***

Îmi aduc aminte şi acum o dimineaţă de mai când mă plimbam cu Laura pe Calea Victoriei, umblasem ore în şir prin oraş vorbind despre visele noastre sfărâmate şi dezamăgirile fiecăreia şi ea insista că a amorţit de atâta suferinţă, că nu mai vrea, că nu mai poate…  Eu i-am spus că prefer să simt cum mor un pic pe dinăuntru în fiecare zi, să mă îndrăgostesc din nou şi din nou de clipe imposibile, să cad de o mie de ori… decât să nu simt nimic. Asta se întâmpla acum câţiva ani – şi a rămas un adevăr, readus aminte printre rânduri scrise recent.

Am trecut prin nişte ani frumoşi sfârşiţi trist, am trecut prin nenumărate experienţe care ar fi trebuit să-mi schimbe imaginea despre lume, despre oameni, despre dragoste. Tot nu m-am învăţat minte. Linia subţire dintre naivitate şi cinism s-a trecut abia acum, după o “porţie” neaşteptată şi nesperată de magie, condensată într-un timp prea scurt şi plătită atât de scump: cu credinţa mea în iubire. Abia acum înţeleg cu adevărat ce înseamnă să nu mai vrei, să nu mai poţi, să nu mai simţi. Să amorţeşti pur şi simplu, sperând că de data asta inima ţi s-a închis pentru ultima oară.

***

Întâi de toate am uitat să plâng – mai puţin când venea vorba de piese ce spuneau mai mult decât toate cuvintele din lume – apoi am învăţat să tac, să mă îndoiesc de mine şi de noi într-o linişte ce m-a frânt în mii de bucăţi, apoi am stat pe covor ore-n şir, în prima dimineaţă din 2012, scriind de mână pagini întregi şi fumând, promiţându-mi că de data asta are să fie altfel. Pentru câteva zile de fericire fragilă, am reînvăţat să mă mint.

Pentru nopţile în care mă îmbătam cu parfumul şi notele lui perfecte, cu fiecare atingere, am renunţat la orice urmă de raţiune. Am ales să-mi dau pe silent instinctul de conservare, care-mi spunea “fugi cât mai poţi“. Pentru cuvintele şoptite printre sărutări (“noi trebuia să ne întâlnim…“, “te iubesc la fel de mult precum mă iubeşti şi tu“), am acceptat tacit un final previzibil. Noi doi trebuia să ne întâlnim, într-adevăr. Pentru agonie şi extaz, pentru cântece şi tăceri, pentru zile prea lungi de aşteptări şi nopţi albe de vise, pentru tot întunericul pe care-l împărţim, dincolo de cuvinte. Pentru a-mi demonstra că mai era ceva de frânt după toate poveştile de dinainte – şi abia acum mi-am pierdut sufletul cu adevărat.

***

Chiar aştept, aştept ziua în care cineva mă va iubi şi mi se va dărui necondiţionat, iar eu nu voi refuza, pentru că-mi va fi bine în braţe calde şi înconjurată de singurul sentiment pe care-l căutam cândva. Mi se va spune “Te iubesc“, iar eu, cu responsabilitate şi oarecare recunoştinţă, voi spune doar că “ştiu“. Mi se va spune că sunt extraordinară (şi, oglindită în privirea celui care va şopti cuvintele astea, chiar aş putea să fiu), iar eu voi răspunde “exagerezi!“, ca să nu rămân datoare cu prea multe complimente. Şi poate, alegând să uit uneori că totul e zădărnicie, voi părea şi eu pierdută în privirea lui, sfâşietor de sinceră, aproape îndrăgostită.

Şi-am să-mi împart nopţile şi dimineţile, cântecele, croissantele şi sandvişurile cu somon, muzica din inimă, filmele preferate, plimbările lungi, visele atât de frumoase cu persoana aceea, pentru că-mi va fi aproape, îmi va fi bine o vreme şi nu voi avea absolut nimic de pierdut. S-ar putea chiar să simt că ceea ce mi se întâmplă mi se şi cuvine, după cât am suferit la rândul meu.

