Aşa cum spunea şi Deniro în filmul „Once upon a time in America”, la un moment dat, în viaţă, nu ne mai rămân decât amintirile şi poate pielea se zbârceşte, verigheta se pierde şi nu mai rămânem decât cu un colţ de memorie, undeva, dacă îl mai avem şi pe acela.

Era 15 septembrie 2000, anul în care nişte tipi s-au trezit să spună la TV cum că vom suporta un cutremur mult mai puternic decât cel din ‘77. E 2009 şi n-am simţit nimic încă, dar, mic fiind, am început cu puţină teamă tot ce putea însemna acţiune începută în anul 2000.

Un tip scund, emoţionat, purtând pantaloni de stofă, cămaşă albă şi cravată verde închis se îndrepta cu un buchet de flori de două ori mai mare decât el spre şcoală. Eram în clasa întâi, prima zi de şcoală. Mă uitam uimit în curtea şcolii crezând că voi recunoaşte pe cineva. N-a fost să fie.

Doamna învăţătoare ne-a chemat pe toţi în noua şi foarte luminata noastră sală de clasă, moment în care am ajuns la concluzia că toţi colegii îmi erau la fel de străini ca şi femeia care avea să ne educe timp de patru ani. Eram timid, tăcut şi încercam să dau cât mai bine în faţa părinţilor dar, totodată, să nu ies o iotă în evidenţă.

Ea s-a aşezat undeva în spatele meu, o chema Diana. Avea părul împletit într-o coadă şcolărească, era îmbrăcată în uniforma aceea albastră în carouri şi încă mă mir cum de a avut curajul să se prezinte. Mi-am spus şi eu sfios numele, timp în care am încercat să întind mâna spre ea în semn de „Nice to meet you”, după care am zbughit-o undeva departe, mi-era teamă de ea şi voiam acasă.

În cele din urmă a fost prima mea colegă de bancă, singura cu care am discutat pe parcursul clasei I şi singura colegă a cărei imagine mi-a rămas întipărită în minte încă de atunci. Era foarte talentată la desen şi le cunoştea pe tipele de la clasa a VIII-a, lucru care m-a fascinat atunci. Parcă şi acum o văd dându-şi părul peste ureche spunându-mi că vrea părerea mea sinceră despre noul său desen care nu era nimic altceva decât o tipă cu fustă scurtă şi tricou peste buric.

Toate desenele ei îmi păreau la fel, dar de fiecare dată îi spuneam că ultimul e mai minunat decât celelalte şi că e pe drumul cel bun. Încercam să par uimit spunându-i: “Tu ai desenat asta? Wow!” când, de fapt, în mintea mea mă întrebam cum de poate face toate tipele alea să arate la fel. Mie asta mi se părea o artă.

În clasa a doua am avut nenorocul să nu mai fie colega mea de clasă. Din câte am înţeles plecase în Italia cu familia sa, stabilindu-se acolo. De atunci n-am mai auzit de ea şi de talentul ei la desen.

Un lucru îl ştiu sigur: îmi spunea că atunci când voi fi mare voi vedea desenele ei la o galerie mare şi-mi voi aminti de prima mea colegă de bancă. Încă nu sunt mare, încă n-am văzut desenele ei la nicio galerie (de fapt, n-am vizitat nicio galerie din care să reţin ceva) dar uite că mi-am amintit de ea.

Dacă o văd pe stradă cred c-o recunosc, dar sunt grele şanse ca numele ei scris pe un tablou să-mi amintească cine e. Nu-i mai ştiu decât prenumele.

Voi cu ce vă mândriţi din primii ani de şcoală?

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 21 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: clasa intai, colega de banca, Diana

… dar, totuşi, trebuie spus.

Mă uitam la articolul scris de allé în care a adunat o serie de persoane cu o însemnătate deosebită pentru întreaga lume şi a arătat că din epave se pot naşte genii.

