Salutare tuturor! Intrăm direct în subiect: roboții de aspirat au ajuns ca telefoanele, evoluează de la un an la altul și vin cu nume tot mai hipergalactice. Dar care e faza pe bune cu Dreame X60 Pro Ultra Complete, noul lor flagship lansat în România luna asta? Aici intervine experiența noastră la muștar, cafea, gresie, mochetă și pârleaz. Clipul e realizat în colaborare cu Dreame, ei au trimis robotul, noi l-am plimbat prin casă ceva vreme, iar ce urmează sunt concluziile noastre, nu fișa tehnică.

Problema nu a fost niciodată mijlocul camerei

Roboții au învățat să curețe multe chestii în ultimii ani, dar cel mai bine curăță mijlocul camerei. Mijlocul e simplu, e ca un teren de fotbal. Problema a fost mereu cornerul, adică colțurile. Robotul e rotund, camera ta e cel mai probabil pătrată, iar geometria asta e motivul pentru care, după fiecare curățenie automată, tot tu treceai cu mopul pe lângă plintă. Peria laterală aruncă praful spre centru, dar nu ajunge până în colț. Mopul stă sub burta robotului, la câțiva centimetri de perete.

Lista de locuri unde roboții se dădeau bătuți e scurtă și o știm pe de rost: margini, colțuri, sub mobilă, praguri, obstacole de pe jos, plus mentenanța de după, pe care tot noi o făceam. Am tot bătut subiectul prafului de sub mobilă și în testele anterioare, așa că hai să vorbim despre ce înseamnă inginerie premium în 2026-2027, când partea ușoară a fost cam rezolvată.

Dual Ultra Extend Arm: două brațe, nu un singur truc

Asta e piesa care contează cel mai mult. Pe românește, robotul are două componente care ies în afara corpului rotund, independent una de alta. Peria laterală se întinde până la 12 centimetri, iar mopul iese până la 18 centimetri. Dacă n-ai văzut până acum unul ca ăsta, nu ai văzut încă un robot care să scoată brațele atât de mult. Zici că îi ies mâinile de sub el și se duce nu până în margine, ci chiar împinge un pic în margine, ca să prindă și ultimul centimetru.

Și nu e un singur truc pentru colțuri, sunt două, pentru două probleme diferite. Peria extinsă rezolvă partea uscată, trage firimiturile, praful și părul de pe lângă perete înapoi pe traseul robotului. Mopul, rola aia care iese în lateral, rezolvă partea umedă, ajunge cu laveta până la plintă și șterge exact acolo unde înainte rămânea o dungă mată de doi-trei centimetri, pe care o vezi când bate lumina. Dacă ai un pic de OCD la curățenie, o să vezi banda aia de fiecare dată.

Știu că sună a marketing, dar cifrele de 12 și 18 centimetri nu vin doar din laboratorul Dreame, s-au lăsat verificați de SGS, un laborator independent. Spun asta pentru că la roboții de aspirat se promit multe în piață și competiția pentru ultimul centimetru de la perete e acerbă.

Sub mobilă și peste pârleaz

Al doilea loc problematic e mobila joasă. Turela de navigație, chestia aia rotundă de deasupra, e de obicei motivul pentru care roboții se lovesc de cadrul patului și pleacă mai departe. Aici turela se retrage în corp, robotul scade de la 11 centimetri și ceva la sub 9 centimetri, 8,9 mai exact. Mobila mea de bucătărie are sub 10 centimetri liber dedesubt și robotul dinainte nu a intrat acolo niciodată. Ăsta intră. Iar dacă nu poate intra de tot, își scoate brațul cu mopul și curăță oricum.

Al treilea loc e săritura peste garduri, adică pragurile, pârleazurile cum le zicem noi. Sistemul se cheamă ProLIP și trece un prag simplu de 5,2 cm și o treaptă dublă de până la 10 cm în total. Contează, pentru că nu toate casele au podeaua plată, avem praguri la baie, la balcon, la ușa de la terasă. La Casa Buhnici am un prag la camera tehnică pe care robotul de acolo nu îl trece. Studioul nostru a văzut mulți roboți care au încercat pârleazul și majoritatea nu reușeau din prima. Ăsta l-a trecut fără nicio emoție. Deși, dacă ai praguri de zece centimetri în casă, ceva nu e în regulă acolo, că eu mă împiedic și la patru centimetri jumătate.

Ketchup, cafea și lapte condensat

A ajunge undeva nu înseamnă și a curăța acolo. Da, are 42.000 de pascali putere de aspirare, dar e o cifră de laborator, în condiții de laborator. Contează ce iese din covor. Așa că i-am pus pe jos ketchup, sriracha, cafea, suc și lapte condensat, plus o mochetă încărcată cu tot felul de chestii care nu ar trebui filmate niciodată.

Sistemul de recunoaștere se cheamă Omni Sight 3.0, are două camere pentru vedere stereo și lumină structurată, recunoaște peste 320 de tipuri de obiecte și pete și reacționează la obstacol în 0,1 secunde. Se vede clar în test: când a recunoscut pata de cafea, l-am auzit cum învârte mai repede și freacă mai mult, adică își face singur un scrubbing mai intens, fără să îi ceri nimic din aplicație. Cafeaua a scos-o din prima trecere, ketchupul l-a întins un pic la început și l-a terminat la a doua.

Limitarea fizică a roboților rămâne apăsarea, ei apasă sub propria greutate. Aici compensează ridicând și coborând rola în timp ce merge peste ea, ca să simuleze o apăsare mai mare decât are de unde. Și mai e o funcție care nu apare în cifre: lumina proactivă, care caută murdăria pe care noi n-o vedem bine pe gresie deschisă, praful fin, părul, urmele de lichid. Chestii pe care de obicei le văd doar soțiile. Eu, sincer, nu înțeleg cum reușește Lorena să vadă praful pe care eu nu l-am văzut.

A doua bucată de inginerie e Duo Brush 2.0 Hyper String, perie dublă construită ca părul să nu se mai înfășoare în ea. Cine are câine, pisică sau un adolescent cu păr lung în casă știe că strângi păr cel puțin o dată pe săptămână, cu foarfeca, tăind ghemul de pe perie. Dreame promite zero fire încâlcite. Rolele de silicon împing părul către un capăt și de acolo e tras în sac, iar servisarea a devenit o joacă de copii, le scoți, le speli sau le schimbi, gata.

Stația: partea despre care nu se vorbește

Un robot care curăță perfect, dar pe care îl întreții tu în fiecare zi, nu e o automatizare, e încă un electrocasnic în plus. Eu zic chestia asta de fiecare dată când ne luăm obiecte: unde îl pui, cum îl întreții, cum îl repari și cum îl reciclezi, de preferință mult după garanție.

Stația Power Doc face patru lucruri singură: golește praful, umple apa curată, spală mopurile și le usucă cu aer cald. Sacul e generos și are filtru încorporat, deci nu face doar colectarea prafului, ci și filtrarea aerului care se întoarce în casă. Rezervoarele de apă curată și murdară sunt pe la cinci litri, cele mai mari pe care le-am văzut până acum, iar cu cât sunt mai mari, cu atât faci mentenanța mai rar. Capacul de sticlă din zona de spălare e genul de detaliu care nu apare în broșură: se șterge mult mai ușor și nu se zgârie ca plasticul.

Mopurile se spală în stație cu apă încălzită la 100 de grade. Asta nu înseamnă că șterge podeaua cu apă clocotită, își spală lavetele cu apă fierbinte ca să nu mai prindă miros de cârpă udă. Peste 60 de grade mor bacteriile care bagă mirosul ăla în microfibră, deci nici de detergent nu mai ai nevoie de atât de mult. Recomandarea mea rămâne să stai pe consumabile originale și să le schimbi suficient de des, nu sunt scumpe, iar rolele alea chiar muncesc.

Încărcare rapidă și legare la apă

În sfârșit avem încărcare rapidă pe aspiratoare robotice: cinci minute și jumătate pentru aproape un sfert din baterie, cu autonomie de până la 1.000 de metri pătrați la o încărcare. Din nou, date de laborator și nu pe putere maximă, dar pentru o casă normală înseamnă că nu se mai întoarce la stație la jumătatea treabei ca să stea o oră la încărcat. Apropo de încărcare rapidă, noile iPhone-uri vor încărcătoare cu Power Delivery, pe alea le găsești pe GB.ro, că astea nu încarcă aspiratoare.

Se poate lega direct la apă, cu un kit de racordare vândut separat. După aia aproape că nu mai atingi nimic, în afară de rolele cu velcro, pe care tot va trebui să le schimbi din când în când.

Și mai e o chestie care nu era în fișa de produs: e cel mai silențios robot pe care l-am văzut până acum. Fără glumă, poți să ai o conversație în șoaptă lângă el în timp ce dă cu mopul și să nu te deranjeze. În 2026, asta e inovație la roboți.