Iar apoi, după câteva zile sau luni numărate precis, implacabilă şi rece, voi spune un fel de “mulţumesc pentru toată dragostea, însă nu-ţi împărtăşesc sentimentele” – dar cu alte cuvinte, alese astfel încât să pară, preferabil, vina lui că eu nu mai sunt în stare să simt nimic. Şi-am să-l rănesc mai mult decât aş vrea, uitând ce gust are singurătatea, cât de amară e dezamăgirea când iubeşti doar tu, cât de preţioase devin peste noapte detaliile, amintirile… speranţele. Dar n-am să mă simt vinovată atunci, pentru că voi fi la rândul meu fără speranţă… şi inima mea va fi uitat în sfârşit să se încăpăţâneze, să se deschidă, să iubească.

Un An Nou fericit!

Unspoken – Demo by Alexandra Ivan

Muzica si versurile: Alexandra Ivan

Prefer să mă zbat până voi face adevărată afirmaţia “va fi bine” decât să trăiesc fără speranţă. Prefer să-mi planific viitorul în paşi mici, dar siguri, să mă hrănesc cu visele mele, să-mi construiesc aripi din tot ceea ce ştiu că pot face.

Prefer să-mi ascult inima şi nu instinctul care-mi spune “fugi!“, prefer să mă pierd de o mie de ori decât să pierd clipele astea pe care ştiu atât de bine că le voi transforma în cântece, le voi ţine prinse în jurnale de amintiri… Prefer să arăt că sunt astfel, jumătate lumină şi jumătate întuneric, chiar dacă asta înseamnă şi să recunosc cât de fragil e echilibrul dintre oceanele mele de nelinişti. Prefer să fiu “prea romantică” decât prea rece, aleg să las deschisă o poartă mică, mică spre sufletul meu şi să sper că nu-mi va fi trântită din nou peste degete.

Prefer să mă joc cu focul, să fiu mereu pe marginea prăpastiei, mereu între vise dulci-amărui şi realităţi posibile, prefer să fiu eu cea care cere mai mult din tot. Mai multă fericire de-o clipă, mai multă (ne)siguranţă, mai multe cântece şoptite, drumuri întortocheate, priviri scânteitoare prin tot întunericul nostru, mai multe clipe ce dor – sau clipe de dor. Mai mult, mereu mai mult, ca să nu uit pentru ce sunt aici. Prefer să gust necugetat din toate, the good and the bad, the pleasure and the pain, decât să mă abţin pentru că mi-ar fi teamă. Până la urmă, “care e cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?…“

Aş vrea să cred în psihanaliză, să mă întind pe o canapea de catifea verde într-un birou impunător şi un străin cunoscător al secretelor lui Freud şi Rank să-mi explice de ce mă zbat atât fără sens. Să-mi spună că poate am fost copleşită prea mulţi ani de durerea fizică şi n-am observat cum sufletul mi se decojea pe dinăuntru… iar atunci când m-am vindecat fizic am început să simt distrugerea continuă provocată de o rană deschisă… lipsa familiei… ghemul meu de neîncrederi… speranţa că într-o zi voi avea cariera visată şi pe cineva cu care să împart toată frumuseţea viselor mele împlinite. Încă mai cred, într-un colţ de suflet, că “happiness is only real when shared“. Şi pare atât de improbabil acum…

Poate mi s-ar spune că mi-e teamă să fiu fericită când la sunt la răscruce de drumuri, când toată îndrăzneala mea de-a spera e împachetată bine şi pusă la păstrare pentru mai încolo… acum, când simpla menţiune a cuvântului iubire mă face să mă înec într-un ocean de îndoieli.