Mă rog, probabil nu ăsta era mesajul, dar mă gândesc eu aşa … dacă ei aveau succes de la prima încercare mai exista vreo motivaţie? I don’t think so. Dacă nu era unul care să-i spună lui Elvis: “Băi dobitocule, lasă naibii treaba asta pe care tu o numeşti muzică pentru că nu e pentru tine şi treci la condus camioane ca să-ţi faci un viitor sigur” nu cred că mai era el geniul care a ajuns în cele din urmă.

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar pe mine un şut în fund mă face să-mi dau seama că tocmai am făcut un pas înainte. Greşesc şi eu că doar de .. sunt om, dar o critică argumentată şi la locul ei întotdeauna este bine venită. Accept atât critici constructive cât şi impulsuri şi chiar dacă îniţial îmi par supărătoare, îmi voi da seama singur că, de fapt, e greşeala mea şi trebuie corectată, iar tu doar mi-ai atras atenţia. E spre binele meu!

Ar trebui cu toţii să fim conştienţi de asta. N-ar trebui să fugim de remarci care nu ne pică bine pentru că de cele mai multe ori sunt singurele care ne pot motiva îndeajuns. Am drepate?

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 8 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: adevar, critica, motivatie

De abia au trecut patru zile de când sunt departe de casă şi deja dorinţa de a omorî pe cineva creşte. De obicei nu e aşa. Sunt cât se poate de calm când trebuie, dar mai sunt şi dăţi în care pur şi simplu îmi ies din minţi.

Patru zile de agonie am suportat, mai urmează încă 16. Ori o fac rapid, ori înnebunesc aici. Prefer ca totul să decurgă cât se poate de silenţios. Nu vreau s-o fac să sufere. Nu vreau s-o doară prea mult, chiar dacă pe mine m-a torturat într-una de ceva vreme încoace. E om ca şi mine, dar nu merită să trăiască (ca şi mine), cel puţin din punctul meu de vedere.

Încă nu mi-am stabilit locul şi arma cu care am s-o comit, dar am timp destul să mă hotărăsc. Probabil va fi o simplă alunecare pe balustrada balconului friguros urmată de o plonjare în gol de la etajul cinci. Sau, cine ştie, poate o moarte subită în timpul nopţii. O sufocare sau o ştrangulare. Mă gândesc însă că ar fi mai frumos din partea mea s-o determin să plece pur şi simplu. S-o fac să dispară ca să-mi fie mie mai uşor. Sau, aş putea-o face să-şi ia viaţa singură. Timp am, idei cât cuprinde, curaj nu mai spun, îmi trebuie doar planul perfect. Perfect, în viziunea mea, că se ştie că tot ce iese din mintea mea e perfect, dar nu şi pentru mine.

Stau la camera 512, la etajul cinci al unui hotel al cărui nume prefer să nu-l fac public. Fix la camera 513 este o bătrână în putere cu o voce cât o trompetă (unii declară cum că ar fost soprană în copilărie, dar nu sunt sigur de această informaţie). Vorbeşte don’şoara la telefon de-mi zguduie mie pereţii. Când mai vine câte-o octogenară în vizită mă simt de parcă aş fi undeva în camera ei, ascuns în spatele fotoliului dungat. Ori şi-a făcut femeia studio în cameră de vorbeşte la microfon, ori simţurile mele sunt prea ascuţite.

Nici nu pot să dorm noaptea. Vorbeşte baba la telefon până urlă lupii de lună plină. Iar după-amiaza, când încerc să recuperez, o sună nu-ştiu-ce amorezat de la altă cameră şi stă şi ţipă în telefonul fix de sare tencuiala de pe pereţi. Dacă ar fi să se facă un concurs între ea şi Florin Piersic, vă spun sigur că cel din urmă ar fi pantaloni scurţi spre deosebire de ce este în stare trompeta de la camera 513.

Ori fac atac de cord o dată, ori plec nebun de-aici, ori surd. Dar mai simplu mi-ar fi s-o ameninţ şi s-o fac să-şi ia tălpăşiţa. Sau să mă rog la ‘ăl de sus să-şi termine banii şi sejuru’ şi să plece naibii la ea acasă.

