şi ei, în cea mai dulce tradiţie corect politică, dreptul la o respiraţie neviciată.

Un autostopist povestea cum a intrat în maşina unui cetăţean de naţionalitate română - după număr şi accent. Tot drumul a ascultat aceeaşi manea, fără de început şi fără de sfârşit, din două strofe şi n refrenuri. Dăduse peste maneaua infinită, regina tâmpă a manelelor.

Orbul visător şi ascultătorii cei surzi

noreply@blogger.com (Niraen) — Mon, 19 Feb 2007 21:00:00 +0000

Orbul stătea. Orbul gândea. Orbul visa. Dar ce visa orbul? Avea la ce să viseze dacă în toată viaţa-i schilodită n-avusese privilegiul de a vedea ceva? Orice. Nici măcar cea mai simplă culoare, nici măcar vreo pată galbenă, verde, albastră pe-un fond de un alb îngheţat.
Orbul stătea. Orbul gândea. Orbul visa. Orbul era singur, ca întotdeauna. Privea în gol, neavând vreo ţintă anume. Doar stătea şi-şi holba ochii goi, încercând să desluşească ceva prin negura ce-i acoperea văzul. De 17 ani încerca. De 17 ani nu reuşea.

- La dracu' cu voi!, răcni dintr-o dată în timp ce-şi agită toiagul prin văzduh. Nu era nimeni pe-acolo, însă îi intrase în reflex gestul acesta mecanic.
- Pieriţi, bestii ale raţiunii! Nenorocitelor! Am să vă prind eu... Bestii blestemate!, urlă încă o dată în timp ce-şi arunca privirea tot în faţă.

Era un orb visător, care avea decât vise. Visele unui orb...
Orbul stătea. Orbul gândea. Orbul visa.

Nimeni nu-i mai ascultase de ceva vreme borboroselile ininteligibile, toţi fiind preocupaţi de altele, nu de un biet orb visător. Toţi îl ascultau. Toţi îi erau prieteni. Toţi îl sprijineau. Toţi îl ajutau. Toţi erau surzi.
Ascultătorii cei surzi erau prietenii lui. Orbul se lăsa mângâiat de aceştia, care îl înţelegeau. Orbului visător îi plăcea, pentru că ascultătorii cei surzi îl făceau să se simtă bine.

Orbul stătea. Orbul gândea. Orbul visa.

- Vă mulţumesc prieteni, sunteţi cei mai buni din lume!, spunea orbul cu lacrimi în ochi în timp ce le săruta picioarele.
Ascultătorii cei surzi aprobară milos din cap şi îi dădeau şi piciorul stâng pentru a fi sărutat de către orb. Sărmanul le aduce apă şi le spăla picioarele împuţite, iar mai apoi le usca cu părul lui mătăsos şi lung. Orbul le mulţumea de fiecare dată, îi venera, iar ascultătorii cei surzi îl înţelegeau. Îl ascultau şi-l auzeau.

Orbul stătea. Orbul gândea. Orbul visa.
Ascultătorii cei surzi îl ascultau. Ascultătorii cei surzi îl auzeau. Ascultătorii cei surzi îl înţelegeau.

- Pieriţi, bestii ale raţiunii..., le şopti orbul cu lacrimi în ochi, în timp ce le săruta picioarele.
Ascultătorii cei surzi aprobară din cap...

Despre dragoste

noreply@blogger.com (Niraen) — Mon, 05 Feb 2007 20:54:00 +0000

DRÁGOSTE, dragoste, s.f. I. Sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus; iubire, amor. ♢ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu (multă) plăcere, (foarte) bucuros. ♢ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, faţă de) cineva (sau de ceva) = a se îndrăgosti de cineva (sau de ceva). ♢ Expr. A avea dragoste = a-i plăcea să... A se topi (sau a se sfârşi, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patimă. ♦ (Concr.) Fiinţă iubită; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legătură sexuală; relaţii amoroase. II. Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dinţate şi cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĩ.

Dragostea este relativă. Ba nu, e crudă. Chiar inumană. Nu credeam că cel mai pur sentiment deţinut de oameni este şi cel mai distructiv. E foarte simplu dacă îi dai un răgaz de gândire minţii tale. Iubeşti pe cineva pur şi simplu, fără obligaţii, fără falsuri, fără profitare. Pur şi simplu. Te-ai îndrăgostit de o persoană. Poate te-a cucerit zâmbetul ei irezistibil. Poate personalitatea înflăcărată. Poate inteligenţa şi independenţa. Poate buzele moi şi cărnoase care le săruţi de fiecare dată cu pasiune, ca şi cum ar fi ultima zi din viaţa ta şi te agăţi de orice fir de speranţă rămas încă atârnat de singura persoană care te face să te zvârcoleşti noaptea fără somn atunci când nu e lângă tine. Poate toate acestea la un loc. Poate n-ai motiv. Doar o iubeşti. Pur şi simplu.