Un psihanalist mi-ar pune întrebările potrivite, mi-ar răscoli trecutul până m-ar face să înţeleg de ce nu mă pot bucura de prezent, de ce las să-mi scape printre degete clipe atât de frumoase, de ce le arăt celor care mi-ar putea fi atât de aproape tot ce e mai rău, de ce pun pe fugă doar pe cine contează, de ce, de ce, de ce?…

Şi poate m-ar întreba când m-am simţit ultima oară sufocată de fericire, dar am ascuns asta cu pricepere… şi poate n-aş spune-o, dar aş şti prea bine: a fost în dimineaţa de după o noapte de coşmar, când m-am trezit lângă cel pe care mi-l doream atât de mult lângă mine. În clipa aceea nu-mi aminteam nimic din ce făcusem şi spusesem greşit, nu-mi dădeam seama că ceea ce e între noi e atât de frumos şi fragil încât ar putea dispărea în clipa următoare… nu ştiam decât că simt ceva atât de nemeritat şi neaşteptat, ceva care-mi umple sufletul de lumină…

Vreau să cred că în loc de a-şi încheia notiţele cu menţiunea “un caz incurabil de nebunie şi neîncredere”, psihanalistul meu imaginar mi-ar spune “Du-te acasă, dă-ţi cu apă rece pe faţă, trezeşte-te naibii la realitate şi bucură-te de ceea ce trăieşti. Eşti mai norocoasă decât crezi că meriţi“. Şi, într-o realitate aproape ideală, aş mai primi o şansă să constat şi eu toate astea…

Ceea ce mă defineşte cel mai mult, dincolo de muzică, e nevoia mea absolut nocivă de-a analiza şi anticipa. De a nu ţine anumite lucruri doar pentru mine, în ciuda versului “If I’m wise enough, then I won’t speak my soul“. Sunt genul care n-a înţeles niciodată limitele şi regulile. Am încercat să învăţ nepăsarea, ca pe-un exerciţiu, să construiesc ziduri interioare şi să spun “până aici, gata, stop” când simt cum se pierd prin ceaţă marginile plaselor mele de siguranţă. Am încercat, serios, dar nu sunt genul căreia să-i reuşească astfel de lucruri.

Ceea ce mă defineşte, dincolo de nevoia de analiză, e muzica. Chiar cred că nu poţi scrie despre ceea ce nu trăieşti. Nu poţi scrie dacă nu trăieşti, dacă nu îndrăzneşti, dacă nu joci totul pe-o carte, dacă nu-ţi păstrezi inima deschisă, chiar şi atunci când i-ai uitat bpm-ul. Ştiu, când dai prea mult şi scrii până când cuvintele şi notele se transformă în cenuşă, ai face orice să nu repeţi experienţa. Să nu mai doară. Play it safe. Nu cere nimic, nu da nimic, just enjoy the moment. Trebuie să existe o modalitate prin care totul să devină dispensabil, nothing you can’t do without.

Însă sunt suficient de lucidă şi mă cunosc suficient de bine încât să ştiu că eu nu pot face lucrurile astfel – am încercat, dar n-am învăţat cum e cu nepăsarea. Sau poate pur şi simplu îmi place să mă joc cu focul – şi ştiu că asta mă face mai bună, mai trează, mai vie… ştiu că asta mă face să scriu, să merg mai departe, să savurez clipele cu adevărat, să număr secunde în bătăi de inimă… fără vreun plan sau vreun bpm prestabilit. Îmi plac întorsăturile de situaţie şi cuţitele răsucite în inimă (sau în orgoliu) la fel de mult precum îmi plac schimbările de game. Şi încă n-am găsit modalităţile de-a face lucrurile astea subtil…

Ştiu că nu mai pot dărui nimic necondiţionat, ştiu că anumite uşi îmi sunt închise poate pentru totdeauna, ştiu că ăsta nu e momentul să mă gândesc la altceva decât la planurile şi visele mele… dar mai ştiu şi că n-aş fi eu dacă n-aş sta adesea pe marginea prăpastiei, dacă n-aş memora momentele de dinaintea fiecărui sărut, dacă n-aş spune toate tâmpeniile care-mi trec prin minte… dacă n-aş recunoaşte că am fluturi în stomac atunci când simt asta (chiar dacă, uneori, cuvintele sunt cel mai eficient “insecticid”). M-aş trăda pe mine dacă m-aş încăpăţâna să fiu altfel. Aş pierde cele mai frumoase clipe in between.