Deja îmi tremură degetele pe tastatură de nervi, nici nu mă pot concentra. Iar ţipa asta la nu ştiu cine prin telefon. Să mor de pricep care-i treaba cu ea.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 55 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: baba, camera 513, crima, omor

E adevărat, blogosfera e plină de analfabeţi şi de copii care nu scriu altceva decât că s-a schimbat logo-ul la Google şi că a dat pe Realitatea TV cum îşi face Băsescu campanie sau cum a evoluat gripa porcină în România dar sunt sigur (şi a fost demonstrat de foarte multe ori) că sunt şi persoane care scriu foarte bine. Oameni nu foarte vizitaţi scriu genial, păcat că nu sunt promovaţi.

Ei sunt cei care fac abat de la regulă. Datorită lor, blogosfera dă semne că încă se mişcă. Ei sunt cei care ne arată că dacă te lansezi în blogosferă trebuie să ai încredere în tine. Dacă scrii bine, e imposibil să nu ajungi, treptat, undeva sus.

De aceea scriu articolul ăsta. Nu o dată mi-am sfătuit prietenii sau cunoştinţele să se apuce de blogăreală. Ar trebui să faci la fel. Dacă vezi un comentator fără blog care are un punct de vedere bine conturat, fă-i o propunere, o încurajare sau orice altceva, îndeamnă-l să-şi facă blog. Va fi o indemnare foarte bine primită, te asigur.

E bine ca blogosfera să se dezvolte. Nu se ştie unde se ascunde o minte genială. Dacă stau să mă gândesc, blogul meu a pornit tot datorita unor prieteni. Iniţial mi s-a părut o prostie, dar după ce m-am gândit mai bine, am zis că ar trebui măcar să încerc să scriu. Acum, sunt mândru de „isprava” mea. Se putea şi mai bine, dar mă mulţumesc şi cu ce am până acum.

În concluzie, ar fi bine să-i sfătuiţi şi pe alţii să se apuce de blogging! N-aveţi nimic de pierdut

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 35 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: blogging, blogosfera, sfat

…la propriu.

Marea majoritate a oamenilor au tendinţa ca atunci când sunt nervoşi sau supăraţi să-şi facă rău, în speranţa că se „calmează”.

Eu pur şi simplu nu-i înţeleg pe cei care preferă să bea sau să fumeze în plus atunci când sunt nervoşi. Cică asta le oferă o nouă viziune asupra vieţii. Cum naiba să-ţi ofere o nouă viziune asupra vieţii ceva care îţi strică sănătatea atât de grav şi care nu are în componenţa sa niciun remediu pentru acea nouă viziune asupra vieţii?

Înainte să faci mişcări de genul ăsta te gândeşti măcar dacă motivul pentru care eşti supărat merită atât de multă bătaie de cap? E pueril să te duci să spargi cinci ţigări în tine după ora de mate, doar pentru că a fost lucrarea grea şi nu prea te-ai descurcat. Cu ce te ajută pe tine asta? O să fie lucrarea mai uşoară dacă îţi strici tu plămânii? Nu cred!

E mai uşor şi mai … sănătos să te calmezi analizând problema îndeaproape şi căutând rezolvări. Sau, dacă te linişteşte, ascultă muzică; asta cel puţin nu dăunează grav sănătăţii.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 19 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: alcool, furie, nervi, tigari

…toţi te aplaudă, când nu mai eşti, deja au uitat de tine.

Aşa se întâmplă de cele mai multe ori în viaţă. Dar, cel mai des din punctul meu de vedere, în sport. Şi aici mă refer la orice sport! Cât timp eşti bun şi ai rezultate ţi se oferă de toate. Când ai apus, laurii dispar.

