Gheţău Gh. Florin

MARINARUL DE USCAT

2012-02-12T11:56:00.001+02:00

MARINARUL DE USCAT

Gheţău Gh. Florin

Traian Bacchus era ceea ce se poate numi un marinar de uscat. Din când în când, la intervale bine alese, putea fi zărit prin gări, autogări, staţii de metrou şi autobuze şi, ocazional, prin aeroporturi şi porturi cerând sprijinul trecătorilor pentru îndrăzneţul său plan de a realiza înconjurul lumii într-un iaht. Însă, şi aici apare insolitul planului, nu aspira la orice înconjur. Domnia sa urma să refacă traseul urmat de expediţia faimosului Fernando Magellan. Desigur, Traian Bacchus nu avea de gând, aidoma ilustrului său predecesor în ale explorărilor, să moară în luptele cu băştinaşii din Insulele Filipine. Nu de alta, dar nu dispune de un secund pe nume Juan Sebastian Elcano căruia să-i delege atribuţiile după ce-şi va da obştescul sfârşit.

Tuturor celor dispuşi să-l asculte le relata cu glas mieros cum avea să înfrunte talazurile Oceanului Atlantic pentru a ajunge în Ţara de Foc acolo unde se află, pentru cine nu ştie, Strâmtoarea Magellan. După traversarea acestui loc extrem de periculos, nu numai din cauza curenţilor şi furtunilor ci, şi din cauza indigenilor care păstrează apucături de pe vremea când erau vizitaţi de Magellan, Horn sau Darwin. Apoi, avea să taie Oceanul Pacific pe care nu va întâlni nicio furtună demnă de luat în seamă. Ajunşi în acest punct, după ce atenţia le-a fost captată suficient de bine, Traian Bacchus încheia în mod alert vorbind despre Filipine, Oceanul Indian, Capul Bunei Speranţe, Atlantic şi, încununare a unor neasemuite eforturi, Portugalia.

Pentru ca România să dobândească o asemenea faimă, tot ceea ce trebuia să facă, binevoitorul şi răbdătorul trecător, era să depună o ofrandă, numaidecât financiară, în bolul dinainte pregătit pe măsuţa rabatabilă la care şedea prezumtivul explorator şi obiect de mândrie naţională. Viitorul temerar oferea fără să clipească chitanţe generoşilor donatori. Însă nu-i lăsa să plece până nu le arăta un album cu locurile pe care urma să le viziteze acoperit cu drapelul scumpei sale patrii. Piesa de rezistenţă era o machetă a iahtului care avea să facă această aventură posibilă. Avea să se numească „Biruinţa” şi avea să înscrie România cu litere de aur în cartea recordurilor.

Ceea ce îi frapa şi minuna cel mai mult pe cei cu suflet bun şi naiv era perfecta cunoaştere a fiecărui amănunt din timpul expediţiei lui Fernando Magellan. Orice întrebare a unui curios stârnea o avalanşă de detalii rostite cu atâta convingere încât trebuiau să fie şi adevărate. O singură dată a izbucnit un incident, absolut nefericit, care n-a zdruncinat fermitatea cu care Traian Bacchus dorea să-şi realizeze visul de o viaţă. Mai exact, un bătrân care mergea ajutându-se de un baston a fost suficient de neinspirat încât să eşueze lângă taraba cu vise a lui Traian Bacchus. Fiind profesor de istorie pensionat nu a rezistat tentaţiei de a-l corecta pe cel care, în viziunea sa avizată, debita inepţii colosale. Întrucât restul auditoriului nu poseda asemenea înalte cunoştinţe a înclinat balanţa victoriei de partea lui Bacchus a cărui forţă persuasivă dublată de o agresivitate susţinută vârtos de un tupeu fără margini a dus la înfrângerea categorică a buclucaşului pensionar. Puţin a lipsit ca fostul profesor să fie linşat de grupul cetăţenilor indignaţi de neobrăzarea sa. Hotărât lucru, prea mulţi indivizi umblă liberi pe străzi fără să-şi fi luat raţia de pastile decisă de un psihiatru bonom.

Nu putem spune că în cariera sa de explorator Traian Bacchus nu a dat piept şi cu alte nemeritate necazuri. Dar, niciunul nu a fost atât de violent. Însă se mai întâmpla uneori ca unii dintre cei care au făcut filantropie cu ajutorul său să ancoreze din nou în portul în care se scălda şi iluzia iahtului „Biruinţa”. Atunci proaspătul lot cu naivi putea auzi afirmaţii de genul:

- Ooo! Domnule Bachhus, încă n-aţi reuşit să plecaţi în marea expediţie?

- Ce ţară mizeră este România dacă lasă un suflet cu aspiraţii înalte să se chinuiască atât pentru a-şi îndeplini un vis!

- Dacă bine îmi amintesc v-am mai oferit o donaţie acum vreo patru-cinci ani!

- Parcă mi-aţi spus acum doi ani că plecaţi în câteva săptămâni. Ce s-a întâmplat?

- Tot aici eşti, bă! Nu-i mai daţi bani acestui şarlatan!

După cum vă aşteptaţi, Traian Bacchus a tratat toate aceste probleme cu zâmbetul pe buze. Atunci când situaţia o cerea îşi lua un are atât de indignat încât infamul contestatar pleca grăbit să nu vadă a doua erupţie a vulcanului Krakatoa. Cel mai bine îi ieşeau sesiunile de plâns la comandă. În această privinţă n-avea egal. De multe ori îşi spunea, umflându-se în pene că ar fi fost un actor de excepţie. Măcar în această privinţă suntem nevoiţi să-i dăm dreptate. Nici un cerşetor sau milog din Gara de Nord nu ştia să atragă simpatia trecătorilor printr-un plâns tandru, cald numai bun să topească lacătele de la portofelele scepticilor.

Mai erau şi incidente nedorite pe care Traian Bacchus, un tip dotat cu un simţ practic bine pus la punct. le încadra la categoria „riscurile meseriei”. Bandele de cerşetori simţeau de la o poştă că povestea lui miroase a făcătură ordinară. În definitiv, cine poate recunoaşte o escrocherie dacă nu un profesionist în ale milogelii. Şi cum băieţii nu erau dispuşi să-şi împartă teritoriul şi câştigurile cu-n individ atât de simandicos şi insidios, chiar şi în conformitate cu joasele lor standarde, îi puneau cuţitul la gât şi-l invitau politicos să plimbe ursul. Ceea ce Traian Bacchus, un realist convins, făcea numaidecât.

Într-o zi un primar aflat în trecere prin prima gară a ţării a rămas fermecat de talentele acestui simpatic individ şi a decis pe loc să şi-l facă sfetnic. Aşa a trebuit Traian Bacchus să renunţe la scumpul său vis pentru a se dedica mârşavei îndeletniciri care este politica. În anii care au trecut de la sfâşietoarea clipă în care a aruncat peste bord înaltele idealuri şi aspiraţii ca pe un matelor răpus de scorbut s-a consolat cu gândul că s-a scarificat pentru binele ţării. Toate însuşirile pe care le irosea cu prostimea vânzând braşoave la kilogram îl ajutau acum să întoarcă acestui minunat popor toate cadourile primite de la dânsul în numeroşii ani în care ocupaţia sa predilectă au fost găinăriile. Acum, din câte am auzit este prefect. Şi nu sunt puţini aceia care pretind că este suficient de lichea încât să ajungă cândva preşedinte.

Au fost şi momente de cumpănă când duşmanii politici au aruncat cu noroi în el. Ziarele şi televiziunile, aservite politic desigur, au găsit de cuviinţă să scoată al lumină isprăvile tinereţii sale. În acele momente era atât de scârbit încât simţea imperioasa nevoie de a abandona politica. Simţea, şi pe bună dreptate, că acest mârşav popor nu-l merită. Dar, din fericire pentru naţiune aceste momente de nebunie erau temporare. Traian Bacchus se restarta prompt ca un calculator gârbovit de ritmul alert al progresului tehnic şi lua cu asalt bastioanele politichiei pentru ca nimeni şi nimic să nu mai stea între el şi mult iubitul său popor.

GIORDANO BRUNO

2012-02-11T21:11:00.003+02:00

GIORDANO BRUNO

GHEŢĂU GH. FLORIN

DRAMĂ ISTORICĂ ÎN PATRU ACTE

PERSONAJE:

GIORDANO BRUNO (în text GIORDANO)

DOGMATICUS

FANATICUS

DOCTRINARIUS

NOBILUL MOCENIGO (în text NOBILUL)

MARELE INCHIZITOR

TORŢIONARUL

PAPA CLEMENT AL VIII-LEA (în text PAPA)

CARDINALUL BELLARMINE (în text CARDINALUL)

şi

AUTORUL

ACTUL I

FUGA

Scena este ocupată de către elementele constitutive ale unei chilii călugăreşti. Pereţii sunt albi şi goi, doar în centru se vede un umil crucifix din lemn fără ornamente ieşite din comun. Un pat jos şi sărăcăcios, dotat cu o saltea şi o pernă umplute cu paie peste care este întinsă o pătură ponosită şi aspră. O masă cu un scaun care par confecţionate de o persoană nedeprinsă cu arta tâmplăriei. Pe masă se află instrumente de scris, coli de hârtie acoperite cu înscrisuri şi desene demne de un vechi alchimist şi un teanc de cărţi uzate. Pe scenă se găsesc Giordano şi Dogmaticus. Ambii sunt îmbrăcaţi în rasa obişnuită pentru călugării dominicani. Dogmaticus este aşezat pe pat, iar Giordano la masă.

DOGMATICUS: (vorbeşte rar şi cu grijă părintească) Giordano îmi amintesc, parcă ar fi fost ieri, momentul în care părinţii tăi te-au adus la Napoli pentru a deprinde tainele învăţăturii. Priveam în ochi un copil ingenuu, cuminte şi dornic de cunoaştere. La vârsta bărbăţiei ai venit la mănăstirea noastră „San Domenico Maggiore” unde ai fost primit cu încântare şi speranţă. Stareţul de atunci chiar a spus că tu vei fi cândva un motiv de mândrie pentru ordinul călugărilor dominicani. (clatină din capu-i cărunt cu reproş) Dacă ar şti cât de mult s-a înşelat.

GIORDANO: (vorbeşte calm deşi pe chipul său tânăr se citeşte o imensă tulburare şi tristeţe) Dacă ai ştii cât de mult te înşeli tu. Atunci când intri într-un ordin religios condiţia sine qua non este acceptarea în integralitate şi fără discuţie a preceptelor sale. Am făcut aceasta fără să ştiu ce aprob, fără să ştiu că aceste reguli nu pot fi schimbate ori îmbogăţite. O minte strălucită e ca o pasăre în colivie pentru mai marii bisericii.

DOGMATICUS: (răspunde răstit şi pare că se abţine cu greu să nu dea frâu liber mâniei care-l încearcă) Cum poţi să emiţi asemenea judecăţi? Oare nu eşti tu acela care a perfecţionat meşteşugul dezvoltării memoriei pe care unii învăţaţi îl numesc mnemotehnică? N-ai fost tu blagoslovit cu onoarea de a-şi înfăţişa talentul chiar în faţa Papei Pius al V-lea care şedea alături de Cardinalul Rebiba? Nu ţi-a dovedit Sfântul Părinte înalta preţuire de care te bucuri în ochii lui acceptând să-i dedici lucrarea „Pe arca lui Noe”?

GIORDANO: (exasperat de atâta opoziţie) Mi s-a permis doar să dezvolt ceea ce biserica acceptase deja. Nu am modificat nimic şi nimeni nu poate îndrăzni să creadă că poate face aşa ceva fără să-şi pună viaţa în pericol. În fruntea Sfintei Biserici Catolice se află un mănunchi de tirani care conduc prin edicte şi ale căror idei şi porunci le acceptăm fără crâcnire. Ce valoare poate să aibă un adevăr pe care-l impui cu forţa?

DOGMATICUS: (ţâşneşte în picioare cu ochii injectaţi şi ieşiţi din orbite) Blasfemie eretică! Aceste vorbe smintite te vor aduce la rangul de combustibil pentru rugul infamilor duşmani ai bisericii. Vei fi doar un spectacol pentru vulgul pe care te chinui să-l aduci la lumină. Singura lumină de care au nevoie cei mulţi este cea care emană de la Sfânta Noastră Biserică. Este lumina credinţei şi a mântuirii. (după un moment de tăcere reia pe un ton ceva mai relaxat) Adevăr?! Grăieşti despre adevăr?! Ce este adevărul? Nu aşa l-a întrebat păgânul Pilat din Pont pe Fiul lui Dumnezeu? Într-atât te-a cuprins rătăcirea încât împrumuţi întrebări de la păgânii închinători la zei, statui şi picturi.

GIORDANO: (zâmbeşte cu aerul damnat al celui obişnuit cu caznele la care a fost supus Sisif) Ciracii bisericii catolice au un singur adevăr „Crede şi nu cerceta”. Ei nu au nevoie de dovezi, ei nu au nevoie de adevăr, ei creează adevăruri pe care le impun celorlalţi. (uşor batjocoritor) Zici că preiau argumente de la păgânii din antichitate? Oare nu ţinem noi la mare cinste autori păgâni precum Platon, Aristotel sau Seneca? Papii ultimului secol s-au mândrit cu renaşterea artistică. Ce a renăscut? Nu cumva ideile despre frumos ale acelor păgâni? Vorbeşti cu dispreţ despre zei, statui şi picturi. De parcă noi n-am avea sfinţi, chipuri cioplite şi icoane.

DOGMATICUS: (se aşează părând epuizat de lupta titanică pe care o duce cu Fiara ce-l posedă pe bunul său confrate) Omul comun nu poate înţelege tainele cele sfinte fără un chip de piatră sau o icoană. Spiritul celor mulţi este atât de simplu încât fără ajutorul acestor unelte nu ar putea înţelege Slava lui Dumnezeu.

GIORDANO: (triumfător) Şi cum rămâne cu: „Să nu-ţi faci chip cioplit”. Ce-i drept, despre picturi nu zice nimic decalogul oferit de Cel Preaputernic lui Moise. În zadar s-au zbătut iconoclaştii bizantini să abolească această ofensă la adresa Sfintei Scripturi că eresul a avut câştig de cauză. Papii şi cardinalii sunt mai presus de Biblie atunci când le convine.

DOGMATICUS: (clatină din cap resemnat) O să arzi în focul Ghenei. Ideile satanice au pus stăpânire pe mintea ta. Nu are rost să te combat pentru că acestea nu sunt vorbele tale. Sunt vorbele necuratului care cu viclenie te ţine-n ghearele sale spurcate. Noi am preluat ideile păgâne pe care le-am considerat bune.

GIORDANO: (tot mai stăpân pe argumentaţie) Atunci când n-ai răspuns invoci argumentul vicleniei lui Lucifer. Nu este vina ta, aşa aţi fost învăţaţi. Deci, nu totul este rău la bieţii politeişti. Ceea ce vă convine este bun, iar ce nu este rău. Mă întreb totuşi cum au putut nişte închinători la Diavol să producă idei plăcute vouă?

DOGMATICUS: (cu lacrimi în ochi) Eşti un suflet pierdut şi damnat. Nu are rost să-ţi mai ascult rătăcirea. (nu se îndură să nu încerce o contraargumentaţie) După cum bine ştii, şi păgânii sunt copiii lui Dumnezeu. Numai că ei sunt rătăciţi aşa cum eşti tu acum. Cu toate acestea şi ei pot emite opinii care se pot dovedi adevărate.

GIORDANO: (îl compătimeşte pe bunul său confrate pentru ignoranţa pe care teologii i-au sădit-o în suflet) Adevărate sau false. Pentru că de pildă multă vreme braţul lung al catolicismului a zdrobit pe oricine îndrăznea să afirme că pământul ar fi altfel decât plat ca o tavă pentru fructe. Această idee au preluat-o prelaţii noştri de la păgâni. Însă în anul de graţie 1492 genovezul Cristofor Columb a demonstrat că pământul este rotund şi că în continentul pe care pe nedrept îl numim America, şi nu Columbia aşa cum ar trebui, trăiesc oameni fericiţi chiar dacă nu împărtăşesc credinţa noastră creştină.

DOGMATICUS: (simţind că această discuţie ia un curs favorabil lui) Şi ce înţelegi tu din asta? Că aceşti sălbatici nu trebuiau aduşi la dreapta credinţă? Da, biserica s-a înşelat crezând că pământul nostru este plat, dar asta nu înseamnă nicidecum că se înşeală şi-n alte privinţe.

GIORDANO: (vorbeşte la fel de respectuos deşi se simte jignit de sofismul prietenului său) Cred că un om trebuie adus la ceea ce tu crezi că este dreapta credinţă dacă asta doreşte el. Preoţii trimişi de Roma în Lumea Nouă nu i-au întrebat pe bieţii sălbatici dacă vor să creadă în Christos. Cu un zel ce n-are nimic de a face cu iubirea creştină i-au hărăzit morţii pe toţi cei ce nu au acceptat învăţătura catolică. Aceşti indieni nu au cerut să fie salvaţi din ghearele Satanei despre a cărui existenţă nu aveau idee. Aşadar, cum rămâne cu liberul arbitru atât de drag Sfântului Părinte?

DOGMATICUS: (neputinţa şi mila îl încearcă pe bietul călugăr care încearcă să scoată la liman sufletul unui amic atât de drag) Giovanni Pico della Mirandola a spus un mare adevăr pe care nici chiar tu nu-l poţi nega. Cel Preaînalt l-a creat pe om în totalitate liber. Pentru că dacă omul nu ar fi liber să aleagă drumul său în viaţă ar fi inutil să fie tras la răspundere pentru ceea ce a făcut, la Judecata de Apoi.

GIORDANO: (entuziasmat) Sunt cu totul de acord cu argumentaţia celebrului Pico della Mirandola. Dar, aş vrea să ştiu de ce nu se aplică acest principiu atunci când întâlnim popoare necreştine. În loc să-i convingem, îi ucidem. În loc să-i povăţuim, îi ardem pe rug. Şi pe tine te dor aceste fapte nedemne de un creştin, dar nu te-a întrebat nimeni dacă eşti de acord cu ele. Singurul drept pe care-l are un catolic este acela de a se supune bulelor papale.