Cât costă și pentru cine are sens

Prețul recomandat pleacă de la 1.599 de euro. La lansare a fost în jur de 1.300 de euro pe site-ul oficial Dreame, cu vreo 1.500 de lei mai puțin, iar userii înregistrați pe site-ul lor mai primesc 5% în plus. Din octombrie intră și în comerțul clasic. Există și un bundle cu airfryer-ul lor AF30, iar linkurile sunt în descrierea clipului.

Părerea mea: dacă ai casă mare, animale și praguri, ăsta e un robot care închide bine lista. Curățatul mijlocului camerei era rezolvat de mult, sunt și roboți accesibili care fac treaba asta pe parchet sau linoleum. Ce mai rămăsese de rezolvat erau marginile, colțurile, sub mobilă, pragurile, obiectele de pe jos și mentenanța, iar X60 Pro Ultra Complete atacă fiecare punct cu o bucată separată de inginerie. E prima dată când văd un robot care se întinde atât de mult spre perete și cu peria, și cu mopul.

Nu e destinația finală și nu e nici ieftin. Nu rezolvă perfect, nu poate apăsa cu maximum de putere pe un braț care iese în exterior. Dar e ceva nou și își face treaba. Pe mine m-au convins racordarea la apă și încărcarea rapidă, astea fac diferența față de celelalte flagship-uri pe care le-am testat aici în studio.

Mulțumesc colegului meu Vlad, care duce munca grea la propriu, și vouă, dacă v-ați uitat. Dacă vrei să îți testăm robotul, scrie-ne pe contact@buhnici.ro. Like, share și subscribe și până data viitoare să vă fie numai bine!

Un leu pe kilometru. Real, cu spălătorie și anvelope incluse, nu cifra aia frumoasă de pe fluturașul dealerului. Am condus câteva zile ultima Dacia Spring făcută în China, varianta de 100 de cai, cea mai rapidă din istoria modelului, și concluzia e ciudată: e cea mai bună prietenă a buzunarului tău, dar Dacia are dreptate să o înlocuiască. Iar tu ai cam două săptămâni în care decizia asta chiar contează pe bani.

Contextul: pe 8 septembrie, Dacia a arătat noul Spring, generație complet nouă, platformă Renault, fabricat în Slovenia, acolo unde se face Twingo. Prețul pentru România încă nu e anunțat. Între timp, Spring-ul pe care l-am testat e la 17.121 de euro cu TVA, după o reducere Dacia de 3.429 de euro valabilă până pe 30 septembrie 2026, cu încărcare rapidă inclusă și dobândă zero pe trei ani. Banii din Rabla s-au terminat de prin vară, deci discountul vine doar de la dealer.

Ce s-a schimbat de fapt sub caroserie

Arată ca un facelift, dar pe dedesubt e altă mașină. Motorul are 100 de cai față de 65 cât avea versiunea de top. 0-100 în 9,6 secunde, față de 19 secunde la Spring-ul din 2021. Repriza aia de la 80 la 120 km/h, care dura 26 de secunde la prima generație, acum ține sub 7. Nu zic că vrei să mergi cu 120 la oră cu Spring-ul. Zic doar că acum poți.

Bateria e nouă, LFP, și aici e detaliul pe care prea puțini îl spun: e mai mică, 24,3 kWh față de 27. Autonomia oficială rămâne pe la 225 km. Partea bună e că o încarci 100% în fiecare zi fără stres, nu mai faci matematică cu „până la 80%” ca la mașinile scumpe. Plus bară stabilizatoare, amortizoare refăcute, DC la 40 kW în loc de 30 și V2L. Viteza maximă rămâne limitată la 125 km/h.

Cifrele de consum și de încărcare

Pe autostradă, la 120 km/h, am scos 16 kWh/100 km, iar în condiții mai puțin ideale am atins și 18. Consumul median al testului a coborât sub 16. Autonomia reală pe autostradă e sub 150 km, dar dacă stai sub 90 km/h prin oraș faci lejer cei 250. Iarna mai tai un sfert. În 2022, Green NCAP a declarat Spring-ul cea mai eficientă electrică testată în acel an. Fizică pură: o tonă, față de aproape două tone cât are orice electrică bună.

La o stație rapidă Eldrive de 50 kW am urcat de la 29% la 54% în zece minute, cu 6,35 kWh băgați în baterie, la un vârf de 38-40 kW. Costul: 16,86 lei. Până la 100% ar fi durat 52 de minute. Acasă, încărcătorul de bord e monofazat, trage 3,7 kW pe o priză de 16A și 7 kW pe un circuit de 32A. Iar dacă ești prosumator, bateria mică devine avantaj: un carport îți umple 24 kWh într-o jumătate de zi cu soare, iar costul pe kilometru tinde spre zero. Vrei cifra exactă pentru mașina ta? E gratis pe buhnici.ro/tco.

Partea pe care oricum o scrieați în comentarii

În 2021, EuroNCAP i-a dat Spring-ului o stea, 49,4% la protecția adulților, și a numit situația cinică. De atunci Dacia a adăugat frânare automată de urgență, păstrarea benzii și recunoașterea indicatoarelor, dar platforma e aceeași din 2021 și mașina nu a mai fost retestată. Să nu ne mințim: o tonă nu câștigă o luptă fizică în fața unui SUV de două tone și jumătate. Ăsta e, pentru mine, cel mai bun argument pentru noul Spring, nu autonomia.

Restul compromisurilor le știi dinainte: plastic dur peste tot, aer manual, un singur ștergător, fără oglindă interioară, fără senzori de parcare, fără reglaj pe înălțime la scaun. Peste 110 km/h nu te mai auzi cu cei din mașină.

Cumperi acum sau aștepți?

Noul Spring e cu 15 cm mai lung și 18 cm mai lat, are portbagaj de 337 de litri, baterie de 27,5 kWh, 250 km autonomie, 50 kW pe rapid și 11 kW acasă. Dar are 20 de cai mai puțin și 200 de kilograme în plus, deci face 12 secunde până la sută. Preț în Europa: sub 18.000 de euro. La noi, necunoscut. Pe hârtie, Spring-ul pierduse anul ăsta titlul de cea mai ieftină electrică nouă din România în fața lui Leapmotor T03 (circa 17.400 de euro, baterie mai mare, 265 km), cu BYD Dolphin Surf pe la 19.000. Cu promoția asta, Dacia și-a luat titlul înapoi, măcar pentru două săptămâni.

Pentru cine e? A doua mașină din familie, navetă scurtă, încărcare acasă, buget de vreo 17.000 de euro și nevoie de mașină acum, nu la primăvară. Nu e pentru cine pune siguranța pasivă pe primul loc. Verdictul meu: Spring-ul de 100 de cai e cea mai bună versiune a unei idei care a pornit ca memă și a ajuns best-seller. Cel mai rapid Spring din istorie devine și ultimul. Dacă ai deja un Spring, lasă-mi în comentarii consumurile tale reale.

300 de kilometri de autostradă continuă în România, iar eu, în loc să admir peisajul, am dormit. Și vă spun sincer: ăsta e cel mai mare compliment pe care i-l pot face autostrăzii A7. Am plecat de dimineață din Corbeanca cu treabă la Bacău, a condus Vlad, eu am moțăit pe locul din dreapta, mi-am mai făcut și treaba între timp, și am ajuns în două ore și jumătate. Pentru prima dată în viața mea am ajuns în Moldova relaxat.

Nu glumesc și nu fac ironie. Pentru mine chiar e o bucurie. Nici măcar nu simt nevoia să vă arăt autostrada în clip, pentru că nu are nimic spectaculos. Este pur și simplu o autostradă civilizată, corectă, normală, de undeva de pe planeta asta, pe care oamenii pot să își vadă de treabă cu viețile lor fără frica că vor ajunge la destinație mai puțin întregi sau deloc.

Autostrăzile nu sunt bune de condus. Sunt bune de dormit

Aici e ideea pe care vreau să v-o las în cap. Data viitoare când auziți pe cineva că vă spune ce mișto e să conduci pe autostradă, gândiți-vă un pic. Autostrada nu e distractivă la volan. Autostrada e genială pentru pasageri. E locul unde poți să dormi, să stai pe telefon, să răspunzi la mailuri, să îți vezi de viață.

Nimănui nu îi place, de fapt, să conducă pe autostradă. Toți vrem să dormim. Vlad, care a ținut volanul tot drumul, a rezumat perfect: i se pare șmecheră autostrada, dar i s-ar fi părut și mai șmecheră dacă avea un FSD ca să poată dormi și el. Asta e direcția în care mergem, iar infrastructura bună e prima jumătate din poveste.

DN2, drumul de care fugeam de fiecare dată

Ca să înțelegeți de ce sunt atât de entuziasmat, gândiți-vă la alternativă. Drumul pe care ar fi trebuit să mergem este DN2, pe care eu îl consider cea mai mare țeapă din istoria României. Are o bandă și jumătate, pentru că a doua jumătate e acostamentul, care legal nu e bandă, dar nimeni dintre cei care conduc acolo nu îl tratează așa.