Cel mai bun exemplu cred că îl găsim tot în fotbalul mult prea mediatizat (am dat exemplul ăsta pentru că mai toţi aveţi habar de fotbal). Uitaţi-vă la Ronaldinho: era cel mai bun cândva, numele lui se afla pe buzele tuturor. Toţi copiii voiau tricou cu numele său inscripţionat pe spate, un autograf de-al lui sau măcar să reuşească unul din minunatele sale driblinguri.

Acum? Unde a ajuns? Toţi îl înjură de când s-a îngrăşat. Nu mai este bun de nimic. Nu mai are sclipirea de altădată, deci nu mai interesează pe nimeni ce face el.

Aşa se întâmplă şi în viaţă şi, dacă mă gândesc mai bine, chiar şi în blogging. Dacă vii azi cu o idee genială o să ai un ditamai saltul în trafic, abonaţi şi comentatori. Dacă o săptămână de azi în colo nu mai scrii grozav, băieţii se retrag treptat.

Nimeni nu te mai bagă în seamă dacă nu mai eşti bun de nimic. Totodată, nimeni nu trebuie condamnat pentru asta. Ar fi aiurea să vină în fiecare zi aceeaşi cititori şi comentatori la tine pe blog doar ca să-ţi citească bazaconiile. Dacă nu mai prezinţi interes, de ce m-aş chinui să te citesc? Prietenie?

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 22 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: blogging, laudatori, lauri

Din moment ce toţi participanţii au fost promovaţi, iar campania văd că rămâne deabia agăţată de un fir de aţă, m-am gândit să renunţ la ea.

Mai erau trei înscrişi, persoane care au mai fost promovate o data, deci nu pot spune că au rămas nepromovate.

Mă bucur că timp de 26 de ediţii totul a decurs aşa cum trebuie, mă bucur că am reuşit să promovez anumite bloguri, le-am adus vizitatori importanţi unora, probabil şi cititori fideli şi am avut parte numai de reuşite.

Probabil, cândva, voi relua campania sau mă voi gândi la altceva care să ţină mai mult.

Până una-alta, vă urez succes tuturor, le mulţumesc participanţilor pentru că au fost alături de noi încă de la prima ediţie şi la cât mai mulţi cititori şi comentatori.

Have a nice day!

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 2 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: Campanie, editia douazeci si sapte, o saptamana, schimb de bannere

Rapid: Voiam să scriu altceva astăzi şi deabia după aceea să fac marele anunţ, dar m-am gândit că e mai bine ca lucrurile mari să fie ştiute înainte. Mai pe seară sper să am timp de acel altceva.

Mâine plec, iar! E cel mai lung cantonament la care am participat vreodată. Am să stau departe de casă în jur de 3 săptămâni (de mâine până pe 20 noiembrie). Voi fi undeva pe la Băile Felix antrenându-mă, departe de şcoală, de colegi, de prieteni şi de familie.

Voi fi … fără griji. Cel puţin aşa văd eu plecarea. Deşi voi alerga de-mi vor sări capacele, sunt sigur că părţile frumoase nu vor întârzia să apară. Nu mă voi mai gândi la şcoală şi la probleme deloc. Mă voi axa doar pe relaxare, am nevoie de aşa ceva.

De data asta plec împreună cu lotul României (motiv de laudă, că altfel nu vă ziceam), nu numai cu colegii mei.

Sper să am net. Din câte ştiu eu, am. Dacă nu semnal wireless, măcar semnal la modemul de la Orange, că doar e staţiune de renume, ce naiba. Cum să n-aibă net?

În cele din urmă: dacă nu mai apuc să scriu, sper să ne revedem sănătoşi. Trei săptămâni pentru mine vor trece ca apa, dar pentru blog … ca primul îngheţ din decembrie. Tot ceea ce înseamnă online pentru mine va rămâne în urmă cu mult dacă nu reuşesc să mă conectez, dar sper că totul va fi bine.

Vă salut şi vă urez succes!