DOGMATICUS: (vorbeşte spăşit pentru că află o urmă de adevăr în spusele preaînţeleptului Giordano) Şi pe mine mă dor creştinările făcute prin foc şi sabie. Dar, repet, dacă biserica se înşeală în anumite privinţe nu înseamnă că se înşeală în toate privinţele. Capii Sfintei Noastre Biserici Catolice au greşit susţinând sus şi tare că pământul este plat când el este de fapt rotund. Deci, locuim pe o sferă, iar sfera este singurul corp perfect ceea ce dovedeşte încă o dată măreţia lucrării lui Dumnezeu. Însă teologii nu greşesc defel atunci când spun că pământul este în centrul universului aşa cum Adam a fost pus în centrul Edenului.

GIORDANO: (oftează din adâncul sufletului său nemuritor pentru că trebuie să-i explice din nou bunului părinte ceea ce i-a mai fost explicat în multe alte dăţi) Aţi preluat această idee de la astronomul păgân Ptolemeu, care a lucrat cu sârg în Alexandria pentru a descifra tainele corpurilor cereşti. Această teorie numită geocentrică spune că pământul este fix, iar toate astrele se învârt în cercuri perfecte în jurul său. Eu cred în ceea ce un coleg de-al nostru pe nume Nicolaus Copernicus a demonstrat în geniala lucrare „Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti”, publicată în anul 1543 de la naşterea domnului nostru Isus Christos.

DOGMATICUS: (izbucneşte nervos incapabil să înţeleagă satanica încăpăţânare a protejatului său) Erezia heliocentrică a fost anatemizată de teologi. Doar un păcătos atins de plaga ereziei poate afirma o asemenea minciună ce contrazice opera Divină. Oare ar fi pus Atotştiutorul în centrul universului, creat de el pentru om, Soarele? Omul a fost creat pentru a preamări minunatele fapte ale lui Dumnezeu. De aceea pământul nu se poate afla decât în centrul lucrării sale fără seamăn. Cât despre celelalte corpuri cereşti nu pot spune decât că se învârt în jurul pământului în cercuri perfecte dovedind importanţa pământului pentru universul creat de Tatăl Nostru care ne este în ceruri.

GIORDANO: (nu îl condamnă pe bunul bătrân pentru că nu înţelege ceea ce biserica nu-l lasă să înţeleagă) Pământul este un corp ceresc ca oricare altul. Dar, asta nu diminuează cu nimic măreţia operei divine. Pământul se învârte şi jurul soarelui şi nu invers.

DOGMATICUS: (radiază la gândul că a descoperit o fisură în argumentaţia dragului său prieten) Aha! Atunci te rog umil să-mi explici cum se face alternanţa de la zi la soare într-un univers heliocentric. Dacă pământul se învârte în jurul soarelui înseamnă că are spre acesta mereu aceeaşi faţă. Aşadar, ar trebui ca pe jumătate din pământ să fie mereu lumină, iar pe cealaltă jumătate să fie mereu beznă. Deci, ce ai de zis acum?

GIORDANO: (este surprins că în mintea unui dogmatic a putut răsări un asemenea raţionament) Dragul meu, pământul se învârte în jurul soarelui, dar se învârte şi în jurul axei proprii. De aceea avem zi şi noapte şi anotimpuri. Atunci când se încheie o rotaţie completă în jurul soarelui zicem că s-a încheiat un an.

DOGMATICUS: (deloc convins de aceste argumente) Cum demonstrezi aceste afirmaţii?

GIORDANO: (râde în hohote fără pic de maliţiozitate) Acum, ai nevoie de dovezi. Deci, şi tu eşti, atunci când trebuie, adeptul lui Toma Necredinciosul. Sunt dovezi descoperite prin observaţie, dar şi pe cale matematică. Am în plan să scriu numeroase cărţi în care voi dovedi pe înţelesul tuturor că universul este heliocentric.

DOGMATICUS: (vorbeşte cu inima în mâini) Dragul meu Giordano nu aş vrea ca erezia să te arunce în braţele damnaţiei eterne. Între cei care-şi duc viaţa în această mănăstire sunt şi persoane care preferă metodele Inchiziţiei şi nu pe cele scolastice în rezolvarea acestor dispute teologice. N-aş vrea ca firul vieţii tale pământene să fie rupt înainte să constaţi tu însuţi cât de mult te înşeli. Aşadar, te rog din tot sufletul să fugi chiar în această noapte.

GIORDANO: (deloc surprins de această admirabilă rugăminte) Sunt profund mişcat de acest minunat îndemn. Aş minţi dacă aş spune că nu l-am simţit şi eu. Voi fugi pe meleaguri unde spiritul nu este distrus de flăcări ce se vor purificatoare.

DOGMATICUS: (se ridică grăbit) Hai la capelă să ne rugăm Proniei Cereşti să-ţi călăuzească paşii şi să-ţi lumineze mintea. Poate Bunul Dumnezeu va vrea ca nu peste multă vreme să vorbim din nou, iar unul dintre noi să dea crezare celuilalt.

(Giordano şi Dogmaticus părăsesc strâmta chilie pentru a se duce în capela mănăstirii, acolo unde se pot adânci în rugăciune. În lipsa lor pătrunde în încăpere Fanaticus. Acesta are un chip viclean pe care se poate citi întunecimea unui spirit rudimentar. Fanaticus începe să scotocească printre hârtiile de pe masă căutând documente compromiţătoare. Îşi îndeasă în sân câteva pagini pe care le mototoleşte în prealabil. Este atât de absorbit de această josnică îndeletnicire încât nu observă revenirea în cameră a lui Giordano.)

GIORDANO: (deloc surprins sau scandalizat de ceea ce vede) Frate Fanaticus dacă mi-ai spune ce cauţi s-ar putea să te ajut.

FANATICUS: (cunoaşte un scurt moment de uluială din care îşi revine rapid dată fiind vasta sa experienţă în arta disimulării) Ce tare mă bucur să te văd frate Giordano. Am venit să te văd pentru a mă adăpa de la izvorul ştiinţei tale. La Napoli s-a dus vestea erudiţiei tale fără seamăn. Întrucât nu erai în chilie n-am putut rezista tentaţiei de a arunca o ocheadă în scrierile tale. (cu voce mieroasă şi prefăcută) Tu înţelegi cel mai bine nestăvilitele imbolduri ale curiozităţii ştiinţifice.

GIORDANO: (zeflemitor şi scârbit) Le înţeleg, dar n-am crezut niciun moment că le înţelegi şi tu. Pare-mi-se că ai talente pe care le ascunzi chiar de tine însuţi. Aş fi bucuros să împărtăşesc cu tine ceea ce mi-au arătat cu atâta indulgenţă clipele de răgaz duhovnicesc în care mă pot apleca asupra diferitelor probleme de mecanică cerească.

FANATICUS: (arborează un zâmbet grimasă, jignit de ironia fină a gazdei sale care nu şi-a dorit niciun moment un asemenea oaspete) Erudiţia ta legendară este cu mult întrecută de bunătatea sufletului tău. Zilele trecute am auzit câţiva dintre fraţii noştri vorbind despre cartea „Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei” aparţinând lui Erasmus din Rotterdam şi pe loc am simţit arzătoarea dorinţă de a o lectura din scoarţă-n scoarţă.

GIORDANO: (adoptă un fals aer de nedumerire) Şi ce te face să crezi că aş fi în posesia unei asemenea rara avis? Şi mai bine, ce te face să crezi că am citit o asemenea carte? Oare atât de nevinovat să fii încât nu ştii că acest titlu figurează la loc de cinste în Index Librorum Prohibitorum (Lista Cărţilor Interzise)? Deci, doar un eretic ar avea o asemenea carte. Mă consideri un eretic frate Fanaticus?

FANATICUS: (pregătise de mult un răspuns la fel de lipsit de conţinut ca şi propria persoană) Ce este un eretic, înţeleptule Giordano? Simplitatea minţii mele nu a înţeles niciodată pe deplin acest concept. Atunci când nu înţeleg ceva simt nevoia de a cunoaşte mai mult despre acel subiect. Curiozitatea mă robeşte în aşa măsură încât uit de pericolele ereziei care ne pândesc la tot pasul. (acum întinde mrejele infamei sale curse) De câte ori privesc în miezul nopţii cerul înstelat simt nevoia de a înţelege opera Domnului. Câteodată, cred că suntem captivi într-o gigantică sferă, iar dincolo de ea se află Atotputernicul. Adică, eu văd firmamentul nocturn ca pe un vechi cearşaf găurit şi mâncat de molii prin care pătrunde lumina eternă a Dumnezeirii. Aşa îmi explic eu existenţa stelelor.

GIORDANO: (se lasă pradă voluptăţii de a cădea într-o capcană pe care a intuit-o de la bun început) Preacuriosule şi cuviosule Fanaticus, ce departe eşti de adevăr. Stelele ce-ţi încântă privirea în miez de noapte sunt aidoma soarelui nostru. În jurul acestor sori îndepărtaţi se găsesc planete precum pământul nostru. Pe unele dintre aceste planete se află fiinţe inteligente ca şi noi. Aceşti veri îndepărtaţi în timp şi spaţiu nu ştiu nimic de noi, precum nici noi nu ştim nimic de ei. Însă cu toţii îl preamărim pe Dumnezeul Unic şi Adevărat.

FANATICUS: (rămâne cu gura căscată încântat că aceste vorbe sunt aur curat pentru un turnător de profesie cum e el) Ştiam că nu-mi vei dezamăgi aşteptările. Numele tău va dăinui peste veacuri laolaltă cu cele ale celor mai renumiţi savanţi. (continuă cursa ca o felină ce vânează din plăcere şi nu din necesitate) Dar, oare, aceste fiinţe aidoma nouă au primit învăţătura Mântuitorului Isus Christos? L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său şi la aceşti veri ai noştri?

GIORDANO: (plictisit de un dialog cu final atât de previzibil pentru el) Nimeni dintre muritori nu ţi-ar putea răspunde la această întrebare. Pentru că nimeni dintre noi nu a călătorit la aceste planete îndepărtate. Oricum, având în vedere că după învăţătura ereticului Arius din Alexandria, Mântuitorul a fost om ca şi noi, poate că s-a găsit şi printre ei o personalitate atât de deosebită şi importantă.

FANATICUS: (exultă de bucurie pentru că poate privi în ochi un trup care, în pofida aşteptărilor sale, va renaşte din propria cenuşă ca pasărea Phoenix) Vorbele tale mă înspăimântă. Niciodată nu mi-a fost dat să aflu atâtea afirmaţii care te pot duce în faţa nemiloasei Inchiziţii. Cu voia ta mă voi retrage în pacea chiliei mele pentru a rumega cum se cuvine aceste înalte cunoştinţe. (dă să plece dar este reţinut de Giordano care îi întinde o carte pe care se poate citi un binecunoscut nume: Erasmus din Rotterdam)

GIORDANO: Bănuiesc că după asta ai venit. Data viitoare să cauţi şi sub saltea. Acolo se află cele mai periculoase secrete. Nu-ţi va fi deloc greu să înţelegi aceste text interzis pentru că este adnotat de mine.

FANATICUS: (ia cartea cu gesturi teatrale de parcă ar primi un dar nepreţuit din partea unui cap încoronat) Cuvintele nu-mi permit să exprim neţărmurita apreciere de care te bucuri în ochii mei. Preabunule Giordano îţi voi călca şi pe viitor pragul chiliei pentru a cunoaşte tainele universului. Slavă Domnului, că mi te-a adus în cale. (acestea fiind spuse, părăseşte camera dornic să-şi încaseze cei treizeci de arginţi)

(Giordano rămas singur în cameră se grăbeşte să scoată de sub pat o bocceluţă pregătită din timp. Foile şi cărţile sale sunt înghesuite într-o altă legătură. Terminând această operaţie se închină cu smerenie în faţa crucifixului care-l priveşte cu bunăvoinţă. Se ridică şi înainte de a pleca vorbeşte singur.)

GIORDANO: Pentru a te trimite la rug bravii noştri inchizitori n-au nevoie de dovezi. Este suficientă o acuzaţie pentru a deveni cenuşă. Şi cum acuzatorul tocmai a plecat de la mine nu-mi rămâne decât să plec unde voi vedea cu ochii mei eretici. Adio mănăstire în care am primit lumina cunoaşterii.

(Făcând semnul crucii părăseşte chilia cu cele două bocceluţe în spinare.)

ACTUL II

DENUNŢUL

Salonul unui palat renascentist din Veneţia. În prim plan o masă din lemn masiv pe care se află trei sfeşnice din argint şi veselă din acelaşi material. Argintăria geme de bucate apetisante şi îmbietoare. Un şemineu împrăştie în încăpere lumină şi căldură. Împrejurul mesei se află scaune pe care stau, pentru moment, doi oameni. Ambii sunt îmbrăcaţi cu straie specifice secolului al XVI-lea. Însă totul la ei pare mai ţipător şi lipsit de gust sau eleganţă. Cel care stă în capul mesei este patronul, fapt evident şi prin aspectul său rubicond. Celălalt, pe nume Doctrinarius, este înalt, uscăţiv şi cărunt. Pe faţă i se citeşte prefăcătoria şi dorinţa de a parveni în lipsa oricăror calităţi fizice sau intelectuale.

NOBILUL: (citeşte cu voce tare şi vizibilă neplăcere o scrisoare)

„Nobile Mocenigo,

Motivele care m-au determinat în urmă cu mai bine de două luni să trec pragul distinsei voastre case au dispărut între timp. Ocupaţia de profesor este incompatibilă cu firea mea năvalnică aflată mereu în căutarea de răspunsuri care să spulbere misterele universului. Geniul, în general, nu are afinităţi pedagogice, iar eu nu fac notă discordantă în această privinţă. Vă rog să mă credeţi că nu am ştiut acest mare adevăr atunci când v-am acceptat invitaţia de a fi ghid spiritual pentru aleasa dumneavoastră persoană. În virtutea acestor realităţi vă anunţ pe această cale că nu peste multe zile voi părăsi dulcele alint al ospitalităţii voastre pe care ar invidia-o toţi protejaţii vestitului Mecena. Sper din tot sufletul că nu v-am pricinuit niciun fel de inconvenient.

Al vostru prea supus servitor,

Giordano Bruno”

(După ce a terminat de lecturat dezagreabila misivă a permis gravitaţiei s-o depună la picioarele scaunului, iar cu un aer de superioritate rănită a început să-l fixeze cu privirea pe nelipsitul Doctrinarius.)

DOCTRINARIUS: (rupe tăcerea cu nesfârşită slugărnicie) La pomul lăudat să nu te duci cu sacul.

NOBILUL: (afişându-şi ostentativ oceanul de ignoranţă care, spre surprinderea tuturor cunoscuţilor săi, încape sub fruntea sa îngustă) N-am înţeles niciodată aceste cimilituri rurale. Te rog să te explici.

DOCTRINARIUS: Nimeni nu le înţelege excelenţă, dar ţăranul din mine nu a putut rezista tentaţiei de a opune nimicniciei urbane o veritabilă mostră de înţelepciune populară. Altfel spus, eu v-am povăţuit să nu-l apreciaţi pe acest Giordano după faima pe care i-au făcut-o câţiva lunatici ca şi el. Înţelepciunea îi este la fel de neverificată ca şi reputaţia. (îşi trece mâna dreaptă peste frunte şi priveşte spre cerul ascuns de tavan) Cum aţi putut ridica în cerul dumneavoastră o fiinţă a subteranului?!

NOBILUL: (îşi simte orgoliul gâdilat de panseurile celui de-al treilea creier al său) Vezi tu, dragă Doctrinarius, firea mea milostivă, iubitoare de frumos şi ahtiată după înţelepciune pe care am moştenit-o de la lungul şi ilustrul şir al strămoşilor mei, mă predispune la slăbiciune. Astfel, am putut crede că-n acest Giordano zace morala lui Epictet, cumpătarea lui Marcus Aurelius şi inteligenţa lui Seneca.

DOCTRINARIUS: (se ridică şi face reverenţe) Nu pot decât să mă plec în faţa unei firi atât de alese. Păcatele pe care le comitem din prea multă bunătate sunt pe loc şi dinainte iertate. (chipul i se înnegreşte mai mult decât i l-a înnegrit deja natura) Dar, domnia voastră are nesperata şansă să transforme o umilă eroare într-o glorioasă izbândă.

NOBILUL: (mereu gata să comită glorioase isprăvi, înghite pe nerăsuflate gustoasa momeală) Ce? Ce zici? Izbândă glorioasă! Eu am visat mereu să întrec faptele de arme şi de litere ale înaintaşilor mei. Delicateţea şi spiritul meu profund umanist m-au împiedicat să excelez în barbaria războiului. Refuz să-mi irosesc bogăţia sufletului în mocirla comerţului unde excelează zarafii. Artele sunt pentru cei ce nu-şi permit să huzurească. Deci, ce îmi propui?

DOCTRINARIUS: (zâmbeşte larg şi parşiv din ce în ce mai încântat de sluţenia caracterului său) Excelenţa voastră a sesizat ca şi mine că ştiinţa lui Giordano poartă pecetea blasfemiei şi ereziei.

NOBILUL: (îşi pune mâna la gură speriat) Cum? Erezie în casa mea. Ce-o să zică nobilii Veneţiei. Voi suferi ruşinea de a fi anchetat de Inchiziţie.

DOCTRINARIUS: (cu gesturi largi şi liniştitoare) Niciuna dintre aceste primejdii nu va lovi această casă fiindcă eu sunt străjerul ei. Domnia voastră trebuie să trimită un denunţ către Inchiziţie, iar aceasta va răzbuna ofensa pe care numitul Giordano a aruncat-o asupra acestui nobil aşezământ.

NOBILUL: (se agaţă ca naufragiatul de un pai) Adu-mi repede hârtie şi cerneală. Tu vei scrie, iar eu voi iscăli şi, în acest fel, vom învinge fiara ce s-a aciuat între noi.

(Doctrinarius iese şi se întoarce peste puţin timp cu o tavă pe care se află cerneală, pană de scris şi hârtie.)