Am condus pe el de două, trei ori și de fiecare dată când ajungeam în zona aia îl întrebam pe Vlad dacă nu vrea să preia el volanul. Nu îmi place deloc să conduc pe acolo. Trebuie să te tot tragi pe dreapta, oamenii îți dau flash-uri ca să te depășească, iar tu conduci cu adrenalina la maxim. Pe autostradă, azi, am râs, am glumit, nu am fost stresat, nu am fost agitat și nu am ocolit niciun accident în ultima clipă. Diferența nu e de confort. E de viață și de moarte.

Bucuria are și o tristețe în ea

Pe drumul ăsta mi-a rămas totuși un regret. O să pot ajunge mai des la bunicii mei, la mormintele lor. Mi-aș fi dorit ca autostrada asta să existe cât ei mai erau aici. Și mi-aș dori ca, în viața asta, să prind și părinții în viață tot la capătul unei autostrăzi. Ai mei stau la Brașov.

Teoretic, există o speranță: să vin pe A7, să fac stânga la Focșani sau la Bacău și să trec munții, pe la Oituz sau pe unde se va putea, tot pe autostradă. Practic, știm cu toții unde suntem.

Concluzia, pe scurt

• A7 funcționează. București, Bacău în două ore și jumătate, fără stres și fără sperieturi.
• Valoarea reală a unei autostrăzi nu e viteza, e timpul recuperat și siguranța. Poți dormi, poți lucra, ajungi întreg.
• DN2 rămâne dovada a ce înseamnă să nu ai infrastructură: o bandă și jumătate, flash-uri și nervi.

Așa că, dacă stați în Moldova, trebuie să știți o chestie: de astăzi, guvernul și puterea vă urăsc un pic mai puțin decât pe brașoveni. În Moldova există autostradă. La Brașov nu va fi prea curând. Voi pe ce drum din România refuzați să mai conduceți? Scrieți-mi în comentarii, sunt curios dacă DN2 chiar e campionul absolut sau aveți voi candidați mai buni.

După luni întregi în care nimeni nu mai voia să audă de crypto, piața și-a adus aminte că există. Bitcoin a recucerit media mobilă de 50 pe weekly, exact linia care în toate ciclurile precedente a marcat trecerea înapoi spre bull market, iar asta schimbă tot calculul pentru finalul lui 2026. În ediția 24 din Follow the Money am luat-o pe rând cu Andrei Brătucu: crypto, exploitul de pe MultiversX, summitul Trump cu Xi Jinping, Volkswagen aruncat afară din Stoxx 50 și, evident, circul de la noi din țară.

Bitcoin: ciclul de patru ani începe să aibă glitch-uri

Bottom-ul pare să fi fost pus fix la jumătatea lui 2026, în ultima zi din iunie, la 57.000 de dolari. Dacă se confirmă, vorbim despre o corecție de doar puțin peste 50%, absolut ieșit din comun față de ce ne-a obișnuit Bitcoin, care în ciclurile inițiale tăia 70, 80, chiar 90%. Semnalele au fost acolo pentru cine se uita: lipsa volatilității, divergențe bullish pe daily și pe weekly, plus un range cu lower lows și lower highs care s-a rupt în sus. Teoria lui Andrei este că ciclul clasic de patru ani moare și îl înlocuiesc perioade de bull și de bear mai dese, dar mult mai puțin violente.

Pe partea de reglementare, Clarity Act nu a trecut și șansele să devină lege în 2026 sunt aproape zero, pentru că urmează midterms-urile din noiembrie și agenda senatorilor e plină. Vestea bună e că SEC și CFTC nu au mai așteptat: SEC a anunțat o perioadă temporară de excepție pentru tranzacționarea acțiunilor americane tokenizate, iar CFTC a clarificat că firmele care oferă wallet-uri non-custodial nu trebuie să se înregistreze ca brokeri. Sunt fix frânele care țineau miliardele instituționale pe margine.

MultiversX, oprit din mers după un exploit uriaș

La doar câteva zile după upgrade-ul Supernova, un atacator a reușit să minteze 40 de milioane de EGLD, cu 10 milioane mai mult decât întregul supply. Lanțul e blocat de vreo două, trei zile, iar soluția anunțată este un hard fork care rulează practic filmul înapoi. Vulnerabilitatea ar fi existat în cod încă de la upgrade-ul Barnard, deci de peste un an. Vă dați seama ce înseamnă asta: acceptăm centralizarea exact atunci când ne convine, deși ne lăudăm cu descentralizarea. Ironia zilei? EGLD a închis pe plus 12%, undeva la 4,2 dolari, după ce atinsese peste 5 în ziua lansării Supernova.

Volkswagen la prețul unui Twitter

Cea mai dură știre a serii vine din auto. Volkswagen a fost scos din Stoxx 50, indicele celor mai importante 50 de companii europene, iar locul lui e luat de Nokia, reinventată acum ca furnizor de infrastructură pentru data centere. Acțiunea se tranzacționează pe la 75, cu un market cap de aproape 40 de miliarde, la o companie care face vânzări de 350 de miliarde pe an și are un price to earnings între 4 și 7, în timp ce Tesla stă la vreo 400. Elon Musk ar putea cumpăra Volkswagen mai ieftin decât a cumpărat Twitter.

Problema nu e prețul, e inerția. Birocrația și structura organizațională îi fac greoi în fața chinezilor care ne umplu deja semafoarele cu BYD, Chery și compania, iar pe masă sunt vreo 100.000 de joburi de restructurat. Exact povestea Nokia, care i-a spus lui Steve Jobs că oamenii nu vor cumpăra niciodată telefoane fără butoane. Andrei zice că începe un DCA pe Volkswagen. Eu zic doar că ziua scadenței vine mereu pentru cine se crede imposibil de dărâmat.

Trump, Xi și prețul motorinei

Pe 24 septembrie, la Washington, se întâlnesc Trump și Xi Jinping, iar subiectul principal e inteligența artificială. Trump refuză categoric ideea de a încetini dezvoltarea și, în stil caracteristic, vrea să schimbe numele din inteligență artificială în superinteligență. Să nu uităm nici contextul: doar pe persoană fizică, Trump are aproape 16 milioane în Alphabet, 12,5 în Nvidia, 14 în Apple și peste un miliard în crypto. Incentivele sunt destul de clare.

Acasă, motorina a ajuns la aproximativ 11 lei litrul, și asta cu acciza redusă cu 25% pentru încă două săptămâni. Prețul real e mai aproape de 12 și are șanse bune să urce spre 15 dacă nu se repară situația din Rusia și Ucraina. Iar contractele futures europene de gas oil sunt la all time high, peste nivelul din 2022.

Restul, adică guvernul care nu se formează, Sigfried Mureșan la 15% pe Polymarket și schema financiară în care apare Călin Georgescu, le-am desfășurat pe larg în live. Dacă vă place formatul, dați un like și un share, că altfel nu avem cum să ne luptăm cu algoritmul. Ne vedem lunea viitoare la Follow the Money.

Salutare tuturor și bine v-am regăsit la #IGDLCC! Pe invitatul de astăzi mi-l doream aici de mult, pentru că am nevoie de cineva care să separe zgomotul de semnal într-o lume în care toată lumea vorbește și nimeni nu se aude. Lucian Croitoru este economist, consilier de politică monetară la BNR și singurul om din istoria recentă care a intrat în Parlament ca premier desemnat și a răspuns la întrebarea „ce căutați aici?” cu o poezie de Lucian Blaga. A picat atunci cu 189 de voturi. În iunie 2026, Adrian Veștea a picat cu exact același număr. Am stat de vorbă trei ore și patruzeci de minute, record absolut la podcastul ăsta, și am ieșit de acolo cu un glosar întreg de vorbe colțuroase pe care vi le las mai jos.

De ce nimeni nu mai vrea să scoată castana din foc

Am pornit exact de acolo: se uită cineva la România de azi și pare că nimeni nu mai vrea să conducă. Croitoru zice că nu e vorba doar despre faptul că nu vor puterea, ci că se simt ilegitimi. Toate guvernele tehnocrate din istoria noastră recentă au apărut după o pierdere de legitimitate, nu înainte. Guvernul Isărescu vine la capătul a trei ani de recesiune, când șase politicieni din Convenția Democrată se adună la un restaurant și constată că nu mai au altă soluție. Guvernul Cioloș vine după Colectiv și preia, cuvânt cu cuvânt, programul pe care PSD-ul lui Victor Ponta nu apucase să îl aplice. Tehnocratul e chemat atunci când castana e deja în foc, iar partidul care acceptă rolul plătește oricum nota.

