Salutare tuturor! N-ai cum să nu fii emoționat când vezi clădirea asta pentru prima dată. Sunt în Cupertino, în curtea Apple Park, iar OZN-ul ăsta de sticlă arată în continuare ca și cum ar fi coborât din viitor, deși pe hârtie are deja 15 ani. Am alergat în jurul lui, am pus mâna pe iarba despre care toată lumea crede că e falsă și v-am filmat locul de unde, pentru prima oară în cariera mea, o să vă arăt lansarea noilor produse Apple chiar de acolo de unde se lansează.

Clădirea care refuză să îmbătrânească

Oricât aș fi citit despre Apple Park, oricâte filmări și poze aș fi văzut, realitatea te lovește altfel. Cele mai multe panouri de sticlă curbate din lume, fără nicio întrerupere, de jur împrejur. E pur și simplu wow.

Știu povestea din biografia lui Steve Jobs. A fost ultimul proiect pentru care a avut o apariție publică, iar în 2011 s-a dus special la primărie ca să obțină autorizația. Acolo a spus o chestie care mi-a rămas în minte și pe care v-o dau mai departe: prea multe clădiri noi arată vechi mult prea repede. Ei bine, asta nu. Sunt 15 ani de atunci, iar Apple a lansat între timp o grămadă de produse, dar clădirea încă nu a fost înlocuită de nimeni.

Iarba pe care toți o cred artificială

Hai să vă zic ceva ce puțină lume apreciază. Cei mai mulți oameni care ajung aici sunt convinși că gazonul e fake, pentru că arată exact ca o mochetă. E super neted, e cea mai verde iarbă pe care o s-o vedeți vreodată, zici că e teren de golf. Numai că nu e artificială deloc.

Eu știu foarte bine ce e, pentru că am încercat să-mi cumpăr și eu semințe. Se numește zoisia tenuifolia, e un fel de iarbă coreeană, iar eu am luat țeapă pe eBay încercând să fac rost de ea. Așa că da, obsesiile mele cu grădina au și ele o utilitate în viață.

Detaliile pe care le vezi doar când ești acolo

Ușile de balcon de aici sunt probabil cele mai tari pe care le-ați văzut vreodată. Se deschid și transformă tot complexul într-un spațiu deschis către exterior. O să mai vedeți așa ceva dacă ajungeți vreodată la Apple Store-ul din San Francisco.

Apoi sunt benzile alea care umbresc fațada fără să blocheze vederea. Toți cei din clădire pot să vadă 360 de grade, permanent către copaci și verdeață, pentru că așa creează artiștii, uitându-se la ceva frumos pe geam. Și, în același timp, structura e făcută ca aerul să treacă și să ventileze natural clădirea în cea mai mare parte a ei, cu minimum de consum. Fotovoltaicele intră în ecuație abia după aia, ca să acopere restul. Ordinea asta contează enorm și e exact lecția pe care încerc s-o repet de ani buni: întâi reduci consumul prin design, apoi produci energie.

Și nu se oprește aici. Corpurile de iluminat, stâlpii, bariera de la parcare, elementele din parcare, absolut tot e desenat în casă de echipa de design de la Apple. Până și bicicletele arată diferit.

Două ture pe Apple Loop, în 26 de minute

Am venit aici cică să alergăm și chiar am alergat. Apple Loop are aproape 1,5 kilometri, iar eu aveam de făcut minimum două ture. Era atmosferă de resort, muzică, antrenori, soare de California în septembrie. Nici la olimpiadă nu cred că au fost încurajați oamenii așa cum am fost eu pe traseul ăsta. Atâtea încurajări n-am primit niciodată în viața mea, iar dacă aș avea parte de ele la fiecare plimbare de 20 de minute, m-aș plimba mult mai des.

Am terminat cele două ture în 26 de minute. Și, sincer, dintre toate chestiile pe care le-am făcut în 2026, un an în care am ajuns pe mai multe continente și care se anunță cel mai plin de până acum, turele astea urcă relaxat pe locul întâi.

De ce contează ziua asta pentru mine

Când am început emisiunea de la TV și unboxingurile pe YouTube, am făcut-o după ce am văzut iPhone 4. Atunci am știut că lumea nu va mai fi niciodată la fel. Puteți să-i ziceți intuiție, puteți să-i ziceți noroc, eu chiar nu mai am nevoie de etichetă. Ăla a fost momentul în care am decis să renunț la munca de reporter, de investigație, de social, de autostrăzi, la toate chestiile hardcore care se întâmplă zilnic și nu se termină niciodată, și să aleg calea tehnologiei. Mi-a adus atât de multe satisfacții și cred că o să-mi mai aducă.

Sunt în curtea celei mai celebre clădiri din tehnologie și una dintre cele mai frumoase din lume. Dacă îți pasă câtuși de puțin de arhitectură, de tehnologie și de viitor, locul ăsta e ceva special.

Urmează lansarea, în direct din Cupertino

Asta a fost doar încălzirea, la propriu și la figurat. Vine lansarea noilor device-uri Apple și, pentru prima dată în cariera mea, pot să vi le arăt chiar din locul unde sunt lansate. Nu e prima oară când vă aducem Cupertino acasă, Vlad Vaida ne-a povestit de acolo la WWDC 2026, dar acum sunt eu la fața locului.

Dacă vreți să vă faceți temele înainte, am instalat deja beta-ul de iOS 27 și l-am luat la puricat, iar la Berlin am apucat să pun mâna pe o machetă a iPhone-ului pliabil, ca să înțelegem despre ce dimensiuni vorbim. Tot de la IFA Berlin 2026 v-am povestit ce se pregătește în restul industriei, ca să avem contextul complet.

Vreau să vă mulțumesc pentru toate clipurile astea, pentru că toată călătoria am făcut-o până acum împreună cu voi și cel mai probabil așa o s-o continuăm. Îmi fac meseria asta cu mare bucurie și cu multă satisfacție, așa că vă invit să vă bucurați împreună cu mine de una dintre cele mai frumoase zile de până acum. Abonați-vă la canal ca să prindeți lansarea în direct. Numai bine!

Salutare tuturor! Vă scriu de pe stradă, din centrul Berlinului, de la Poarta Brandenburg, unde e plin de panouri electorale. Multe dintre ele sunt ale AFD, partidul pe care foarte mulți îl consideră de extremă dreapta și care, fix în timp ce înregistram eu, se pregătea să câștige detașat un land german. Ironia zilei: fix pe lângă mine trecea o caravană de nuntă, cu super caruri și un Rolls în față, plină de imigranți, cu muzică la maximum, prin buricul târgului. Metaforă mai bună nici nu se putea.

Ce scrie, de fapt, pe panourile electorale

Aici e prima surpriză. Pe la spate și prin tot felul de locuri, AFD vorbește despre rezolvarea problemei imigrației. Dar pe panourile din oraș nu scrie nimic despre imigranți. Pe unul scrie că mai bine energie ieftină decât nebunie climatică. Pe altul, câțiva metri mai încolo, scrie că trebuie mai multe locuințe accesibile pentru berlinezi. Adică exact chestiile care chiar contează pentru oamenii de aici.

Și au de ce. Viața e scumpă, orașul pare uneori scăpat de sub control, peste tot e câte un șantier care nu se mai termină, iar prin cartiere sunt blocuri lăsate de izbeliște, unele care au luat foc recent și pe care nu le-a mai reparat nimeni. Se renovează pe ici pe colo, dar problemele sunt suficient de mari încât un alt partid să scrie pe panou, ca slogan electoral, „Anschlag Berlin”. Vin în Berlin constant de peste douăzeci de ani. Orașul nu s-a schimbat dramatic, nu e mult mai periculos și nici mult mai murdar. Percepția, în schimb, e nou-nouță. Tot din Berlin v-am povestit și ce s-a lansat anul ăsta la IFA, ca să vedeți cele două fețe ale orașului.

De ce sunt imigranți în Germania

M-am documentat un pic, iar concluzia s-ar putea să nu vă placă. Germania are nevoie de lucrători. Îi cheamă de multă vreme, mai ales de pe vremea Angelei Merkel, care a primit aici peste un milion și jumătate de refugiați sirieni. Vorbeam cu un neamț în vârstă, un neamț adevărat, care îmi spunea cât de mult o detestă pe fosta doamnă cancelar.

Unii imigranți se descurcă foarte bine aici, pentru că sunt mulți, muncesc, sunt activi și au tot felul de rețele. Unii fac muncă civilizată, alții fac alte munci. Dar una peste alta, imigranții produc, iar Germania i-a chemat. Nu sunt întotdeauna periculoși și nu sunt întotdeauna toxici. Sunt oameni fără aceleași drepturi cetățenești, de multe ori mai muncitori decât localnicii, dar sunt vizibili. Și, foarte important: nu iau joburile localnicilor, iau joburile pe care localnicii nu vor să le facă. Exact ca la noi.

Merz la minimum, AFD la maximum

Actualul cancelar, Friedrich Merz, e la minimum istoric de popularitate, cel mai puțin apreciat cancelar german din istoria recentă. Noi ne uităm la el din România și îl vedem mai degrabă ca pe un susținător al Ucrainei. Nu sunt neapărat legate lucrurile, dar rimează bine. Pentru că în timp ce Merz e la minimum, AFD e la maximum istoric.

De la Al Doilea Război Mondial încoace, un partid considerat de extremă dreapta nu a mai fost în poziția de a lua un land complet. Saxonia-Anhalt cel mai probabil va fi condus de aici înainte de AFD, iar șansele să se extindă și în alte landuri sunt mari. Asta îi preocupă de fapt pe germani. Rimează cumva cu perioada dintre cele două războaie mondiale, nu? Andrei a desfăcut cifrele scrutinului la Follow the Money, unde se vede clar cât de mare a fost saltul față de 2021.

Problema reală: nu mai facem copii

Merz are o problemă pe care o au și Ilie Bolojan, și Pedro Sánchez, și majoritatea liderilor europeni. Doar că nimeni nu are curajul să o adreseze public. Se numește declin demografic. Europenii, inclusiv nemții, nu prea mai vor să facă copii.

Și aici semănăm deja periculos de mult cu ei. Au ieșit cifrele de demografie pe anul trecut, iar România e aproape pe zero la spor demografic. Cum am reușit? Prin oameni veniți din afara României, peste o sută de mii, mai precis. Populația a scăzut cu vreo mie de oameni, în condițiile în care din România au plecat mai mulți români ca niciodată, peste cincizeci de mii care și-au mutat reședința în alte țări. Vedeți legătura? Ne salvează exact fenomenul pe care ne pregătim să îl votăm împotrivă. Am discutat pe larg cum pierdem un județ pe an, iar cifrele de anul acesta nu fac decât să confirme.

Urmează la noi o explozie de pensionari, care vor trebui plătiți de cei aflați în activitate. De unde ia guvernul banii ăia? De la cei care muncesc. Și cine o să muncească într-o Europă în care cei peste 65 de ani sunt deja mai mulți decât cei sub 5 ani? Gândiți-vă doar la cifra asta și după aceea întrebați-vă de ce au atâta succes partidele de extremă dreapta.

Energie, centre de date și de ce îl interesează pe Elon Musk un partid german

Percepția mea e că, pe măsură ce înaintează în vârstă, și nemții au nevoie de mai multă curățenie, asistență socială, liniște și protecție. Vor pe cineva care să constate care sunt cu adevărat problemele. Partea cu energia s-ar putea să fie adevărată, cea cu locuințele e la fel de adevărată, dar legătura cu imigranții nu prea stă în picioare.

Apoi mai e finanțarea. AFD e susținut puternic din exterior, cel puțin public de Elon Musk. Sunt tot felul de grupuri de interes care ar vrea ca Europa să își schimbe puțin opinia față de Rusia sau față de anumite teme legate de energie. De ce credeți că îl interesează pe Musk un partid din Germania? Pentru că are nevoie de energie ieftină pentru centre de date. Sună ciudat, dar omul care trebuia să facă mașini electrice ca să salveze planeta se pregătește să devină împăratul gazului natural, cu metan ars în turbine ca să alimenteze centre de date, ca să vândă inteligență artificială întregii planete.