DOCTRINARIUS: (ţine între degete o coală pe care a fost aşternut deja un denunţ compus după toate canoanele genului) Mi-am luat libertatea să compun un denunţ pe care dacă îl veţi găsi potrivit nu trebuie decât să-l semnaţi şi să-l întăriţi cu gloriosul vostru sigiliu. Aşadar:

„Către Marele Inchizitor din Veneţia,

O rătăcire firească pentru orice om m-a îndemnat să ofer adăpost unui mare duşman al Bisericii. Ale sale satanice uneltiri m-au împiedicat să văd erezia pe care o împrăştie zisul Giordano Bruno în prea catolica noastră familie. Dar, Dumnezeu, Sfântul Duh şi Isus Christos mi-au deschis ochii şi am văzut că Fiara este stăpânul acestui infam om. De nenumărate ori l-am auzit batjocorind sfânta învăţătură creştinească pe care o păzesc cu maximă devoţiune. Deoarece nu mai pot răbda aceste păcate strigătoare la cer vă rog să îndepliniţi încă o dată sacra misiune pe care Sfântul Scaun v-a încredinţat-o şi să-l aşezaţi pe acest sinistru păcătos acolo unde-i este locul, şi anume: pe rug.

Cu pioşenie,

Nobilul Mocenigo”

NOBILUL: (aplaudă încântat ca un copil răsfăţat cu prea multe daruri) Ce m-aş face fără ajutorul tău, dragă Doctrinarius. Îmi eşti indispensabil ca aerul pe care-l respir. Dacă toţi servitorii ar fi ca tine de mult eram doge.

DOCTRINARIUS: (care nu s-a considerat niciodată servitor consideră util să treacă cu vederea această mitocănie şi să mai plaseze o laudă la adresa patronului său) Serenisime, dar sunteţi un doge al spiritului. Însuşirile dumneavoastră vă recomandă ca un mare om de stat, însă, după cum bine ştiţi, doar oamenii de nimic ocupă în zilele noastre cele mai înalte funcţii. Prin urmare, persoanele speciale, aşa cum sunteţi dumneavoastră, n-au loc acolo sus. Dar, să nu vă pară rău pentru că reprezentaţi mai mult pentru cetate decât toţi înalţii săi funcţionari.

NOBILUL: (conştient că ceea ce aude reprezintă purul adevăr se simte cumva nedreptăţit) Da, am suferit mereu din această cauză. Nu pot înţelege cum nişte coate-goale precum acest Giordano ajung faimoşi după ce aştern pe hârtie două-trei bazaconii pe care nu le pricepe nimeni. Oricum, zdrobind această insectă cugetătoare voi şterge decenii de insulte nemeritate. Acum, du-te şi trimite un servitor cu denunţul pe care l-am scris pentru uzul bravei noastre Inchiziţii. Ia sigiliul şi semnează tu, oricum o faci mai bine decât mine.

(Doctrinarius se conformează uzanţelor şi iese tiptil exultând la gândul că şoarecele a ucis pisica. În lipsa sa, în încăpere pătrunde Giordano.)

GIORDANO: (se apropie de masă şi se aşează aşa cum procedează de obicei) Nobile Mocenigo, observ că aţi citit rândurile pe care vi le-am scris mai deunăzi. Sper, că acestea nu au modificat bunele raporturi dintre noi.

NOBILUL: (de abia acum îl observă pe distinsul său oaspete) A, dragul meu Giordano. Ce bine că te văd. Ce ziceai? Raporturi? Sigur nu se va schimba nimic. Absolut nimic.

GIORDANO: (zâmbeşte satisfăcut şi-şi permite să văduvească un ciorchine de struguri de câteva boabe) Sunteţi de o nobleţe ireproşabilă.

(Doctrinarius păşeşte în încăpere nemulţumit de întâlnirea cu Giordano. În definitiv, prada şi prădătorul nu stau la aceeaşi masă.)

DOCTRINARIUS: (zâmbind cu o desăvârşită prefăcătorie) O, ce bine că ni te-ai alăturat, prea stimabile savant şi gentilom. Chiar îi spuneam mai adineauri distinsului nostru Nobil că aş fi onorat să discut pentru ultima dată cu tine. Am atâtea idei şi observaţii care ţi-ar putea fi de folos în edificarea sistemului tău filozofic.

GIORDANO: (plictisit de cursul inevitabil al discuţiilor cu pigmeii) E mare păcat că umanitatea n-a văzut încă aceste înalte idei şi observaţii luând forma unei cărţi. E şi mai mare păcat că niciun tratat nu se poate lăuda că îi sunteţi autor. Dar, să nu vă faceţi sânge rău, va veni şi timpul vostru.

DOCTRINARIUS: (ca orice ins cu obrazul tăbăcit de insulte, evită să riposteze) Va veni o zi când cei ca mine vor grăi, iar cei ca tine vor amuţi.

GIORDANO: Aştept cu nerăbdare o asemenea zi. Mulţi cred că isprăvile mele în lumea literelor vin din sfera magiei, dar nu este deloc aşa. Însuşirile primite de la natură nu pot fi înlocuite cu spoielile temporare ale unei vanităţi rănite. Să luăm de pildă memoria. Regele Franţei, Henric al III-lea, credea că prodigioasa mea memorie este produsul magiei. Însă l-am lămurit că totul ţine de exersarea asiduă a minţii. Ba l-am lăsat să înţeleagă că am scris o carte aflată în grija zeiţei Mnemosyne pe care cândva o voi încredinţa hârtiei. Atunci când mi-am dus planul la îndeplinire am considerat potrivit să dedic volumul intitulat „Umbrele ideilor” Majestăţii Sale.

DOCTRINARIUS: Mda, ar fi bine dacă vestiţii noştri gânditori ar abandona acest infam obicei al dedicării lucrărilor. Oare conţinutul unui tratat devine mai valoros dacă este acceptat de un cap sec, fie el şi încoronat?

GIORDANO: (conştient că invidia nu poate fi combătută se eschivează de la o polemică mult prea joasă) Nobile Mocenigo, v-am spus cumva că-mi amintiţi de un nobil pe care l-am întâlnit în lungile mele peregrinări?

NOBILUL: (măgulit de orice asemănare cu persoane despre care nu ştie nimic) Chiar aşa? Vă rog să-mi spuneţi mai multe.

GIORDANO: Pe când mă aflam la Geneva am fost un apropiat al Marchizului de Vico, napoletan ca şi mine. Acest om era dornic să-şi ajute compatrioţii porniţi pe calea pribegiei. Mulţi au pretins că am trecut atunci şi acolo la calvinism. Nu a fost aşa. Am vrut doar să mă aflu departe de braţul înarmat al bisericii catolice. Deşi, criticile protestante la adresa catolicismului sunt în mare întemeiate, nu pot împărtăşi concluziile şi soluţiile propuse de Calvin sau Luther.

DOCTRINARIUS: Umblă vorba că nu sunteţi străin de ceea ce se numeşte atacul la persoane pe care l-aţi experimentat din plin la Geneva contra renumitului profesor Antoine de la Faye.

GIORDANO: (vizibil amuzat de strădania acestui culturnic în ceea ce priveşte discreditarea sa) Mă bucur să văd că sunteţi la curent cu micile incidente ale vieţii mele. Astfel, când voi părăsi această lume voi fi împăcat cu gândul că dumneata îmi vei fi biograf. Însă ai mare grijă să nu-ţi diminuezi meritele. Finalul pare să-şi aparţină.

DOCTRINARIUS: (contrariat de această aluzie) Nu îmi este clar unde bateţi. Cert este că mereu mă voi lăuda cu clipele pe care le-am petrecut în compania voastră.

GIORDANO: Nu am nicio îndoială în această privinţă. Şi te rog să nu uiţi bârfele ce s-au pus pe seama mea. Doar ele pot să garanteze succesul unei scrieri deloc originale. De pildă, pe când am fost în Anglia s-a spus despre mine că aş fi spionat conspiratorii catolici pentru folosul reginei Elisabeta.

DOCTRINARIUS: Să nu uităm de atacurile furibunde pe care le-aţi lansat contra bietului Aristotel sau împotriva matematicianului Fabrizio Mordente. Se pare că sunteţi o personalitate conflictuală care se simte importantă în măsura în care iscă o furtună. PR-ul pare să fi jucat un rol mai important în cariera voastră decât geniul.

GIORDANO: (ce folos să te ridici dacă nu dobori pe nimeni) Te conjur să prezinţi posterităţii cazul tău. Lichelele de pretutindeni îţi vor aprecia elanul, iar tu vei găsi un rost în viaţă. Şi cel mai falnic stejar devine găunos prin grija micilor vieţuitoare. Adevărul gol-goluţ nu este bine primit nicăieri. Am combătut cu hotărâre teoriile cu fundaţii şubrede. Dar critica nu se numără printre darurile pe care oricine le-ar primi. Această afirmaţie se verifică fie că vorbim de-un biet marinar sau de un celebru profesor.

DOCTRINARIUS: (la unii slugărnicia este un reflex necondiţionat) Chiar astăzi îmi voi nota unele dintre spusele voastre. Vedeţi, memoria mea nu se poate măsura cu a voastră.

NOBILUL: Este adevărat că l-ai întâlnit pe împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg? A găsit piatra filozofală? Am auzit că are în slujba sa o armată de alchimişti.

GIORDANO: Piatra filozofală nu cred s-o fi găsit, deşi mulţi dintre alchimiştii săi au fost remuneraţi regeşte pentru că au căutat-o.

DOCTRINARIUS: Nu aş vrea să-mi atrag mânia domniei voastre, dar parcă şi dumneata ai căpătat vreo 300 de taleri din mâinile acestui iubitor de magie.

GIORDANO: Se prea poate. Însă spre deosebire de tine, iubite Doctrinarius, eu n-am fost niciodată plătit pentru himere. De aceea sunt inutil în serviciul nobilului Giovanni Mocenigo care posedă o excelentă memorie dacă o raportăm la rarele momente în care este întrebuinţată.

NOBILUL: Da, da. Mereu am fost lăudat pentru memoria mea. Am sperat că va deveni şi mai grozavă cu ajutorul tău. Mă bucur să aflu că e perfectă în starea în care se află.

DOCTRINARIUS: Perfecţiunea nu trebuie perfecţionată.

GIORDANO: Slugărnicia nu ţine loc de onoare. Prostia nu poate fi vindecată. Elocinţa nu denotă inteligenţă. Eleganţa nu poate oculta ignoranţa. Cultura nu poate înlocui onoarea. Acestea sunt darurile mele pentru tine Nobile Mocenigo.

NOBILUL: Sunt prea nobil ca să primesc daruri şi sunt prea bogat ca să accept cadouri. La ce-mi poate folosi o ofrandă pe care ochii n-o pot mângâia, iar braţele n-o pot cuprinde.

GIORDANO: Cu adevărat îţi spun că cel care n-a văzut niciodată nu are ce regreta. Orbul din naştere nu plânge de dorul culorilor, dar vai de cel care vede asfinţitul şi nu-i laudă în gura mare valoarea.

DOCTRINARIUS: (mulţumit că poate plăti din poliţe înainte de venirea inchizitorilor) Nu sunteţi singurul care a auzit de „mitul peşterii” formulat de Platon. Ştiţi, anticii nu au niciun secret faţă de mine.

GIORDANO: (oftează în sinea sa pentru că ştie că cei de teapa lui Doctrinarius sunt condamnaţi să aibă succes în viaţă) Se pare că nici contemporanii nu pot feri vreun secret de tine.

(Pe nesimţite în cameră apare Marele Inchizitor. Este drapat în negru, tânăr şi cu o frizură monahală. Trăsăturile feţei îi sunt atât de blajine încât pare un sfânt. Însă asta nu trebuie să mire pe nimeni pentru că aşa cum spun ghidurile de depistare a ereticilor, răul se camuflează în frumos.)

MARELE INCHIZITOR: (rămâne în picioare pentru ca vorbele sale rostite calm, hotărât şi punctual să aibă un efect devastator) Domnule Giordano Bruno am ştiut încă din momentul în care ai păşit pentru prima dată în preafrumoasa noastră lagună că nu va trece mult până să ne întâlnim în calitate oficială. Nu simt nicio plăcere în faptul că mi-ai picat în mâini în postura de eretic dovedit. Aş fi vrut să pleci nestingherit dintre noi, dar un denunţ mă împiedică să-mi împlinesc această dorinţă ascunsă.

GIORDANO: (deloc surprins de turnura evenimentelor se ridică şi se apropie cu convingerea că totuşi există ceva ce poate fi numit destin) Mare Inchizitor, crede-mă când îţi spun că joci un mare rol în viaţa mea. Cum aş putea deveni martir fără ajutorul dezinteresat al unui călău ce serveşte o cauză mult mai mare şi mai importantă decât propria persoană. Martiriul va da mai multă greutate vieţii mele decât o mie de cărţi savant ticluite.

MARELE INCHIZITOR: (face cu braţele semne nerăbdătoare) Vom lămuri aceste aspecte în lungi şi dureroase discuţii. Deci, să mergem!

GIORDANO: (înainte să-şi urmeze drumul spre primitoarea sa temniţă, se întoarce spre Doctrinarius pentru a-şi lua rămas bun) Să nu crezi vreo clipă că te-am uitat frate Fanaticus. Iar tu nobile Mocenigo poţi fi mândru pentru că ţi-ai câştigat faima mult râvnită. Pentru secolele ce vor urma numele tău va fi sinonim cu infamia.

(Rostind aceste calde vorbe şi urări Giordano pleacă în întâmpinarea deliciilor arestului preventiv.)

ACTUL III

TORTURA

Publicul care este destul de neatent încât să cumpere bilete la o piesă deloc incitantă precum aceasta, poate vedea în actul al III-lea tortura la care a fost supus Giordano Bruno. Acuzatul, care este de fapt vinovat din oficiu, este suspendat de o sfoară înfăşurată în jurul unei mari roţi acţionate de un torţionar. Marele Inchizitor se află la o masă şi scrie preţioasele informaţii obţinute pe blânda cale a persuasiunii. Această formă de tortură se numeşte STRAPPADO şi, după cum v-aţi putut da seama, constă în ridicarea în aer cu ajutorul scripetelui.

MARELE INCHIZITOR: (are un ton jovial şi destins ca şi cum s-ar afla în compania unui prieten, mare amator şi cunoscător de bancuri) Aşadar, tovarăşe Bruno, cum îţi plac apartamentele noastre?

GIORDANO: (strâmbând din nas) Sincer, am văzut temniţe mai bune de atât. Adică, totuşi, ceva mai mult zâmbet pe feţele gardienilor şi mâncarea nu prea-şi merită banii. Înţeleg că traversăm vremuri de restrişte (probabil se referă la criza economică globală) dar nici chiar aşa. Mai mult decât orice mă scandalizează lipsa de profesionalism a torţionarului. Păi astea sunt chinuri, dom-le. Mergi, domnule, la Madrid la o specializare să vezi urmaşii lui Torquemada ce şcoală au în ei.

MARELE INCHIZITOR: (se scuză uşor ruşinat de aceste observaţii pertinente) Vă rog să ne iertaţi. Sunt încă nou în această poziţie şi nu am apucat să intru în pâine cum s-ar zice. Dă-mi timp şi vei vedea îmbunătăţiri majore. În plus, nenorocitele astea de tăieri bugetare ne împiedică să ne facem datoria aşa cum se cuvine.

GIORDANO: (încă furios că momentul său de glorie este tratat cu atâta amatorism) Zi-mi sincer, băieţaşul ăsta (şi face semn cu capul înspre torţionar) e în probe cumva? Mai multe chinuri am simţit mergând cu poştalionul de Geneva la Lyon. Apropo, dacă vrei purgaţie veritabilă îţi recomand taverna MAGNA MEDIOCRITAS din Cartierul Latin. Acolo Purgatoriu tată, o tocană de oaie te transformă în personaj de frunte pentru „Divina Comedie” a lui Dante.

MARELE INCHIZITOR: (clatină din cap nemulţumit şi tot mai ruşinat) Ei, acum înţelegi de ce nu am vrut să te arestez. Păi cum să torturezi un intelectual de calibrul domniei voastre în asemenea condiţii. Ce o să zică posteritatea despre noi, să vezi atunci acuzaţii de amatorism etc. etc. Nu aşa am vrut să-mi fac triumfala intrare în istorie. Ce-o să mai râdă de noi NKVD-iştii, SS-iştii şi alţi asemenea -işti. (îşi ţine capul în mâini nesuportând atâta umilinţă) Ce ruşine! Ce ruşine!

GIORDANO: (încearcă să-l împace) Ei gata, lasă că nu-i dracul chiar aşa de negru. (face cu ochiul complice) Tu trebuie să ştii asta cel mai bine. Vedem noi cum dregem busuiocul. Când mă veţi trimite la Roma în faţa Tribunalului Excepţional o să te laud. De la mine o să capeţi numai referinţe elogioase, scumpule, numai bune de pus la CV. Ce noroc pe tine că prostovanul ăla de Doctrinarius/Fanaticus a reuşit într-un final să facă şi el ceva util cu viaţa sa de nimic. (priveşte spre cer nemaisuportând atâta mizerie) Unde sunt delatorii de altădată?

MARELE INCHIZITOR: (devine dârz şi marţial) Ai ceva experienţă în interogatorii sau trebuie să-ţi fac instructajul?

GIORDANO: (clatină din cap în semn negativ) Am o vagă idee despre ce înseamnă să fii în custodia Inchiziţiei, dar nu pot spune că sunt familiarizat cu tehnicile de interogare ale acesteia.

MARELE INCHIZITOR: (deranjat de faptul că are în faţă un novice căruia trebuie să-i descrie lunga şi plictisitoarea procedură) Mda! În primul rând trebuie să ştii că noi te arestăm, interogăm, torturăm, judecăm şi, eventual, te ardem pe rug pentru salvarea sufletului tău nemuritor. Tot ceea ce facem noi aici este pentru binele tău. Sufletul îţi este dominat de Diavol, iar pentru a-l salva tu trebuie să treci prin această procedură care profanilor li se pare, pe nedrept, barbară.

GIORDANO: (contrariat de acest sofism sofisticat) Dar, dacă eu nu vreau cu niciun chip să fiu salvat? Poate îmi convine postura de damnat pentru eternitate.

MARELE INCHIZITOR: (din ce în ce mai sigur pe sine) N-are importanţă, dragul meu, Giordano. Noi considerăm refuzul de a fi salvat drept o dovadă în plus că Necuratul se luptă pentru sufletul tău. Noi vom depune tot efortul de care suntem în stare pentru a te salva cu voia sau, mai ales, fără voia ta.