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 17 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: atletism, Baile Felix, cantonament, lotul Romaniei, trei saptamani

Printre multe altele, am mai descoperit o chestie care, efectiv, mă depăşeşte (şi îmi place să cred că nu sunt singurul).

Aţi văzut vreodată o babă doamnă în vârstă cu părul vopsit? Şi eu! Aţi nimerit vreodată ca paleta de culori să conţină în componenţa sa albastru sau verde? Şi eu, deasemenea.

Prima dată am crezut că baba pe care o văd are probleme cu capul. Apoi, când am mai întâlnit una care adoptă acelaşi stil, m-am gândit c-or fi surori, deci împart problemele cu capul. Când a treia fiinţă în vârstă cu capul albastru mi-a sărit în faţa ochilor, am avut impresia că au fost la acelaşi stilist.

De două zile, văd numai persoane din astea, oriunde aş merge. Acelaşi stilist nu poate să vopsească atâtea bătrâne, asta e sigur.

Ori au ajuns toate babele să adopte acelaşi stil (ca un fel de revoltă împotriva tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte), ori e vreo sectă de babe cu albastru de metil în cap care susţine că le ajută la păstrarea şi dezvoltarea memoriei de lungă durată, ori .. naiba ştie .. s-a spart conducta cu babe cu capul albastru şi nu mai ştiu ăştia cum să le oprească.

Bre, dacă ai chef să te văcsăşti .. fă-te femeie de-o culoare naturală, normală, nu trebuie să ai curcubeul deasupra scalpului.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 48 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: albastru de metil, baba, vopsit

E sfârşit de octombrie, toamnă. Oraşul Focşani sărbătoreşte, ca în fiecare an, aşa-zisul Festival al Vinului, Bachus.

Pe lângă aglomeraţie, miros de mici, vin şi bere, în fiecare an se invită nişte artişti care să menţină atmosfera up timp de 2-3 zile.

Ei bine, anul ăsta, nu ştiu cum au reuşit parlamentarii (din cauza campaniei electorale, zic eu), să-i facă pe cei din trupa Phoenix, Pasarea Colibri şi chiar pe Mircea Baniciu să devină invitaţi speciali ai zilei de joi, seara. Acest tot formează trupa Pacifica, dar nu ştiu cât de mulţi au auzit de această trupă.

Aseară, după cum mă aşteptam, spaţiul din faţa gării (locul unde se ţine Festivalul) a fost arhipopulat până în momentul apariţiei invitaţilor speciali. Artişti ca Andreea Bănică şi Lavinia li s-au părut focşănenilor mult mai importanţi decât Mircea Baniciu & band. Dacă în jurul orei 20:00 erau cel puţin 400 de persoane acolo, la ora 21:30 (când a început folk-ul) cred că au rămas numai 100.

Show a fost, asta-i sigur. Muzica a fost genială, iar puţinii spectatori l-au făcut pe Baniciu să se întoarcă din drum şi să mai cânte o melodie. Glasurile a 100 de oameni pot suna mai tare decât vocile a 400 şi pot fi chiar mai convingătoare, depinde doar de cultul muzicii.

Ce să spun? Mie mi-a plăcut. A meritat să stau în picioare două ore ca să aştept muzica bună să înceapă. Până la finalul Festivalului, din câte am înţeles eu, nu se mai anunţă trupe prea interesante (cel puţin din punctul meu de vedere), dar mă bucur că am reuşit să-i văd LIVE pe cei care merită.

P.S.: Am încercat să-l aduc şi pe neamtu’ la noi, dar n-a putut ajunge.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 13 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: bachus, festivalul vinului, focsani, Formatia Pacifica, Mircea Baniciu, Neamtu, pasarea colibri, Phoenix

După cum unii dintre voi foarte bine ştiţi, subsemnatul nu este deloc o persoană foarte bine făcută (în sensul că fibra nu dă să sară după mine, iar grăsimea nici că pare a apărea pe undeva), nu se luptă niciodată cu kilogramele în plus şi chiar poate să mănânce cât vrea sufleţelul lui, pentru că limita de greutate rămâne tot undeva la sub 63 de kilograme.