Un miracol durează decât trei zile. Am ajuns să urăsc persoana care a inventat fraza aceasta pe cât de adevărată pe atât de dureroasă. Într-adevăr, durează trei zile. Însă acele trei zile sunt cele mai minunate zile din viaţa ta. Sunt cele trei zile în care eşti liber. Eşti liber s-o iubeşti fără nici un fel de constrângere. Eşti liber s-o iei în braţe, să te uiţi în ochii ei şi să-i spui că o iubeşti. Acestea sunt momentele în care TU eşti LIBER.

Şi apoi urmează îndoiala. Îndoiala sub formă de o simplă şi crudă numărătoare inversă. Sec. Crud. Inuman. Poţi deja să numeri câte bătăi de inimă mai sunt până se termină totul. Poţi deja să simţi lanţul în jurul încheieturilor. Sunt semnele care îţi spun: "Nu mai eşti liber." E simplu. E dureros de simplu cât de repede se poate terminat totul. Într-o clipită. Totul îţi este furat. Nu ştii dacă e vina ei sau e vina ta sau dacă e vina cuiva. În disperarea momentului, arunci vina în stânga şi-n dreapta fără să vezi pe cine loveşti. Un gest prostesc de disperare. Simţi cum lanţurile îţi sfâşie încheieturile şi nu poţi face nimic. E oribil. E grotesc. E simplu. E dureros de simplu. E dragostea.

Dragostea te înalţă, dragostea te doboară. Nu poate fi controlată, nu poate fi prezisă, nu poate fi evitată. Poţi scăpa o dată de ea, de două ori poate. Chiar şi de trei ori dacă mintea ia locul inimii. Totuşi, la un moment dat, vei fi înfrânt. Vei fi ridicat la cele mai înalte ceruri şi vei fi aruncat de-acolo. Nimic nu te poate pregăti pentru dragoste. E simplu. E dureros de simplu, chiar.

Vrei s-o uiţi, ţi-a spus asta, miracolul a luat sfârşit. Însă tu ştii că nu poţi. Îţi e imposibil. Este o plăcere sadică de a cădea de nenumărate ori, de a suferi de nenumărate ori, de a te înălţa de nenumărate ori. Cum? De ce? Ea e de vină? Eşti tu de vină? Nu... e simplu. E dureros de simplu. Nu-i nimeni de vină. E dragostea de vină. Şi totuşi... speri. E o speranţă prostească. Ştii că nu se va întâmpla nimic, dar tot speri. Speri să se întâmple ceva. Să reapară scânteia.

Asta-i dragostea. Plăcere, agonie, speranţă.

E frig...

noreply@blogger.com (Niraen) — Mon, 25 Dec 2006 21:36:00 +0000

Mă uit pe fereastră, a început să ningă. Să tot fie vreo jumătate de oră de când a început să cadă zăpada. Nu sunt impresionat. De ce-aş fi, oricum? E doar zăpadă. Nimic interesant, nimic nou. La dracu' cu încălzirea lor globală şi cu prelungirea verii şi cu scurtarea iernii. Zăpadă va fi mereu iarna.

Simt deodată pulsul ridicându-se, inima o ia la galop şi sângele îmi zvâcneşte în tâmple. Pun mâna pe tastatură, vreau să mă întorc la C++. Nu pot. Parcă controlat de un păpuşar necunoscut, mă ridic de pe scaun şi mă îndrept spre balcon. Sunt conştient de ceea ce fac, însă nu pot să mă opresc. Ce naiba? Vreau să mă întorc pe scaun, să stau cu ochii holbaţi în monitor şi să-mi continui lucrul. Sunt aproape de uşa balconului acum. Întind mâna, încerc s-o deschid. Reuşesc. Un val de frig invadează camera şi eu nu par deloc afectat de cele minus 8 grade care sunt afară. Ies în balcon. Am doar un tricou şi nişte pantaloni scurţi pe mine. E frig... e atât de frig. Acum îmi dau seama, însă nu pot să mă mişc. Privesc prin negura nopţii, parcă fixând cu privirea ceva, însă nu am ce. E frig... e foarte frig... Deja încep să tremur serios. Ochii mei sunt aţintiţi tot în hăul acela. Brusc, îmi pun mâinile pe balustrada rece. E rece... e atât de rece încât începe să doară.
Tot caut un termen de comparaţie pentru frigul acela. Tot sper să vină cineva să mă vadă, să mă ia de pe balcon, să mă aducă în casă, să mă strângă în braţe, să mă încălzească. Nu a venit nimeni. Demult nu mai are cine să vină. Dar eu tot aştept. Aştept şi privesc. Privesc în noapte. Acum, nu mai fixez nimic cu privirea. Pare-se că am pierdut acel ceva la care mă holbam cu atâta sete. Nu-l mai găsesc. Caut în disperare. Deja inima a început să bată din ce în ce mai tare. Pulsul a crescut. Caut... ce dracu' caut? Nu văd! Nu văd, la naiba!!