GIORDANO: (se leagănă de la stânga la dreapta) E chiar plăcut. Ce să spun? Sunteţi cam fixişti, măi băieţi. Logica nu pare să fie la mare preţ în organizaţia voastră. Pentru că să ştiţi eu chiar nu vreau să fiu salvat. Măcar respectaţi prezumţia de nevinovăţie?

MARELE INCHIZITOR: (râde în hohote) Bună, bună gluma asta. Dragul meu eretic, faptul că te afli în custodia Inchiziţiei înseamnă că eşti vinovat de ceva. Pe parcurs ne vom da seama care anume este vina ta. Dar, fără doar şi poate, eşti vinovat.

GIORDANO: (ridică din sprâncene mirat) Scumpii mei, acum observ ce greşeală am comis documentându-mă de la scenariştii din Hollywood în privinţa voastră. Am avut o imagine idilică despre voi. Şi cam falsă, după toate aparenţele.

MARELE INCHIZITOR: (zâmbind ca un geniu în faţa ignoranţei) Majoritatea chiriaşilor noştri au acest defect. Mulţi dintre ei vorbesc despre nebunii precum: mandat de arestare, prezumţie de nevinovăţie, avocat din oficiu etc. Cred că toate aceste inepţii vin, cum lesne ţi-ai dat seama, de la Prinţul Întunericului. Cu cât vorbeşte un client mai mult despre aceste nimicuri cu atât mai mult ne ostenim să-l vindecăm.

GIORDANO: (uşor amuzat) Bănuiesc că uneltele vindecări sunt destul de dureroase.

MARELE INCHIZITOR: (explică aşa cum face un dascăl cu învăţăceii săi) După cum ne-a învăţat Mântuitorul doar prin durerea trupului poate fi eliberat sufletul, iar focul purifică. Nu întâmplător folosim arderea pe rug. (arată cu degetul spre elevul său favorit) Repet, scopul nostru este salvarea sufletului tău nemuritor din ghearele păcatului. Doar nu vrei să fii damnat pentru eternitate?

GIORDANO: (clatină din cap uşor nehotărât) Ştiu eu ce să zic? Damnat pentru eternitate parcă sună a titlu de nobleţe. Parcă-i şi văd pe cumetrii Jacques de Molay sau Jan Hus ori Savonarola intrând în băcănia lui Michiduţă şi cerând sec: „O damnaţie, vă rog, dar să fie de aia eternă”.

MARELE INCHIZITOR: Nu e cazul să te întrebuinţezi prea mult cu aceste divagaţii pentru că din punctul nostru de vedere sunt doar sporovăieli satanice. Aşa că păstrează-ţi puterea minţii pentru dureroasele clipe ale salvării. Şi după cum singur ţi-ai dat seama amintind aceste nume, te afli într-o companie selectă. Adică, să avem pardon, Inchiziţia nu aprinde rugul pentru orişicine.

GIORDANO: (peste măsură de încântat de această confirmare a aşteptărilor sale) Cât de mult mă bucur să aud asta. Aerul exclusivist e cel care m-a atras cel mai mult la voi. Am acceptat să vin la Veneţia sperând că voi fi în cele din urmă invitat la o şuetă cu însuşi Marele Inchizitor. Însă, încă nu mi-am revenit din decepţia iniţială. Totuşi am avut mari aşteptări de la voi. (se întoarce spre torţionar care pare plecat pe altă planetă unde desigur există fiinţe inteligente ca şi noi) Auzi? Hei, tu! Îţi place să fii în solda Sfintei Inchiziţii? Cum e pachetul salarial? Ai asigurare medicală? Dar concediul e suficient de odihnitor?

TORŢIONARUL: (pufneşte dezamăgit) Da de unde. Eu am vrut să mă fac felcer ori inginer. Dar n-a fost să fie, n-am avut recomandările necesare şi nici bani de mită. Unde mai pui c-a dat peste noi afurisita asta de criză economică şi când am văzut puhoiul de şomeri produşi de aceasta am acceptat primul post disponibil. După cum lesne vă puteţi da seama e vorba chiar despre acest post.

GIORDANO: Hai nu fii cârcotaş că ai şi beneficii.

TORŢIONARUL: (neîncrezător) Cum ar fi?

GIORDANO: Păi, întrucât ajuţi la salvarea atâtor suflete damnate ai relaţii sus-puse. Intrarea în rai n-ar trebui să fie o problemă pentru unul ca tine. Şi unde mai pui că ai parte de adrenalină, senzaţii tari etc. etc. Sânge, urlete, transpiraţie ş.a.m.d.

TORŢIONARUL: (se predă în faţa acestor argumente de bun simţ) Cam aşa e. Însă aş vrea ceva mai mult de atât.

MARELE INCHIZITOR: Asta vrem cu toţii dragul meu amploaiat. Ai grijă însă nu care cumva să spui aceste ofuri în faţa unui şef ceva mai pedant decât mine că o să atârni alături de cei pe care-i anchetăm. Cine oare ar putea să se gândească la bani când munceşte întru gloria Celui Preaînalt? Deci, ai grijă ce vorbeşti!

TORŢIONARUL: (ia subit poziţia de drepţi) Da, să trăiţi!

MARELE INCHIZITOR: (îşi îndreaptă toată atenţia asupra înaltului oaspete) Dragă Giordano, am flecărit destul. E cazul, cred, să trecem la întocmirea listei cu acuzaţii. Trebuie să avem o listă beton. Am văzut rechizitorii întocmite aşa de superficial încât au dus la achitarea inculpaţilor. Apropo, la noi achitarea se numeşte abjurare. Adică împricinatul se dezice de toate păcatele sale, reale sau imaginare, şi este iertat de Sfânta Biserică. Sper că nu vreţi să bifaţi un asemenea fiasco? Doar nu v-aţi înhămat la carul ereziei doar pentru o abjurare. Sper că optaţi pentru un pachet premium şi nu unul basic?

GIORDANO: (dornic să respingă o posibilă şi umilitoare achitare) Vai de mine, dar nici nu pot concepe aşa ceva. Credeţi că mi-aş fi dat silinţa să intru în vizorul Inchiziţiei doar pentru a face o mică excursie în temniţele ei insalubre. Dom-le, eu vreau tot sau nimic.

MARELE INCHIZITOR: (ţâşneşte în picioare entuziasmat) Bravo, stimabile! Aşa te vreau! Şi să ştii dumneata că eu n-am ratat nicio condamnare. Toţii magicienii care mi-au trecut prin mâini au ajuns cenuşă. Adică, să ne înţelegem clar, am un blazon de apărat.

GIORDANO: (adoptă un evident aer de superioritate) În definitiv, cum m-aş putea eu prezenta în viaţa de apoi cu o asemenea ruşine. Pe Marele Maestru al Templierilor l-aţi dat flăcărilor pentru averile ordinului în anul 1314. Se zice că a fost sfidător până-n ultima clipă. La fel a fost şi cehul Jan Hus pe care l-aţi ars laolaltă cu cărţile sale. A refuzat să retracteze ceva şi a preferat martiriul (1415). Savonarola, la fel ca şi Jan Hus, a fost excomunicat mai întâi. A fost arestat în 1498 şi apoi condamnat la moarte pentru erezie. Înainte să fie ars pe rug a fost spânzurat, iar cenuşa i-a fost aruncată în râul Arno.

MARELE INCHIZITOR: Ei, să nu exagerăm totuşi. El a fost un eretic de mare calibru. Adică nici chiar tu nu te poţi măsura cu titanul Girolamo Savonarola. Dânsul l-a făcut albie de porci pe Papa Alexandru al VI-lea din celebra familie Borgia. Bă, când te confrunţi cu-n tartor ca Alexandru al VI-lea o sfârşeşti rău de tot. Acest Savonarola a fost un ultras al Bisericii. El, vorba aceea, a fost mai catolic decât papa. Ceea ce e mai grav decât banala blasfemie. Critica desfrâul, opulenţa, arta pătrunsă de influenţe păgâne. Totuşi. să nu sărim calul.

GIORDANO: (descurajat) Da, e greu să depăşeşti un asemenea record. Oricum trebuie să facem cumva ca arderea pe rug să-mi fie garantată. Acesta este biletul meu pentru posteritate.

MARELE INCHIZITOR: (plin intenţii bune) Vreau să te ajut la modul sincer. Chestia aia cu pământul care se învârte în jurul soarelui n-o să impresioneze tribunalul Inchiziţiei. Nici măcar tâmpenia aia cu pluralitatea lumilor nu asigură un loc pe rug. Trebuie ceva tare senzaţional, ceva ieşit din comun. Uite ce-ţi propun să recunoşti: că Isus a fost de fapt un magician, că Sfântul Duh nu există, că Lucifer va fi şi el salvat etc.

GIORDANO: (surescitat) Am ceva solid rău de tot. Ce zici de polygenism? O să scrii în raport că eu cred că fiecare rasă a fost creată în mod separat. Aşadar, nu a existat un singur Adam sau doar o singură Grădină Eden. Creaţia Divină stă sub semnul infinităţii.

MARELE INCHIZITOR: (este un pic cam sceptic, în definitiv el e om cu experienţă) Ar putea să meargă, dar trebuie să fie ceva scandalos. Conceptul de infinit ca şi cel de finit sunt vagi pentru capetele seci care compun un tribunal al Inchiziţiei. Dacă le vei spune că universul este infinit se vor întreba unde se termină. De le zici că este finit vor întreba ce este dincolo de el. Nu trebuie umblat cu astfel de subterfugii şi subtilităţi.

GIORDANO: Stai aşa că am ceva dinamită, nu alta. Ce zici dacă aş declara că eu cred în metempsihoză şi transmigrarea sufletelor în alte fiinţe. Ei, cum ţi se pare?

MARELE INCHIZITOR: (îşi flutură mâna stângă nesigur) Ştiu eu ce să zic, măi băiete? Mai bine ai declara că eşti împotriva conceptului acceptat de Biserică despre Sfânta Fecioară Maria. Asta da erezie. Unde mai pui că este pe înţelesul oricărui habotnic din conclav.

GIORDANO: (fluieră admirativ) Ehe, nu degeaba ţi s-a dus faima. Asta-mi place mă, tuşa maestrului, atingerea profesionistului. Sunt scârbit de mediocritatea care ameninţă să ne sufoce.

(Pe scenă pătrunde impetuos însuşi Autorul. Este îmbrăcat într-un costum elegant marca Giorgio Armani. La încheietura stângă străluceşte un Rolex - sperăm că nu este fals. În mâna dreaptă ţine un mănunchi de foi tehnoredactate. Se agită de la un personaj la altul. Are ochii ieşiţi din orbite şi putem presupune să este furios.)

AUTORUL: (răcneşte pe un ton aspru, aproape poruncitor) Ce înseamnă mascarada asta? Orice dramaturg de trei parale ştie că prima şi cea mai importantă condiţie a unei opere literare este adecvarea la realitate. Absurdul vostru dialog nu are caracter plauzibil ceea ce încalcă sacrele precepte enunţate de Aristotel în „Poetica”. Înţelegeţi?

MARELE INCHIZITOR: (îşi muşcă buzele cu speranţa că are în faţă un eretic pe care să-l pună la copt) Dar, tu cine mai eşti, arătareo?

GIORDANO: Zău dacă după ţoale nu seamănă cu un bufon de curte.

TORŢIONARUL: Da de unde e un eretic sadea. Lăsaţi-l vreo câteva ore în seama mea şi o să recunoască tot.

AUTORUL: (exasperat de atâta indolenţă) Ajunge! Bă, târâtoarelor, eu sunt creatorul vostru.

TORŢIONARUL: (cade fulgerat în genunchi şi-şi face cruce) Doamne, tu eşti?

AUTORUL: (priveşte cu milă la acest sublim ignorant) Băi, boule, sunt autorul acestei piese de teatru. Eu v-am creat ca şi personaje.

TORŢIONARUL: (dezamăgit de credulitatea sa) Şi de ce nu zici aşa, mă. Mi-am intrat aşa bine în rol încât nu te-am mai recunoscut.

MARELE INCHIZITOR: (îşi ia o mină sictirită) Şi care ar fi rostul prezenţei tale aici? De ce întrerupi un act artistic aflat în plină desfăşurare?

GIORDANO: Să nu mai vorbim despre totala lipsă de maniere.

AUTORUL: (jignit de impertinenţa personajelor sale) Şi de ce mă rog ar trebui să am maniere faţă de nişte plăsmuiri ale imaginaţiei mele?

TORŢIONARUL: (e într-unul dintre rarele sale momente de graţie când poate spune ceva inteligent) Măcar nu putem spune despre dânsul că n-ar fi bădăran.

AUTORUL: Vă informez că voi sunteţi creaţia şi proprietatea mea, iar ceea ce s-a întâmplat în acest act se numeşte revoltă, insubordonare şi insolenţă. Există o barieră între personaje şi autor pe care voi aţi depăşit-o cu mult.

MARELE INCHIZITOR: (amuzat şi dezgustat de acest dialog deloc civilizat şi democratic) Şi cam ce propui dumneata să facem?

AUTORUL: (scoate din buzunarul sacoului un pix cu care face nişte însemnări pe foi) Propun rescrierea acestui act în integralitate. Nu aşa l-am conceput eu.

GIORDANO: (deloc impresionat de fasoanele autorului) Asta n-ai s-o vezi. După ce că am dat un aer modern anostei tale piese mai şi faci pe grozavul cu noi. Cetăţene autor noi ţi-am ridicat ţie valoarea şi nu invers.

TORŢIONARUL: (se întrece pe sine însuşi) O valoare îndoielnică printre altele fie spus.

(Marele Inchizitor şi Giordano se uită admirativ la Torţionar. Autorul trânteşte foile de pământ şi gesticulează o bună bucată de timp.)

AUTORUL: (ridică mâinile spre cer deznădăjduit) Voi chiar nu vreţi să înţelegeţi? Personajele nu au voinţă sau conştiinţă decât în măsura în care li se permite acest lux de către autor. (le întinde insistent o parte din foi) Citiţi, acest fapt este stipulat chiar în contract.

GIORDANO: (observă o serie de neconcordanţe în spusele autorului) Domnul meu, afirmaţiile tale au un persistent aer contradictoriu. Dacă noi, după cum insişti să credem, nu existăm cum de-am semnat un contract cu tine.

AUTORUL: Fantastic! Atâta indolenţă şi lipsă de cooperarea n-am mai pomenit. E un contract cu muzele stabilit atunci când a fost inventat genul dramatic. În el se precizează clar graniţele dintre real şi ireal, dintre plauzibil şi incredibil, dintre verosimil şi imaginar. Iar, voi dragii mei, aţi încălcat aceste principii care stau la temelia literaturii.

MARELE INCHIZITOR: Ia uite unde stătea tiranul. Dar ce crezi domnia ta, că lucrurile au rămas neschimbate prin lumea asta a personajelor din piesele de teatru? Află că emanciparea a venit şi pentru noi. Crezi că ne poţi servi aşa cu una cu două nişte texte totalitariste şi să ne pui la respect?

AUTORUL: Da, exact asta e ceea ce sper să se întâmple. (se uită cu înfrigurare la ceas) Şi aş vrea să deveniţi ceva mai cooperante repede. Nu de alta, dar am şi eu un termen limită la care trebuie să predau piesa. Altfel, ministerul muzelor va da acest proiect altui autor.

MARELE INCHIZITOR: (îşi mângâie bărbia gânditor) Asta n-ar fi chiar aşa de rău. Poate un alt autor ar fi ceva mai atent la doleanţele şi sensibilitatea personajelor cu care lucrează şi fără de care n-ar exista. Crezi că nu ştiu acest mic secret al autorilor. (rosteşte apăsat un aforism) Autorii şi personajele sunt indisolubil legate. Altfel spus, nu pot exista în mod separat. Aşadar, din moment ce avem de-a face cu o interdependenţă îţi sugerez ca tu să fii ceva mai cooperant cu noi.

AUTORUL: (este roşu la faţă de parcă i-ar da târcoale un atac de apoplexie) Eu să fiu mai cooperant. Nu, dragii mei insurgenţi, nu voi fi cooperant. (le arată triumfător pixul) Cu această baghetă magică vă voi şterge din piesă, iar pe numitul Giordano Bruno îl voi trimite Inchiziţiei de la Roma plocon. Aşa că, domnule Mare Inchizitor n-ai decât să te ştergi pe bot cu ifosele astea de personaj de mâna a doua. Sau preferi cumva second hand?

MARELE INCHIZITOR: (se ridică în picioare şi ridică vocea părând impunător ca o statuie din antichitate) Autorule eu nu sunt orişice personaj. Am lucrat pentru autori mult mai geniali decât tine şi nu-ţi permit să ne tratezi ca pe nişte slugi. Am colaborat magistral cu titanul Feodor Mihailovici Dostoievski la capodopera „Fraţii Karamazov”, iar Georg Scherg m-a folosit într-o piesă intitulată, îţi vine să crezi, „Giordano Bruno”. Aşa că am referinţe solide şi înţelege că ai onoarea să lucrezi cu nişte personaje deosebite.

AUTORUL: (nu-şi revine din uluială) Voi aveţi drept singur scop pe acest pământ să vă supuneţi total şi necondiţionat dorinţelor mele. Eu sunt pentru voi un monarh absolutist. Deci, însuşi Dumnezeu m-a aşezat pe tronul creaţiei.

TORŢIONARUL: (râde de parcă a auzit o poantă bună de la prostul satului) Cetăţene, zău dacă am mai auzit până acum asemenea mărturisiri fără să-mi folosesc secretele profesionale. De obicei muşterii mei ciripesc acest vers după ce le torn apă pe gât cu pâlnia sau le întind puţin oasele. Dar, tu, bag de seamă te torturezi singur.

GIORDANO: Poate e masochist! La cum arată poţi să ştii?

MARELE INCHIZITOR: Ce-ai zice tovarăşe dacă te-aş informa că sunt bun amic cu Lenin. Hm! Află că ştiu cum se pune la cale o revoluţie ca-n octombrie '17. Ce-ai zice dacă te-am detrona un piculeţ. Poate îţi tăiem capul ca lui Carol I Stuart sau vrei să-ţi arătăm la ce se foloseşte o ghilotină aşa cum a putut constata şi Ludovic al XVI-lea. Nu-s ăştia confraţii tăi în ale absolutismului? Ori vrei un pluton de execuţie ca la familionul Romanov?