Croitoru are un nume pentru asta: partid sanitar. Ăla care strânge după petrecere și după aia nu mai e invitat nicăieri. PNȚCD a condus coaliția din 1997 până în 2000, trei ani de recesiune, și a dispărut. PDL a făcut ajustarea din 2010 și a intrat în istorie. Iar celălalt termen din glosar, cinismul fiscal, descrie fix partea cealaltă a mecanismului: dai petrecerea, umfli deficitele în anii buni și pleci înainte să vină nota. Dacă vă întrebați cum arată nota când ajunge, am făcut socoteala în detaliu la Follow the Money, cu șomaj, stagflație și dobânzi la împrumut.

Constructivism și ordine spontană, cele două cuvinte care explică tot

Ca să înțelegeți restul discuției, aveți nevoie de două noțiuni. Constructivismul politic înseamnă să crezi că poți proiecta societatea pe hârtie și apoi să o implementezi. Ordinea spontană, conceptul lui Friedrich Hayek, spune exact invers: fiecare dintre noi acționează urmărindu-și scopurile proprii, respectând aceleași reguli, iar societatea apare din asta. E un proces evolutiv, nu are un scop și nu știm exact în ce direcție merge.

Pe Croitoru îl interesează mai ales că încălcarea principiilor nu rămâne fără consecințe. Dacă te încăpățânezi să alergi mai repede decât lumina, nu ajungi nicăieri, dar consumi toate resursele. Constructivismul face fix asta: rezolvă un aspect nesatisfăcător, produce alte trei, le rezolvă și pe alea, și tot așa până când societatea ajunge la o bifurcație. Iar bifurcația are numai două direcții. Ori o ia ca Germania anilor ’33 la ’39, ori o ia ca Marea Britanie a lui Thatcher și America lui Reagan în anii ’70.

Corpul politic și ceasul politic al Occidentului

Aici e teoria lui cea mai proprie, dintr-o carte pe care încă nu a publicat-o și care se numește „Corpul politic. România și ceasul politic al Occidentului”. Ideea e că elitele noastre, constructiviste și liberale, se schimbă între ele după ce se întâmplă în Occident, nu după ce ni se întâmplă nouă. Când Occidentul a virat spre o față iliberală, primii care au sărit pe val au fost PiS în Polonia și Fidesz în Ungaria, iar Orban a stat cincisprezece, șaisprezece ani la putere.

De ce imităm? Pentru că ne-am uitat mereu unde e civilizațional mai bine, iar asta e o alegere logică și corectă. Românul ajunge în Occident, vede trotuare fără gropi și fără praf, și vrea și el. Croitoru a stat patru ani la Washington și a spălat mașina de șapte ori în patru ani. Problema nu e imitația în sine, e că importăm direcția politică odată cu trotuarele. Iar istoria arată că am făcut-o mereu: Constituția Cârvunarilor de la 1822 copia o mișcare din Italia, Regulamentele Organice simulau o separație a puterilor pe care Cuza însuși nu a respectat-o. Discuția despre unde se așază România între Est și Vest o dusesem și cu Cristian Grosu, iar Croitoru spune că de acolo m-a descoperit și el.

Principiul ignoranței generalizate: de ce statul nu poate ști tot

Partea care mi-a plăcut cel mai mult din toată discuția. Hayek nu a fost doar economist, e și autorul unei cărți, „The Sensory Order”, în care descrie, alături de neurologul Hebb, conceptul pe care azi îl numim sinapsă. Teza lui, din „The Primacy of the Abstract”, e că noi nu observăm fenomene și apoi deducem regula. E exact invers: avem o predispoziție, o abstracție, și cu ea recunoaștem lucrurile. Dacă acum ar trece prin cameră ceva ce oamenii nu au mai văzut niciodată, există o probabilitate mare să nici nu îl vadă, pentru că nu au aparatul cu care să îl recunoască. E experimentul cu triburile din Amazon cărora li s-au arătat filmări din oraș și care au reținut o singură chestie: o găină.

De aici iese fundamentul libertății. Suntem toți, profund, ignoranți. Nu proști, ignoranți față de aspectele particulare pe care le știe celălalt. Și dacă nimeni nu poate ști tot, atunci niciun planificator nu poate decide pentru toți. Mecanismul ăsta l-am explorat și din partea cealaltă, cu neuroștiința, în episodul cu Paleologu și profesorul Borțun despre cum se sparge o democrație, iar Croitoru a confirmat ca economist ce îmi spuseseră ei ca filosofi.

PNRR, raportul Draghi și problema reală: productivitatea

Am întrebat de reforma companiilor de stat, veche de treizeci și cinci de ani și periată și prin PNRR. Croitoru nu e fan, nu al PNRR-ului în particular, ci al ideii de program guvernamental în general. Recunoaște că pandemia a fost un șoc în care statul a perturbat piața, deci statul trebuia să și compenseze. Dar o țară care se nărăvește la programe guvernamentale o face în detrimentul a două lucruri: competiția și antreprenoriatul. Cum arată criza PNRR când ajunge la noi am discutat separat la #CURIOSITY.

La fel și cu raportul Draghi. Diagnosticul e bun, Uniunea chiar are o problemă de competitivitate față de China, America și Asia de Sud-Est, iar observația că reglementările noastre intracomunitare echivalează cu tarife de o sută patruzeci la sută e corectă. Dar soluția e tot constructivistă, opt sute de miliarde de euro pe an de investiții decise de sus în jos. Croitoru ar fi identificat barierele, nu ar fi turnat bani peste ele.

Iar adevărata problemă e una singură: productivitatea. Românii nu muncesc mai puțin, muncesc la fel de mult și uneori mai mult decât în Occident, dar cu o productivitate mult mai slabă. Ca dovadă că se poate, productivitatea medie din București e cu treizeci la sută peste media Uniunii Europene. Nu poți să ceri servicii medicale ca în SUA dacă nu produci cât produc ei. Am auzit varianta asta și de la Claudiu Năsui, care o formulează ca „muncim și sărăcim”, și de la Moise Guran, care spune că nu prețul motorinei e problema, ci economia.

De la standardul aur la Bitcoin

Croitoru are o observație pe care nu o auzi des: sistemul aur nu a fost inventat, a fost descoperit. Statele doar au scris ordonat în legi ceea ce se întâmpla deja în practică. Bretton Woods, în schimb, a fost inventat de constructiviști, printre care Keynes, și a ținut până în 1971. Cea mai mică inflație din istorie a fost între 1873 și 1913, exact în perioada standardului aur, pentru că sistemul era brutal de disciplinat: greșeai, pierdeai aur, creșteau dobânzile, se încetinea economia. În 1931, Marea Britanie a cedat în fața unei greve de un milion de oameni și de atunci politicile nu mai sunt ancorate într-un standard, ci în promisiunea politicienilor de a rămâne coerenți. Ceea ce, dacă vrei să fii votat, e o promisiune dificilă.

De aici și porecla de „noul aur” pentru Bitcoin. Croitoru nu o cumpără. Cantitatea limitată nu e suficientă, banii trebuie să fie și mijloc de plată recunoscut absolut de toată lumea. Aurul era acceptat de orice om, fără să aibă nevoie de nimic. Bitcoin e, deocamdată, prea ezoteric.

AI-ul, abundența și conștiința

L-am întrebat cum vede anii care vin, cu robotizare, inteligență artificială și promisiunea unei abundențe aproape nelimitate. Elon Musk zice că nu vom mai avea nevoie de bani. Croitoru zice că e pur și simplu o exagerare, și argumentul lui se întoarce la principiul ignoranței: oricât de multă inteligență am produce, nu scăpăm obiectiv de faptul că niciunul dintre noi nu poate ști tot. Cât despre teama că AI-ul își va dezvolta propria conștiință, răspunsul lui e dezarmant de onest: nu putem discuta serios despre asta pentru că nu suntem în stare nici măcar să definim ce e conștiința.

Liberalismul explicat unui puști de 16 ani

Ultima întrebare a fost și cea mai grea. Un copil de 16 ani, căruia nu îi pasă de politică, aude la școală și pe social media toate curentele, de la dacii liberi până la agenda incluzivității din universitățile occidentale. Ce îi spui? Croitoru începe prin a curăța termenul, pentru că în timp noțiunile s-au inversat: la început, liberalismul însemna un om liber să ia inițiative private, inclusiv economice, respectând regulile descoperite din tradiție și urmărindu-și propriile scopuri. Atât. Restul sunt straturi puse peste.

Iar concluzia cărții lui e că singura cale de a rupe corpul politic e ca unul dintre partidele cu potențial de partid sanitar să refuze rolul. Să nu mai accepte să facă curat după dezastru, ca să nu mai existe mecanismul care le rotește la putere. Problema e că deficitul tot trebuie redus de cineva, iar ziua scadenței vine oricum. Maturity wall, cum îi spune el. Cardul de credit care expiră în aceeași lună.