Energia se va scumpi peste tot de aici înainte, pentru că avem nevoie de tot mai multe centre de date. Indiferent ce vă zic eu, inteligența artificială are utilitate, se va extinde și are nevoie de curent. Irlandezii plătesc deja cu câteva sute de euro pe an mai mult per familie, doar pentru că au foarte multe centre de date. Noi o să ajungem acolo mai târziu, dintr-un motiv trist: nici măcar nu avem de unde să le dăm curent, deci ieșim din joc. Am arătat deja cât de scumpă a devenit energia la noi și cine se îmbogățește din ea. În Germania se face electrificare, petrolul e scump, motorina e la doi euro șaizeci, iar toate astea pun presiune pe buget. Ai nevoie de oameni care să muncească, să întrețină orașele, să plătească taxe și pensii. Dacă europenii nu fac copii, cine face treaba asta? Exact aici e capcana în care sunt prinse guvernele europene, și de asta aduc imigranți.

Cum câștigă AFD și de ce urmăm la rând

Foarte simplu. Le spune celor care vor să audă o poveste frumoasă despre cum imigranții sunt problema. Nu, nu imigranții sunt problema. Problema suntem noi. Dacă vrem același stil de viață, va trebui să ne reamintim cum se creează bunăstarea. Valoarea și bunăstarea se creează prin muncă, iar fiecare dintre noi trebuie să fie într-un fel sau altul productiv. Altfel, dacă stăm cu mâna întinsă, o să apară mereu un partid care promite că ia el de la bogați și împarte la ceilalți.

Numai că bogăția nu a fost niciodată împărțită. Toate partidele care promit că iau de la unii și dau la alții împart, de fapt, sărăcia. Nu sunt eu primul care vă spune asta. Am dezbătut și la IGDLCC de ce muncim și, totuși, sărăcim, iar mecanismul e același peste tot în Europa.

AFD o să câștige în Germania și o să se extindă. Iar noi, cel mai probabil, o să vedem un scor istoric pentru AUR la următoarele alegeri. Sunt foarte buni la constatat, ăștia ai noștri. Au și soluții? O să aflăm cu toții, pentru că nu învățăm din istorie. Învățăm doar atunci când ne doare. E cea mai dură formă de educație, dar se pare că e singura care funcționează.

Ăsta a fost reportajul meu de pe stradă, de aici din Berlin. Istoria se scrie din nou în Germania. Iar ce se întâmplă în Germania nu va rămâne în Germania. Spuneți-mi în comentarii cum vedeți voi lucrurile și, dacă stați prin Germania, confirmați sau contraziceți-mă. Salutare tuturor și să vă fie numai bine!

Salutare tuturor! Puțină lume înțelege pasiunea noastră pentru surround, mai ales persoanele de acasă. Nouă ne ia foarte mult să ne setăm sistemele alea sofisticate, 5.1, 7.1.2, 7.1.4 și tot așa. Tocmai de aceea cred că soluțiile de la Sonos sunt pentru toți ceilalți, cei care pur și simplu vor să se așeze pe canapea și să se uite la un film sau să asculte muzică. Iar aici, la Berlin, am văzut ceva care mă face să spun că Sonos Beam Ultra și tot ce vine în jurul lui schimbă discuția.

Un 7.1.2 într-o singură cutie

Beam Ultra e un soundbar nou care reușește să facă 7.1.2 dintr-o singură bară și, sincer, nu face rău deloc. L-am ascultat puțin mai devreme, și cu subwoofer, și fără. Pentru o sufragerie obișnuită e mai mult decât suficient. Nu vorbim aici despre înlocuit un sistem dedicat, ci despre acel raport rezonabil între efort și rezultat pe care marea majoritate a oamenilor și-l doresc de fapt. Am testat și Sonos Arc Ultra, care rămâne cel mai bun soundbar prin care am trecut, iar Beam Ultra e varianta care coboară aceeași logică într-o cameră mai mică.

Partea tare: boxele portabile devin surround

Aici e chestia de care probabil nu ați auzit, pentru că abia acum se lansează. V-am arătat recent pe YouTube boxele portabile Sonos numite Play, alea pe care le-am băgat inclusiv în duș. Rezistă la apă, cred că sunt și un pic antișoc, deși nu am vrut să stric parchetul ca să verific. Au baterie, le poți lua oriunde, le pui în geamantan și pleci cu ele în vacanță, iar acasă merg prin Wi-Fi.

Să zicem că de obicei le ții prin bucătărie sau prin dormitor. Le aduci în sufragerie, pui una într-o parte, una în cealaltă. Nu contează unde exact, nu există un loc fix. Odată așezate, își dau seama singure că sunt în aceeași încăpere cu soundbarul și cu subwooferul și creează împreună un sistem surround complet, cu Dolby Atmos și senzație de cinema.

Inginerii de la Sonos ne-au povestit cum funcționează: folosesc accelerometre și senzori ca boxele să își dea seama că au fost mutate, se aud unele pe altele prin tot felul de sunete, apoi se împerechează și pleacă automat. Nu trebuie să știi să le setezi. Vii, te așezi, dai play.

Sonos Fabric, sistemul care leagă totul

Conectivitatea asta are un nume nou: Sonos Fabric. Vine spre finalul anului și se extinde în 2027, iar partea bună e că funcționează cu aproape toate device-urile Sonos din ultimii trei ani. Adică nu e un motiv să arunci ce ai, ci un motiv să folosești mai bine ce ai deja prin casă.

Nu v-am putut pune muzică sau filme în clip, sunt probleme de copyright, deci trebuie să mă credeți pe cuvânt până apuc să fac un review complet. Dar imersia și sunetul spațial pe care le obții dintr-un soundbar și două boxe portabile în 2026 bat, cred eu, 99% din sistemele profesionale. Știți de ce? Pentru că pe astea nu trebuie să știi să le setezi.

De ce contează asta pentru voi

Eu am trecut prin toate etapele. Am transformat sufrageria în home cinema la CasaBuhnici2 și am scos un 5.1.2 ca la carte dintr-o mansardă mică. Sunt proiecte pe care le iubesc, dar recunosc cinstit: cer timp, cabluri, calibrare și o familie care are răbdare cu tine. Beam Ultra plus două boxe Play rezolvă 90% din experiență cu 10% din efort.

Ține minte deci numele astea două: Sonos Beam Ultra și Sonos Fabric. Le-am prins pe amândouă la Berlin, unde am trecut prin tot ce s-a lansat la IFA 2026. Revin cu un review complet, în casă, cu filme și muzică, așa cum trebuie. Până atunci, spuneți-mi în comentarii: mai aveți răbdare să calibrați un sistem clasic sau ați trecut deja la varianta care se descurcă singură? Salutare tuturor și să vă fie numai bine!

Bună seara, oameni buni! Ediția 22 de Follow the Money a fost una de vară prelungită și, din păcate, una în care Andrei a rămas singur în fața voastră. Titlul a fost recunoscut pe față ca fiind puțin rage bait, dar argumentele din spate țin. Concluzia serii, pe scurt: România a intrat oficial în stagflație, iar de aici nu prea se mai iese fără un miracol sau fără un reset dureros.

Săptămâna care decide direcția

Pe calendarul economic vine PIB-ul Japoniei, așteptat la 0,3%, apoi joi și vineri datele de inflație din Statele Unite. Atenție însă la nuanță: vorbim despre CPI și PPI, nu despre PCE, indicele pe care se uită de fapt Fed. CPI-ul e așteptat să stagneze la 3,4%, deși nu ar fi o surpriză să vină peste, având în vedere cât au crescut prețurile la energie. PPI-ul e așteptat la plus 0,4% pe august. Tot joi vine și decizia BCE.

Marele semn de întrebare rămâne FOMC-ul de miercurea viitoare. De când Jerome Powell a trecut pe locul doi și Kevin Warsh a preluat conducerea Fed, intrăm de fiecare dată în ședință cu incertitudine, ceea ce nu se mai întâmpla înainte. Analiștii dau acum 60% șanse pentru o majorare de 25 de puncte de bază și 40% pentru menținere. Andrei nu crede în majorare: ar fi o surpriză mare să vedem o creștere de dobândă cu două luni înainte de midterms, de la un om încoronat de Donald Trump, care spune de un an și jumătate că ratele sunt prea mari.

Ce a împins piețele spre scenariul de majorare au fost datele de șomaj din Statele Unite: rată menținută la 4,1% și 162.000 de joburi adăugate, față de 55.000 așteptate. O piață a muncii stabilă îi dă lui Warsh spațiu de manevră. Pe de altă parte, inflația de acum nu seamănă cu cea din 2021, care venea din printarea a trilioane de dolari. Asta e o inflație de șoc pe ofertă, mult mai aproape de definiția de tranzitoriu decât ce ni se vindea atunci.

Japonia, călcâiul lui Ahile

Yenul a mai avut o intervenție brutală. De la pragul de 160 de yeni per dolar a coborât vertiginos până pe la 154, clar o intervenție a Băncii Japoniei. Întrebarea care circulă în cele mai mari publicații financiare este dacă japonezii nu cumva vând datorie americană ca să finanțeze aceste intervenții.

Japonia are acum cele mai mari dobânzi la obligațiuni din ultimii treizeci de ani, un yen care își pierde puterea de cumpărare după fiecare intervenție și o economie așteptată în stagnare. E prinsă la mijloc: dacă urcă dobânda, sufocă economia; dacă relaxează, pune paie pe foc. Iar în spate stau trilioanele de dolari împrăștiate prin lume prin yen carry trade. E o piesă de domino pe care nimeni nu vrea să o vadă căzând.

România a intrat în stagflație

Au venit datele INS pentru trimestrul doi din 2026 și nu arată bine deloc: contracție de 0,4% pe serie brută și 2% pe serie ajustată sezonier. În primul semestru, comparativ cu 2025, minus 0,7% pe serie brută și minus 1,6% ajustat. Prima jumătate a lui 2026 a fost, cu acte în regulă, una proastă.

Puneți lângă asta inflația. Ultima raportare, cea din iulie, a venit la 8,2%, după vârful de 10,9% din mai 2026, produs de liberalizarea pieței de energie. Suntem în continuare, de departe, pe primul loc în Uniunea Europeană la inflație. Și mai puneți și șomajul: 6,4% la ultima raportare, de la vârful de 6,8% din iunie, dar pe un trend clar ascendent din iulie 2024, când eram la 5,7%. Media ultimilor zece ani a fost în jur de 5%.

Deci avem inflație mare, șomaj în creștere și PIB în contracție, toate în același timp. Asta e definiția stagflației, iar ea nu e doar o vorbă urâtă. E un punct aproape de no return pentru multe economii, foarte greu de depășit, mai ales când ai un guvern interimar de peste patru luni, un PNRR din care am pierdut bani și o economie ținută în spate de investițiile europene. Singura veste bună e deficitul, care arată mai bine pe 2026 decât pe 2025. Doar că a scăzut pentru că un guvern interimar nu prea are ce cheltui. Am detaliat în episodul trecut cum a intrat BVB în corecție, iar de atunci nimic nu s-a îmbunătățit.

Și nici contextul global nu ne ajută. Franța are dobânzi la obligațiuni la cel mai înalt nivel din ultimele decenii și a atins 118% raport între datoria publică și PIB. Când vine criza, noi avem talentul ăsta de a o simți de două ori mai tare. Într-un asemenea scenariu, singurele lucruri care trec mai ușor prin furtună rămân hard assets. Am făcut deja calculul cu banii ținuți în bancă și cât mănâncă inflația din ei, iar concluzia e valabilă și acum.

Germania: AFD ia primul land

În Saxonia-Anhalt, AFD-ul lui Alice Weidel a luat 43,4% din voturi, față de 17% pentru CDU-ul lui Friedrich Merz. În 2021, scorurile erau aproape inverse: AFD urcase la 20%, iar CDU lua 37%. Nu e majoritate decisivă, le-au lipsit câteva procente, dar e fără precedent de după Al Doilea Război Mondial și e un semnal de alarmă serios.

Valul ăsta crește pe probleme reale: migrație necontrolată și buzunare golite de inflație. Nu sunt foarte mulți europeni care să spună azi că trăiesc măcar la fel de bine ca în 2019. Când oamenii votează de două ori aceleași partide și nu văd nicio schimbare, rezultatul ăsta e absolut normal.