AUTORUL: (rămâne cu gura căscată iar mâinile-i cad inerte pe lângă corp) În cazul ăsta vă voi şterge din piesă fără drept de apel. După cum bine zic confraţii mei „Ce se taie nu se fluieră”. Aşa că asta la vista personaje recalcitrante ce sunteţi. Vă promit eu că n-o să mai lucraţi în veci în branşa asta.

MARELE INCHIZITOR: (îi face semne împăciuitoare cu braţele) Ei gata, gata! Nu te mai agita atâta. Glumeam şi eu un pic. Uite cum facem. Laşi acest act aşa cum l-am făcut noi, iar de aici înainte promitem solemn că nu-ţi vom ieşi din cuvânt. În plus nu te voi reclama la sindicatul personajelor. Ceea ce este un gest de mare bunăvoinţă din partea noastră. (întinde cordial mâna dreaptă spre autor) Ce zici, avem o înţelegere?

AUTORUL: (autorul radiază de încântare şi strânge cu efuziune mâna personajului său) Avem o înţelegere! Ştiam eu că raţiunea va triumfa. Deci, la treabă. Trebuie să-l ardem pe Giordano.

ACTUL IV

PROCESUL

Pe scenă se găsesc opt scaune pentru cei opt cardinali care alcătuiesc tribunalul special creat pentru ereticul Giordano Bruno. Cardinalul Bellarmine conduce procesul în calitate de şef al acestui tribunal. Tot el se angajează în dialogul care se poartă cu inculpatul. În faţa acestui şir de scaune se află un taburet mic şi fără spătar unde se va aşeza acuzatul. Ceva mai în stânga sa publicul poate vedea un triptic în spatele căruia stă aşezat pe un jilţ însuşi papa Clement al VIII-lea. Tribunalul şi acuzatul nu ştiu de faptul că papa asistă incognito la acest proces. La începutul acestui act pe scenă sunt doar papa şi cardinalul Bellarmine. Ţinuta lor este cea oficială.

PAPA: (vorbeşte foarte afectat şi îşi alege cu grijă cuvintele) Sfânta Biserică Catolică a traversat în ultima sută de ani momente de cumpănă. Nu e puţin lucru să pierzi jumătate dintre enoriaşi într-o perioadă scurtă de timp. Şi când te gândeşti că toate acestea au pornit de la un om.

CARDINALUL: (se decide să pronunţe numele acelui om chiar dacă ştie că papa nu vrea să-l audă) Martin Luther şi cele 95 de teze ale sale au făcut mai mult rău bisericii decât toţi schismaticii şi ereticii la un loc.

PAPA: (îşi sprijină capul în palme) Te rog să nu mai rosteşti acest nume. Voi da o bulă prin care voi interzice până şi rostirea acestui blestemat nume. Dacă aş putea aş rade de pe faţa pământului castelul din Wittenberg fiindcă acolo a început calvarul nostru.

CARDINALUL: (îşi ia o atitudine smerită fiindcă are de spus nişte adevăruri dureroase) Te rog să mă ierţi pentru ceea ce-ţi voi spune, dar cred că Sfinţia Voastră este într-un gând cu mine. (inspiră adânc şi după ce observă că a captat atenţia interlocutorului său continuă) Urmaşii Sfântului Petru din acea perioadă poartă o mare vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat în 1517. Vânzarea de indulgenţe şi negoţul cu relicve au discreditat biserica. Nu trebuia permisă o asemenea depravare. Nimeni nu are dreptul să comercializeze iertarea.

PAPA: (face un semn ce poate fi interpretat drept lehamite, ceea ce înseamnă că a mai combătut aceste argumente şi cu alte ocazii) Fără aceste criticate indulgenţe Papa Leon al X-lea nu ar fi putut accelera lucrările la Catedrala Sfântul Petru care este bijuteria Romei. Tot ceea ce s-a făcut a fost pentru glorificarea operei divine.

CARDINALUL: (deloc convins de aceste argumente) Nu-l poţi slăvi pe Dumnezeu vânzând iertare în numele său. Trebuiau găsite alte metode pentru a face rost de bani.

PAPA: (face semne ce vădesc nerăbdarea şi iritarea sa) Crezi că eu nu ştiu toate acestea. Crezi că eu nu regret lipsa de prevedere a înaintaşilor mei. Nu e prima oară când un papă, pentru a apăra cauza creştinătăţii, recurge la mijloace nu tocmai ortodoxe. De pildă, Urban al II-lea a promis celor care au plecat în prima cruciadă că vor ajunge în rai oricâţi necredincioşi ar fi ucis.

CARDINALUL: (este impenetrabil în faţa acestor opinii fără substanţă) Bisericii nu i se aplică celebrul dicton al lui Machiavelli: „Scopul scuză mijloacele”. Iertarea se obţine prin căinţă şi rugăciune nu în schimbul banilor, iar „Să nu ucizi” este o poruncă peste care niciun creştin nu are voie să treacă. Un papă nu poate abroga o lege divină.

PAPA: (privindu-l cu oarecare suspiciune) Dacă nu te-aş cunoaşte de atâţia ani aş zice că eşti avocatul Diavolului. Dar eu te întreb cum rămâne cu sacra idee a infailibilităţii papei?

CARDINALUL: (zâmbind amar) Despre asta nu scrie nimic în Biblie. Amândoi ştim foarte bine că acest artificiu teologic a fost menit să fie o armă politică. Şi exact asta este. Situaţia este mult prea gravă ca să ne ascundem în spatele unor argumente puerile.

PAPA: (se ridică şi face câţiva paşi pentru a-şi limpezi gândurile) Suedia, Danemarca şi numeroşi principi germani au îmbrăţişat luteranismul. Calvinismul a înflorit în Franţa, Ţările de Jos, Scoţia şi Ungaria. Blestematul de Henric al VIII-lea a creat biserica anglicană. Pe scurt, ne-am pierdut forţa politică şi financiară.

CADINALUL: Carol Quintul s-a împăcat cu această idee în 1555 prin pacea de la Augsburg. Trădând interesele catolicismului i-a lăsat pe principii germani să aleagă ce religie vor. Şi unde mai puneţi că cel care până mai ieri era hughenot, iar azi se numeşte Henric al IV-lea şi este preacatolicul rege al Franţei a emis Edictul de la Nantes (1598). Erezia hughenotă nu mai cunoaşte oprelişti în Franţa.

PAPA: (pare sfârşit, de parcă o greutate fără margini apasă pe umerii săi) Suntem în retragere pe toate fronturile. Sper din tot sufletul să nu fiu ultimul dintre urmaşii Sfântului Petru. Biserica Catolică trebuie să-şi învingă cu orice preţ duşmanii dinăuntru şi dinafară. Nu trebuie să avem milă faţă de cei care ne persecută prin faptele sau prin ideile lor. Este în joc însăşi supravieţuirea bisericii. Deci, fără milă.

CARDINALUL: (simte nevoia să deschidă arzătorul subiect care i-a adus faţă-n faţă în această sală de judecată) Cum credeţi că ar trebui să procedăm cu ereticul Giordano Bruno? Tribunalul se va întruni în scurt timp şi vreau să ştiu care vă este voia.

PAPA: (îşi face curaj pentru a rosti o decizie pe care a luat-o cu mult timp în urmă) Filippo Bruno cunoscut drept Giordano trebuie ars pe rug. Filozofia sa se extinde ca o molimă în întreaga Europă. Dacă nu vom pune zăgazuri trainice în jurul credincioşilor noştri enoriaşi aceste idei vor sfârşi prin a distruge ceea ce a mai rămas din glorioasa Biserică Catolică. Asta nu o pot permite.

CARDINALUL: (emite câteva obiecţii formale deşi ştie deja ce i se va răspunde) Nădăjduiesc că acest verdict nu va crea bisericii noi probleme. Să nu uităm că ideile sale se bucură de multă audienţă la nivel european. Vorbim despre un individ care a fost intim cu câteva capete încoronate. Cărţile sale sunt foarte populare în mediile academice.

PAPA: (plictisit de acest dialog pe care-l simte ca fiind profund inutil) Sunt hotărât să salvez biserica. Arderea lui Giordano Bruno este un gest de legitimă apărare. La fel a fost şi executarea lui Menocchio anul trecut. Singura învăţătură creştină valabilă este cea care vine de la biserică şi prin biserică. Deci, la rug cu el.

CARDINALUL: (se simte îndreptăţit să mai pună o ultimă întrebare înainte să treacă la fapte) De ce sunteţi aşa de convins că Giordano trebuie să sfârşească pe rug?

PAPA: (se uită fix în ochii bunului său prieten şi rosteşte o intimă convingere fără să clipească) Pentru că Dumnezeu o vrea. Şi dacă un papă nu ştie ce vrea Dumnezeu atunci cine poate şti?

CARDINALUL: (se înclină în faţa superiorului său pe scară ierarhică) Se va face întocmai cum doriţi.

(Papa îi mulţumeşte din priviri obedientului Cardinal Bellarmine şi se retrage în spatele tripticului pentru a urmări un proces cu final aşteptat. Apoi, rând pe rând intră în scenă ceilalţi şapte cardinali care se aşează pe locurile cuvenite. Aceştia formează ceea ce Autorul numeşte un decor uman fapt pentru care cei şapte cardinali nu au fost trecuţi pe lista personajelor. Ei sunt martorii tăcuţi ai condamnării. În cele din urmă este adus şi Giordano flancat de doi membrii ai gărzii elveţiene. Acuzatul este aşezat pe taburet.)

PAPA: (rosteşte pentru sine la vederea lui Giordano) Iată Fiara!

CARDINALUL: (se ridică şi rosteşte cu solemnitate) Ne-am adunat astăzi pentru a judeca pricina numitului Giordano Bruno. De şapte ani de zile Sfânta Inchiziţie se zbate să salveze acest suflet care se scaldă în cea mai neagră erezie. După atâta amar de vreme ne vedem siliţi să constatăm că strădaniile noastre au fost zadarnice. Astfel, am decis să aducem în faţa Sfântului Tribunal al Inchiziţiei aceste eretic pentru a primi pedeapsa ce i se cuvine. Acuzat Giordano înţelegi ceea ce se întâmplă aici?

GIORDANO: (priveşte fix la fiecare dintre cei opt cardinali din faţa sa) Înţeleg mai bine decât aş vrea. Aştept de multă vreme această întâlnire.

CARDINALUL: (scoate din mâneca hainei sale un sul de hârtie pe care-l desface cu grijă) Acestea fiind spuse, iată acuzaţiile care ţi se aduc:

- ai vorbit împotriva Credinţei Catolice precum şi împotriva preoţilor care o servesc;

- ai negat dogma catolică referitoare la Sfânta Treime şi divinitatea lui Isus Christos;

- ai afirmat de nenumărate ori verbal şi-n scris că Isus nu este Mântuitorul mult aşteptat de iudei;

- ai contestat părerea acceptată de Biserica Catolică referitoare la Sfânta Fecioară Maria;

- ai pretins că există nenumărate lumi ca a noastră şi că acestea sunt locuite de fiinţe asemenea nouă;

- ai susţinut în faţa celor dispuşi să te asculte că eşti adeptul metempsihozei şi a transmigraţiei sufletelor umane;

- ai adâncit studierea şi practicarea artelor oculte şi a magiei.

GIORDANO: (îl întrerupe pe cardinal cu bună ştiinţă) Am cochetat şi cu alchimia în caz că nu ştiaţi.

CARDINALUL: (izbucneşte marţial şi cu severitate) Acuzatul va vorbi când şi cât i se va permite.

GIORDANO: (cu insolenţă nedisimulată) În cazul în care nu mă voi supune acestei practici cum veţi proceda? O să mă ardeţi pe rug de două ori?

CARDINALUL: (tot mai iritat de atitudinea sfidătoare a ereticului) S-ar putea să luăm în calcul şi această variantă deşi verdictul rămâne să fie stabilit. Aşadar, te rog să colaborezi cu cei care vor să te ajute şi nu anticipa un verdict care poate nu va veni. Cum pledezi faţă de acuzaţiile care ţi se aduc? Eşti vinovat sau nevinovat?

GIORDANO: (îşi ia un aer savant dar şi dezolat) Privind strict din perspectiva îngustă a catolicismului papal pot spune că sunt vinovat. Privind problema prin prisma raţiunii şi a logicii elementare sunt nevinovat. Ce rău vă poate face un om care gândeşte altfel decât voi?

CARDINALUL: (inflexibil) Acuzat răspunde clar şi răspicat folosind cuvintele vinovat sau nevinovat.

GIORDANO: (la fel de inflexibil) Sunt vinovat într-o manieră nevinovată.

CARDINALUL: (apelează la un argument mereu la îndemână pentru orice cleric confruntat cu probleme care-i depăşesc puterea de înţelegere) Se pare că păcatul ţi-a întunecat minţile în aşa măsură încât nu poţi da un răspuns clar la o întrebare simplă. De aceea vom presupune că eşti vinovat.

GIORDANO: (zâmbeşte zeflemitor) Eram sigur! Ce spuneaţi despre spiritul meu de anticipaţie?

CARDINALUL: (tot mai puţin sigur de verdictul ales de papă) Ironia nu-ţi va salva sufletul şi nici trupul.

GIORDANO: (râde scurt) De ce-ar avea ironia succes acolo unde au eşuat argumentaţia, persuasiunea, logica, raţiunea şi chiar învăţăturile lui Isus Christos pe care pretindeţi că le urmaţi. „Să nu ucizi” vă sună cunoscut?

CARDINALUL: (păleşte la auzul acestei porunci) E un fapt bine ştiut că răul pentru a triumfa se serveşte de cele mai sfinte precepte bisericeşti. Nu ne impresionează dialectica ta şi nici arta oratoriei care ţi-a adus atâta celebritate. Din punctul meu de vedere eşti vinovat de erezie. Şi sunt sigur că aceasta este şi părerea colegilor mei. (Cei şapte aprobă într-o manieră sincronizată schiţând o mişcare a capului din sus în jos.) Deci, tribunalul te consideră vinovat şi doreşte să fii ars pe rug pentru vinile pe care nici n-ai avut puterea să le negi. Mai ai ceva de adăugat înainte ca tribunalul să-şi încheie activitatea?

GIORDANO: (simte nevoia să reliefeze pentru posteritate iţele dramei sale) Dacă memoria nu mă înşeală am apelat la clemenţa Sfinţiei Sale Papa Clement al VIII-lea. Ce s-a ales de această solicitare a mea?

CARDINALUL: (nu înţelege cum un spirit atât de înalt poate fi capabil de atâta naivitate) Sfântul Părinte nu poate oferi iertare decât celui care se dezice total şi pe loc de toate păcatele sale. Din cererea ta nu a reieşit nicio secundă că ai fi renunţat la ideile eretice care au făcut să ţi se ducă faima în lung şi-n lat. Prin urmare, fiindcă nu ai abjurat învăţăturile eretice pe care le-ai susţinut, clemenţa nu ţi-a putut fi acordată. Mai ai ceva de adăugat?

GIORDANO: (vorbeşte mai mult pentru generaţiile viitoare şi deloc pentru cei de faţă) „Sunt convins că ai pronunţat această sentinţă contra mea cu mai multă frică decât am primit-o eu”. Cândva omenirea va scutura de pe grumaz apăsarea cârjei papale şi atunci caracterul monstruos al nedreptăţii ce mi se face va fi cunoscut în toată lumea. Urmaşii voştri se vor ruşina de faptele voastre aşa cum şi voi v-aţi ruşinat de faptele reprobabile ale înaintaşilor voştri. Ideile diferite şi noi nu sunt o povară ci o binecuvântare pentru umanitate. Faptele voastre nu au acceptul lui Dumnezeu pentru că el nu girează crime. Şi voi veţi da socoteală în faţa unui tribunal la fel de nemilos ca cel din care faceţi parte astăzi. Este vorba despre tribunalul numit posteritate. Asasinatul la care sunteţi părtaşi mă va transforma într-un martir al ştiinţei. Nu veţi ajuta cu nimic biserica suprimând vocea unui om pentru că în locul meu vor răsări milioane de alţi gânditori gata să moară pentru convingerile lor. Sentinţele voastre maculează cu sânge albul veşmânt al creştinismului.

CARDINALUL: (face semnul crucii cu mâna dreaptă care îi tremură spasmodic) În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, încredinţăm trupul tău flăcărilor.

GIORDANO: (priveşte spre cer cu speranţă) Doamne Dumnezeule! Câte monstruozităţi sunt comise în numele tău.

(Giordano Bruno părăseşte încăperea flancat de cei doi mercenari din garda elveţiană. Sentinţa a fost dusă la îndeplinire în Piaţa Campo dei Fiori din Roma la data de 17 februarie 1600. Cenuşa sa a fost aruncată în râul Tibru. Pe locul execuţiei astăzi se află o statuie a marelui gânditor italian. Cardinalul Bellarmine a fost canonizat în 1930 şi este sărbătorit la 17 septembrie de către Biserica Catolică .)

PRĂBUŞIREA LUI TAO BA TREBUIE GRĂBITĂ

2012-02-09T19:08:00.001+02:00

PRĂBUŞIREA LUI TAO BA TREBUIE GRĂBITĂ

GHEŢĂU GH. FLORIN

PAMFLET POLITIC ÎN TREI ACTE

TOATE ÎNTÂMPLĂRILE ŞI PERSONAJELE DIN ACEASTĂ PIESĂ SUNT RODUL FANTEZIEI AUTORULUI. ORICE ASEMĂNARE CU FAPTE ŞI PERSONAJE REALE ESTE PUR ÎNTÂMPLĂTOARE.

Unele expresii şi citate aflate între ghilimele sunt împrumutate de la diferiţi corifei ai vieţii publice româneşti.