Aşa că mai bine nu tac, mai bine îl citez (şi învinuiesc!) pe Camil Petrescu (“câtă luciditate, atâta dramă“), mai bine-mi aduc aminte pentru cât timp şi pentru ce sunt aici, mai bine îmi iau caietul cu coperte negre în braţe, să-mi aştern gândurile şi notele de dincolo de cuvinte în pagini albe… Mai bine mă feresc de metaforele ce implică aripi, insecte sau aeroporturi, pe viitor. Sau mai bine să nu-mi cenzurez niciun gând?

Dincolo de definiţii şi concluzii, e acelaşi miez de noapte dintotdeauna, cu rătăciri şi vin roşu, (ne)aşteptări nespuse, cel mai dulce-amărui fel de singurătate. Şi dulce-amărui e bine! Oricum e bine, dacă asta mă face să scriu. Şi am mai multe cântece în minte decât fluturi.

* Foto: Iscream

M-am trezit în dimineaţa asta cu un dor nebun, un dor de scris şi de recitit şi de rătăcit prin amintiri. Dar de unde? Deocamdată nu mai am nici fişierele originale cu jurnalele mele, în care nu, nu erau numai şiruri de cuvinte “pasibile” de gelozie, ci şi mărturiile mele din perioada operaţiilor, felul în care mi-am depăşit dentofobia, nopţile de studio, visele puse pe muzică… amintirile mele întregi, fără reţineri, fără cenzură.

Nu m-a mirat că, multă vreme după ce am luat decizia aceea stupidă, n-am mai reuşit să scriu un rând coerent. Mă trădasem pe mine, cea de dincolo de cuvinte. Îmi trădasem propria sinceritate. Şi am încetat, tiptil, să mai vorbesc cu o parte din oamenii care mi-au inspirat oceane de cuvinte, care m-au ţinut aproape când mă hrăneam doar cu ciocolată şi vin, care m-au înţeles, măcar fragmentat, în nopţile şi zilele acelea lungi. Am renunţat uşor la cuvinte şi prietenii şi-mi pare rău. Am renunţat uşor - şi acum mă întreb “pentru ce?“, dar asta e o cu totul altă poveste…

Şi deşi pare patetic, am s-o spun: îmi vreau amintirile şi gândurile rătăcite înapoi!

Aşa că… dacă vreunul dintre voi are salvate prin vreun colţişor de calculator însemnările mele de atunci, dacă aveţi RSS-uri arhivate, orice modalitate de a-mi recupera postările din 2007, daţi-mi un semn la alexandra.ivan (@) gmail.com sau printr-un comentariu. Ofer drept recompensă cantităţi industriale de cafea cu scorţişoară

UPDATE: Cu ajutorul Anei Maria am recuperat postările până pe 29 iulie 2007. Mai am nevoie doar de cele de dinainte de această dată – anyone? Mulţumesc anticipat!

Ştii, sunt zilele acelea când vrei doar să te ascunzi sub o pătură moale şi caldă, să te afunzi în mii de straturi de uitare şi în aburi de ciocolată caldă, să dai ignore lumii întregi şi să rezolvi puzzle-uri imaginare prin gânduri…

Şi când simţi că te-ai rătăcit prea mult prin propriile încurcături, când frica de oglinzi ţi-a mai trecut puţin, când setea de muzică şi de oameni şi de clipe noi devine prea mare, e timpul pentru o rochie roşie şi un pic mai mult curaj.

Nu sunt genul acela de fată, genul la care aspiram oarecum (şi e ciudat când cei mai apropiaţi prieteni îţi spun că nu poţi fi fericită în lumea asta dacă nu devii “mai piţipoancă“), însă într-o seară oarecare de vineri mi-am studiat îndelung alegerile, desigur cele în materie de încălţăminte şi make-up, am rugat-o pe prietena mea Raluca să-mi întindă părul şi să-mi urmărească mâna tremurândă trasând cu atenţie maximă o dâră de eyeliner. Mi-am purtat rochia roşie şi jacheta military cu nonşalanţa unei fete ce îndrăzneşte să se simtă frumoasă, norocoasă, dorită, nebună într-un mod adorabil şi universal acceptat.