Trei ore și patruzeci de minute, cel mai lung episod de până acum. Dacă ați rezistat până la capăt, știți deja ce aveți de făcut cu butoanele de dedesubt. Podcasturile astea sunt produse pentru voi și cu sprijinul vostru, deci voi sunteți patronii. Până data viitoare, să vă fie numai bine!

Am început discuția într-o notă ceva mai relaxată, analizând atmosfera săptămânii și fenomenul Internetului reprezentat de seriile de desene animate generate de AI, cum este Jackson Benny. Este incredibil să vezi cât de repede evoluează uneltele de generare video și cât de bine au învățat brandurile mari să reacționeze. Am trecut în revistă reacțiile și reclamele savuroase venite de la giganti precum Samsung, Motorola, Burger King, KitKat, Asus sau Canva în momentul lansării noului iPhone Duo. Tot pe zona de platforme, am comentat decizia TikTok de a restricționa vizionarea clipurilor pentru utilizatorii care nu sunt conectați în cont, dar și clipul viral cu Josh Peck sau reclama absurd-amuzantă creată cu AI pentru un sistem de securitate „tradițional”.

Trecând la știrile din România, realitatea depășește din nou orice ficțiune. În județul Bacău, am descoperit cum panouri fotovoltaice finanțate din fonduri europene au ajuns să fie folosite pe post de zid de sprijin împotriva alunecărilor de teren. Am analizat, de asemenea, subiectul fierbinte al recalculării pensiilor și declarațiile oficiale ale conducerii Casei de Pensii, dar și protestele masive ale oierilor din centrul Capitalei. Tensiunile legate de pesta micilor rumegătoare, blocarea exporturilor și disputele privind vaccinarea aduc în prim-plan o problemă veche și dureroasă: lipsa forței de muncă în zootehnie și veniturile reale ale celor care lucrează în acest domeniu.

În zona politică și economică, am vorbit despre raportul privind alegerile din 2024, poziția lui Nicușor Dan și impactul uriaș al pierderii celor 770 de milioane de euro din PNRR din cauza lipsei de reforme în administrație și justiție. Peste ocean, scena politică din SUA continuă să genereze valuri: discursul lui J.D. Vance la All-In Summit, nunta controversată a lui Donald Trump Jr. în Bahamas sponsorizată de Umar Kremlev, dar și tensiunile dintre Donald Trump și noua alianță comercială transatlantică creată între Uniunea Europeană și Canada sub amprenta lui Mark Carney.

Nu au lipsit din ediție nici subiectele de securitate cibernetică și tehnologie pură. Am abordat incidentul recent de la Revolut legat de datele utilizatorilor accesate prin atacuri de phishing și KYC, practica bacșișului în avans la serviciile de livrare și decizia Ryanair de a introduce taxe suplimentare pentru procesarea cardurilor.

Pentru pasionații de gadgeturi și auto, am pregătit un pachet complet: primele impresii și review-ul pentru noul iPhone 18 Pro, un test auto exclusiv cu Mercedes CLA electric, o analiză a bateriilor solare GoodWe ideale pentru apartamentele de la bloc, lansarea căștilor Sony XM4C în comparație cu modelele XM5 și XM6, dar și detalii despre noul sistem de operare Google Aluminium OS bazat pe Android. În plus, am discutat despre problemele de performanță create de noul update de Windows 11 în jocuri, riscurile sistemelor de camere ALPR, noile modele AI TypeSafe și situația din jurul OpenAI Astra și Hugging Face.

Te invit să urmărești întreaga emisiune, să ne lași părerea ta în secțiunea de comentarii și să distribui acest episod celor care vor să fie mereu cu un pas înainte!

Salutare tuturor! Intrăm direct în partea de care, recunosc, mi-a fost cel mai greu să mă rup după evenimentul de la Cupertino: culorile. Am avut pe masă absolut toate variantele din gama nouă, de la iPhone Duo și iPhone 18 Pro, până la Pro Max și Watch 12, cu husele și accesoriile lor la culoare. Și dacă tot Apple a lansat anul ăsta trei telefoane și niciun iPhone de bază, hai să vedem ce culoare îți alegi de fapt, pentru că anul ăsta chiar contează.

Culorile iPhone Duo și husele care îi schimbă personalitatea

Burgundy e clar trendul anului, dar să le luăm pe rând. Prima e Sand, adică albul acela nisipiu, care vine cu o carcasă tot nisipie și care arată foarte fain. Cred că ăsta e drumul pe care o să meargă cei mai mulți oameni, pe varianta sigură.

Dacă ai de gând să-ți iei un Duo, pliabilul pe care l-am ținut prima oară în mână la Cupertino, și vrei să-l protejezi, îți recomand să te uiți la husele magnetice. Se desprind super ușor și schimbă dintr-o dată personalitatea telefonului. De la un tratament ceramic alb, frumos, ajungi la un folio cu Alcantara în interior. Îmi place și mai mult pe albastru, mai ales pentru băieți. Varianta Night Sky, care e de fapt un bleu foarte închis, aproape petrol, merge perfect cu husa mată și magnetică, care e și mai rezistentă.

Faptul că poți să faci tranziția asta atât de rapid de la una la alta e o plăcere. Dai coperta peste cap și continui să folosești telefonul. Dacă vrei ceva mai rezistent și care se murdărește mai greu, ai aceeași variantă, dar cu protecție de jur împrejur, inclusiv pe colțuri. Și, sincer, la cât o să coste telefoanele astea, probabil vrei să ai grijă de ele.

iPhone 18 Pro și Pro Max: silicon, Tech Woven și clear case fără margine

Pe masă am avut și toate culorile de 18 Pro și Pro Max, împreună cu husele lor. Sunt și pe silicon, și pe materialul ăsta Tech Woven, iar ambele arată foarte bine. Am un feeling că de sărbători o să fie coadă la ele, în funcție de capacitățile de stocare. Acum avem huse la culoare, inclusiv cu portofelul magnetic care se prinde frumos în spate.

Dar mai e ceva nou: clear case-ul. Arată diferit față de ce știai, cu un inel alb și logo-ul Apple, iar peste el poți să pui tot felul de accesorii. Îmi place enorm că a scăpat de margine albă, pentru că scoate și mai bine în evidență telefonul. Dacă îmi pun mintea, aș putea să pun chestia asta pe un Burgundy, o scot foarte repede și telefonul arată în continuare de parcă n-ar avea husă.

Mai avem, evident, și albastru, și negru, plus combinațiile cu strap-urile pe care le pui pe umăr. Am pe masă combinație de negru cu verde, foarte faină, iar negru pe negru o să meargă întotdeauna. Ăsta e culoarea mea preferată anul ăsta. Dacă îl desfac, e atât de negru încât zici că e Vantablack, e stealth, și pare și mai discret. Dacă vrei un telefon mic și compact, cred că 18 Pro e cea mai bună alegere de anul ăsta, cea mai discretă și elegantă, dar și tehnologic avansată. Nu e însă chiar atât de diferit față de ce ai avut anul trecut, iar despre ce poate de fapt camera lui și cât ține bateria am vorbit pe larg separat.

Watch 12: titan în două culori și variantele ceramice

Hai să vorbim un pic și despre ceasuri. Watch 12 are o culoare nouă, dar aici am și niște variante de titan în două nuanțe: una e un fel de aur alb, mai spre platină, cealaltă seamănă cu aurul galben. Amândouă sunt titan, pe lângă cele cu aspectul metalic lucios. Cred că varianta aia o să arate foarte bine pe mâna unei doamne.

Apoi sunt variantele ceramice, care sunt superbe. Bleumarinul e preferatul meu, cu margine lucioasă, dar albastru la culoare. Și mai e una albă care îmi dă o senzație de ivory, un alb mai închis care duce ușor spre gri, dar mătăsos. Nu sunt chiar atât de bun la culori, recunosc, dar toate accesoriile astea mi-au plăcut.

Ce alegi până la urmă

Ce am pus pe masă e doar o mică parte din ce o să găsești ca accesorii originale de la Apple, și normal că nu sunt singurele de pe piață. Ideea e alta: anul ăsta, când telefonul arată aproape identic cu cel de anul trecut, culoarea și husa sunt singurele lucruri care spun ceva despre tine. E o diferență de personalitate, nu de specificații. Dacă vrei să vezi și partea tehnică, tot ce a anunțat Apple oficial pe scenă e pus cap la cap aici, iar dacă ai chef de o discuție mai largă despre unde se duce industria, am povestit și în ultimul CURIOSITY despre Duo și despre ecranele care ne spionează.

Voi ce culoare preferați? Scrieți-mi în comentarii, că mă interesează sincer. Like, share și subscribe, și până data viitoare să vă fie numai bine!