Personajele:

PROFESORUL

COANA MARE

ODORUL

BOCCELUŢĂ

CONSILIERUL ZIS ŞI PLEŞCOI

CHUCKY

MICKEY MOUSE

REPTILICĂ

ACTIVISTUL I

ACTIVISTUL II

MODERATORUL

ANALISTUL

POETUL ZIS ŞI CETATE

PREFAŢĂ

MOTO: „Voi ce intraţi, abandonaţi orice speranţă!” (Dante Alighieri)

Oricine are o imagine cât de cât exactă asupra trecutului omenirii constată cu uşurinţă că oamenii sunt de două categorii: bogaţi şi săraci. Riscând o aproximaţie, putem spune că 10% din umanitate consumă ceea ce produce 90% dintre oameni. Opoziţia dintre săraci şi bogaţi, dintre cei slabi şi cei puternici, dintre cei mulţi şi cei puţini a modelat istoria noastră. Ceea ce spunem aici pare desprins dintr-un discurs gen Marx ori Engels, dar această similitudine nu schimbă cu nimic valoarea de adevăr a constatării. În orice ţară, în orice tip de regim politic, în sânul oricărei naţiuni o pătură mai subţire sau mai groasă confiscă puterea pe care o foloseşte în beneficiul său. Pentru a împiedica revoltele maselor au fost inventate numeroase tertipuri: manipularea, diversiunea, minciuna sistematică, votul universal, Parlamentul, sindicatele, partidele politice şi, desigur, religia. Toate aceste instrumente prin care se realizează un strict şi permanent control al populaţiei creează iluzia libertăţii individuale.

După cum magistral a demonstrat marele Panait Istrati în capodopera „Spovedanie pentru învinşi”: „Orice organizaţie este creată în beneficiul cuiva”. Această dureroasă realitate a devenit mai vizibilă în aceste teribile momente în care omenirea este crunt lovită de criza economică globală. Toate minusurile caducului eşafodaj pe care-l numim societate au devenit truisme. Opulenţa inimaginabilă în care se scaldă îmbuibaţii de pretutindeni ne obligă să abandonăm orice iluzie în legătură cu adevărata natură a glorioasei societăţi umane. O minoritate malefică exploatează miliarde de oameni în beneficiul său. Mass-media ne bombardează cu informaţii legate de produse de lux. Aceste simboluri ale decadenţei ne iau ochii în timp ce cea mai mare parte din omenire se zbate în sărăcie, boală şi ignoranţă. Fiii celor mulţi luptă în războaiele celor care se închină la preaputernicul dolar, în timp ce „beizadelele” îşi adapă bişonii cu şampanie.

Omul nu s-a schimbat din punct de vedere mintal din preistorie şi până azi. Puterea, bogăţia şi zdrobirea aproapelui sunt singurele noastre scopuri. Din păcate, cei mulţi nu vor să schimbe această stare de fapt. Ei vor doar să fraternizeze cu inamicul. Nu nedreptatea, ci invidia ne doare cel mai tare. Aceasta este starea de fapt existentă şi-n ţara noastră pe care cu mândrie o numim PULISTAN. Cele mai penibile elemente ale poporului român formează clasa politică. În cele ce urmează vom prezenta o radiografie, imaginară, desigur, a acestui stol de vulturi necrofagi şi a adevăratelor motive care-i determină să se sacrifice întru binele obştesc.

ACTUL I

Scena este compusă din elementele constitutive ale unui cabinet luxos. O bibliotecă cu cărţi îmbrăcate în piele, un birou din lemn masiv artistic sculptat în spatele căruia se află un fotoliu ce aminteşte mai mult de un tron regal. În cameră se mai găsesc o canapea şi două scaune precum şi o masă pe care sunt aliniate trei televizoare. Pe jos observăm un covor persan gros şi pufos. Pe unul dintre scaune şade CONSILIERUL, iar la birou însuşi PROFESORUL. În faţa sa se poate observa o sticlă de whisky şi un pahar plin cu această licoare magică, simbol al bunăstării parvenitului. Televizoarele merg în acelaşi timp, pe acelaşi canal de ştiri.

PROFESORUL: (vizibil iritat) Sunt ofticat pe acest popor căcăcios, dom-le, sunt ofticat. Orice demagog de duzină îl poate manipula. Ani de zile m-am chinuit să-l conving că duşmanii mei sunt şi duşmanii săi. Şi cu ce m-am ales? Nenorocita asta de criză a stricat tot. Dar, absolut tot.

CONSILIERUL: (vorbeşte umil şi cu spatele încovoiat, nu are curaj să-l privească în faţă pe profesor) Cu voia domniei voastre aş vrea să adaug că situaţia nu este chiar aşa de neagră. Geniul care v-a ridicat în politică pe cea mai înaltă treaptă vă va călăuzi înspre noi mijloace ce menţinere la putere. Aţi avut o excelentă idee atunci când aţi creat partidele clonă.

PROFESORUL: (se freacă încântat pe burtă) Să ştii, măi, Pleşcoi, că am împrumutat această idee de la „rusnac”…

CONSILIERUL: (brusc şi cu extrem de falsă mirare) Cum? Împrumutată? Eu sunt un bun cunoscător al politicii internaţionale, şi sincer vă spun că această idee nu am mai întâlnit-o niciunde. Fineţea acestui plan nu poate fi egalată de manevrele păpuşarului de la Kremlin. El vrea doar putere, pe când, dumneavoastră, vă sacrificaţi liniştea şi sănătatea pe altarul patriei.

PROFESORUL: (pare obişnuit cu aceste laude şi soarbe plictisit o duşcă de whisky, după care îşi reia peroraţia) Da, mă, eu vreau binele acestui împeliţat popor. Mă doare că idiotul de pulistanez nu înţelege că cel mai bine pentru el este să facă cum spun eu. Am ajuns la Viena de dragul ţării şi acum sunt înjurat din toate părţile. Şi când am minţit, dom-le, şi când am minţit, am făcut-o pentru binele patriei.

CONSILIERUL: (îl aprobă şi-şi stoarce creierii pentru a găsi noi laude) Serenisime vi se potrivesc de minune vorbele din testamentul Regelui Carol I: „Totul pentru ţară, nimic pentru mine”.

PROFESORUL: (izbucneşte nervos în timp ce gesticulează cu paharul din care zboară lichid) Rege, mie îmi vorbeşti de rege, băi cap sec. Te dai intelectual şi nu ştii că acest cuvânt porno este interzis în acest palat. Urăsc regii, urăsc monarhia. Detest aceste lichele cu sânge albastru care stau la putere până la moarte. Ce sunt ei faţă de mine care nu am pierdut nicio luptă electorală? Ce înseamnă un chiştoc de prinţ, rege sau împărat în comparaţie cu mine, alesul şi realesul poporului. Şi cu toate acestea o soartă crudă şi nedreaptă îmi impune două mandate în timp ce aceşti oligofreni stau cocoţaţi la putere pe viaţă. (respiră greu şi sacadat, iar faţa îi este roşie şi congestionată)

CONSILIERUL: (aşteaptă să se risipească furia profesorului după care şi face curaj să grăiască) Înălţimea voastră, eu, am vrut doar să scot în evidenţă diferenţa calitativă dintre dumneavoastră şi orice alt conducător al lumii. După cum bine mi-aţi arătat, zilele trecute, monarhia este cea mai nedemocratică creaţie umană. Stai la putere în virtutea faptului că te-ai născut într-o anumită familie…

PROFESORUL: (îl opreşte cu un gest imperial) Ajunge! Ştiu toate astea, ştiu tot ce vrei să-mi spui. De aia te-am şi ales consilier, băi, Pleşcoi, fiindcă îţi cunoşti limitele şi ştii ce mare personalitate sunt eu. Te suport în preajma mea pentru că tu, doar tu, îţi dai seama că sunt perfect.

CONSILIERUL: (păstrează un moment de tăcere, poate de reculegere, după care îl împroaşcă din nou pe tartor cu laude) Nu vă mai faceţi sânge rău, ilustre. Acest popor este faimos pentru ingratitudinea pe care a arătat-o faţă de conducătorii săi: Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu etc. etc. (profesorul îşi ia un aer tot mai distins) Istoria, da, istoria va recunoaşte toate meritele mandatelor voastre. Ignoraţi invectivele acestei nemernice opoziţii care e condamnată la uitare. Ce şofer îşi aminteşte ceva despre câinii care latră şi aleargă după maşini?

PROFESORUL: (tresare sub influenţa vorbelor pline de duh ale consilierului) Of, Pleşcoi, dragul meu, Pleşcoi, „piţifelnici” ca ăştia am mâncat la micul dejun când eram pe mare. Da, da, pe mare. (pare răpus de nostalgie sau alcool) Bă, când eu aveam blugi, kent şi casetofoane, maimuţoii ăştia mureau de foame. Eu mereu am fost un mare caracter. Şi de aceea nerecunoştinţa naţiunii mă doare şi mai tare. Cine a mai dat laba cu ei ca mine? Cine a mai spus vorbe memorabile ca „La ţepe!” ori „Un fleac, i-am ciuruit!”. Nimeni, bă, gurmandule, pupaţi-aş creierul tău de entelectual sadea. Eu când grăiesc, grăiesc pentru eternitate, iar când râgâi, râgâi pentru prezent. (răpus de acest efort intelectual se destinde în blânda mângâiere a fotoliului făcut la comandă)

CONSILIERUL: (reia asaltul acestei redute care s-a predat de mult în faţa laudelor sale) Excelenţă, nu vă lăsaţi afectat de grohăiturile unuia care ridica osanale tovarăşei Elena Ceauşescu. (scoate din mapă o foaie de pe care se pregăteşte să citească) Ascultaţi doar ce versuri dezgustătoare:

„Să trăiască în veci Partidul, Tricolorul, România

Să trăiască Ceauşescu, care ne-a redat mândria…”

PROFESORUL: (liniştit şi dezinvolt pare că vorbeşte pentru colegii de la grupul alcoolicilor anonimi) Cel mai tare m-a durut când a trebuit să condamn comunismul. (vorbeşte de parcă ar avea în faţă o mare mulţime) Bă, imbecililor, atunci mi-am ucis tatăl spiritual. În comunism am devenit eu om, am învăţat tainele conducerii. Ce vremuri, ce vremuri! (nostalgia îl sufocă) Îl urăsc pe Ceauşescu, pentru laudele nemeritate pe care le-a primit. Eu, am făcut infinit mai mult pentru ţară decât idiotul ăla de cizmar. (urlă din toţi rărunchii) Unde-mi sunt poeziile, Pleşcoaie?

CONSILIERUL: (răspunde prompt) Am deosebita plăcere să vă citesc un articol pe care l-am scris în onoarea magnificienţei voastre. Se intitulează „Tao Ba ridică Pulistanul pe cele mai înalte culmi ale progresului”. Acest minuscul articol are şi un moto preluat de la poetul Vasile Voiculescu…

PROFESORUL: (isterizat trânteşte cu paharul de podea) Azi eşti chiar prost. Îmi vorbeşti de rege, de un anume Voiculescu. Băi, tâmpitule, marş afară!

CONSILIERUL: (aşteaptă nemişcat să se potolească furtuna după care continuă) Scuzaţi vă rog faptul că acest poet şi-a ales un atât de nefericit nume. Însă versurile sale par inspirate de viaţa domniei-voastre. Cu permisiunea domnului preşedinte voi rosti aceste versuri.

(Profesorul face un semn aprobator cu degetul.)

CONSILIERUL: (continuă pe un ton emfatic sau, poate, protocolar) Aşadar, citez:

„Te miri că nu scot gheara să-mi sfâşii bârfitorii?

Unde-ai văzut tu leul vânând gândaci sau poame?”[1]

PROFESORUL: (cască plictisit şi mai soarbe zgomotos o duşcă) Pleşcoaie, azi chiar vrei să iei una peste bot? Mie nu-mi plac poeziile mă, mie să-mi vii cu o romanţă, o manea, giamparale alea, alea. Uite, mi-ai stricat buna dispoziţie, mi-ai amintit de şcoală. (vorbeşte profund scârbit, maimuţărindu-se) Gunoaiele alea de profesori îmi spuneau întruna: „Tao Ba iar ai rămas corigent”, „Tao Ba nu o să se aleagă nimic de tine”. Unde sunteţi acum dobitoacelor să vedeţi ce-am ajuns. Eu n-am învăţat carte şi am ajuns preşedinte. (răcneşte cuprins de isterie) Pleşcoaie, sună la guvern să vie Bocceluţă la mine, chiar acum.

CONSILIERUL: Numaidecât, Maiestate! (după care părăseşte încăperea, nu înainte să comită o plecăciune care a solicitat intens rubicondul său corp)

PROFESORUL: (vorbind singur) Sigur că sunt leu, întrebaţi-o pe Coana Mare cât sunt de leu. (râde zgomotos şi grobian) Ha, ha, ha… Ce-mi plac glumele mele!

(Uşa se deschide subit şi intră Bocceluţă respirând greu din cauza efortului pe care l-a depus pentru a fi la picioarele patronului său spiritual aşa cum se cuvine să fie o slugă credincioasă.)

BOCCELUŢĂ: (plin de solicitudine) M-aţi chemat, şefu?

PROFESORUL: (surprins să-l vadă aşa de repede pe cel chemat) Aaaaaa, Bocceluţă dragă! Ai şi venit! (după care adaugă cu maliţiozitate nedisimulată) Cam târziu, monşer, cam târziu!

BOCCELUŢĂ: (speriat) Şefu, pe cuvânt îţi spun, numai prin teleportare aş putea să ajung mai repede de atât. Dar cum acest procedeu nu s-a inventat încă, te rog să mă ierţi.

PROFESORUL: (zâmbind distrat) Gata, gata, am glumit Bocceluţă. Uite de ce te-am chemat. Maimuţoiul ăsta de Pleşcoaie mi-a trezit amintiri neplăcute din copilăria mea. Nu suport profesorii!

BOCCELUŢĂ: (dedicat cauzei şefului său) Şi eu, şefu, şi eu, şefu!

PROFESORUL: (mirat) Păi tu nu eşti profesor pe la nu ştiu ce facultă?

BOCCELUŢĂ: E doar un hobby, şefu.

PROFESORUL: (cu un aer ce vrea să pară generos) Lasă, mă, Bocceluţă, că-ţi pot ierta acest defect. Ai tu destule calităţi încât să-ţi trec cu vederea defectele.

BOCCELUŢĂ: (plin de recunoştinţă) Sunteţi prea bun, şefu.

PROFESORUL: (sigur pe sine) Sigur că sunt prea bun. Spune-mi ceva ce nu ştiu. (iritat) Gata cu aiurelile. Mâine să dai afară vreo zece sau douăzeci de mii de profesori. Le arăt eu cine e profesor în ţara asta. (răcneşte la un personaj imaginar uitându-se în gol) Unde eşti Popeasco, dirigintă de doi bani. Cine nu e bun de nimic acum?! Păcat că a ieşit la pensie. Ce-aş mai fi dat-o afară pe zgripţuroaica aia.

BOOCELUŢĂ: (nedumerit) Şefu, vă rog să fiţi mai explicit. Zece sau douăzeci de mii?

PROFESORUL: (fluturând mâna dreaptă) Măi, băiete, ştiu eu ce să spun? Hai nici ca mine, nici ca tine. Cincisprezece mii să fie.

BOCCELUŢĂ: (luând notiţe) S-a făcut şefu!

(Uşa se deschide şi intră Odorul, care este o tânără brunetă între 20 şi 30 de ani şi care are un evident aer tâmp.)

PROFESORUL: (încântat) Ooooo, draga mea! Ai venit şi pe la tăticul tău?! Uite, mă, Bocceluţă, cum arată un politician european!

BOCCELUŢĂ: Şefu, orice pulistanez cunoaşte calităţile politice ale fiicei dumneavoastră.

PROFESORUL: (încântat de cele auzite) Da, mă! Ea mi-a moştenit talentul politic. Are un fler desăvârşit.

ODORUL: (cu un aer îmbufnat specific copiilor răsfăţaţi şi, desigur, râzgâiaţi) Tati, să ştii că sunt supărată!

PROFESORUL: (nervos şi îngrijorat) De ce, dragostea mea?

ODORUL: Păi sunt unii parlamentari care vorbeşte cu mine şi alţii care nu vorbeşte cu mine.

PROFESORUL: (supărat de gravitatea acestor fapte) Cum?! Nu vor să vorbească cu tine. (pe un ton ceva mai relaxat şi împăciuitor) Dacă erau din partidele mele ţi-i aduceam de zgardă acum ca să-i biciuieşti. În Europa e mai greu, draga tatii, lasă că trece.

ODORUL: (continuă nemulţumită) Am făcut şi acte de caritate le-am dus la un azil un scaun electric ca să le fac viaţa uşoară şi nişte reporteri au râs de mine.

PROFESORUL: (exasperat) Care reporteri? Bocceluţă să mi-i afli şi să-i distrugi. La DNA cu ei. Mişeii! Auzi să râdă de fata mea.

ODORUL: (bucuroasă bate din palme) Bine, tati. Acum plec şi-ţi doresc multe, multe succesuri. (închide cu grijă uşa fluturând mâna)

PROFESORUL: Auzi, Bocceluţă. Să-i suni pe ăştia de la Academie şi să le spui că dacă nu revizuiesc DEX-ul astfel încât acesta să fie pe măsura calităţilor verbale ale familiei Tao Ba, le tai finanţarea.

BOOCCELUŢĂ: (încântat că poate să fie din nou de folos maestrului său spiritual) Păi, şefu, ei sunt atât de dornici să-ţi facă pe plac. Păi n-au vrut ei să te facă academician, dar ai refuzat.

PROFESORUL: (oftând plictisit) Am refuzat, Bocceluţă, că toată lumea mă compara cu Tovarăşa Elena Ceauşescu.

BOCCELUŢĂ: (îşi caută cu atenţie cuvintele şi-şi drege vocea) Şefu! Dacă tot am deschis subiectul ăsta aş avea şi eu o rugăminte.

PROFESORUL: (vizibil indignat de atâta îndrăzneală) Care anume?

BOCCELUŢĂ: Nu s-ar putea modifica şi dicţionarul român-englez şi englez-român. Ca să afle lumea că nu se spune „bird flu” ci „aviar agripa”. Nu e bine să lăsăm aceste dovezi de incultură nesancţionate.

PROFESORUL: (dă din cap dezaprobator) Măi, Bocceluţă, ştii că-mi eşti drag, dar nu pot să fac asta pentru tine. Ţie ţi-am făcut deja o imensă favoare care trebuie să-ţi fie suficientă. Nu te-am lăsat eu să mă serveşti cum poţi tu mai bine. Niciun muritor n-a primit mai mult de atât.

BOCCELUŢĂ: (înghite în sec) Întrebam şi eu, şefu.

(Se deschide uşa intempestiv şi apare Coana Mare blondă, voluptoasă dar şi aprigă. Bocceluţă se ridică prompt ca şi cum ar fi fost acţionat de un resort, efectuează graţios o reverenţă în faţa Coanei Mari şi se aşează ceva mai încolo. Blonda ocupă locul eliberat de preafidelul Bocceluţă.)