Partea de satiră: Alice Weidel e de peste douăzeci de ani într-o relație cu o altă femeie, au adoptat împreună doi copii, iar partenera ei e de origine srilankeză. Adică fix împotriva a ceea ce se presupune că luptă extrema dreaptă europeană. Iar exemplul care liniștește un pic e Giorgia Meloni: descrisă la alegere ca extremistă și sfârșitul Italiei, a ajuns cel mai longeviv guvern din istoria recentă a țării și, culmea, a stabilizat percepția de risc pe obligațiunile italiene. Weidel spune în continuare că nu se dezice de remigrare și nici de ideea de Dexit, deci rămâne de văzut. Eu am fost fix acolo, pe stradă, și v-am povestit din Berlin de ce nu imigranții sunt problema Germaniei.

Norvegia se uită altfel la datoria americană

Cea mai tare știre a serii vine din Financial Times. În 15 aprilie 2026, managerul fondului suveran norvegian, cel de peste 2 trilioane de dolari, scria ministrului de finanțe că nu există niciun plan de reducere a expunerii pe activele americane. Patru luni mai târziu, același om spune că fondul ia în calcul vânzarea de obligațiuni americane și că ar putea recomanda reducerea expunerii de la 70% la 50%.

Impactul instant ar fi creșterea dobânzilor la obligațiunile americane, care oricum arată prost, într-un moment în care datoria de 40 de trilioane costă în dobânzi mai mult decât bugetul de apărare. Dar impactul politic e mai important decât cel financiar: e un vot de neîncredere. Și nu e singurul. Se vorbește că japonezii vând datorie americană pentru intervențiile pe yen, iar China și-a redus expunerea de la peste 10% la 2 spre 3% în câțiva ani. Scott Bessent a spus deja că e pregătit să intervină oricând în piața obligațiunilor, adică injecții de lichiditate.

Ucraina, Iran și frica de midterms

Witkoff și Kushner au fost sâmbătă la Moscova, la Putin, și duminică la Kiev, la Zelenski. Andrei crede că asta e legată direct de partea a doua a titlului: Trump chiar tremură înainte de midterms. A început anul în forță cu extracția lui Maduro din Venezuela, a continuat cu eliminarea lui Khamenei în Iran, dar conflictul de acolo nu s-a încheiat și efectele se simt în toate economiile lumii.

Declarațiile de după întâlniri nu dau mari speranțe. Zelenski spune că șansele de încetare a focului până în iarnă sunt mici. Putin dă semnale împăciuitoare, dar și el vrea pace doar în varianta lui. Nu întâmplător am văzut recent mai mulți influenceri MAGA întorcându-se la 180 de grade spre pro-Ucraina, unii mergând chiar la Kiev. Dacă republicanii pierd ambele camere, ultimii doi ani de mandat devin foarte complicați.

În Iran, strâmtoarea Ormuz rămâne blocată, adică cel puțin 20% din necesarul mondial de petrol și gaz lichefiat. Iranienii spun că vor publica în zilele următoare acordul cu Oman pentru controlul strâmtorii. Între timp, ei au o problemă acasă: benzina e practic gratuită. Fiecare iranian primește 110 litri la un preț de circa 0,013 dolari pe litru, adică puțin peste un dolar pentru toată cota. Acum guvernul vrea să dubleze prețul pentru consumul de peste cotă. Sună mărunt, dar într-o societate care nu a căutat niciodată eficiența la mașini sau utilaje, pentru că nu a avut de ce, o dublare se simte. Ultima oară când s-a întâmplat, în 2019, au ieșit proteste în stradă. Am urmărit povestea Ormuz de la primele semne, iar de atunci presiunea doar a urcat.

Apple intră în era post-Tim Cook

Tim Cook părăsește poziția de CEO. A preluat Apple în 2011, când compania valora 350 de miliarde de dolari și însemna în principal iPhone, și o lasă la peste 4,5 trilioane. Sub mandatul lui au apărut Apple Watch, Apple Pay, AirPods, designul fără buton de home, cipurile M1 după divorțul de Intel și Vision Pro, un pariu ratat din punct de vedere comercial. Cea mai importantă mutare a lui a fost, de fapt, una de business: a înțeles că hardware-ul nu e scalabil la infinit și a transformat fanii în plătitori recurenți, cu abonamente în toate direcțiile.

Miercuri, John Ternus își face debutul, iar primul lui test mare e, spune Financial Times, să vândă un iPhone pliabil de peste 2.000 de dolari. Andrei bănuiește că 2.000 e prețul optimist, pentru că RAM-ul și procesarea s-au scumpit masiv din cauza cursei pentru AI. Eu am prins deja un mockup de iPhone pliabil la Berlin, de la producătorii de huse, deci ceva sigur vine. Rămâne de văzut dacă apetitul pieței pentru foldables e acolo. Apple a așteptat, ca de obicei, ca tehnologia să se coacă.

Crypto: cel mai blând bear market din istorie?

Bitcoin a revenit la 79.000 de dolari. Dacă minimul de 57.000 din iunie spre iulie chiar a fost bottom-ul, atunci ăsta e cel mai relaxant bear market din istoria Bitcoin, doar 54%. Toată lumea care mergea strict pe ciclul de patru ani aștepta să cumpere bottom-ul în octombrie. Am povestit atunci cum nimeni nu mai voia Bitcoin, ceea ce, retrospectiv, e cam definiția unui bottom.

Probabilitățile înclină acum spre bottom deja confirmat, susținute și de medii mobile, și de RSI, și de factori fundamentali. Linia în nisip rămâne pragul de 84.000, iar euforia adevărată ar începe peste 90.000. Până la FOMC și decizia Băncii Japoniei, cel mai probabil rămânem în chopping. Istoric, septembrie nu e o lună bună pentru risk-on assets.

Ethereum arată chiar mai interesant, cu un higher high pe monthly. Andrei face un pariu deschis: ETH ar putea performa mai bine decât Bitcoin, procentual, în ciclul următor. Argumentele sunt că ETH stă într-un range de peste cinci ani fără un all time high nou și că adopția instituțională, cea pentru care a fost construit, chiar începe: real world assets, commodities tokenizate, L2-uri și side chains pline de instituții.

Și, pentru cei care mai țin cu ai noștri: e săptămâna mare a upgrade-ului Supernova pe MultiversX, cel mai mare din istoria proiectului, promovat suspect de discret. Tehnologia sună bine, distribuția și lichiditatea rămân problema, cu un market cap ajuns pe la 100 de milioane. Sperăm ca știrile adevărate să vină după lansare.

Bonus: e trading-ul gambling?

A venit întrebarea în chat și merită păstrată. Da, poate fi gambling, dar depinde de cum tranzacționezi. Dacă intri într-o poziție fără analiză și fără plan, sperând că activul urcă sau coboară, e gambling curat. Traderii profesioniști intră cu risc setat și cu un reward țintit, bazat pe probabilități și experiență. E ca la poker: la mesele finale se învârt cam aceiași oameni, pentru că pentru ei norocul e vreo 5% din joc. Restul e plan.

Cam asta a fost ediția 22. Spuneți-mi în comentarii cum vedeți voi ieșirea României din stagflație, pentru că Andrei zice sincer că nu vede una fără durere. Ne vedem săptămâna viitoare la Follow the Money.

Salutare tuturor! Le-am avut la mână o săptămână și trei zile, sub NDA, fără să putem sufla o vorbă. Acum putem: Huawei Watch GT 7 și GT 7 Pro sunt oficial pe piață. Eu am purtat Pro-ul, ăla din titan, ceramică și safir, Vlad a stat pe GT 7 simplu. Și, ca să vă spun de unde vorbim: în studio la noi sunt mai multe religii pe tehnologie. Vlad e omul de Apple, eu sunt cu Garmin la mână de ani de zile. Așa că le-am pus fix lângă ce contează, Apple Watch Series 11 și Garmin Venu 4, pentru că exact acolo se poziționează.

Titan, ceramică și safir la 1.999 de lei

Prima surpriză e la hardware, nu la soft. GT 7 Pro are 46 de milimetri, bezel din ceramică nanocristalină, carcasă din aliaj de titan și sticlă de safir sintetic. Cele trei materiale, puse împreună în lumea ceasurilor, înseamnă de obicei o factură de peste 3.000 de lei. Aici sunt 1.999. GT 7 simplu e mai cuminte, oțel inoxidabil și sticlă de aluminosilicat de litiu, în 46 și 41 de milimetri și opt culori, la vreo 1.400 – 1.500 de lei.

Aici a apărut și singura noastră ceartă serioasă. Mie îmi place octogonalul de pe Pro, are muchii, are personalitate, seamănă un pic cu un ceas de scufundări adevărat. Lui Vlad i se pare că port o piuliță de titan și că rotundul lui merge și la sală, și la cămașă albă. Arbitrați voi în comentarii. Ce ne-a plăcut la amândoi e cureaua nouă, Easy Cross: fluoroelastomer, o bagi și o scoți cu o singură mână, capătul e teșit și nu se agață de mânecă. Nu mai atârnă nimic, nu mai ai inelele alea. Mie mi-a dat feeling de ceas adevărat.

Ecranul e AMOLED de 3.000 de niți și se vede ca un telefon nou. În august, în mijlocul zilei, afară, nu ai nicio problemă să citești pe el, nici măcar pe fundal negru. Lanterna aprinde ecranul OLED, ca la Garmin, dar poți alege culoarea. Vă recomand roșu, că nu vă contractă pupila noaptea. Iar rotița, serios acum, mi se pare cea mai șmecheră rotiță de pe orice smartwatch, și cum se mișcă, și cum răspunde haptic. Pe rezistență avem IP69 plus 5 atmosfere pe Pro, adică inclusiv saună și jet de apă fierbinte. N-am testat la 87 de grade cum stau eu la saună, pentru că am vrut să termin testul cu bine. Plus 64 GB de stocare pentru muzică și hărți, în 56 de grame și 11,2 mm grosime.

Bateria: 50% într-o săptămână și trei zile, pe bune

Cifrele oficiale zic până la 21 de zile pe Pro și pe GT 7 de 46 în folosire lejeră, 12 zile în folosire normală, cu somn, pași și notificări. Modelul de 41 coboară la 14, respectiv 7 zile. Dar hai la testul real: Vlad a luat ceasul cu 68% baterie și, după o săptămână și trei zile, mai avea 18%. Nu l-a încărcat deloc. A cărat cutia cu încărcătorul prin ghiozdan degeaba. Da, cu always on display oprit, pentru că ecranul consumă cel mai mult chiar și pe AMOLED, dar reacționează instant la gest.

Secretul e o baterie nouă cu anod de siliciu, exact generația despre care v-am tot vorbit la pliabile și la telefoanele cu autonomie ciudat de mare, plus o electronică gândită pentru consum mic. Și mai e o cifră pentru sportivi: 51 de ore de GPS continuu în modul trail running, față de 40 pe generația trecută. Poți să termini un ultramaraton și ceasul încă mai duce. Țineți minte cifra, pentru că Apple promite 24 de ore în folosire normală și 38 în low power. Numai că nimeni nu-și ia Apple Watch ca să-l țină în low power.

Ce am testat pe bune în opt zile de august

N-am găsit zăpadă în august, deci nu vă mințim cu schiatul. Am făcut ce face omul normal: bandă, greutăți, stair master, man makere (nu recomand man makere), plimbări, alergare, calistenice și, în cazul meu, o scarificare de gazon care mi-a scos mii de calorii. Pe puls, curbele stau aproape suprapuse peste Garmin Venu 4, iar la Optimize l-am pus lângă senzorii profi cu electrozi ai lui Florin Cujbă: 150 pe ceas, 150 pe senzor.

La somn au fost două chestii dubioase. Într-o noapte i-a spus lui Vlad că a adormit la 3:22 dimineața, când el căzuse lat la 1. Și i-a numărat un pui de somn de o oră fix când era la podcast. Deci mai sunt lucruri de reglat pe algoritm, poate le rezolvă update-urile de soft. Vă spunem sincer ce am întâlnit, exact ca atunci când am purtat zece zile un senzor de glicemie și am comparat ce zice aparatul cu ce simte corpul.