Deodată îmi ridic mâinile de pe balustradă printr-o mişcare bruscă, scurtă. Pielea mi-a rămas lipită de balustradă, mânile-mi sunt pline de sânge. Curge şiroaie. Nu se mai opreşte. Lichidul acela roşu curge neîncetat din palmele-mi tremurânde.

Am găsit... da... desigur... termenul de comparaţie. Frigul acela... se aseamănă cu moartea. Nu ştiu de ce însă, nu ştiu cum se simte când mori. Mulţi spun că e frig. Acum e frig... e atât de frig... Mă urc pe balustradă, mă uit în jos... Vântul se înteţeşte, zăpada îmi izbeşte violent faţa. Mă uit în jos... se pare că am găsit ceea ce căutam cu atâta disperare... nu pot să văd însă, dar ştiu că e acolo, jos. Trebuie să ajung acolo! Trebuie, la dracu'!

Începe să fie cald... ştiam că atunci când cazi, frigul e mai puternic. Curenţii, dacă-mi aduc aminte bine. Nu ştiu de ce, dar îmi e cald. Cu cât cad mai mult cu atât îmi e mai cald. E o căldură plăcută totuşi... îmi place. Aproape am ajuns. Tot nu văd nimic, dar simt că mai am puţin... Încă puţin... Încă--

"Ningeeee!! Ningeee!!!" Deschid ochii brusc, sunt pe balcon. În negura aceea, sub un felinar ceva mai la stânga, văd un copil care ţopăie de fericire: "Ninge! Ninge!! Alin, ninge!!" Îmi e frig, însă pot să mă mişc. Mă întorc în casă. Mă aşez liniştit pe scaun şi-mi reiau lucrul. Hmm... bool g_bWriteError = false; Asta era problema! În sfârşit am găsit-o. Cum de n-am văzut-o până--

Simt deodată pulsul ridicându-se, inima o ia la galop şi sângele îmi zvâcneşte în tâmple... Începe să-mi fie frig... Nu sunt pe balcon... Dar e frig... Atât de frig...

Contraste

noreply@blogger.com (Niraen) — Sun, 03 Dec 2006 21:23:00 +0000

Alb şi negru? Sau poate negru şi alb? Cred că am greşit, cel mai bine e "alb sau negru". Sau... negru sau alb?
Cât de diferiţi suntem şi cât ne asemănăm... Câte păcate avem şi cât de sfinţi suntem... Cât ne lăfăim în noroi şi cât ne târâm prin lux... Cât de negri suntem şi cât de albi suntem.