COANA MARE: (răstit şi piţigăiat) Tao Ba sunt mâhnită profund!

PROFESORUL: Şi eu o să beau paharul ăsta până la fund. (ceea ce şi făcu după care se şterse la gură cu dosul palmei)

BOCCELUŢĂ: (insinuant) Dar, ce s-a întâmplat, distinsă doamnă?

COANA MARE: (fără să-l privească) Frunzuliţa, Tao Ba, Frunzuliţa e ridiculizată de toată presa.

PROFESORUL: (incapabil să înţeleagă ceva) Care, frunzuliţă? Frunzuliţa Evei cumva? (face cu ochiul complice)

COANA MARE: (ţâfnoasă îşi încrucişează mâinile la piept) Frunzuliţa de la brandul de ţară. Aia ce tot apare în reclame. Faimosul logo făcut de spanioli pentru noi.

PROFESORUL: (edificat asupra chestiunii) Aaahhhhhhhhhaaaaaa! Păi cum să râdă cineva de ceva atât de sacru precum frunzuliţa. Folclorul nostru e plin de dovezi de respect faţă de frunzuliţă. De exemplu: „Foaie verde matostat…”, „Foaie verde şi-o sipică…” ori…

BOCCELUŢĂ: (se simte dator să intervină în ajutorul şefului iubit) „Foaie verde măghiran…” şefu.

PROFESORUL: (mulţumit) Corect, Bocceluţă! Ce bine că mai eşti aici! (revine la Coana Mare) Draga mea Coană Mare eu îţi voi apăra onoarea cu îndârjire. Să mai îndrăznească doar cineva să atenteze la integritatea frunzuliţei tale.

COANA MARE: (oftează din adâncul sufletului ei pus în evidenţă de un decolteu generos) Tao Ba, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. (pe obraz i se prelinge o lacrimă)

PROFESORUL: (emoţionat) Eu sunt o fire simţitoare şi nu pot să văd o doamnă plângând. Am să-i spulber pe aceşti derbedei numiţi jurnalişti. Am să fac ţăndări tonomatele care-şi fac veacul pe la Releul 1. Eu sunt căpitan de cursă lungă, dom-le. Deci, am o meserie. (complet scârbit) Ce-i aia jurnalist sau ziarist. La muncă, mă, nu la întins mâna. Dacă eraţi bugetari vă dădeam afară pe toţi.

BOCCELUŢĂ: (atins şi el de aceste efuziuni emoţionale) Şefu, şi eu mă confrunt cu asemenea situaţii. Când merg în teritoriu sunt huiduit de toată lumea. Toţi şomerii îmi spun „Piticul porno”. Dar eu nu sunt pitic şi nici măcar porno. (cu glas plângăcios) Cei mai periculoşi sunt pensionarii…

PROFESORUL: (sare de pe fotoliu electrizat la auzul acestui cuvânt) Pensionarii! Pe ăştia îi urăsc mai mult decât pe profesori. Din cauza lor avem deficit bugetar. Poate iarna asta mai rărim din ei.

COANA MARE: (preţioasă şi simandicoasă) Tao Ba, să ştii că am citit, parcă, un roman despre pensionari. Era scris de un argentinian sau brazilian….? Ceva pe acolo oricum. Într-o ţară erau omorâţi toţi pensionarii ca să nu se mai irosească preţioasele resurse. „Jurnal din războiul porcului” pare-mi-se că se numea romanul. Să-l citeşti şi tu!

PROFESORUL: (scârbit complet de acest îndemn) Eu nu citesc dragă Coană Mare că-mi stric ochii mei de lup de mare cu care vedeam balenele de la 10 km. Eu am şcoala vieţii. Deci, nu trebuie să citesc. Dar ideea asta cu eutanasierea pensionarilor îmi place. Este un gest patriotic să te sacrifici pentru binele ţării. Dacă înaintaşii noştri s-au jertfit în cele trei războaie mondiale cu atât mai mult pensionarii noştri se pot sacrifica voluntar pe scena crizei economice mondiale.

COANA MARE: (îi suflă vânt din pupă) Am impresia că acest proiect a şi fost implementat de preşedintele Norvegiei. Nu degeaba au cel mai ridicat PIB din Uniunea Europeană.

PROFESORUL: (extaziat) Draga şi iubita mea Coană Mare eşti un nesecat izvor de inspiraţie…

COANA MARE: (îi ia vorba din gură) Şi tu eşti un mare om politic, fără egal pe plaiurile mioritice.

BOCCELUŢĂ: (se uită în gol parcă ar fi intrat în transă şi rosteşte absent câteva sibilinice lozinci) Ceauşescu Pace! Ceauşescu Pace! Ceauşescu Pace!

COANA MARE: (continuă tirul laudelor la adresa conducătorului iubit) Geniul tău este activ pe scena relaţiilor internaţionale.

BOCCELUŢĂ: (continuă în acelaşi registru) Ceauşescu şi Poporul! Ceauşescu şi Poporul! Ceauşescu şi Poporul!

COANA MARE: (dă un ultim asalt asupra redutei) Un om ca tine se naşte o dată la o mie de ani.

BOCCELUŢĂ: (la fel de teleghidat) Ceauşescu PCR! Ceauşescu PCR! Ceauşescu PCR!

PROFESORUL: (răcneşte) Ce faci, Bocceluţă? Ai reţinut ideea cu pensionarii? Trebuie implementată numaidecât. Aşa vom avea creştere economică şi vom câştiga şi următoarele alegeri.

BOCCELUŢĂ: (spăşit) Iertare, sublime şef! Am avut un flash-back din copilărie. Ce vremuri frumoase, şefu. Sigur se face treaba cu pensionarii. Ştiam eu că de la dumneavoastră va veni salvarea naţiunii. (spunând aceste vorbe iese din încăpere cu spatele la uşă în timp ce face un număr neprecizat de temenele)

COANA MARE: (mai relaxată după plecarea lui Bocceluţă) Chiar nu vrei să mă pui prim-ministru?

PROFESORUL: (sfâşiat între datorie şi iubire) Înţelege-mă, Cocoană, asta nici chiar eu nu pot s-o fac. Mi-e milă de bietul Bocceluţă. Doar pe mine mă are pe această lume.

COANA MARE: (nemulţumită de răspuns) O să mai vorbim noi pe tema asta.

PROFESORUL: (răsuflă uşurat) Sigur că da. Doar ştii că eşti cel mai bun produs politic al principalului partid de guvernământ. Hai să mai vedem ce spun găozarii ăştia din presă.

(Apucă smucit telecomanda după care toarnă două pahare, iar sticla o aruncă goală pe podea. Ambii râd şi beau încântaţi, iar poporul doarme liniştit pentru că cineva acolo sus veghează asupra sa.)

ACTUL II

Sala unui restaurant de lux. Câteva mese din lemn masiv ocupă prim-planul. La masa din centru se găsesc CHUCKY şi ACTIVISTUL I. Pe peretele din dreapta se află o plasmă care merge la maxim pe un canal de ştiri. Pare un local cu specific vânătoresc, fapt dovedit de numeroasele chiciuri precum şi de numeroasele trofee care dau locului un aer sinistru. Capetele vietăţilor răpuse cândva de gloanţele celor cu preocupări cinegetice fixează complice masa la care se pun la cale importante planuri politice. Cei doi comeseni par să aştepte venirea altor amici, iar între timp debitează glume pe seama viitorilor sosiţi.

CHUCKY: (râzând în avans de gluma pe are o va spune) Ştii de ce a pierdut Bombonel alegerile din 2004? (Activistul I face clatină negativ din cap) Pentru că nu l-a avut şef de campanie pe Miron Cozma. (amândoi râd în hohote)

ACTIVISTUL I: Stai că am una la fel de tare. Ştii de ce a pierdut Reptilică[2] alegerile din 1996? (desigur că Chucky nu ştie) Pentru că avea nevoie de un concediu. (se râde din nou, dar ceva mai puţin copios)

CHUCKY: (după ce-şi revine din accesul umoristic) Dragule, triste vremuri mai trăim dacă am ajuns la mâna comuniştilor. Ne-am făcut un renume prin cruciada pe care am dus-o contra neocomuniştilor şi criptocomuniştilor, iar acum ne-am aliat cu ei. (îşi ia aerul unui martir) Dacă binele ţării îţi cere, te faci frate şi cu dracul până treci puntea. Nu-i aşa?!

ACTIVISTUL I: (îl aprobă prompt) Ba bine că nu! Această alianţă este singura garanţie că mai ajungem şi noi la butoane. E secetă mare în opoziţie. Ei! Mai pică vreun aranjament şi cu puterea pe ici pe acolo prin punctele esenţiale, dar nu e ca atunci când ai structur’le sub control.

CHUCKY: (convins de valoarea de adevăr a acestor panseuri) Parcă nu ştiu ce spui. E o mare presiune din teritoriu ca să ajungem la putere. Burtosul pune teancul pe masă în campanie, după care zice „ado banii” ca-n „Ciocoii vechi şi noi”.

ACTIVISTUL I: (îşi ia un aer indignat parcă ar fi în faţa electoratului) Dom-le ca ăştia n-au mai fost niciunii. Aşa nenorocire, aşa hoţie, aşa sfidare… Nemaipomenit! Trebuie alungaţi ca la răscoala din 1907 cu furci şi topoare. Zău aşa!

CHUCKY: (pufneşte pe nas ironic) Au mai fost şi alţii ca ei. Singura diferenţă e că acum bate afurisita asta de criză. Înainte era bănet şi pentru noi şi pentru mase. Acum, au de ales ori ei ori poporul. Şi cred că e evident în ce direcţie a înclinat amiralul balanţa.

ACTIVISTUL I: (îşi duce mâna dreaptă la frunte semn că-şi aminteşte ceva foarte important) Ei, da stai aşa că şi pe vremea onoratului Bombonel era la fel de rău. A naibii treabă c-am ajuns la mâna comuniştilor. Parcă şi văd oficioasele puterii titrând cu litere de-o şchioapă: „Brătiene nu fi, trist gălbiorii vor trăi prin Partidul Comunist”.

CHUCKY: (împăciuitor) Ei! Hai să nu exagerăm că nu e dracul aşa de negru. Talibanii roşii sunt pe ducă şi e evidentă atomizarea puterii în acest partid mamut. Pe când noi avem un partid disciplinat şi centralizat. Deci, merităm puterea.

ACTIVIATUL I: (îşi regăseşte buna dispoziţie) O, dar stai că mai ştiu una tare. De ce Reptilică nu mai are nimic de spus în politică? Fiindcă şi-a consumat toată muniţia la mineriade. (râsetele celor doi inundă sala în ciuda sonorului ridicat al televizorului)

CHUCKY: (prevenitor) Ai grijă când vin împricinaţii să nu sari calul. Până una alta sunt singurii noştri prieteni. Buni, răi, pe ăştia-i avem, cu ăştia defilăm. Am fost noi aliaţi şi cu Tao Ba aşa că bolşevicii nu ne mai pot surprinde cu nimic.

ACTIVISTUL I: (zâmbind zeflemitor) Parcă nu pot totuşi să mă împac cu ideea. Simt aşa un nod în gât. Parcă aş avea o broască în gâtlej.

CHUCKY: (face un semn ce aduce a lehamite ca şi cum e obişnuit cu acest gen de gargară) Când o să pui mâna pe vreun minister o să uiţi de aceste reţineri. Ce-o să te mai pupi pe gură cu Internaţionala Socialistă…

ACTIVISTUL I: (speriat) Gata, gata! Uite-i că vin.

(Într-adevăr pătrund în local MICKEY MOUSE şi ACTIVISTUL II. Ambii radiază de bucurie şi sunt extrem de protocolari. Se aşează la masă şi încep să arunce cu politeţuri.)

MICKEY MOUSE: (extrem de amabil) Bună seara, dragi prieteni. Sper că nu ne-am lăsat prea mult aşteptaţi. Ştiţi traficul…

CHUCKY: (la fel de curtenitor de parcă ar face ochi dulci unei posibile ibovnice) Nu face nimic. Am avut şi noi ocazia să mai schimbăm o vorbă. Înţelegem perfect postura în care vă aflaţi.

MICKEY MOUSE: (continuă pe aceeaşi linie) Ştiţi, tovarăşul Reptilică va mai întârzia un pic. Ceva treburi de ultim moment. (Chucky face un semn din care reiese bucuria absenţei unei posibile prezenţe cu accente dezagreabile) Bun! Treaba cu candidaţii s-a tranşat rămâne de stabilit strategia de ansamblu de la scrutinul care bate la uşă. Frauda trebuie să fie cea mai mare grijă a noastră. În primul rând trebuie să-i împiedicăm pe oamenii ducelui de Orania să fure voturi, iar în al doilea rând trebuie să furăm noi cât mai mult.

CHUCKY: (vine în întâmpinarea acestor înalte idealuri) Vom decreta mobilizarea generală până la ultimul activist. Niciun gălbior nu va avea linişte până nu vom fi din nou la guvernare. Toate aceste sacrificii le vom face, bineînţeles, pentru binele acestui oropsit popor.

MICKEY MOUSE: (îşi îmbracă masca de lup moralist, care-i şade impecabil) Uneori, pentru a evita un incomensurabil rău trebuie să comiţi un mic rău. Mai bine o gripă ordinară decât patru ani de gripă aviară.

CHUCKY: (devine emfatic) După cum bine ştiţi, vă aflaţi în prezenţa unui istoric. Deoarece, Historia magister vitae, eu ştiu perfect despre ce vorbeşti. Hitler, acest geniu malefic, avea obiceiul să spună că: „Nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle”. Deci, ticălosul trebuie combătut cu mijloace ticăloase.

ACTIVISTUL II: (intervine brutal) Cine a zis aceste înalte vorbe în latină? Cicero, Cezar ori Tacitus?

CHUCKY: (încercând să adopte o mimică facială care să nu-i trădeze ignoranţa) Chiar împăratul Traian, a spus-o.

ACTIVISTUL II: (mulţumit de cele aflate) Perfect! O voi ţine minte ca s-o pot folosi şi eu uneori. Uite aşa mai înveţi una alta şi devii ceva mai cult. Dom-le când stai la masă cu oameni de valoare simţi cum îţi creşte nivelul cultural. Şi aveţi dreptate trebuie să-l ejaculăm cu orice preţ pe acest smintit din fotoliul suprem. (râsete generale)

ACTIVISTUL I: (foarte jovial) Ei, ei nu chiar cu orice preţ fiindcă ştiu eu un loc de unde poţi fi ejaculat destul de ieftin. (face cu ochiul)

ACTIVISTUL II: (nedumerit de sensul în care merge conversaţia) Trebuie ejectat marinerul…

CHUCKY: (lămurit asupra chestiunii) Aaaa! Ejectat! Eu am crezut că umbli cu figuri de stil.

ACTIVISTUL II: (bate cu pumnul în masă pentru a-şi demonstra determinarea) Da, ejectat, pentru că mesele asta vrea.

MICKEY MOUSE: (încercând să-l reducă la tăcere pe cel care complotează sistematic contra des siluitei limbi pulistaneze) Da, mesele, bine zis. Fiindcă masele astea au capete de lemn din moment ce i-au dat căpcăunului încă un cincinal.

CHUCKY: (făcând semn cu cotul propriului activist) Apropo! Am vorbit cu scribii noştri să bată monedă pe subiectul asemănărilor izbitoare dintre Tao Ba şi diferiţi dictatori. Trebuie să lăsăm impresia că e mai rău decât Mubarak sau Gaddafi. Eu, din cauza formaţiei mele de istoric, am observat de la bun început elementele care-l apropie de Horthy. Ştiţi, „amiralul fără flotă” al Ungariei fasciste. Mâine o să aveţi plăcerea să citiţi articolul intitulat „Amiralul flotei dispărute”.

MICKEY MOUSE: (mulţumit că are o bună replică la îndemână, ceea ce, să fim cinstiţi, se întâmplă foarte rar) Există o mare diferenţă între aceste două triste figuri, după cum ar spune Cervantes. Este vorba despre faptul că ungurul n-avea ieşire la mare, pe când bişniţarul nostru a vândut flota.

CHUCKY: (aprobă încruntat argumentaţia copreşedintelui) Ai perfectă dreptate. Însă, oricum ai da-o, vorbim despre doi dictatori.

ACTIVISTUL II: (se împunge cu arătătorul de la mâna dreaptă în piept vrând să întărească în acest fel spusele sale) Ascultaţi la mine ăsta e mai rău decât Împuşcatu. Ăla era mic copil. Zău aşa!

MICKEY MOUSE: (revenind la ce-l doare cel mai tare) Trebuie să avem grijă ce le promitem oamenilor. Să n-o păţim ca ultimele alegeri cu profesorii. Ştii, când am dat-o în bară cu mărirea aia de 50%.

CHUCKY: (se avântă cu elan stahanovist simţind teren solid sub picioare) Păi ce să vă fac, măi, nătăfleţilor, dacă aţi picat în capcana populismului ieftin. Păi nu v-am spus noi că e o nerozie.

MICKEY MOUSE: (i-o serveşte prieteneşte) Aţi spus! Aţi spus! Şi cu toate astea aţi votat legea cot la cot cu noi. Reţinerile de ordin logic şi moral n-au coborât de la mansardă până în degeţelele cu care aţi înfipt cartela de vot.

CHUCKY: (râzând împăciuitor) Ei, dragul meu. Politica e o mare curvă şi din când în când ne mai molipsim şi noi.

ACTIVISTUL I: (coborând nivelul de iritare din atmosferă) Neapărat să promitem reducerea taxelor şi impozitelor.

MICKEY MOUSE: (reticent) Păi, şi-o să înghită cineva gogoriţa asta? Nu vede tot cetăţeanul că în pofida tăierilor salariale, a reducerii pensiilor, a creşterii taxelor deficitul bugetar este în creştere? Măsurile draconice nu au anulat dependenţa ţării noastre faţă de împrumuturile de pe pieţele de capital externe.

CHUCKY: (îl priveşte compătimitor) Tinere prieten. Disperarea este cel mai bun agent electoral. Noi putem promite orice, iar disperarea va avea grijă să fim crezuţi. Tu nu ştii că alegătorul nostru este amnezic?