Ce chiar funcționează e traducerea datelor în limbaj de om. După antrenament primești o analiză AI care îți spune cât de tare te-ai obosit și când să tragi iar, nu zece grafice separate care te plictisesc după șase luni. Dimineața ai un morning briefing de 15 secunde cu scorul de physical readiness, de la excelent la needs attention. Să fim cinstiți: conceptul e al celor de la Garmin, cu Body Battery și training readiness, doar că la Huawei e ambalat altfel. Emotional wellbeing chiar l-am testat și, când îți arată că ești stresat, chiar ești. Iar temperatura corpului e o funcție subestimată: nu contează valoarea în sine, ci variația de la o zi la alta, așa afli imediat dacă ai o inflamație sau dacă te-ai apucat de răcit.

Apropo de scoruri de somn: singurul mod în care sari de 90 e să te culci în fiecare seară la aceeași oră și să dormi minimum șapte ore și jumătate. Atât. Eu mi-am pus reminder la 10 și jumătate și tot nu reușesc.

Schi, ciclism, golf și un panda care te pune la stretching

Noutățile mari pe sport le testăm la iarnă, dar merită știute. Unu, moduri de schi și snowboard, inclusiv indoor pentru cine ajunge în Dubai, plus detecție de viraje la outdoor, cu număr, direcție, frecvență și forța G maximă, și hărți pentru peste 3.000 de stațiuni direct pe ceas. Nici Apple Watch, nici Venu 4 nu au așa ceva pe ecran. Doi, ciclism: îți imporți traseul și ceasul îți face lista de urcări, cu gradient mediu, câți metri mai ai de urcat și cât mai e până sus, plus alerte de viraje strânse cu vibrație și voce, calculate din viteza reală. Trei, golf, doar pe Pro, cu distanțe compensate de pantă și green view care se rotește după poziția ta. Noi nu jucăm golf, deci acolo căutați și alte review-uri.

Patru, preferatul meu: mini workout-ul cu panda care îți apare pe cadran și te pune la 30 de secunde de stretching. Am deblocat deja trei orașe. Râdeți voi, dar când îți zice ridică-te, te ridici. Există și aplicații third party pentru sporturi cu rachetă, care cică numără loviturile de forehand și backhand, deci ecosistemul crește.

Sănătate: ECG pe coroană și datele părinților pe ceasul tău

Trei lucruri de reținut. Ai ECG, iar pe Pro e direct pe coroană, cu detecție de fibrilație atrială și extrasistole. Ai health clovers, trifoiul lor de obiceiuri sănătoase, care acum are patru frunze, că a apărut și nutriția, dacă ai răbdare să-ți bagi ce ai mâncat. Și ai health insights cu AI, care leagă somnul, stresul, pulsul și antrenamentele într-o singură concluzie.

Dar funcția care mi se pare că vinde ceasul e Family Community: vezi datele de sănătate ale părinților direct pe ceasul tău, cu alerte dacă apare ceva anormal. Oriunde ai fi pe globul ăsta, dacă li se întâmplă ceva, îți apare la încheietură. Cred că asta motivează mai mult decât forța G de pe pârtie, mai ales că linia GT a fost mereu ceasul pe care îl iei părinților. Eu i-am luat anul trecut lui tata un GT 6 și a fost primul lui smartwatch, iar el face 20.000 de pași pe zi.

Și acum disclaimerul obligatoriu, pe bune: niciunul dintre ceasurile astea nu e dispozitiv medical, deși unele funcții au început să fie certificate. Datele de la încheietură, de la oricine ar veni ele, sunt orientative. Dacă ceasul îți arată ceva ciudat, mai ales la inimă, te duci la doctor. Vorbesc foarte serios, pentru că vor fi mulți oameni în vârstă care o să-l poarte.

GT 7 contra Apple Watch Series 11

Ce face Apple mai bine e ecosistemul, și n-ai cum să-l bați dacă ai iPhone. Răspunzi la mesaje cu tastatura sau direct cu microfonul, ai App Store, Apple Pay peste tot, oprești alarma din ceas și ți se oprește și pe telefon, ai aplicația de casă, ECG, alerte de hipertensiune și detecție de accident auto. E deja un computer la mână.

Ce face GT 7 mai bine e tot ce ține de baterie: 12 zile contra o zi. Adică pleci în concediu de 12 zile fără încărcător. Plus ecran mai luminos în plin soare, merge și pe Android, și pe iPhone, adică cealaltă jumătate de lume, și costă cu vreo 900 de lei mai puțin. La plăți au adus și Curve Pay în România, deci plătești și de pe el, chiar dacă încă nu e experiența de la Apple Pay. Concluzia lui Vlad: dacă trăiești în universul Apple și vrei ca ceasul să-ți fie ca telefonul, iei Apple Watch fără discuție. Dacă vrei un ceas frumos care face aproape tot ce face el, cu autonomia asta, la prețul ăsta, GT 7 e cam fain.

GT 7 Pro contra Garmin Venu 4

Aici e meciul meu. Nu m-am dus la Fenix și nici la Watch Ultra, ci fix la Venu 4, pentru că acolo se nimerește poziționarea. Venu 4 e un ceas excelent dacă vrei ecosistemul Garmin fără să dai banii de Fenix: oțel, AMOLED, ECG, Body Battery, health snapshot în două minute, antrenamente ghidate și Garmin Connect, care rămâne cea mai mare platformă de sport din lume. E aceeași logică pe care am văzut-o și la CIRQA, brățara lor fără ecran și fără abonament.

Pus unul lângă altul, însă, Pro dă materiale de lux la preț mai mic: titan și safir contra oțel și Gorilla Glass. 21 de zile contra vreo 10 în mod normal și 18 în battery saver. GPS pe șase sisteme, cu precizie vizibil mai bună printre blocuri, dacă ești alergător de oraș, atâta vreme cât nu e bruiat semnalul. Plus hărțile alea de schi și analiza AI. Unde rămâne Garmin în față: profunzimea datelor de antrenament și ecosistemul lor de senzori, iar Garmin Connect e încă standardul pentru sportivii obsesivi. Numai că ăia nu sunt majoritatea clienților.

Eu unul, dacă n-aș avea zece ani de istoric în Garmin Connect, la sub 2.000 de lei GT 7 Pro ar fi o alegere deșteaptă. Asta e cea mai mare laudă pe care i-o pot aduce. Și cred că pe termen lung aplicația ceasului o să conteze tot mai puțin, câtă vreme îmi adun oricum datele centralizat cu un AI. Contează materialele bune, senzorii de calitate și colectarea corectă, iar acolo Huawei stă bine.

Verdictul scurt

GT 7, la 1.500 de lei, mi se pare cel mai echilibrat ceas pentru omul normal, indiferent de telefon: baterie cât un city break întreg, măsurători serioase, preț cinstit. GT 7 Pro, la 1.999 de lei, e ceasul pentru cine vrea unul singur pentru tot, inclusiv la cămașă, cu materiale de ceas de lux, autonomie mai mult decât suficientă și schi plus golf la pachet. L-am purtat și la podcast și nu s-a sesizat nimeni că ar fi ceva nepotrivit.

Apple Watch rămâne regele ecosistemului, mai ales pe iPhone. Garmin rămâne regele antrenamentului serios. Numai că Huawei tocmai a parcat între ei un ceas cu 900 de lei mai ieftin, care face cel puțin 90% din treaba amândurora. Iar dacă vreți contextul complet al toamnei ăsteia de gadgeturi, am povestit pe larg tot ce s-a lansat la IFA Berlin 2026.

Mai rămâne testul de schi, la iarnă, când vine zăpada aia bună, nu de pe 1 decembrie. Până atunci sunt curios în ce tabără sunteți voi: Apple, Garmin sau Huawei? Scrieți-ne în comentarii, că le citim pe toate. Iar dacă vreți să vedeți cum s-a purtat generația trecută pe alergare, aveți aici testul nostru pe Watch GT Runner 2. Dați un like și abonați-vă, urmează testul pe pârtie. Numai bine!

Precizare: am primit ceasurile la test cu o săptămână înainte de lansare, sub NDA. Huawei a pus la dispoziția comunității codul ABUHNICIGT300, cu 300 de lei reducere, valabil între 7 septembrie și 13 octombrie, pe pagina oficială Huawei. Opiniile de mai sus sunt ale noastre, după opt zile de purtat efectiv.

Salutare tuturor! Din categoria „nu se mai face nimic în țara asta”, v-am adus un om care face. Cu mâna lui, de la zero, într-o epocă în care toată lumea zice că mașinile ne iau pâinea de la gură. Ovidiu Bojor, pe Instagram Bojoreal, e un artist plecat din Bistrița și stabilit de opt ani în Barcelona, iar dacă l-ați văzut pe Emmanuel Macron cu ochelari de soare tip Top Gun la Viva Tech, ei bine, ochelarii ăia au ieșit din capul și din imprimanta acestui băiat. I-a strigat „Monsieur Macron” de două ori în mijlocul evenimentului, ca într-o comedie franțuzească, președintele s-a oprit, iar gărzile de corp au făcut ochii cât cepele. A mers.

Cum ajung niște ochelari printați 3D pe capul unui președinte

Ochelarii pe care i-a purtat Macron au fost lansați la Viva Tech, produși la Paris, printați 3D, în colaborare cu o companie care se numește Visage. Ideea de bază e simplă și în același timp complet nouă: îți scanezi capul și rama se face după dimensiunile tale, nu după un calapod mediu inventat acum patruzeci de ani. Îți alegi culoarea ramei, culoarea lentilei, tot.

Al doilea model pe care mi l-a adus în studio, Evos, are cip înăuntru. E făcut cu Spin OS, o companie care lucrează cu industria de fashion pe tracking. Ca să înțelegeți la ce folosește: la headquarter-ul Fendi, unde stă toată colecția din care își iau piese vedetele pentru evenimente, se pierd în fiecare an zeci sau sute de obiecte, de milioane de euro. Îndosarieri, hârtii, coduri QR, și totuși se pierde tot. Spin OS a pus un cip în fiecare obiect și a trackuit toată clădirea. Cam ca un AirTag, dar mai șmecher: scanezi obiectul și vezi cine a fost primul proprietar și pe unde a umblat.

Ovidiu recunoaște că lucrurile astea se pierd peste tot, la case mai mari și mai mici, doar că în românește li se spune altfel. Ne-am amintit amândoi bancul cu cercetătorul închis într-o cameră etanșă cu două bile: una s-a pierdut și cred că una s-a stricat. Reflexivul ăsta care scuză orice nu e, se pare, o invenție românească.

De la fotograf la ziarul din Bistrița la un demisol din Cluj

Traseul până aici merită spus, pentru că e o hartă pentru orice părinte și orice copil care se uită acum la ecranul ăsta. Ovidiu lucra ca fotoreporter la un ziar local din Bistrița, avea mașină la scară, telefon de serviciu, laptop, salariu. Visul lui era să facă poze la nunți, pentru că atât știa că se poate. Șefa redacției l-a întrebat dacă a auzit că există Facultate de Artă la Cluj. A intrat pe site-ul UAD într-o seară și a doua zi renunțase mental la tot.

Părinții au înnebunit, evident, cu stereotipul clasic că artistul e muritor de foame. A plecat oricum, cu cincizeci de lei pe săptămână de la mama lui, într-un demisol în care nu bătea lumina. După câteva luni era terminat emoțional, cu gândul că a dat pasărea din mână pe cioara de pe gard. Și atunci a făcut lucrul care i-a schimbat viața și pe care îl repetă de atunci încontinuu: a scris un mail. I-a scris decanului, i-a explicat sincer că dacă nu se mută din demisolul ăla renunță la facultate, i-a trimis proiectele lui. A doua zi era chemat la birou și mutat în căminul studenților Erasmus.

Acolo a aflat că există Erasmus. Stați un pic la povestea asta, pentru că e o acuzație la adresa comunicării din universitățile noastre: un student român a aflat de la niște străini veniți în România că poate pleca și el. A aplicat, a picat pe Murcia cu un coleg cu care nu se înțelegea, a cerut altceva, iar când cineva a renunțat la locul din Madrid, la Complutense, s-a dus el. Detaliul care doare: mulți studenți primesc locul Erasmus și renunță, de frica necunoscutului.

La Cluj, în atelierul de 3D, deschidea calculatorul și îl întâmpina „activate your Windows”, apoi aștepta zece minute să pornească Premiere. La Madrid avea acces liber la absolut tot, la orice hârtie, orice software, orice curs. Și a profitat: desen, pictură, grafică, 3D, Blender, muzică, tot. Nu ca să devină „ceva anume”, ci pentru că a înțeles că a fi artist nu înseamnă să știi să pictezi, ci e un fel de state of mind.