***

Şi după o seară magnifică, m-am întors la singurătatea mea cu aromă de ciocolată caldă, la siguranţa uşor iluzorie a unei pături moi, să şoptesc cu buzele fragile, purtând doar urmele rujului roşu de aseară, câteva concluzii…

***

Un bun prieten spune “dacă ţi-e foarte rău, înseamnă că ţi-a fost şi foarte bine” – ceea ce înseamnă că acum, când gust din clipe aproape nevisate şi-mi beau cafeaua în îmbrăţişări din care nu-mi vine să mă desprind, acum, când îndrăznesc să mă mai trezesc zâmbind după o vreme în care m-am anesteziat cu ciocolată şi vin, acum e oaza mea, liniştea mea dulce de dinaintea altor furtuni.

Acesta e “foarte binele” meu, pe care trebuie să învăţ să-l savurez fără teamă, poate doar cu înghiţituri mai mici, ca pe cafeaua din dimineţile astea magice de noiembrie. Să nu mă gândesc dacă va fi un sweet November sau un sweet season, să nu temporizez / temperez nimic, să iau lucrurile aşa cum vin. Să dorm puţin, să trăiesc intens, să visez nebuneşte de mult, cu ochii deschişi. Să scriu despre toate astea, pentru a-mi păstra amintirile intacte şi gândurile vii, când va fi vremea furtunilor de toamnă. Şi totuşi, să-mi pun muzica şi visele nesfârşite pe primul plan. Să le îndeplinesc.

Promit să nu-mi mai fac griji că mi-e foarte bine înainte de a-mi fi foarte rău… despre asta, vom vedea mai încolo.

Deocamdată, îmi şterg ultimele urme de ruj roşu de pe buze, îmi promit că voi face rost de unul rezistent la transfer şi… mai pun de-o cafea.

* Foto: Iscream

M-am minţit sistematic că într-o zi voi fi bine, iar binele meu însemna “dragoste şi muzică“, după o definiţie nebunească şi adolescentină, pe care o confirmam însă zi de zi, cu fiecare respiraţie, cu fiecare notă, cu fiecare sărut. Aceasta a fost certitudinea mea, că am ajuns în punctul în care sunt bine, că sunt norocoasă să primesc atâta fericire după toate zidurile de până atunci, că sunt iubită necondiţionat şi ireversibil, că sunt iubită şi iubesc – şi dincolo de asta nu mai există îndoieli şi durere.

Mi-am petrecut patru ani uitând toate lecţiile pe care le-am învăţat cu aripi frânte şi urme de sânge înainte: că nimeni nu trebuie să mă vadă la pământ, că niciun om nu trebuie să ştie ce gust au lacrimile mele, că încrederea nu e decât un cuvânt mare uneori şi nu se potriveşte niciodată cu adjectivul “total”, că iubirile se câştigă şi se pierd mai ceva ca războaiele absurde, că nimeni n-a scris vreodată tratate internaţionale de pace care să funcţioneze la nesfârşit şi nici poveşti de dragoste unde afli de chiar “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“. Am uitat că atunci când iubirea moare, trage totul după ea… speranţele, planurile, muzica, jumătăţile de idealuri… Am uitat că nimeni nu vrea o umbră, nimeni nu vrea problemele nimănui – şi nimeni nu e responsabil să ţi le rezolve.

Îmi pare atât de rău că mi-am şters jurnalele… acum mă îndoiesc până şi de umbra mea, am uitat cum se face. Am uitat cum e să simţi că te sfâşii de durere pe dinăuntru, să scrii despre asta cu o detaşare chirurgicală, să fii precis în cuvinte şi dureros de prezent în amintiri. Am uitat cum sunt nopţile de singurătate cu vin şi ciocolată, când îţi vine să dai tencuiala jos de pe pereţi cu unghiile – şi dimineţile în care îndepărtezi meticulos rimelul prins între gene, amestecat cu lacrimi, doar pentru a o lua de la capăt. Am uitat cum se face, am uitat cum se suferă, am uitat cum se uită… şi chiar nu-mi aduc aminte cum să încep din nou.