Mai deunăzi eram într-un tren, într-un compartiment de clasa I, având în buzunar un bilet de clasa a II-a, nefiind deranjat de diferenţa dintre cele două. Cunoşteam acest lucru, însă. M-am întors comod în scaun, încercând să-mi schimb poziţia în timp ce doi prieteni de-ai mei, o fată şi un băiat, nu ştiu ce bombăneau în faţa mea între două sărutări pasionale sub difuza lumină aruncată pieziş de un bec muribund. În acea linişte, unde numai tropăiturile sistematice ale roţilor trenului se auzeau, dinspre coridor se percepeau paşi de om din ce în ce mai apropiaţi de compartimentul nostru. Tăcerea a fost rupă violent de controlor, care ne-a întâmpinat cu binecunoscutul: "Bună seara, biletele la control vă rog." Nu am părut prea deranjaţi, însă, de acesta, scoţând cu neinteres biletele şi întinzându-i-le. Acesta, duce compostorul la bilet, însă, se opreşte, mijind ochii şi bolborosind ceva de lumina aproape inexistentă, în timp ce îşi freca degetele murdare pe compostorul metalic ce strălucea straniu în toată acea întunericime. A zâmbit ironic şi a compostat biletele. Se uită la noi şi spune: "Astea-s bilete de clasa a II-a. Dacă vreţi să rămâneţi în clasa I, va trebui să plătiţi diferenţa de bilet, cinzeci şi două de mii." Evident că nu deţineam suma respectivă, de persoană. Ne-am văzut nevoiţi să părăsim sanctuarul călduros şi prost iluminat. Am luat toate bagajele şi am părăsit compartimentul şi becul muribund.
Începem să mergem prin vagon până acesta se termină. Dintr-o dată, scenariul se schimbă instantaneu: beţivani, curve, hoţi, aurolaci şi "oamenii clasei a II-a" ne aruncă priviri cercetătoare şi nu tocmai plăcute. Intraserăm fără nici un drept pe teritoriul lor. Noi, cei din clasa I, eram la mila lor acum, fiind nevoiţi să trecem pe lângă toţi cei care aveau să devină colegi de vagon. La clasa a II-a nu există compartimente, nu există intimitate şi nu există delimitări sociale. Toată lumea stă în acelaşi vagon mizer care duhneşte a transpiraţie, a mâncare stricată şi a excremente umane şi animale, fără să fie deranjaţi de acestea. Oricum, chiar dacă ar fi deranjaţi, nimeni n-ar îndrăzni să zică nimic.
Găsim locuri, însă sunt lângă doi beţivi care ţintuiesc cu privirea şi încep să facă semne obscene prietenei amicului meu. Hotărâm, în unanimitate să îi părăsim definitiv şi irevocabil. Găsim, în acelaşi vagon alte locuri, însă lângă o fereastră crăpată prin care curentul bate violent, ameninţând orice persoana care va sta lângă el cu îmbolnăvirea grabnică. Mă ofer să stau acolo, şi aşa pofta de viaţă dispăruse, nu-mi pasă de curentul care-mi străpunge urechea. Cei doi prieteni se aşează pe locurile din faţa mea şi reiau ceea ce au întrerupt când a venit controlorul. Încep să mă gândesc în timp ce privesc în jur... Întorc capul încet spre dreapta şi văd câţiva copii de vreo 14-15 ani care sorb cu voinicie dintr-o sticlă de vin, în timp ce unul din ei introduce mâna în pantalonii prietenei sale, făcând-o pe aceasta să geamă de plăcere. Mut privirea cu câteva locuri mai în faţă. Câţiva hoţi "operau" cu o mână de maestru la buzunarul unui biet nenorocit care a avut nenorocul să aţipească câteva momente. Lângă el, speriat, un altul sătătea şi se uita neputincios, în timp ce unul din hoţi îl ameninţa cu priviri tăioase. În vagon e zarvă mare. Mirosul e pe măsură. Un fin parfum de bere amestecată cu vin, urină şi transpiraţie îmi pătrunde în căile nazale, zgâriindu-mi simţul olfactiv.
Îmi întorc capul la loc şi fixez cu privirea o panglică albă agăţată de geam, pe afară, fluturând în neştire, întărâtată de vântul puternic ce bate pe lângă tren... îmi aduce aminte de "D-l Goe" al lui Caragiale, însă nu ştiu de ce... e doar o panglică albă fluturând în negura de-afară. Alb şi negru... negru şi alb... La dracu'! Iar am greşit! Alb sau negru, negru sau alb...

Oare ce-o face becul muribund de la clasa I? El nu luminează alb, nu luminează negru, el luminează culoarea dintre cele două. O culoare nedefinită, neştiută şi neînţeleasă de nimeni... o culoare muribundă... a unui bec muribund.

Uităm...

noreply@blogger.com (Niraen) — Thu, 30 Nov 2006 20:50:00 +0000

Azi a fost o zi obişnuită de şcoală. De n-ar fi rutina asta ce ne înlănţuie şi ne frânge aripile... Oricum, ajută la formarea caracterului, sau cel puţin asta-mi place să cred. Tot astăzi am învăţat o lecţie nepreţuită despre oameni şi despre modul în care aceştia transmit şi percep conceptul numit "adevăr".

Ce este, însă acesta? Când spunem "adevăr", involuntar mintea zburdă spre "sinceritate", "onestitate" sau poate chiar "sacru". Cât de departe suntem de adevăr (ironic, nu-i aşa?). Acest adevăr depinde de influenţele la care este supus de către minţile presărate cu imaginaţie, lăcomie sau orice fel de sete intelectuală de pe urma căreia ar putea reieşi un oarecare profit sentimental.