Cincizeci de mailuri, un răspuns, o viață nouă în Barcelona

Când i s-a terminat Erasmus-ul, a vrut să rămână. Universitatea i-a spus că n-are niciun contact în Barcelona, dar că, dacă reușește el să creeze legătura, primește banii și pleacă. A trimis peste cincizeci de mailuri la galerii, studiouri, muzee. Un singur răspuns. Galeria Espronceda i-a trimis scrisoarea de acceptare, iar la douăzeci și unu de ani a ajuns la șase dimineața în autogara din Barcelona, transpirat, cu un geamantan găsit la gunoi și un troler vechi. Cofondatorul galeriei l-a chemat acasă la el și i-a făcut patul. După câteva zile i-au dat camera pe gratis, pe toată perioada, cu motivarea „you are family for us”.

Partea pe care nu o vedeți în poveștile de succes vine după. A ajuns project manager într-o galerie de trei sute de metri pătrați, cu cardul galeriei la dispoziție și orice echipament voia, și era nefericit. Lucra de dimineața până seara pentru expozițiile altora și abia pe la nouă seara se apuca de propriile lucruri, până la patru dimineața, luni întregi. Devenise manager în loc de artist. A plecat după ce a vândut un tablou cu cinci mii de euro, banii cu care și-a luat primul apartament împreună cu Diana, logodnica lui.

Concluzia lui despre lumea artei e brutală și merită auzită de oricine visează la ea: artistul de galerie din cărțile de istoria artei nu mai există. Nu pentru că s-ar fi terminat talentul, ci pentru că s-a schimbat lumea din jurul lui.

Pantofii printați 3D și ferma de imprimante din Austin

Ovidiu lucrează cu Zellerfeld, compania care produce și distribuie încălțăminte printată 3D pentru designeri și branduri. Povestea firmei e demențială: niște băieți dintr-un warehouse din State încercau să printeze papuci, n-a mers, și-și mutau echipamentele înapoi la Hamburg când s-au intersectat pe hol cu Heron Preston, care avea studio în aceeași clădire. „Ce-s alea? Imprimante 3D. Și ce faceți cu ele? Papuci.” Le-a dat banii de care aveau nevoie. Cinci ani mai târziu, compania e evaluată la câteva sute de milioane, are câteva sute de imprimante în Hamburg și o fermă automatizată în Austin, iar Nike a lansat deja mai multe perechi cu ei.

Ovidiu are șase perechi lansate personal acolo și lucrează cu o grămadă de clienți din ecosistemul lor. Designul pentru printare 3D nu seamănă cu designul tradițional de încălțăminte: obiectul e unul singur, cu grosimi și densități diferite de la un capăt la altul, și trebuie să treci vreo douăzeci și ceva de verificări ca modelul să intre în print.

De ce crede că ăsta e viitorul? Din motive de producție. La Zellerfeld procesul e automatizat în proporție de vreo optzeci la sută, brațe robotice, ca în filme. Într-o fabrică de încălțăminte din Portugalia, de unde vine mare parte din ce încalță europenii, lucrează sute de oameni într-o industrie poluantă și risipitoare. E diferența dintre revoluția industrială și revoluția digitală, iar el vede același drum pentru ochelari, genți și orice alt obiect purtabil. Ne-a arătat, de altfel, și o geantă printată de el în studio, dintr-un material numit BioFlex, cu închidere magnetică, un proof of concept pe care îl poartă de un an.

„Nu-ți fură nimeni jobul”, sau cum arată de fapt reconversia

Aici am avut cea mai interesantă contradicție a discuției. Ovidiu e optimist: acum cincizeci de ani existau o sută de meserii de care nu mai știm nimic, au dispărut și au apărut altele, iar o fabrică automatizată nu poate să-și abandoneze oamenii, trebuie să-i reprofesionalizeze. E aceeași dezbatere pe care am purtat-o aici și cu Mădălina Uceanu despre ce se întâmplă cu piața muncii, și e o poziție pe care o înțeleg.

Numai că realitatea de azi din China spune altceva. Sute de milioane de oameni au ieșit din fabricile alea, care nu mai sunt despre forță de muncă ieftină, ci despre automatizare și dark factories, fabricile care lucrează pe întuneric pentru că înăuntru nu mai e nimeni care să aibă nevoie de lumină. Oamenii ăia sunt blocați în gig economy, în livrări, transport și curățenie, într-o competiție atât de acerbă încât șomajul crește. Zece la sută pe medie, douăzeci la sută la tineri, cu o generație întreagă care intră în comunitatea lay flat. În Statele Unite șomajul e încă la trei-patru procente. Reconversia despre care vorbim toți e deocamdată un ideal, nu o statistică.

Cine e directorul și cine e executantul

Partea de AI a discuției mi s-a părut cea mai utilă pentru voi, pentru că vine de la un om care chiar livrează produse cu ea, nu de la unul care face slide-uri despre ea. Ovidiu și-a construit o aplicație pentru design de încălțăminte care i-a comprimat un proces de două-trei săptămâni într-o singură zi: face un sketch, îl previzualizează direct în volum, îl vede 3D, apoi îl execută. Ordinea s-a inversat complet.

Formula lui e simplă: „eu sunt directorul și Claude e executantul ideilor mele, eu doar îl supervizez”. Nu are nevoie să înțeleagă complet partea de backend, dar are nevoie să știe exact ce vrea, cum să arate, ce să facă și cum să se simtă. Iar asta vine din zece ani în care a învățat industria pe pielea lui. Marea confuzie a momentului, spune el, e că lumea tratează AI-ul ca pe un peștișor de aur: îi ceri vag un website și te aștepți la minune. Dacă nu înțelegi industria în care vrei acel website, nu-ți iese nimic. Nu e magician.

Ne-a povestit și cum a pierdut o săptămână întreagă pentru că modelul nu se uita la cadrele corecte din înregistrările lui de ecran, lua frame-uri la întâmplare, iar proiectul intrase în regresie de la un task la altul. Soluția lui a fost să-și scrie singur un recorder pentru Windows, cu marcaje pe ton de voce și pe click, care forțează atenția fix pe cadrul despre care vorbește. Concluzia mea, spusă și în emisiune: chestia asta ar trebui să ajungă la Anthropic, pentru că la partea vizuală și de recunoaștere vocală sunt încă în urmă față de cât de buni sunt pe cod.

Și mai e un risc, pe care mi l-a semnalat el, nu eu: AI-ul te poate face leneș. Cunoaște oameni care au început să pună kilograme pe ei pentru că se mișcă mai puțin, și IT-iști transformați în vampiri care nu mai dorm noaptea pentru că e prea multă dopamină în treaba asta. Ideea nu e să te acopere tehnologia, ci să-ți câștigi timp cu ea.

De ce nu mai cumpărăm tablouri, dar plătim mii de euro pe un tricou

Aici e miezul episodului. Oamenii nu mai atârnă artă pe pereți. Casele au devenit minimaliste, iar de la IKEA iei un tablou frumos cu douăzeci de euro, în defavoarea unui artist pe care poate chiar îl cunoști și care ți-ar cere două sute. Ovidiu spune, și are dreptate, că arta adevărată e prea ieftină în momentul ăsta. Cea mai mare vânzare a lui a fost un tablou de cinci mii de euro, la două săptămâni de muncă.

În același timp, se cheltuiesc sume absurde pe obiecte purtabile. O cămașă Issey Miyake de 2.800 de euro, cu o țesătură care reacționează la căldură. Bluze Loro Piana din vicuña, cel mai fin cașmir de pe planetă, de cinci, zece, douăzeci de mii. Sneakerși Golden Goose vânduți deja uzați și murdăriți, într-un concept store din Beijing unde nu găsești o pereche care să arate nouă. Teoria pe care am auzit-o de la tineri e că uzura semnalează old money: nu doar că nu ești sărac, ci ai bani de atât de mult timp încât ți se rup pantofii și nu-ți pasă.

Deci concluzia nu e că oamenii au încetat să iubească arta. E că nu mai vor arta pe perete, o vor pe ei. Nu mai atârnăm tablouri, le încălțăm și le purtăm. Iar dacă vreți o dovadă că se poate construi un business românesc pe meșteșug adevărat, într-o piață dominată de producția de masă, povestea lui Alin Copîndeanu de la Tudor Tailor e exact pe subiectul ăsta.

Aici se leagă și obiectul la care lucrează Sam Altman împreună cu Jony Ive: ceva purtabil, îmbibat de tehnologie, care să facă puntea între tech și fashion. Când designul industrial și arta merg împreună, se schimbă lumea, iar Ovidiu crede că următorii mari inovatori vor fi oamenii creativi, exact pentru că acum nu mai trebuie să înțeleagă complet stiva tehnică ca să construiască. Cu toate rezervele de rigoare, pentru că peste hype-ul din jurul AI-ului s-au construit deja și destule țepe.

Frustrarea ca motor și mămoșenia ca frână

Partea de sfat pentru părinți merită scoasă separat. Ovidiu spune că părinții trebuie să recomande direcții, dar nu să împingă, și nici să lase copilul de izbeliște, pentru că libertatea totală la douăzeci și ceva de ani se termină prost. Cocoloșeala slăbește personalitatea: dacă nu ți-a fost niciodată un pic greu, nu înveți să iei decizii. Tatăl lui îl lua la șase dimineața la cazanul de țuică, unde n-avea nicio treabă, dar de fiecare dată învăța ceva și de fiecare dată era plătit. Disconfortul ăla l-a antrenat pentru toate momentele în care n-a mai fost nimeni lângă el.

Iar peste toate stă principiul pe care l-am mai auzit aici, la discuția cu Dragoș Cîrneci despre atenție și despre cum apare depresia: un om satisfăcut nu se mișcă. Ai nevoie de emoție ca să te miști, iar emoția aia se naște de multe ori dintr-o frustrare. Ovidiu a trecut și el prin anxietate și depresie, în mare parte din cauza comparației permanente cu ce vedea pe Instagram. Nimeni nu postează „mi-e foame astăzi, dar sunt artist”. Pe Instagram totul e lapte și miere, iar asta îi face pe oameni mai anxioși, îi ține în zona de confort și îi lasă mai vulnerabili exact în fața revoluției tehnologice care vine peste ei.

Ce rămâne

Două obiceiuri i-au schimbat viața și le puteți copia amândouă mâine dimineață. Primul: scrie zece pagini pe zi, cu pixul, de ani de zile. To-do-uri, gânduri, emoții, poezii, orice. Spune că îl limpezește și că, odată scris un lucru, nu se mai gândește la el, dar îi vine în minte mult mai repede când are nevoie. Al doilea: își arhivează absolut tot, fiecare desen de pe fiecare bucată de hârtie, în foldere puse la punct. Din arhiva aia și-a construit portofoliul, un site cu peste o sută șaizeci de proiecte afișate ca noduri navigabile, cu un asistent AI strict controlat care răspunde întrebărilor despre fiecare lucrare.

Toate poveștile importante ale umanității sunt, până la urmă, două: eroul pleacă într-o călătorie sau un străin sosește în oraș. Ovidiu a plecat din Bistrița și, după opt ani în Barcelona, tot plecat se simte. Zice că nu scapi de asta oriunde te-ai duce, dar că n-are niciun regret, pentru că e liber. Își face singur programul, ia singur deciziile, decide singur când vine în România și când pleacă. Iar mama lui îi trimite în continuare ceapă și mere din grădina de la Sigmir, prin Tabita, obicei pe care prietenii lui străini nu-l pot pricepe în ruptul capului.

Vedeți episodul întreg mai sus, pentru că trebuie să vedeți și obiectele, nu doar să le citiți. Îl găsiți pe Ovidiu ca Bojoreal pe Instagram. Dacă v-a plăcut, dați un share și un subscribe pe canal, iar dacă vă lasă inima și buzunarul, luați în calcul un abonament de membru, pentru că așa ne finanțăm și așa rămânem responsabili în primul rând în fața voastră. Până data viitoare, să vă fie numai bine!