MICKEY MOUSE: (puţin dus pe gânduri) S-ar putea să ai dreptate. Oricum, după ce acaparăm frâiele puterii îi plimbăm frumuşel pe cumetri pe la parchet cu televiziunile după ei…

ACTIVISTUL I: (intervine uşor precipitat) Dar să nu-i condamnăm. Că sunt ăştia de sus nişte lepre, dar n-au închis niciunul dintre ai noştri. La treaba asta au fost băieţi de băieţi. Au făcut circ şi atât.

CHUCKY: (îl completează pe colegul său de alianţă) Şi cu cât e mai puţină pâine cu atât e nevoie de mai mult circ.

ACTIVISTUL I: (încântat că e cineva de acord cu el) Corect! Corect!

MICKEY MOUSE: (reia firul discuţiei) În plus, te poţi baza mereu pe argumentul „grelei moşteniri”, iar pe urmă mai vedem noi ce iepure scoatem din pălărie. Important e să încălecăm pe armăsarul guvernării.

(Spumoasa şi instructiva conversaţie este întreruptă de apariţia unui specimen care a trezit curiozitatea multor paleontologi. Dar, cu toate acestea, nu l-au putut încadra în vreo specie anume, fapt pentru care i s-a spus, pur şi simplu, Reptilică. Acest pompos titlu este imun la omisiuni sau adăugiri.)

REPTILICĂ: (se aşează şi vorbeşte cu un aer patern, scuzaţi, patriarhal) Măi, dragilor, aţi pus ţara la cale? Voi sunteţi viitorul, voi trebuie să descătuşaţi sinergiile latente ale naţiunii. Trebuie să scoateţi ţara din „meandrele concretului” după cum spunea un distins şi ipocrit jurnalist. (coboară tonalitatea vocii ca şi cum le-ar împărtăşii un mare secret) Jurnalist ipocrit este un pleonasm, este o contradicţie în termeni.

CHUCKY: (se simte dator să-l bată pe umăr pe aceste personaj RĂSĂRIT din Jurassic Park) Toţi cei de la masă împărtăşesc celebra zicală „Cine nu are bătrâni să-şi cumpere”. Avem nevoie de experienţa şi cumpătarea dumneavoastră. Dar, din păcate, tocmai ne pregăteam să plecăm.

REPTILICĂ: (zâmbind larg) Nu-i nimic, o să vă însoţesc oriunde aveţi de gând să mergeţi. Dar înainte să ne aşternem la drum să vă împărtăşesc o poezie pe care am citit-o de curând. Era scrisă pe peretele unei toalete publice. Chiar şi la pişuar găseşti surse de inspiraţie. Bardul pulistanez are geniu, un geniu neînţeles şi de aceea cu atât mai demn de admiraţie. (se vede nevoit să ţină seamă de nerăbdarea pe care comesenii nu ştiu sau nu vor s-o ascundă) O nebunie nu altceva. Cică:

„Chiorul minte tot poporul,

Pe unii cu semaforul,

Pe alţii cu televizorul,

Pe cei mai mulţi, cu lichiorul.

Opoziţia de-o cauţi,

O s-o afli în scaieţi.

De la dânsa o să capeţi,

Numai, numai reclamaţii.”

(Acestea fiind spuse se îndreaptă cu toţii spre ieşire înfierbântaţi de apropierea unor mari succese electorale.)

ACTUL III

Pe scenă regizorul trebuie să realizeze un studio de televiziune. Acest decor nu trebuie să creeze prea mari probleme tehnice. Fundalul este ocupat de un panou cu harta lumii sau a unui continent etc. În centru se află o masă largă la care stă moderatorul şi invitaţii. Moderatorul se află în centru, iar părţile laterale sunt ocupate de cei doi invitaţi: POETUL şi ANALISTUL. În mod cât se poate de evident în acest act vom prezenta un talk-show. Acest gen de emisiune televizată a făcut carieră în ultimii ani în Pulistan pentru că orice neavizat poate vorbi mult despre nimic şi, desigur, poate pretinde că este o somitate şi nu o nulitate. Dar să dăm cuvântul personajelor care sunt nerăbdătoare să arate de ce sunt în stare.

MODERATORUL: (este un superb exemplar din categoria teleprompteristelor ) Bună seara, stimaţi telespectatori şi vă mulţumim că urmăriţi canalul PESTILENŢIAL TV. În această seară, după cum v-am obişnuit de atâta vreme, vom dezbate alături de invitaţii noştri problemele arzătoare de pe scena politică pulistaneză. (după cum bine se ştie limbajul de lemn nu este doar apanajul politicienilor ci, şi al oamenilor de televiziune care au un mare merit în promovarea acestei metehne verbale) Emisiunea „Ferma animalelor” a creat un standard greu de atins oferind publicului avizat analize detaliate, pertinente şi, ceea ce este mai important, la cald. Invitaţii din această seară sunt Analistul şi Poetul.

ANALISTUL: (abordează un aer superior specific persoanelor importante şi are o ţinută dandy, care este monopolul spiritelor superioare) Bună seara, distinşi colegi de platou şi bună seara celor care astăzi ne urmăresc din faţa televizoarelor. Este o mare onoare să mă aflu din nou în postura de invitat la talk-show-ul „Ferma animalelor”.

POETUL: (e dezinvolt şi, pe alocuri, bădăran aşa cu îi şade bine unui liber cugetător, unui boem putred de bogat) Bună seara! Numai că nu e chiar aşa de bună. N-aţi văzut cine ne conduce. Adică, ce mai e bun în ţara asta. Bunul meu prieten şi, pot zice fără să exagerez decât un pic, bunul meu amic, poate să confirme opinia mea. Nu de alta, dar el apare mai des decât mine pe sticlă.

ANALISTUL: (umflându-se în pene mai ceva decât un struţ în călduri) Numai astăzi am fost invitat la şapte emisiuni de la trei canale. Adică cele mai importante trei canale media. De azi dimineaţă pot spune că am realizat un maraton în faţa camerelor de filmat. Am scris şi două articole care au apărut în cinci cotidiane, am pus şi o postare pe blogul personal www.nimicdespus.pl şi am discutat un pic pe facebook cu fanii mei, care, n-aş vrea să par lipsit de modestie, nu sunt puţini.

POETUL: (râde mucalit) Stai liniştit, nici măcar nu pari lipsit de modestie. (Analistul se încruntă neştiind dacă a fost înjurat sau lăudat) Adică, nici nu cred că modestia e cine ştie ce calitate în vremurile noastre. E bine să fii conştient de propria valoare chiar şi atunci când nu ai aşa ceva.

ANALISTUL: (regăsindu-şi proverbialul aer calm şi obiectiv al analiştilor de mare calibru) Poetul este mai mereu cu mintea scufundată în versuri de pahar şi se simte dator să împroaşte, într-o manieră literară desigur, cu figuri de stil. Acesta este unul dintre multele motive pentru care îl apreciez şi stimez în cel mai înalt grad. Dar să revenim la subiectul emisiunii care este, mă gândesc, pentru că altfel nu m-aţi fi invitat, unul foarte serios.

MODERATORUL: (are pe masă nişte foi şi un laptop) Într-adevăr subiectul pe care-l vom diseca astăzi este unul foarte, dar foarte, serios. Este vorba despre corupţia la nivel înalt de la noi din ţară. După ultimele clasamente internaţionale suntem una dintre cele mai corupte ţări din lume. Din păcate sau din fericire, nu ştiu ce să cred, nu suntem încă pe primul loc în acest clasament dat publicităţii de către Agenţia Strada&Sărăntocii. Dar, să vedem ce părere au invitaţii noştri despre acest subiect.

POETUL: (se strâmbă într-o oglindă imaginară vrând să vadă ce efecte are prostia asupra fizionomiei sale pentru că e un fapt bine cunoscut acela că moderatoarele tv sunt sărace cu duhul, iar prostia este mai contagioasă decât gripa) Dom-le sunt extrem de dezamăgit. Eram obişnuit ca în toate clasamentele să fim pe ultimul sau penultimul loc, dar de data aceasta suntem pe un loc fruntaş. Însă, şi-n asta constă dezamăgirea mea, nici măcar la acest capitol nu suntem pe primul loc. Deci, suntem o ţară de tot căcatul.

MODERATORUL: (roşeşte la auzul acestui impudic cuvânt) O să vă rog să nu folosim asemenea cuvinte tari pentru că riscăm să fim amendaţi şi nu dorim una ca asta.

ANALISTUL: (intervine cu preţiozitate şi maliţiozitate) De fapt, bunul meu prieten şi poet, a fost prea blând. Eu aş fi folosit cuvinte şi mai dure, dar bunul simţ şi respectul faţă de cei care ne privesc în aceste momente mă împiedică să dau frâu liber furiei care mă încearcă. Sigur că Pulistanul este lovit în moalele capului de acest teribil flagel numit corupţie fapt pe care acum îl remarcă şi prestigioasele agenţii internaţionale care oferă rating-uri de ţară.

MODERATORUL: Apropo de rating am plăcerea să vă anunţ că ieri emisiunea noastră a avut cea mai mare audienţă atunci când a fost prezentată în reluare între orele patru şi cinci dimineaţa. Majoritatea celor care au urmărit emisiunea sunt din segmentul 60-100 de ani. Cum ar veni cel mai dinamic segment al populaţiei. Deci, mulţumim telespectatorilor fideli acestei emisiuni. Insomnia lor face să fim numărul 1. (acum se adresează invitaţilor) Acum, vă rog, să vă continuaţi expunerile.

POETUL: (scoate din tolbă fina ironie) Mă bucur să aflu că am venit la o emisiune de top. Eu nu sunt invitat decât la asemenea emisiuni. Dacă maneliştii se laudă cu banii primiţi fără număr, dacă piţipoancele se laudă cu cadourile extravagante căpătate în schimbul unor favoruri mai mult sau mai puţin sexuale este normal ca şi dumneavoastră să evidenţiaţi importanţa pe care o acordă privitorii tv acestei emisiuni. Cât despre corupţia endemică şi cronică care afectează societatea românească trebuie să spunem sincer că nu avem exclusivitate în acest domeniu. Şi în ţările din vest care, vorba aceea au experienţă democratică, din când în când apar scandaluri de corupţie. Aşa că să nu ne dăm cu curul de pământ în această chestiune şi nici să nu ne punem cenuşă în cap.

ANALISTUL: Sunt complet de acord cu antevorbitorul meu. Corupţia afectează, ce-i drept în grade diferite, toate societăţile. Problema cu adevărat gravă, în cazul nostru, este că noi nu luptăm într-o manieră reală sau eficientă contra corupţiei.

MODERATORUL: (citeşte de pe o foaie) După cum cred că vă amintiţi, Tao Ba a ajuns preşedinte cu un program centrat pe lupta contra corupţiei. Ce credeţi că s-a ales de acele promisiuni care i-au adus voturi şi popularitate?

POETUL: (scoate din teacă ironia incisivă) Evident, praful! Politicienii sunt incapabili să spună adevărul. Promisiunile lor sunt cecuri fără acoperire pe care le decontează X, Y, Z… Rezervele de naivitate ale electoratului sunt cvasi inepuizabile ceea ce asigură numeroase voturi pentru marinarii de apă dulce precum Tao Ba.

ANALISTUL: (este ţeapăn şi maiestuos conştient de importanţa istorică a zicerilor sale pe care nu le-a mai slobozit, încă, la acest post tv) Fără îndoială, Tao Ba patronează un sistem mafiot şi profund corupt. Mult promisele reforme sunt afirmaţii gratuite venite din partea unui iresponsabil.

MODERATORUL: Opoziţia vi se pare mai credibilă în această privinţă?

ANALISTUL: Stimată doamnă, să ştiţi că lucrurile acestea sunt neclare doar pentru publicul neavizat. Un specialist ca mine ştie foarte bine că cea mai bună echipă este cea care nu joacă, iar cel mai bun guvern se află mereu în opoziţie. Soluţiile înaintate de opoziţie sunt la fel de lipsite de credibilitate.

MODERATORUL: Deci, nu ne putem aştepta la soluţii salvatoare din partea acesteia?

POETUL: Iubiţii mei, iubesc naivitatea, dar îi urăsc pe naivi. Toată discuţia asta face un mare deserviciu naţiunii. Lăsăm impresia că la noi ar exista o clasă politică. În realitate noi nu avem clasă politică. Avem nişte cocalari îmbrăcaţi la patru ace care joacă alba neagra pe seama bugetului de stat. Bă, vorba unui clasic în viaţă, ăştia pe care îi numim politicieni sunt atât proşti încât nici să dea cu jula nu ştiu.

ANALISTUL: (pufăie cu superioritate pe nas) Să nu exagerăm totuşi, se fură mult şi bine. Slaba reacţie a societăţii civile face ca hoţii să nu mai fie atât de interesaţi să ascundă urmele fărădelegilor pe care le comit cu atâta nonşalanţă.

MODERATORUL: Putem vorbi de justiţie, de egalitate, în aceste condiţii?

POETUL: Putem vorbi despre justiţie divină. Eventual! Însă la noi nu există aşa ceva. După cum spunea renumitul scriitor George Orwell care v-a şi sugerat titlul acestei emisiuni „toţi suntem egali, dar unii sunt mai egali decât ceilalţi”.

MODERATORUL: (vorbeşte cu siguranţa celui care habar n-are despre ce se discută) Vă asigur că nimeni nu ne-a sugerat acest percutant titlu. El este unic, genuin şi original…

POETUL: (face cu ochiul distrat) Bănuiesc că şi insolit!?

MODERATORUL: (prompt) Sigur că da! Aşadar, după cum tocmai mi s-a comunicat prin cască, simbolurile şi formatul acestei emisiuni sunt create de competenta noastră echipă redacţională.

ANALISTUL: (suferă intens atunci când vede o domniţă la ananghie aşa că îi vine acesteia în ajutor ca un brav cavaler medieval) Îmi asum eu ingrata sarcină de a limpezi apele tulburate de domnul Poet.

POETUL: Ho frate că nu m-am pişat în pârâu. Cum s-ar zice.

ANALISTUL: (măsurându-şi cu grijă cuvintele) Nu, nu te-ai pişat în pârâu, dar ai ieşit la pescuit cu dinamita. Domnul Poet s-a referit la faptul că renumitul scriitor George Orwell are un celebru roman intitulat „Ferma animalelor”, iar dânsul a crezut că de acolo aţi preluat titlul emisiunii. Eu sunt sigur că nu este aşa.

MODERATORUL: Şi aveţi perfectă dreptate când spuneţi asta.

ANALISTUL: Ştiu, mi se spune frecvent, ca să nu zic că de fapt mi se zice tot timpul. Preferinţa mea pentru dictonul latin mi-a adus supranumele de „exitus pulis”. „Ştiu că sunt arogant şi genial, dar îmi place s-o spună şi alţii”[3].

POETUL: Bănuiesc că încă mai aştepţi ca ciutacu păduraru?

ANALISTUL: (îl aprobă fără să se prindă de poantă) Da, încă mai aştept. Sunt o persoană foarte răbdătoare şi pentru a fi corecţi până la capăt trebuie să vă spun că formula de mai sus am împrumutat-o de pe blogul unui confrate. Atât de bine m-am autoidentificat cu spusele sale. Îi mulţumesc pe această cale pentru faptul că mă lasă să-i utilizez spusele şi-i transmit, pentru că sigur ne urmăreşte, că-l iert. Ştie el de ce?

POETUL: Vorba unui cunoscut de-al meu: „Valurile inculturii sunt călărite doar de cei mai experimentaţi surferi”. Da, aveţi perfectă dreptate, nimic nou sub soare. În Pulistan gheşeftul şi bunul plac, corupţia şi hoţia, nepotismul şi curvia au făcut casă bună. Îmi aduc acum aminte de celebrul sonet 66(6) scris de nemuritorul William Shakespeare…

ANALISTUL: (vrând să pară spiritual) Un alt celebru chelios.

POETUL: Corect! Putem spune că „bădăranul Will” a anticipat prin acest sonet splinul simboliştilor. Versurile sonetului 66(6) sunt mai actuale ca niciodată fapt pentru care le voi da citire numaidecât:

„Scârbit de tot, izbava morţii chem,

cel drept cerşeşte, laşul îşi arogă,

nevolnic, a magnificienţii togă

şi gândul pur se stinge sub blestem.

Cinstirea-i împărţită grosolan,

e pângărită casta feciorie,

perfecţiunea-i frântă de urgie

şi-ngenuncheat orice sublim elan.

A artei gură trândavu-o astupă,

nerodul, iscusinţii-i porunceşte

şi adevărul singur se smereşte,

robit mişelului ce stă să-l rupă.

Scârbit de tot, m-aş stinge fără glas,

dar dragostea, murind, cui să o las?”[4]

ANALISTUL: (aplaudă) Absolut superb! Aceste înălţătoare versuri par scrise astăzi. Atât de mult adevăr conţin ele.

MODERATORUL: Care ar fi concluziile emisiunii de astăzi? Putem trage vreo concluzie utilă telespectatorilor noştri?

ANALISTUL: Prietenul meu, aici de faţă, iubeşte poezia, iată, sonetul. Eu am gusturi ceva mai mundane de aceea prefer teatrul. Mai exact, sunt un fan al lui Berthold Brecht, cel care a scris „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”. Piesă care tratează spinoasa şi delicata problemă a ascensiunii nazismului şi, implicit, a lui Adolf Hitler. Desigur, nu se poate disocia nazismul de personalitatea satanică a lui Adolf Hitler…

MODERATORUL: (exasperată) Vă rog să emiteţi o concluzie fiindcă vine publicitatea peste noi şi ştiţi cât de importantă este aceasta pentru noi.

ANALISTUL: (îngăduitor) Ştiu! Ştiu în ce vremuri mercantile vieţuim „fapt pentru care mi-e şi scârbă că sunt contemporan cu mine”. Deci, Prăbuşirea lui Tao Ba trebuie grăbită.

(Şi emisiunea se încheie şi o dată cu ea şi piesa noastră.)

[1] Vasile Voiculescu, Poezii, f.l., Editura Herra, f.a., p. 169.

[2] Această denumire a fost împrumutată de la scriitorul Vlad Muşatescu.

[3] Sursa acestui citat: www.ciutacu.ro

[4] William Shakespeare, Sonete, Editura Litera, Bucureşti-Chişinău, 2002, p. 38.