Salutare tuturor! E prima dată când un iPhone Pro nu e cap de afiș la propria lui lansare. Am fost zilele trecute la Cupertino, iar pe scenă, în sala de demo și pe toate conturile de social media a contat un singur nume: Duo. Da, pliabilul pe care l-am ținut deja în mână acolo a scos tot oxigenul din încăpere. Numai că ăsta, care stătea cuminte pe una din mesele de demo și pe lângă care lumea trecea ca pe lângă modelul de anul trecut, e fix telefonul pe care eu cred că o să-l cumpere de fapt mulți. Așa că hai să facem un review de iPhone 18 Pro ca lumea, fără hate de 2 lei, pentru că strugurii sunt acri și în 2027.

Cât costă cel mai ieftin iPhone nou din 2026

Un pic de context, pentru cine nu a prins evenimentul de lansare de la Cupertino: anul ăsta nu avem iPhone 18 de bază. Apple a lansat doar 18 Pro, 18 Pro Max și Duo, iar iPhone-ul normal rămâne 17, atât cât îl mai găsești pe stoc. Prețul de plecare pentru 18 Pro e 7.700 de lei, cu 256 GB de la bun început. E cu 1.000 de lei mai mult decât cerea 17 Pro la lansare, dar tot e cel mai ieftin iPhone nou din acest an. Exemplarul din mâna mea, cel cu 2 TB, costă 15.900 de lei, adică aproape 3.000 de euro pentru un telefon care arată identic cu ăla de anul trecut, mai puțin culorile.

Ca să fim clari de la început: telefonul e unul de test, nu e al meu, iar la evenimentul din Cupertino am fost la invitația celor de la Apple. Tot ce urmează însă e ce am verificat eu cu telefonul în mână, în România, în cele două zile cât l-am avut.

Design: aceeași carcasă, dar Dynamic Island s-a micșorat

Nu mă apuc să-ți vând un design nou, pentru că nu există. Ai același unibody de aluminiu ca la 17 Pro, aceleași dimensiuni, aceleași butoane, aceleași mufe, deci ar trebui să meargă și husele de anul trecut. Asta chiar e o premieră la Apple. Telefonul are 211 grame, cu cinci mai mult decât modelul precedent, și primește Ceramic Shield 2 în față. Silver-ul e argintiu cu o tentă albăstruie, dar culoarea anului e clar Burgundy.

Schimbarea reală e în ecran. Dynamic Island e mai mic, pentru că a dispărut camera în infraroșu pentru Face ID din decupaj și a intrat sub ecran, într-o zonă de pixeli calibrată să lase exact atâta infraroșu cât trebuie. Seamănă cu strategia folosită la Duo ca să ascundă camera. Rezultatul practic e că acum îți încap trei live activities în același timp, adică Uber, cronometru și rezultatele de la meci deodată. Face ID merge la fel de repede, l-am testat și cu ochelari de soare, și în întuneric.

A20 Pro și povestea răcirii

A20 Pro e primul cip Apple pe 2 nanometri. Apple zice GPU cu 40% mai rapid, de două ori mai multă putere de AI și cu 50% mai multă bandă de memorie. Sincer, cifrele astea nu prea interesează utilizatorul obișnuit, pentru că nici 17 Pro, nici 15 Pro nu sunt telefoane lente. Pe mine mă interesează ce se întâmplă după 20 de minute de forjă.

Și aici Apple a făcut ceva ce nu a mai încăput în eveniment. Ne-au arătat într-un demo un vapor chamber cu o suprafață de trei ori mai mare decât la 17 Pro, plus o placă de cupru numită NanoTwin, cu structură cristalină modificată, care ia căldura de la cip și o împrăștie spre toată rama, nu spre un singur punct. Pe camera cu termoviziune vezi diferența imediat: pe 17 Pro căldura se adună într-o pată, pe 18 Pro se împrăștie repede și nu mai ai hotspots. Ce trebuie să reții e simplu: un telefon fierbinte se descarcă mai repede și se uzează mai devreme. După 20 de minute de joc la 120 de FPS, cu ProMotion pornit și luminozitatea la maxim, telefonul încă mergea și nu încetinea.

Bateria, adevăratul motiv de upgrade

Ăsta e cel mai mare salt de autonomie pe care l-am văzut pe un Pro de 6,3 inch de la 15 Pro încoace. Oficial, 36 de ore de redare video față de 33 la 17 Pro, iar pe Pro Max 45. Mi-au confirmat și că bateria nu mai stă într-o pungă, ci într-o carcasă metalică subțire, tot din motive de răcire și de siguranță.

Vârful de încărcare a urcat pentru prima dată la 60 W, dar e chiar un vârf. În testele mele telefonul a stat constant pe 42 la 44 W, cu mici spike-uri peste. De la 20% la 80% îmi estima 46 de minute, și cred că se întâmplă chiar mai repede. Ca să prinzi viteza asta îți trebuie un adaptor compatibil Power Delivery 3.2 care duce cel puțin 60 W, iar pe MagSafe mergem acum la 25 W. Și da, încărcător în cutie tot nu ai.

Al treilea ingredient e modemul C2, care consumă cu 15% mai puțină energie când stai pe date decât cel de anul trecut. Chestia asta contează mai ales când ești mult în mișcare.

Camera: diafragmă variabilă, pe bune

Aici am chemat un om care știe ce să ceară de la o cameră, adică pe Andrei, fotograf și videograf. Headline-ul e că avem diafragmă variabilă optică, direct din obiectiv: șase lamele tăiate cu laser, mai subțiri decât un fir de păr, care se închid și se deschid între f/1.48 și f/4, cu patru trepte oficiale. Am găsit și trepte intermediare pe care Apple nu le comunică.

Ce câștigi concret? În primul rând efectul Starburst, adică orice sursă puternică de lumină devine o steluță în cadru, și la fotografie, și la video. Apoi controlul pe blur, pentru că diafragma închisă îți păstrează detaliu în fundal. Și, cel mai important, la f/1.48 intră cu vreo 45% mai multă lumină decât pe f/1.78 cât avea 17 Pro, ceea ce înseamnă timp de expunere mai scurt. Apple ne-a pus la dispoziție un club cu lumini care se schimbă la fiecare secundă, adică exact locul unde toate telefoanele dau rasol, iar oamenii nu mai ies șterși când se mișcă. Ăsta o să fie telefonul tău de concerte.

Aplicația de cameră a devenit dintr-odată una profi. Ai shutter speed, white balance, focus pus manual ca la un focus puller, focus tracking care te caută chiar dacă ieși din cadru, 4K la 120 de cadre, cinematic care în sfârșit e destul de stabil ca să-l folosești, plus slidere noi de textură și grain în photographic styles. Lipsește un singur lucru, și e fix cel care ne-a enervat: nu poți regla ISO. Când setezi manual diafragma și timpul de expunere, filmarea începe să pulseze în căutarea expunerii corecte, lucru pe care ISO-ul l-ar fi rezolvat. Poate vine într-un update de soft.

Ce nu am găsit deloc e Audio Mix, funcția aia de studio sound din setările video. Nu apare încă la noi. În schimb, în Voice Memos există și funcționează: îți atenuează ecoul și zgomotul de fond local, fără internet, și te face să sune aproape ca pe un reportofon serios. Nu înlocuiește o lavalieră de 300 de euro, dar e suficient cât să nu-și dea nimeni seama pe social media.

iOS 27 și Siri, promisiuni pentru europeni

Am văzut demouri în Cupertino cu Siri care îți pune lucruri în calendar din ce vede camera. Arată bine, dar hai să nu ne mințim: Siri AI e beta, e mai mult pe engleză, următoarele limbi vin prin octombrie și româna nu e pe listă. Plus un detaliu pe care nu ți-l spune nimeni: Siri își construiește un index local cu datele tale, iar chestia asta durează ore sau chiar zile dacă ai mult conținut pe telefon. În primele zile îți răspunde incomplet și crezi că e stricat, când de fapt nu a terminat de citit. Dacă îți iei 18 Pro pentru AI în România în 2026, cumperi o promisiune. Dacă ți-l iei pentru cameră și baterie, cumperi un produs complet. Despre cum stăm cu asistenții și cu restul industriei am mai vorbit și în ediția de Curiosity de săptămâna trecută.

Cine ar trebui să-l cumpere

iPhone 18 Pro e cel mai bun telefon de fotografiat pe care l-a făcut Apple, de departe. Diafragma variabilă nu e un gimmick, e prima dată când un iPhone face optic ce încerca până acum din soft. Bateria e cea mai bună de pe un Pro mic, se încarcă cel mai repede, iar răcirea rezolvă singura problemă reală pe care o avea 17 Pro.

Deci: dacă ai 15 Pro sau ceva mai vechi, dacă fotografiezi serios cu telefonul toată ziua sau dacă filmezi mult, merită. Dacă ai deja 17 Pro, nu prea, decât dacă ții neapărat la steluțele alea. Cei 2 TB de stocare au sens doar dacă tragi ProRes 4K la 120 de cadre, care mănâncă 6 GB pe minut. Pentru restul lumii, 256 sau cel mult 512 GB, plus iCloud. Și, ca să fie clar de unde vine diferența de preț, nu Apple a înnebunit peste noapte: memoria se vinde în avans de la fabrică pe următorii doi ani și nu se ieftinește curând. Tot ce înseamnă specificațiile anunțate oficial pe scenă le-am pus cap la cap separat, dacă vrei lista completă.