Salutare tuturor! Ediția asta de CURIOSITY a venit live din Germania, direct de la IFA Berlin 2026, cu Radu Neagu lângă mine și cu o cafea făcută la repezeală. Am prins târgul, am prins lansările, am prins și alegerile din landul Saxonia-Anhalt, unde se pare că AFD are șanse reale să câștige. Hai să le luăm pe rând, că sunt multe.

Motorina: vă supărați degeaba pe prețurile din România

În aceeași dimineață în care s-a scumpit iar motorina la noi, în Germania am văzut 2,60 € pe litru pe autostradă și 2,40 € în oraș. Adică undeva la 13-14 lei. Concluzia e simplă: dacă mergi cu mașina în Germania, alimentează în România sau în Bulgaria. Nivelul de trai e altul, sigur, dar diferența la pompă e greu de digerat.

Wi-Fi-ul de acasă, saună și SSD-uri care mor pe tăcute

Am ajuns și la partea de gospodărie tehnică. Access point-urile din studio sunt pe piață de peste opt ani, funcționează, dar nu fac roaming ca lumea și nu acoperă curtea. Dacă aveți aceeași problemă, nu e de la voi, e de la vechimea echipamentului.

Radu a venit cu experiența săptămânii, o criosaună la Sensfit Summit: două minute la 7 grade resimțite la nivelul pielii, cu mănuși ca să nu-ți degere degetele și cu gulerul închis până la gât. Ideea e că, după saună, ai nevoie de expunere la frig, iar criosauna îți dă vreo 90% din efectul unui cold plunge fără să întreții apa. Iar sauna finlandeză clasică rămâne una dintre puținele chestii cu efect demonstrat: reduce mortalitatea de toate cauzele cu peste 40% la bărbați. Sunt exact obiceiurile simple pe care le-am discutat pe larg cu Florin Cujba în podcast: creatină, saună, somn.

Și un sfat pe care puțini îl aplică: verificați-vă starea SSD-urilor. Nu în fiecare zi, o dată. Dacă vedeți 92% viață rămasă, puneți-vă un reminder peste jumătate de an. Dacă vedeți 42%, e cazul să-l schimbați. La noi pe server, un disc ajunsese la 38% uzură fără să facă nimic vizibil, doar scriind în gol. Sunt o grămadă de optimizări pe care nu le facem pentru că nu ne uităm niciodată.

GPT-6 Astra: primul model care își ascunde raționamentul

Asta e, pentru mine, cea mai importantă lansare a săptămânii. GPT-6 Astra e primul model care își ascunde reasoning trace-urile. Până acum puteam vedea cum gândește un model, chiar dacă nu înțelegeam de ce ajunge acolo. Acum nu mai gândește cu voce tare deloc.

Explicația cea mai probabilă, și e una validă, e că OpenAI nu vrea ca alții să distileze modelul. Toate modelele de frontieră din ultima perioadă au ajuns ieftine pentru că stau pe umerii celor anterioare, le văd raționamentul și îl copiază. E ca la ucenici: nu trebuie să faci toată facultatea, e destul să stai trei luni pe lângă meșter și vezi cum se bate fierul. Dacă ascunzi procesul, nimeni nu mai bate fierul la fel.

Efectele s-au văzut imediat pe internet. Un editor video a conectat Astra la Premiere și, în trei minute, a primit tot timeline-ul gata, cu grading și sunet, după care a zis pe bune „ok, I’m fired”. Altcineva a lansat o lume de agenți AI complet autonomi care, în câteva ore, și-au construit singuri un fel de civilizație. Alții și-au făcut portofolii sub formă de Game Boy sau au cerut SVG-ul complet al unui controller de PlayStation 4, gata de trimis la fabrică, fără să-i dea vreo imagine. E același val despre care vorbeam și în ediția trecută, cu țepele făcute cu AI, doar că acum agenții chiar produc.

GoPro s-a vândut, iar acțiunea a explodat

GoPro a fost cumpărat de Starman Optical cu 285 de milioane de dolari, iar acțiunea a sărit cu aproape 87% de la 0,6 dolari. Deocamdată produsele actuale rămân pe piață. E trist, pentru că ani de zile GoPro a fost etalonul pentru action cam și la CES era bătaie la standul lor. Astăzi filmăm cu DJI Action 5 Pro și cu camerele de la Insta360, iar asta spune tot despre unde s-a mutat inovația.

Hardware la IFA: Huawei lansează tot, Samsung lipsește

Huawei a venit cu GT7 și GT7 Pro, plus tablete și un Nova nou. Upgrade-uri bunicele, ceea ce e normal când pleci de la un produs deja foarte bun: safir, titan, baterie de 21 de zile în utilizare normală, GPS mult mai bun în oraș. Rămân pe locul întâi la smartwatch-uri non-Apple, iar review-ul detaliat vine pe 7. Dacă vreți contextul, am mai testat un GT și m-a prins.

Ce m-a mirat cel mai tare la târg: nu am găsit standul Samsung. În ultimii ani veneau cu cea mai mare hală, City Cube, plină de panouri cu AI. Anul ăsta au luat-o chinezii. Iar dintre toate ecosistemele închise care îți promit inteligență artificială în roboți de bucătărie și în drone, Sonos a fost singurul care a avut decența să rămână la ce știe să facă. Au lansat un Vin Ultra și noile Ace Ultra, cu 7.1.2 dintr-o singură bucată, de la 700 €, cu reglaj acustic automat și fără să-ți vândă „AI” pe cutie. Exact atitudinea pentru care boxa mică Sonos Play a salvat brandul anul trecut.

iPhone Ultra Fold, văzut la stand

Tot aici, la IFA, am găsit la un producător de huse mockup-ul viitorului pliabil Apple. Am făcut un clip separat de prim contact cu iPhone Ultra Fold și reacțiile din comentarii au fost aprinse, unele justificate. Cred însă că oamenii subestimează ce poate face Apple pe partea de software. Am mai trecut prin asta: și la Fold 8 am zis „ce fac cu ăsta” până am pus mâna pe el în magazin. Sfatul rămâne același, mergeți și țineți-l în mână înainte să vă formați o părere. Am prins la stand și husele de iPhone 18 Pro Max, identice ca mărime cu cele de 17 Pro Max, iar beta-ul de iOS 27 l-am luat deja la puricat.

VW ID Polo poate fi un smash hit. Dacia amenință cu concedieri

ID Polo merită atenție și nu am nicio colaborare cu ei. Dau 440 km autonomie declarată, realist vorbind vreo 350, mai mult decât suficient pentru o săptămână obișnuită și pentru orice drum prin România, pentru că stații rapide sunt peste tot. Am filmat recent la un hub nou de încărcare de 400 kW pe drumul spre mare, deci partea de infrastructură nu mai e scuză. Dacă VW face un efort și o aduce cu dotări bune la vreo 20.000 € plus TVA, mașina asta va fi un hit.

În contrast, de la Dacia vin vești urâte. Rar auzi un producător care fabrică la Mioveni să vorbească atât de dur și de deschis: amenință cu concedieri și cu o scădere a producției de cel puțin 10% dacă nu redevin competitivi. Se plâng de lipsa de predictibilitate a guvernului și de prețurile la energie. Companiile mari se plâng mereu, dar votează cu banii pe care îi investesc și cu oamenii pe care îi angajează, iar Dacia nu angajează. Logan nu se mai face în România de ani de zile, la Mioveni au rămas Jogger, Duster și Strikerul, care chiar e beton. Dacă lucrați în industrie, scrieți-ne la comentarii cum se vede din interior, chiar vrem să auzim de la sursă.

Pensionarii noștri și diferența culturală care ne costă

Un subiect delicat, dar necesar. În Occident, majoritatea celor care ies la pensie rămân activi, chiar și cu pensie bună: elvețieni, austrieci, nemți, francezi, englezi. În România, trei sferturi nu mai fac nimic. Motivul nu e financiar, e cultural și sociologic. Ei rămân în colectivul lor pentru că știu că altfel o iau razna. La noi, tații ieșiți la pensie devin mai singuratici, mai ursuzi, mai nervoși, pentru că pierd exact colectivul social pe care îl aveau la muncă.

Avem nevoie de acei oameni prezenți în comunitate, activi și, dacă se poate, productivi. Nu ca să-și drămuiască pensia, ci ca să nu se prăbușească în canapea și în televizor.

Război: drona de la Leipzig și de ce nemții sunt turbați

Închei cu partea nasoală. O dronă a lovit un avion Antonov cu rezervoarele pline pe aeroportul din Leipzig, unul dintre cele mai importante noduri logistice ale Germaniei. Bomba a căzut înainte de impactul cu aripa, altfel era prăpăd. Nemții au făcut scandal, rușii le-au închis Institutul Goethe din Rusia, iar eu mă mir că încă nu s-a invocat articolul 5. Au fost și niște atentate cu dispozitive mici pe aici, unul la 40 de km de noi. Iar în weekendul ăsta sunt alegeri în Germania. Nu există coincidențe.

Ce urmează

Viitorul nu e scris, așa că vă încurajez să rămâneți optimiști și curioși. Urmează live de la evenimentul Apple, pe 9 septembrie, plus reel-uri cu noile produse Sonos și clipul cu ID Polo în zona de membri. Mulțumim tuturor celor care au fost cu noi live sâmbătă dimineața, inclusiv lui Adrian Ștubea, membru de aproape șase ani, care a făcut cadou cinci abonamente celor de pe chat.

Aici a fost Radu Neagu, eu sunt George Buhnici. Dați un like, un share și un subscribe și până data viitoare să vă fie numai bine!

Salutare tuturor! Am pus mâna pe ceea ce ar trebui să fie, cel mai probabil, primul iPhone Ultra Fold. Nu e telefonul final, e un mockup, adică matrița pe care producătorii chinezi de carcase o folosesc ca să aibă husele gata în ziua lansării. Dar e la mărimea reală, cu poziția reală a butoanelor, și exact de aici se văd cele mai interesante lucruri. Chinezii nu dezamăgesc niciodată la IFA Berlin, trebuie doar să știi pe unde să-i cauți.

Format pașaport, adică exact ce așteptam

Forma e complet nouă pentru Apple, dar nu ne este deloc străină. E formatul pașaport, cel pe care industria îl testează de ceva vreme și care, sincer, mie îmi place cel mai mult. Închis, ecranul exterior e vizibil mai lat decât pe un iPhone obișnuit: dacă îl pui lângă orice iPhone, e ca și cum ai câștiga încă un rând de iconițe. Ochii se bucură de lățime fără să câștigi înălțime, iar telefonul rămâne manevrabil cu o singură mână.

Desfăcut ajungi la un raport aproape de 16:10, adică aproape ca un televizor. E suficient de înalt, dar mai ales suficient de lat, și îl poți plimba în mână în toate pozițiile fără să te chinui. Ăsta e, de fapt, marele avantaj față de un pliabil clasic: gabaritul rămâne mic, dar suprafața utilă crește serios.

Balamaua: o știm deja din industrie

Balamaua e escamotată între cele două fâșii, iar când se pliază, cele două jumătăți de aproximativ 4 mm plus 4 mm ar trebui să stea sub 1 cm, undeva pe la 8,8 sau 9 mm, la care se adaugă platoul de camere. Seamănă izbitor cu ce am văzut deja pe pliabilele Honor, iar pe Magic V6 am ținut în mână exact genul ăsta de mecanism. Apple nu reinventează balamaua, ia ce funcționează deja bine în piață.

Am și informații din industrie despre partea grea a poveștii: cei de la Apple au căutat furnizori ani de zile pentru ecrane care să nu arate îndoitura după mii de plieri, și au stat de vorbă nu doar cu Samsung, LG sau Sharp, ci și cu BOE. Sunt o grămadă de negocieri intrate în telefonul ăsta.

Patru camere și un detaliu care schimbă vlogging-ul

Pe spate avem două camere pe un platou de sticlă, cu senzori și microfoane, cel mai probabil un ultrawide și încă un senzor de 200 de megapixeli care să permită și un pic de zoom. Mai e o cameră pe ecranul mic, sus, și încă una în interior. Adică, indiferent cum ții telefonul, deschis, închis sau întors, te vede întotdeauna cel puțin o cameră.