Poţi, spre exemplu să spui că "George e băiat bun, dar e cam prostuţ". Acesta poate fi catalogat drept adevăr. Dar ce se întâmplă când acest adevăr este alterat şi devine: "George e cam prostuţ, dar e băiat bun"? Acest exemplu vorbeşte de la sine despre firea omului de a percepe, nu chiar eronat, dar diferit lucrurile. Această percepere depinde însă de firea volatilă a fiecăruia. De-aici până la conflicte e doar un minuscul pas. Minciună sau adevăr? Adevăr sau minciună?

Problema nu e că îi minţim pe ceilalţi. Ne minţim pe noi înşine, ne impunem o lume modelată după concepţia noastră a "perfectului". Nu ştim însă ce înseamnă asta, nu avem cunoştiinţele necesare delimitării realului de ireal. Vrem să trăim într-un vis şi uităm de realitate. Uităm de vis şi vrem să trăim în realitate, mai apoi. Uităm de noi înşine, uităm de unde pornim şi încotro ne îndreptăm. Zeificăm clipa, hulim trecutul, satirizăm viitorul.

De fapt la asta se rezumă tot... uitarea. Uităm tot. Nu uităm nimic.... ne uităm. Sau poate privim?

Sunt obosit acum. Vreau să uit. Vreau să privesc...

Rătăcit în locuri cunoscute

noreply@blogger.com (Niraen) — Wed, 29 Nov 2006 21:45:00 +0000

Literatura confesivă mi-a provocat întotdeauna un sentiment de jenă, de inutilitate. N-am putut să cred niciodată că există o justificare onestă pentru actul de a scrie ceea ce gândeşti, ceea ce simţi, ceea ce ţi se întâmplă. Atunci când trăieşti cu adevărat nu ai nevoie să scrii despre cum trăieşti; dacă totuşi o faci, înseamnă că e ceva fals, mimat în trăirile tale. Nu ştiu de ce o fac, însă. Pentru cine o fac, pentru ce o fac? Să fie, oare, refulare? Sau poate răspunsul la un orgoliu fanfaronard care pune stăpânire pe mine, făurindu-mi armura impenetrabilă atât de necesară ce mă apără în mod constant de sentimente, ale mele sau alor celorlalţi.

M-am trezit printr-o stranie coincidenţă pe site-ul Milka. Nu ştiu cum am ajuns acolo, însă, iată-mă în faţa acestei pagini cu o tentă de mov-albastru care îmi făcea o invitaţie irezistibliă la o scurtă perioadă de meditaţie. În timp ce admiram culoarea aceea care mă îndemna să o ating, să o simt şi să o trăiesc, mă cuprinde, în mod paradoxal, un sentiment de închidere în sine. Simţeam că vreau să mă întorc în cutiuţa din care am ieşit şi să rămân acolo, să nu mai ştiu de nimeni şi de nimic, mai ales de această lume care-mi vrea răul. Vrea să mă vadă dând greş! Nu! Nu se poate aşa ceva! Nu voi permite să-mi fure demnitatea! Vă urăsc! Vă urăsc pe toţi! Lumea e rea, nu mai e nimic sfânt pe această lume, toţi cercetează cu atenţie slăbiciunile şi atacă ca nişte animale de pradă şi-şi sfâşie captura, hărţuind-o sistematic. Cât haos! Câtă dezordine! Sunteţi nişte nenorociţi! Cu toţii! Cutiuţa mea... singura care mă înţelege... Îmi înţelege gândurile, trăirile, ideile, sentimentele, fără să mă critice, fără să îmi reproşeze ceva. Nu doreşte niciodată nimic în schimb, nu are pretenţii, nu are toane, nu vrea să mă vadă pierind în neant. Nici nu-i pasă dacă se întâmplă ceva cu cel pe care-l găzduieşte. Această cutiuţă e confidentul meu, prietenul meu... în mod paradoxal, lumea o tratează cu ignoranţă. Proştii! Ce ştiu ei?! Cel mai bun prieten al unui om... propriul său univers, făurit de mintea acestuia. Ceilalţi te înjunghie pe la spate când te aştepţi mai puţin. Suntem rătăciţi... rătăciţi în locurile atât de cunoscute nouă...

Brusc, mă trezesc şi mă uit speriat la ceas... am căzut, preţ de vreo două minute, pradă gândurilor. Pe ecran, aceeaşi culoare mov-albastră, mă aştepta, conştiincioasă, tot acolo. Nu plecase. De fapt, unde anume să plece? Poate să plece? Noi plecăm... oamenii pleacă, lucrurile preţioase rămân. Noi, însă... noi rătăcim prin locurile atât de cunoscute nouă...

Site-ul Milka... mă întreb oare ce s-o ascunde dincolo?