A, și era să uit. Butonul de cameră de pe lateral a rămas, dar nu mai face zoom când îl mângâi, cum făcea înainte. E chestia pe care am pierdut-o de la o generație la alta și pe care aproape nimeni n-o s-o observe, cam ca încărcătorul din cutie. Pentru mine, acolo ar fi mers mai bine un Touch ID.

Pozele needitate, cu tot cu EXIF și la rezoluție completă, urmează să ajungă aici pe site, pentru cine vrea să se convingă singur, nu din compresia de pe YouTube. Iar dacă vrei să vezi cum arată locul de unde au ieșit toate astea, adică Apple Park, am filmat și acolo. Like, share și subscribe, și până data viitoare să vă fie numai bine!

Salutare tuturor! Unii dintre voi sunt preocupați de factură, alții de planetă, alții chiar ar vrea să facă niște bani de pe urma energiei lor. Dar dacă stai la bloc? Asta ne întrebați de foarte multă vreme, iar astăzi vine răspunsul: panouri solare la bloc, într-un kit de balcon gata făcut, pe care l-am despachetat în studio împreună cu Nicușor de la GoodWe. E un produs care se vinde foarte bine, doar că nu la noi. Încă.

Cu Nicușor ne-am mai văzut aici când am montat bateria pentru casă. Acum facem aceeași treabă, dar la scară de apartament.

Ce e, de fapt, în kit

Produsul a fost gândit pentru piața din Germania, unde la case acoperișurile sunt deja pline și instalările s-au mutat pe apartamente. Invertorul suportă până la patru panouri, cu patru orientări diferite, deci nu mai contează că balconul tău se uită spre est sau spre vest. Ideal rămâne sudul, la 15 sau 25 de grade, dar panourile moderne, mai ales cele bifaciale, produc și pe înnorat, doar mai puțin.

Un panou are 200 de wați și cântărește 3,5 kilograme. Prinderea se face cu niște coliere metalice, niște șoricei cum le-am zis noi, care intră în orificiile panoului și îl fixează de balustradă. Poți pune până la opt pentru fiecare panou, iar fiecare e testat la 10 kilograme, deci unul singur ar ține panoul. Problema nu e greutatea, ci smulgerea la vânt, pentru că nu vrei să cadă ceva de pe balcon în capul cuiva de pe stradă. În pachet mai vin și șuruburi de inox, dacă legislația locală îți permite să prinzi direct în balustradă.

Cablurile MC4 vin deja sertizate din fabrică, adică fix partea la care ai avea nevoie de un profesionist. Cele de la panou au maximum 2 metri, cele de la invertor 5 metri, deci îți alegi traseul în funcție de distanță. Manualul de montaj e deocamdată în germană și engleză, cu promisiunea unuia în română de la anul.

Invertorul are baterie în el

Inima sistemului nu e doar un invertor. Cutia e mai grea decât te aștepți pentru că include și un modul de baterie de 1,92 kWh, la 1C, cu protecție antiincendiu și preîncălzire, cu temperatură de lucru până la minus 20 de grade. E IP65, deci poate sta afară pe balcon, sau îl poți aduce în casă. Are dongle de WiFi încorporat, cu antenă, deci intră direct în aplicația Sense Plus.

Pe partea de AC ai două ieșiri. Una merge spre priza din casă, cu maximum 800 de wați, cât permite reglementarea. A doua e priza de backup, pentru consumatori esențiali, care îți dă 1,5 kW. Diferența are logică: poți da maximum 800 de wați înapoi în instalația locuinței ca să nu dezechilibrezi sistemul, dar poți trage până în 1,5 kW, ceea ce îți activează fast charge-ul bateriei. Nicușor o folosește ca baterie mobilă la pescuit, cu un televizor mic și un bec, și îi ține 24 de ore.

Se bagă în priză, dar nu improvizat

Da, cablul ăla chiar intră în cea mai apropiată priză din casă, care e legată automat la instalația locuinței. Și da, poți face asta fără să fii prosumator, cu o condiție: limitezi invertorul la export, astfel încât tot ce produci rămâne în apartament. Ca să știe când să limiteze, se montează un meter la contor, în panoul casei, iar aici intervine instalatorul autorizat. Chiar dacă restul e DIY, partea asta nu e de improvizat, și nici drumul legal prin birocrația din localitatea ta. Dacă nu ești sigur ce înseamnă statutul ăsta și pe cine încurcă el, am explicat pe larg ce este un prosumator și cum funcționează dispecerizarea, iar despre tensiunea dintre prosumatori și structurile mari din energie am avut o discuție întreagă.

Cât costă și când se amortizează

Prețul de retail pentru kitul ăsta se învârte undeva la 4.000 sau 4.500 de lei, cu TVA inclus. Producătorul nu vinde direct către clientul final, pentru că vorbim de o centrală fotovoltaică, nu de un obiect de uz casnic, deci ajunge la tine prin distribuitori calificați.

Socoteala reală nu se face din preț, ci din cicluri. Garanția e de 8.000 de cicluri, cu minimum 80% din capacitate rămasă la final. GoodWe a schimbat un pic paradigma și nu îți mai numără ciclurile, ci cantitatea de energie descărcată, pe care o vezi direct în aplicație. Cu aproape 2 kWh pe ciclu înseamnă undeva spre 16.000 de kWh pe toată durata de viață. La un leu kilowattul, asta e o socoteală de 16.000 de lei pentru o investiție de patru mii. Iar un utilizator casnic obișnuit nu face mai mult de jumătate de ciclu pe zi, deci vorbim de ani buni.

Și o regulă simplă pe care merită s-o reții dacă te uiți la baterii în general: prețul mediu recomandat pentru un sistem all-in-one de 8 kWh e în jur de 1.400 de lei per kilowatt cu TVA, adică puțin peste 200 de euro per kWh de stocare. Fereastra sănătoasă e între 200 și 300 de euro per kWh pentru o baterie high voltage serioasă, cu 1C, preîncălzire și protecție antiincendiu. Peste 300 de euro, întreabă de ce. La capătul celălalt al scării, un sistem de 86 kWh te bagă direct în zona de VPP, dar aia e altă discuție și alt buget.

De ce merge în Germania și de ce ar merge și la noi

Aproximativ 20% din veniturile GoodWe pe 2026 în Germania vin din soluții de apartament. Iar Germania are cu cel puțin un sfert mai puțin soare decât noi. Deci nu e vorba de radiație solară, e vorba de decizie. Nemții își permit și cred în energia produsă local, mai ales că prețul curentului crește. La noi e plafonat acum, dar întrebarea reală e ce se întâmplă după plafonare, mai ales cu presiunea pe care o pun centrele de date și AI-ul pe rețea.

Varianta pe care am despachetat-o e cea mică, S2, gândită pentru garsonieră sau un apartament de două camere. Pentru trei camere există S3U, cu 3 kW putere de descărcare și stocare modulară până la 15 kWh, adică deja poți să ții aerul condiționat și frigiderul pe baterie. Nu e o soluție pentru cine are boiler electric și mașină electrică, acolo îți trebuie altceva.

Între timp, la mine acasă bateria a descărcat deja aproape 3 MWh, adică peste 50 de cicluri din cele 8.000, și am prima factură cu minus din viața mea. Dacă stai la bloc și te-ai gândit că energia produsă de tine nu e pentru tine, uite că nu mai e adevărat. Cercetează, documentează-te și alege să-ți produci propria energie, ca să nu mai fii dependent. Și până data viitoare, să faceți numai case bune!

Salutare tuturor și bine v-ați regăsit la Follow the Money! Ediția 23 a prins piețele internaționale exact în mijlocul unui turmoil, cu petrol, Ucraina, AI și costuri de împrumut care cresc, toate în aceeași săptămână. Noi nu suntem economiști, suntem doar consumatori de economie, așa că l-am chemat pe cineva care face research în fiecare zi: Iulian Lolea, economistul-șef al patronatului Concordia. Iar concluzia lui despre România fără guvern e mai dură decât pare la prima vedere.

Stagflația nu e o vorbă mare, sunt cifrele de azi

Am reluat subiectul cu care Andrei ne-a lăsat în ediția trecută, pentru că atunci nu găsisem nicio cale de ieșire. Datele nu s-au îmbunătățit între timp. Raportul INS pe trimestrul al doilea din 2026 arată șomajul la 6,8%, o cifră care nu e catastrofală pentru economia noastră, dar care crește. Partea urâtă e defalcarea: la tinerii între 15 și 24 de ani rata e de aproximativ 30%, adică unul din trei. La cei între 25 și 34 de ani suntem pe la 8%.