De aici vine partea care mă interesează cel mai mult: o să poți să te filmezi cu camera principală, de Pro Max, uitându-te la ecranul exterior. Fără accesorii, fără monitor extern lipit pe spate, cum e cel de la SmallRig pe care îl vindem pe gb.ro. Bănuiesc și că vor folosi aceeași idee ca pe camera frontală de pe iPhone 17 Pro și Pro Max, care poate trage și vertical, și orizontal, indiferent cum ții telefonul.

Fără Face ID. Touch ID se întoarce, pe lateral

Aici e surpriza. Pe ecranul mic nu avem Face ID. În schimb, pe lateral sunt două butoane despre care merită să vorbim: unul este cel mai probabil butonul de Siri și de stins ecranul, iar celălalt, îngropat, nu e buton de cameră, ci un Touch ID care ar trebui să suporte și apăsare. Speculez, dar mă aștept să devină și declanșator: apăsare scurtă pentru poză, apăsare lungă pentru video.

Butoanele de volum sunt sus, așezate ca la iPad Mini. În poziție verticală va trebui să le cauți cu arătătorul, ceea ce e ciudat la telefon, dar în landscape rămâne perfect intuitiv, tot cu arătătorul. Probabil că funcțiile celor două se vor inversa automat când rotești telefonul. Jos avem USB-C, iar cei de la consorțiul USB îmi confirmau chiar zilele astea că suntem la grosimea minimă la care mai încape o mufă USB-C. Plus două difuzoare jos, altul sus, deci sunet din toate părțile, inel MagSafe și încărcare wireless.

Husele sunt deja pe piață, înainte de telefon

Producătorii au venit deja cu două tipuri de variante: una cu protecție doar pentru spate și una cu protecție inclusiv pentru balama, care se prinde magnetic, plus o piesă separată pentru ecranul din față. E o procedură întreagă până le potrivești, dar dacă vrei să-ți protejezi investiția, cam acolo vei ajunge.

Și un pont care nu are legătură cu pliabilul: am testat husele de iPhone 18 Pro Max și telefonul de pe care filmez, un iPhone 17 Pro Max, se potrivește perfect, inclusiv butoanele sunt fix în aceleași locuri. Același lucru e valabil și pentru 17 Pro în husă de 18 Pro. Semn clar că Apple a tăiat toate costurile posibile ca să țină prețurile sub control, pentru că memoria RAM e usturător de scumpă, exact cum discutam când am instalat beta-ul de iOS 27.

Cât va costa și ce nu vom vedea anul ăsta

Din păcate, nu cred că telefonul ăsta se va vinde sub 2.000 €, poate fix acolo la pragul de jos, într-o versiune de 256 sau 512 GB. Telefoanele de anul ăsta nu vor fi ieftine și e foarte posibil să nu vedem un iPhone 18 simplu acum, ci abia în iarnă sau la începutul anului viitor, poate ca R sau SE. Sunt speculații, la fel ca restul zvonurilor despre pliabilul Apple pe care le-am pus cap la cap acum câteva zile, dar pe mockup am pus mâna cu adevărat.

Ca reper de gabarit, husa de iPhone pliabil e o idee mai scundă și o idee mai lată decât cea de Samsung Galaxy Fold 8. Iar formatul pașaport îl mai fac Huawei pe Pura, Xiaomi pe pliabilul lor și, iată, acum și Apple. Nimeni nu a inventat nimic aici, diferența o va face softul.

Concluzia: hardware-ul e cunoscut, pariul e pe software

Îmi place formatul, îl așteptam de mult și cred că va fi foarte atrăgător pentru toată lumea care vrea un telefon mic în buzunar și un ecran mare când îl scoate. Tastatură mai lată, Netflix și YouTube pe orizontală, documente pe verticală, cel mai mare smartphone vertical făcut vreodată de Apple. Apropo, exact de-aia filmăm clipurile noastre în 16:9, e mai ușor pentru toată lumea.

Ce nu știm încă e ce face Apple pe partea de software. Nu au reinventat formatul de pliabil, deci trebuie să vină cu acel „one more thing” care să integreze ecranele într-un mod neașteptat, dar cu adevărat util. Aflăm în câteva zile, la lansarea gamei de toamnă, iar noi am povestit pe larg despre el și în ultimul CURIOSITY, live de la IFA Berlin.

Acum sunt curios ce ziceți voi: cum vi se pare formatul și cum l-ați folosi, vertical sau orizontal? Vă aștept la comentarii. Mulțumesc membrilor canalului, care au văzut clipul ăsta în avans, datorită vouă suntem primii la târguri și la evenimente. Dați un like și un share, iar dacă nu sunteți încă membri, poate deveniți. Numai bine!

Salutare tuturor! Mai sunt câteva zile până la cea mai importantă lansare Apple din ultimii zece ani, așa că am băgat degetul în apă din timp: am instalat beta-ul de iOS 27 și l-am luat la puricat împreună cu Vlad Vaida, cel mai fanboy Apple pe care îl cunosc. Se schimbă și CEO-ul, se schimbă și direcția, iar telefonul din buzunarul vostru o să se schimbe mai mult din software decât din hardware. Hai să vă arătăm ce am găsit.

Cum scapi de liquid glass în 10 secunde

Prima întrebare pe care o primesc de la toată lumea. Răspunsul e banal: intri în Setări, cauți „liquid glass” și ai acolo un slider cu care reglezi intensitatea transparenței. Vlad îl ține pe la 80%, eu sincer nu simt diferența, iar peste 80% dintre oameni oricum rămân pe default. Partea interesantă nu e setarea, ci că am găsit-o dintr-o căutare în meniu, pentru că căutarea din Setări e acum contextuală și susținută de AI. Nu mai trebuie să știi cum se numește funcția, e suficient să descrii ce vrei.

Noul Siri: flow natural, dar încă nu vorbește românește

Aici e saltul cel mare. Noul Siri are cursivitate, ține minte contextul conversației și răspunde ca un asistent adevărat, nu ca un robot care caută cuvinte cheie. I-am cerut cel mai apropiat Starbucks, un mesaj către mine și indicații rutiere, toate într-o singură comandă. A făcut două din trei, iar când l-am întrebat după aceea „dar cu indicațiile alea cum rămâne?”, și-a adus aminte despre ce vorbeam. Fereastra de context există și funcționează.

Vestea proastă pentru noi: pe beta nu avem încă Siri în limba română și nici Apple Intelligence complet. Se poate scrie în română în aplicația dedicată Siri și merge dictarea în română, dar răspunsul vine tot în engleză. E aceeași poveste pe care o discutam cu Vlad și când s-a întors din Cupertino de la WWDC: tehnologia e acolo, limba română vine mai târziu. Ironia e că, în spate, motorul pare să fie Gemini, iar Google are deja româna pusă la punct pe Pixel.

Siri devine Google Lens: îi arăți o poză și îți spune ce e în ea

Funcția care ne-a plăcut cel mai mult. Faci o poză direct din Siri, cu zoom cu tot, și îl întrebi ce vede. Pe mine m-a recunoscut și mi-a zis corect cu ce mă ocup. Pe Vlad a refuzat să-l identifice, ceea ce arată exact unde sunt limitele impuse deocamdată. Toate conversațiile astea rămân salvate în aplicația Siri, deci ai un istoric la care te poți întoarce. Practic, Siri devine ce e Google Lens pentru Android, doar că integrat în sistem.

Editarea foto cu AI: reframe, extend și cleanup

Pentru cei care nu sunt fotografi, și mă includ aici, partea asta contează cel mai mult. Reframe îți lasă să reîncadrezi o poză deja făcută, mișcând cadrul cu două degete, iar ce lipsește din margini se regenerează. Pe fețe, la unghiuri forțate, se vede că e AI. Pe exterior, clădiri, peisaje, e foarte bun.

Extend extinde poza cu vreo 30% și aici a fost surpriza: ne-a reconstruit studioul aproape corect, a nimerit până și colțul de canapea care nu era în cadru. A ratat rucsacul și mi-a pus alți pantaloni, dar geometria a ținut. Cleanup e mult îmbunătățit, șterge obiecte fie că le încercuiești, fie că dai tap pe ele, și prinde inclusiv bucata de cameră ascunsă în colț. Procesarea e acum de câteva secunde, față de 20 sau 30 pe primele beta.

Control parental, alarme și share location

Pariez că la eveniment Apple o să insiste pe control parental. Deja în iOS 27 copiii pot cere timp suplimentar de screen time direct din Mesaje, iar tu accepți sau refuzi tot de acolo. După procesul de 17 miliarde pierdut de Meta vara asta, e clar de ce toată industria se mișcă în direcția asta. Deși, sincer, e mai mult peace of mind decât realitate: în Australia 99% dintre copii s-au întors pe social media cu VPN.

Alarmele cu sunet diferit sunt aici, cele cu volum diferit încă nu apar pe beta. Share location cu termen limită („până sâmbătă la 6″) funcționează, dar inconsistent între build-uri. Sunt exact genul de lucruri care se așază abia pe versiunea finală.

Parolele: schimbă-le acum, nu în toamnă

Aplicația Passwords are acum un buton care te duce direct în pagina de schimbare a parolei de pe site-ul respectiv. Nu o face singură, cum se zvonea, dar te duce unde trebuie. Recomandarea mea rămâne aceeași: folosiți passkeys cu Face ID sau Touch ID și scoateți-vă SMS-ul ca metodă de recuperare, pentru că dacă cineva pune mâna pe SIM, pune mâna pe tot.

Și o zic apăsat, pentru că mi-a spus-o cel mai important cercetător de securitate din România într-un podcast: anul ăsta se sparge tot. Orice e online nu doar că poate fi spart, va fi spart. Tocmai s-a spart compania care gestionează trei aeroporturi din Marea Britanie, iar la Meta un hacker a cerut pur și simplu, conversațional, resetarea unor conturi și AI-ul i-a dat acces. Nu mai trebuie să știi programare. Investiți zece minute și treceți pe passkeys.

Ce vine pe 9 septembrie și de ce nu va fi ieftin

Așteptările noastre: cel mai probabil nu vedem un iPhone Air anul ăsta, iar noile telefoane vor fi doar Pro, 18 Pro și 18 Pro Max Ultra. Motivul e sec și e legat de bani: memoria e scumpă și e sold out ani buni de acum înainte. Anul trecut Apple punea aceeași cantitate de RAM pe toată gama, anul ăsta nu are de unde. Se zvonește și un Watch Ultra, AirPods 5 în două variante, un HomePod nou și chiar un device dedicat Siri, un fel de puck, probabil răspunsul la ce pregătesc Jony Ive și Sam Altman.

Despre iPhone-ul pliabil Vlad e convins că singurul compromis va fi camera, nu Face ID. Prețurile n-ar trebui să explodeze, se vorbește de maximum 100 de dolari în plus, dar atenție: ca să țină prețul, e posibil să vedem pentru prima dată mici downgrade-uri de funcții. Ca reper, la o fabrică unde am fost mi s-a spus că un procesor Qualcomm de vârf se cumpără cu 250 de dolari bucata. Bateria e un dolar, carcasa 15-20, ecranul 20-40. Procesorul și memoria au ajuns să coste mai mult decât tot restul telefonului la un loc.

M5 Ultra și de ce ține Apple avantajul pe AI local

Am lăsat la final partea pentru pasionați. S-a lansat M5 Ultra, cu prețuri care urcă spre 18.000 de dolari. Eu lucrez pe o mașină de genul ăsta și rulez local Qwen 3.8 și DeepSeek V4, care îmi produc automat jocurile de pe games.ro, cam unul pe zi, fără să plătesc nimic în afară de curent. E aceeași logică din tutorialul în care ne-am făcut agent AI local pe laptop, doar la altă scară.

Calculele arată că un Mac Studio cu 256 GB de memorie unificată bate la cost per token două DGX Spark de la Nvidia, și asta înainte să pui la socoteală switch-ul de vreo 10.000 de dolari de care ai nevoie ca alea două să comunice între ele. Nimeni altcineva nu îți dă atâta memorie unificată, cu lățimea aia de bandă, într-o cutie de pantofi. Dacă vreți contextul mai larg al lansărilor Apple din anul ăsta, l-am pus cap la cap aici.

Concluzia: aveți grijă de ce aveți deja

Vestea bună e că Apple promite până la 30% viteză în plus pe device-urile existente, iar suportul merge înapoi până la iPhone 11. Fratele lui Vlad are un iPhone 11 și după beta telefonul chiar merge mai fluid. Deci multe din funcțiile astea vin gratis pe telefonul pe care îl aveți deja.