Mi-ar plăcea să mă întorc la notiţele mele din 2007, să mă regăsesc teribilistă şi pierdută după şapte operaţii şi momentul când am crezut că mi-am depăşit dentofobia, să am înapoi inconştienţa cu care trăiam şi visam atunci, libertatea cu care încercam tot ce mi se părea frumos şi nebunesc, dar mai ales îngăduinţa cu care mă priveau cei din jur făcând toate astea. Fiind eu.

Pe atunci, totul părea încă posibil. Singurătatea mă sufoca la fel, nopţile reci îmi apăsau pe inimă şi da, uitându-mă în oglinzi îmi păream tot imposibilă şi imposibil de iubit. Dar mai era ceva acolo: dorinţa de-a demonstra că nu e aşa, de-a face imposibilul, de-a sfida legile nescrise. To break the unbreakable.

Vedeam în fiecare clipă o posibilitate, în fiecare zâmbet o lume de lumini, în fiecare noapte nedormită o oglindire a întunericului meu, dar acceptam asta cu o seninătate implacabilă. Ştiam că după toată suferinţa, lucrurile bune vor veni. Now the only one that’s broken is me.

Mă priveam nesfârşit, ca şi cum aş fi descoperit ceva nou la mine, pentru prima oară. Şi chiar descoperisem, dar şi să o spun cu propria-mi voce tremurată, în gând, era puţin prea mult. VID. Vid, gol, un adânc nesfârşit ce nu se poate umple cu nimic. Tăcerile şi cuvintele adunate la un loc într-un amalgam absurd, pe care niciun cântec nu-l poate desluşi de-acum. VID. Pur şi simplu, aveam privirea goală şi de speranţe, şi de înţelesuri… mă simţeam… degeaba... şi pentru prima oară am realizat cu o luciditate tăioasă că golul din mine nu e o absenţă, nici a unui om, nici a unei iluzii, nici a unei sume de cântece pe care le-aş putea scrie despre asta… golul din mine a apărut odată cu pierderea unui ideal. Şi aşa ceva ştiam prea bine şi eu, şi reflecţia mea palidă din oglindă, că nu se mai întoarce. Cuvintele pot fi luate înapoi uneori, umilinţele inutile şi lacrimile neplânse se şterg în timp, tristeţea se estompează până devine umbră. Însă vidul acela nu se va mai umple.

Şi… ce-ar fi dacă aş putea să rămân pentru totdeauna aici, în oglinda asta? Să mă furişez din propriul meu vid într-o linişte moale, totală… să nu mai fac nicio mişcare, să nu mai respir, să nu mai şoptesc nimic nimănui, să nu mai cânt şi nu mai vreau să fiu auzită. Tiptil şi rece, să încetez a mai exista. Şi aerul din jurul meu mi-a părut deodată greu, apăsându-mi pe umeri, pe piept, strivindu-mi claviculele sub greutatea lui absurdă. S-ar putea termina totul aici, astfel? Aş vrea…?

Nici nu mai ştiu ce m-a “tras” înapoi… Flacăra mică a lumânării îşi arunca umbrele în privirea mea de multă vreme. Am încercat să mă mişc. Şi atunci s-a întâmplat mai terifiant lucru pe care l-am experimentat vreodată…

Mi-am întors capul într-o parte, sunt sigură că am făcut-o, şi priveam cu disperare spre perete, dorind să schimb imaginea la care mă uitasem mult prea multă vreme. Dar nu. M-am uitat uşor în spate, peste umărul drept, şi m-am simţit tremurând din tot corpul. În acelaşi timp, mă priveam în oglindă şi totul era rece, nemişcat, final. Încă o secundă – şi se putea termina atunci şi acolo – oare?