Inflația a coborât la 6,2%, dar rămâne sticky, iar PIB-ul arată prost de câteva trimestre, cu stagnare în cel mai bun caz și contracție în altele. By the book, asta e stagflație, și e probabil coșmarul oricărui economist, pentru că măsurile clasice nu mai funcționează. Nu poți stimula economia cu dobânzi mici cât timp ești constrâns de inflație.

Încrederea, la minimele ultimilor 17 ani

Iulian a adus în discuție ceva ce nu se vede în titluri: indicatorii de sentiment calculați de Comisia Europeană ne arată ca țara în care încrederea, atât a populației cât și a firmelor, s-a prăbușit cel mai rău. Suntem la niveluri comparabile cu criza din 2010 sau 2012, când s-au tăiat salariile din sectorul public cu 25%. Diferența e că acum nu avem o criză de amplitudinea aia, doar o comunicare defectuoasă și o luptă politică fără sfârșit.

Consecințele sunt foarte concrete. Investițiile străine directe au scăzut cu 70 sau 80% în primele șase luni față de anul trecut, spune BNR. Iulian povestește că a avut în ultimele trei luni întâlniri cu investitori care au pus planurile pe hold, unii chiar le-au anulat sau au ales altă țară. Dacia a blamat public costul ridicat al energiei și lipsa de predictibilitate, iar modelul Striker a fost mutat în Turcia. Modelul electric se produce în Slovenia. Am pierdut și trenul ăla.

Iar peste toate astea plutește un guvern demis de aproape cinci luni și un președinte care amână nominalizarea. Cineva din chat a glumit că mediului de afaceri îi convine, pentru că nimeni nu mai schimbă fiscalitatea peste noapte prin ordonanțe. E o sămânță de adevăr acolo, mai ales că în ultimii zece ani am schimbat regimul fiscal aproape la fiecare doi ani. Dar ca să investești 10 sau 20 de milioane de euro trebuie să știi ce doctrină are următorul guvern, altfel nu semnezi nimic. Urmează și evaluarea S&P la începutul lui octombrie, iar instabilitatea și fragmentarea Parlamentului au fost deja notate ca puncte slabe.

Ce s-ar putea face, de fapt

Trei probleme mari pentru mediul privat: costul finanțării, prețul energiei și birocrația. Primul se rezolvă continuând reducerea deficitului, pentru că statul e competitor direct. Dacă statul se împrumută la 7%, nimeni nu-ți dă ție bani mai ieftin. Al doilea se rezolvă, paradoxal, prin a nu strica nimic: piața de stocare se dezvoltă rapid singură, iar statul trebuie doar să asigure un level playing field. Al treilea, birocrația, e de durată, dar acolo AI-ul și digitalizarea chiar pot ajuta.

Realist, Iulian vede o revenire a creșterii economice de anul viitor, dar sub 1%, mai degrabă statistic, după trei ani în care industria a scăzut constant. Comisia Europeană estimează spre 2%, dar de la firul ierbii lucrurile arată mai temperate. BNR-ul rămâne pasiv, cu dobânda de referință la 6,5% și inflația la 6,2%, prea aproape una de alta ca să poată relaxa ceva fără risc.

P(doom), sau cum se vinde frica de AI

Partea a doua a serii am dedicat-o subiectului săptămânii. Un fost angajat Anthropic, Jacob Coxson, a publicat un tweet în care spune că modelele de frontieră scapă de sub control și că AI-ul, citez, ne va omorî pe toți. 171 de milioane de vizualizări, probabil cel mai viral tweet din istorie, de pe un cont care aproape nu exista înainte. Omul lucrase acolo șase săptămâni, nu a venit cu nicio dovadă și nici cu vreun exemplu concret, deși ieșea dintr-o companie aflată în perioada de liniște dinaintea unei listări.

Ce mă deranjează pe mine e că fix cei doi de la frontieră, care vând cel mai scump AI de pe planetă, sunt cei care ne spun că frontiera ar trebui încetinită, și propun o super agenție guvernamentală, ca la medicamente, care să reglementeze toate modelele, inclusiv pe cele open source și ale competiției. E pulling up the ladder: au urcat deja, iar acum vor să ia scara. De o parte sunt effective altruists, de cealaltă acceleraționiștii. China a răspuns în câteva ore că vede totul ca pe un soft cold war, o încercare de a pune talpă dezvoltării de AI în afara Statelor Unite. Donald Trump a pus cireașa pe tort spunând că singura autoritate de control de care are nevoie AI-ul e un președinte inteligent și puternic, adică el.

Realitatea din spate e mai banală: cererea de procesare crește mai repede decât capacitatea, aplicațiile gâfâie, abonamentele mari au fost restrânse peste weekend, iar procesarea costă încă mai mult decât încasează companiile astea. Vând pielea ursului din viitor, nu din pădure, și se pregătesc de listări la evaluări de peste un trilion de dolari. Am mai văzut filmul ăsta la IPO-ul SpaceX și de fiecare dată când ne întrebăm dacă se sparge bula AI.

Eu unul nu cred că AI-ul se poate opri. Dacă mâine mi se taie abonamentele, mă întorc pe modele open source rulate local. GB.ro s-a transformat peste noapte tocmai pentru că am pus agenți la treabă: peste 2.400 de produse listate, categorii refăcute cu un singur prompt, pagină de branduri, prețuri urmărite zilnic la sute de eSIM-uri. One man operation with several agents. Asta nu pleacă nicăieri.

Săptămâna în care se joacă totul: FOMC, Clarity Act, Banca Japoniei

Trei evenimente mari. Miercuri e FOMC, iar piața face pricing cu șanse de peste 92% pe o majorare a dobânzii de referință. Kevin Warsh, înlocuitorul lui Jerome Powell, e prins între o piață care cere dobândă mai mare, o inflație de bază la 3,7% care nu o cere neapărat, și un președinte care îl vrea relaxat. Obligațiunea americană la 30 de ani e la 5,33%, după un vârf de 5,42%, nivel nemaivăzut din iulie 2004. Cea la 10 ani a atins astăzi 5%, prag din 2007. Statul american îți oferă 5,4% garantat pe 30 de ani, iar CAGR-ul pe S&P în ultimii 50 de ani e 7,9%. Două procente diferență, dar fără risc. Întrebarea firească e de unde să mai vină banii spre economia reală, când statul plătește deja mai mult pe dobânzi decât pe apărare, iar România plătește mai mult pe dobânzi decât pe educație.

Marți e votul procedural pentru Clarity Act, prevotul dinaintea celui final din Senat. Republicanii au venit cu o versiune finală, mai ales pe pachetul de etică, și spun că are suport bipartizan. Site-urile de predicții, pe care apropo nu le putem accesa din România pentru că ne protejează statul, dau totuși șanse de doar 20 sau 30% ca legea să treacă în 2026. Dacă democrații fac sweep în noiembrie, povestea se lungește, pentru că vor vrea altă formă. Eu cred că legea va deveni realitate până la urmă, așa cum am zis și când am discutat semnalele din crypto, doar că nu știm când.

Vineri vine decizia Băncii Japoniei. Obligațiunile japoneze la 10 ani au atins un prag pe care nu l-au mai văzut de 30 de ani, aproape 3%. Între 2016 și 2023 Japonia a avut dobândă de referință negativă, adică erai plătit să te împrumuți în yeni. Așa s-a construit yen carry trade-ul care a alimentat piețele americane două decenii. Acum se strânge lațul.

Restul lumii: Revolut, Supernova și paza cu agenți

Revolut a recunoscut public că a pierdut date ale unor utilizatori după ce niște atacatori au folosit adrese de email care păreau ale unor agenții guvernamentale. Social engineering curat, fără AI, fără hacking sofisticat. Veriga slabă rămâne omul. Eu cred că răspunsul e tot tehnologic: am făcut un experiment în care un prieten hacker mi-a scanat site-ul, iar un agent pus să monitorizeze i-a identificat imediat IP-ul și l-a blocat, deci pen testing-ul s-a terminat înainte să înceapă. Băncile vor trebui să pună astfel de sisteme proactive, pentru că nimeni nu se întoarce la hârtie și la coadă la ghișeu.

Tot din zona locală, MultiversX a lansat upgrade-ul Supernova, cu tranzacții sub 150 de milisecunde și ideea de finance computer. Tehnologia pare acolo, dar încă nu am văzut parteneriate noi. Tehnologia e tare doar dacă o folosește cineva.

Scenariul euforic al săptămânii, ca să încheiem pe o notă semipozitivă: Clarity Act trece și Fed-ul nu majorează dobânda. În rest, majoritatea scenariilor sunt deja în preț, deci nu ar trebui să ne impacientăm. Mulțumim lui Iulian Lolea și lui Andrei pentru research, iar dacă ți-a folosit, dă mai departe. Până data viitoare, să vă fie numai bine!