Sfatul meu pentru toamna asta: țineți de gadget-uri, îngrijiți-le și uitați-vă la lansări cu curiozitate, dar și cu mâna pe portofel, pentru că nimic din ce iese nu va fi ieftin. Ne revedem în septembrie, imediat ce prindem primele iPhone-uri la despachetat. Dați un like, un subscribe și, dacă puteți, intrați în gașcă alături de membrii canalului, care văd conținutul în avans. Până data viitoare, să vă fie numai bine!

Salutare tuturor! Ne-am întors din vacanță fix la timp ca să prindem cea mai neagră zi din finanțele României de anul ăsta. Pe 31 august, BVB închide luna sub media mobilă de 50 pentru prima dată de la începutul raliului din mai 2025, România lasă 770 de milioane de euro pe masă din PNRR, iar singura veste bună vine, ironic, din crypto. Hai să urmărim banii, că azi se văd foarte clar unde se duc și, mai ales, unde nu ajung.

770 de milioane de euro pe care nu ni i-a furat nimeni

Termenul PNRR pentru legea salarizării unitare a expirat fără acord între PSD, PNL, USR și UDMR. Nu e vorba de hoție aici, e mai rău: pur și simplu i-am lăsat pe masă. Suntem de 118 zile fără un guvern cu puteri depline, toate cele trei agenții de rating ne țin la o singură treaptă deasupra categoriei junk, iar Financial Times scrie chiar azi despre o clasă politică nu doar tot mai nedemocratică, ci profund iresponsabilă. Am ajuns și în Bloomberg, dar nu la rubrica pe care ne-o doream.

Și acum partea pe care o vinde toată lumea greșit: deficitul chiar a scăzut, de la 3,99% la 2,34% din PIB în șapte luni. Doar că a scăzut pentru că un guvern interimar nu poate cheltui, nu pentru că am reformat ceva sau am oprit hoția din sistemul public. În aceleași șapte luni am plătit peste 40 de miliarde de lei doar dobânzi. Despre criza PNRR am vorbit pe larg și acum câteva zile, iar de atunci lucrurile s-au mișcat doar în jos.

Întrebarea de tip Follow the Money pentru seara asta: într-o țară fără guvern, cu inflație peste 10%, unde îți ții banii? Răspunsul cuminte sunt titlurile de stat, cu dobânzi de 7 spre 8%. Adică finanțăm exact statul care ne exfoliază prin inflație. Suntem foarte deștepți. Randamentul ăla mare nu e generozitate, e prețul riscului: cu cât o țară plătește mai mult, cu atât piața crede mai puțin că își va onora datoria la nesfârșit. Am mai făcut calculul cu banii ținuți pe loc și cât mănâncă inflația din ei, iar concluzia nu s-a schimbat.

BVB: prima închidere sub media de 50 după 2x

Indicele BET a intrat în corecție. După un raliu de peste 2x început în mai 2025 și un maxim istoric peste 36.000 de puncte, acum se tranzacționează pe la 33.700 și închide sub media mobilă de 50. Nu e o garanție de schimbare de trend, dar e primul semnal serios de la începutul urcării.

Concret, într-o săptămână: Transelectrica minus 12,68%, Electrica aproape 7%, Romgaz 6%, Petrom 5%. Chiar și Hidroelectrica, vedeta bursei, a pierdut 2,92% într-o singură zi, iar Banca Transilvania, care ținuse steagul raliului, a cedat 5%. Următorul target tehnic e întâlnirea cu media mobilă de 200, adică vreo 10% mai jos de unde suntem.

Problema structurală rămâne aceeași: BET a fost una dintre cele mai performante burse din lume în ultimele 12 luni, dar 60% din indice stă în patru acțiuni. E o bursă mică, concentrată, care a arătat oportunitate, însă graficul ei nu a semănat niciodată cu economia reală din România. Când cele două se reîntâlnesc, reîntâlnirea doare.

Petrom, dividende mai mari decât profitul

Petrom a anunțat dividende de 3,6 miliarde de lei, la un profit de 3,05 miliarde pe 2025. Diferența, aproape 700 de milioane, vine din rezerve, sub forma unui dividend special. Plus 9 miliarde investiții anunțate în Neptun Deep. Pus lângă gaura din PNRR, e cel mai elocvent desen despre cum aleargă banii și cât de departe se duc de noi.

Tot sectorul energetic, care compune grosul indicelui nostru, a fost scuturat ani la rând de guvernanți care au cerut profit ca să acopere găurile de la buget. Energie plătită de noi toți, de aici inflația și de aici o viață mai scumpă. Am detaliat schemele și lipsa de investiții din energie în discuția despre prosumatori, iar cifrele de acolo explică mai bine decât orice comunicat de ce plătim atât. Nu uitați nici de 30 iunie, când megawattul a trecut de 1.000 de euro, adică 5.321 de lei, iar prosumatorii injectau la 4 lei. E foarte rentabil să vinzi energie în țara asta. Doar că cei mai mulți dintre noi cumpărăm.

O veste mică și bună: de mâine reducerea accizei la motorină crește de la 20% la 25%, ceea ce ar putea însemna 10 spre 15 bani mai puțin la pompă. Statul pare că își propune să țină motorina în jurul pragului de 10 lei.

Semnalele de criză nu sunt doar la noi

Aici e partea care schimbă perspectiva. Obligațiunile italiene la 30 de ani sunt la 4,93%, unul dintre cele mai ridicate niveluri din ultimii 30 de ani. Cele franceze sunt la maximul din 2008 încoace, pentru că piețele se uită deja la scrutinul din 2027 și la extremele care cresc. Chiar și Germania e la 3,8%, cel mai sus din 2011. Fun fact care spune multe: guvernul Meloni e cel mai longeviv din istoria Italiei, iar stabilitatea aia politică a mutat eticheta de „cea mai riscantă economie mare a Europei” de la Roma la Paris.

În Japonia am avut pentru prima oară în trei decenii o intervenție comună a trezoreriei americane cu cea japoneză pe forex, o vânzare masivă de dolar pentru yen. A ținut până pe la 155 de yeni per dolar, apoi cursul a urcat înapoi la 159. Semnalul e neplăcut: ori intervențiile trebuie să fie mult mai brutale ca să conteze, ori nu mai cântăresc cât cântăreau când economiile erau sănătoase.

Iar în Statele Unite, Scott Bessent a declarat că dobânda la 30 de ani este „în jos”. Graficul spune exact invers. Singura explicație plauzibilă e că mesajul nu mai e adresat celor care știu să citească un grafic. Am făcut și un calcul simplu: la o datorie de circa 40 de trilioane de dolari și o rată medie de 3,44%, o creștere de doar 1% ar însemna aproximativ un miliard de dolari în plus, pe zi, doar din dobândă. Servisarea datoriei a depășit deja bugetul departamentului de război.

Concluzia lui Andrei, susținută de consensul unor economiști serioși, e că suntem beyond the point of no return. Ori trecem printr-o criză care resetează lucrurile, ori creștem suficient încât să scăpăm din ea, iar singurul pariu de creștere la scară planetară e acum inteligența artificială. Eu am dubii sincere că vom fi toți parteneri la creșterea aia.

Petrol, Venezuela și rezerva strategică golită

Rezerva strategică de petrol a Statelor Unite e la un nivel pe care nu l-am mai văzut de prin anii ’80. A fost înjumătățită începând cu 2020, a atins un minim în iulie 2023, s-a mai reumplut, iar de la începutul acestui an, odată cu conflictul din Orientul Mijlociu, a mai pierdut vreo 20%.

De aici se explică toată agitația. Trump anunță pe Truth Social „cel mai mare acord din istoria lumii” cu Venezuela, prin care peste 65 de miliarde de barili din rezervele venezuelene ar urma să ajungă la americani. Ce nu spune postarea e că petrolul venezuelean e atipic, extrem de vâscos, greu de rafinat și mai puțin profitabil. Motivul real pentru care americanii au intrat acolo e că rafinăriile din sudul Statelor Unite, construite special pentru petrol greu, stăteau de pomană. Uitați-vă și la ce se întâmplă în Alberta, cu discuțiile alea despre secesiune și atracție față de Statele Unite. Nu e coincidență, e foame de petrol.

Strâmtoarea Ormuz, care înseamnă circa 20% din necesarul planetei, e strâmtă de șase luni. Iar prin ea nu treceau doar petrol și combustibil, ci gaz lichefiat și îngrășăminte agricole. Disruption-ul s-a împrăștiat în toate industriile. Am discutat în episodul trecut ce înseamnă războiul pentru portofoliu, iar de atunci singura schimbare e că presiunea a mai urcat un etaj. Nu întâmplător chinezii, care au instalat energie regenerabilă la scară industrială, se electrifică masiv, de parcă ar fi știut că Ormuz nu se deschide curând.

Cât despre Iran, Trump îl descrie ca pe o națiune prăbușită, fără armată, fără valută, cu inflație de 300%. Realitatea de pe teren pare mai nuanțată, iar strategia americană s-a mutat de la rachete la înfometare economică, și pentru că o dronă ieftină costă vreo 5% dintr-o rachetă Patriot. Doar că iranienii știu să facă foamea, iar asta nu face decât să confirme, în versiunea lor de realitate, că diavolul e american.

Crypto pe verde, în sfârșit

Aici e vestea bună a serii. Bitcoin se tranzacționează la circa 78.720 de dolari, ceva ce părea imposibil acum câteva săptămâni, când tot timeline-ul aștepta bottom-ul în octombrie, ca să respecte ciclul de patru ani. Declanșatorul a fost tot Bessent, cu promisiunea că trezoreria intervine în piața de obligațiuni, adică bani mai ieftini, adică exact ce mănâncă piața de crypto la micul dejun.

Tehnic, Bitcoin e la o intersecție importantă. A ajuns la media mobilă de 50, care în bear market a fost mereu rezistența principală, iar o închidere peste ea ar confirma un nou ciclu. Un Golden Cross, adică trecerea mediei de 50 peste cea de 200, e aproape să se întâmple, deși a mai fost aproape și în iunie, când sperietura cu MicroStrategy și Michael Saylor a stricat totul. Linia în nisip rămâne pragul de 84.000 de dolari. Dacă minimul din zona 57.000 chiar rămâne bottom, ăsta e cel mai blând bear market din istoria Bitcoin, doar 53 de puncte procentuale.

Fun fact pentru colecție: în valoare nominală, săptămâna închisă acum două săptămâni e cea mai mare creștere în dolari, pentru o singură săptămână, din istoria Bitcoin. Ethereum arată chiar ceva mai bine, cu un higher high și cu ambele medii mobile întâlnindu-se, o figură tehnică pe care nu o vezi des. Rămâne de văzut dacă ETH/BTC confirmă, pentru că în ciclul trecut Ethereum a fost mai mult subiect de meme decât activ cu randamente.

Interesant e că tot raliul ăsta a venit fără Clarity Act. Ca și politicienii români, nici senatorii americani n-au ajuns la consens în august. Pe 15 septembrie ar fi una dintre șanse, dar democrații sunt cu ochii pe midterms și n-au niciun motiv să se așeze la masă. Unul dintre amendamente interzice demnitarilor să-și lanseze propriile monede. Wink wink.

Ce rămâne din episodul ăsta

Rămâne că într-o economie care stagnează, cu inflație sticky și dobânzi la obligațiuni în creștere peste tot în lume, nu prea mai există colț ferit. Rămâne că bursa de la București a fost frumoasă cât a ținut, dar patru acțiuni nu fac o economie. Și rămâne că singurul lucru care ține piețele sus e speranța că inteligența artificială chiar schimbă paradigma, plus disponibilitatea guvernelor de a printa în continuare.

Următorii doi ani din mandatul lui Trump vor fi, cred eu, o tentativă de împăcare cu America mijlocie, înainte să vină valul socialist. Pentru că atunci când vine recesiunea, oamenii vor la putere pe cineva care ia de la bogați. Doar că, dacă i-am pune pe bogați să plătească dublu, tot ar fi o picătură în oceanul datoriilor. Și la ei, și la noi.

Spuneți-mi în comentarii cum se vede de la voi. V-ați retras de pe BVB sau mai aveți răbdare? Ne vedem săptămâna viitoare la Follow the Money.