Nu ştiu dacă aş vrea să ştiu. A fost nevoie de un efort dureros de conştiinţă ca să-mi mişc în fine degetele, încleştate pe marginea chiuvetei. Cu privirea atentă, îndreptată doar în jos, mi-am dat cu apă rece pe faţă, mi-am spălat mâinile îndelung ca şi cum asta ar şterge ceva sau m-ar ajuta să uit… în tot timpul ăsta îmi spuneam “don’t look up… don’t look in the damn mirror“.

Cu ochii închişi am întins mâna după crema parfumată de pe măsuţă. Mi-am masat ambele mâini îndelung, cu o răbdare nefirească mie. În tot timpul ăsta am încercat să nu mă gândesc la nimic. Şi am decis să ies din baia aceea parfumată cu oglinzi blestemate ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar ceva s-a întâmplat, nu-i aşa? Aşezându-mă la masă, cu muzica dulce a prietenilor mei răsunându-mi în urechi şi o cană de ceai cald încălzindu-mi degetele aproape frânte de teamă, mă simţeam întoarsă pe dos, pe dinăuntru. Respiram, eram eu, ascultam cu urechile ciulite glumele şi drăgălăşeniile, zâmbeam, eram acolo. Dar oare eram încă eu? Adică, mai sunt eu fără unul dintre idealurile care însemnau totul pentru mine, până nu demult? Sau mai vreau să fiu?

Încă am un ghem de teamă în stomac retrăind momentul (de fapt, cred că am stat minute în şir cu privirea şi gândurile pierdute în oglinda aceea, chiar aş fi curioasă cât…), dar totuşi am vrut să ştiu ce naiba a fost asta. Şi iată – enciclopediile numesc asta an out of body experience. Un prieten îmi spune să nu-mi bat capul prea mult cu asta, a fost doar un moment de luciditate extremă. Un moment în care m-am privit din afara mea, doar ca să înţeleg cât de mică sunt, la propriu. Cât de slabă. Poate a fost o atenţionare. Poate astfel se întâmplă mereu, când mor idealurile. Poate a fost de la muzică şi oboseală… Poate nici măcar nu contează de ce s-a întâmplat. Poate aveam nevoie de asta.

Câteva ore mai târziu, am intrat zâmbind în baia unui club. Ruj roşu, părul lăsat liber pe umeri, eşarfa colorată învăluită de-un parfum ce nu era al meu, inima plină de muzică. Am vrut să nu fac asta, dar voiam să ştiu, trebuia să ştiu. Şi am ridicat privirea cu o siguranţă ciudată, după toate cele întâmplate. Şi m-am uitat în oglindă, observându-mi zâmbetul şi strălucirea de pe chip, cât se poate de reale, atât de antagonice întunericului nesfârşit din ochii mei. Un vid ce nu se va umple cu nopţi minunate şi muzici, nici la mii de kilometri şi oceane între mine şi visele mele pierdute. Un vid cu care trebuie să învăţ să trăiesc.

Îmi place însă că asta nu-mi şterge zâmbetul de pe chip. Sunt bine. Trebuie doar să învăţ să convieţuiesc cu oglinzile, să le zâmbesc sfidător chiar şi atunci când le urăsc pentru ce mă obligă să văd.

Poate pentru că vreme de patru ani am fost prea ocupată să trăiesc şi am preferat s-o fac cu ochii larg închişi, să nu deranjez liniştea caldă a dimineţilor cu prea multe rătăciri… De multă vreme sunetul tastelor nu s-a mai potrivit cu ritmul înghiţiturilor mici din prima ceaşcă de cafea a zilei… sau cu ultimele picături dintr-un pahar de vin roşu, într-o seară oarecare… Ciudat e că mă întorc de unde am plecat, să mă caut din nou, să mă redescopăr, să mă reinventez poate… oricât de străin de mine ar părea gândul ăsta… Să-mi strâng din visele în valiză şi să plec cât mai departe. Să nu uit să-mi consemnez paşii… şi gândurile rătăcite.