Nu o dată am fost făcut slăbănog, schelete umblător, aschilambic, aşchiuţă, scobitoare, sau ce mai vreţi voi. Pentru mine, astea nu mai sunt jigniri, deja sunt … afirmaţii nefondate la adresa mea, oameni care se trezesc vorbind doar pentru a se băga în seamă, nu o fac pentru a mă jigni, ci pentru că materia lor cenuşie nu poate mai mult. Eu m-am obişnuit cu ideea, dar sunt încă mulţi care n-au făcut-o. Şi chiar mi-e milă de ei.

Nu ştiu voi, dar mie chiar nu mi-e ruşine să-mi dau tricoul jos la ora de sport sau oriunde altundeva, nu mi-e ruşine să merg la mare şi să stau doar în slip şi chiar nu mă simt deloc restrâns de faptul că mi se văd coastele sau că par un subnutrit din orice unghi ai încerca să mă priveşti.

Ăsta-s eu! Am arderile rapide (zic unii) şi n-am cum să mă îngraş, pentru că organismul meu nu acumulează grăsimea, ci o elimină (poate asta m-a şi ajutat în cariera mea de atlet până acum, cine ştie?). Pe la 30 de ani sigur mă voi mândri cu ditamai burta, de asta sunt sigur. Oricum, chiar dacă n-o voi avea, felul cum arăt nu mă va face niciodată să-mi fie ruşine cu mine.

Eu chiar nu-i înţeleg pe cei care încearcă din răsputeri să ascundă felul în care formele lor ies sau nu în evidenţă. Îi ajută cu ceva în viaţa socială chestia asta? E aiurea să-ţi schimbi stilul vestimentar doar pentru a nu se mai observa cum arăţi de fapt. Nu atac acum pe nimeni, dar mi se pare total pueril să te îmbraci cu tricouri largi şi pantaloni cu şliţul la genunchi doar ca să nu vadă lumea că tu nu poţi pune kilograme pe tine.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 44 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: gras, kilograme, slab, tricou larg

Cel puţin pentru mine da. Şi nu cred că sunt singurul.

Dacă luni este începutul unei noi săptămâni, iar vineri sfârşitul acesteia, pentru marea noastră majoritate chestia asta nu înseamnă nimic altceva decât bad mood sau chef de nimic.

Dacă luni te gândeşti la cât de urâtă o să fie săptămâna care tocmai începe, la cât de frumoasă a fost petrecerea din week-end şi la faptul că iar trebuie să fii up la ora 7, eventual să te mai pregăteşti şi pentru şcoală sau serviciu, vineri e zi de visat. Vinerea te gândeşti cât de mişto or să fie următoarele două zile, abia aştepţi să ţi se termine programul de la şcoală sau job ca să poţi pleca acasă şi să te poţi bucura de week-end, orele trec de parcă stau pe loc şi deja ai impresia că toţi vor câte ceva de la tine acum, în ultima zi lucrătoare a săptămânii, când speri şi tu la o după-amiază relaxantă.

Acum, dacă ar fi să analizăm cele două cazuri, am ajunge, cu siguranţă, la ideea cum că mentalitatea noastră este de vină. Luni, deşi ai petrecut tot week-endul, este o zi ca toate celelalte. La 7 te trezeşti şi marţi, şi miercuri, şi joi, şi vineri. Acelaşi lucru îl faci în fiecare zi, lunea fiind doar ziua care dă startul stresului, dar nu e cu nimic mai stresantă decât celelalte. Am dreptate?

Iar vineri? Vineri este ca luni. Cu toate că ne gândim la sfârşitul de săptămână ce vine, este copia exactă a zilelor precedente. Vineri ai impresia că toţi trag de tine doar pentru că speri la a fi liber, măcar atunci. De fapt, ei trag de tine în fiecare zi, iar totul este în subconştientul tău.

Ce este de făcut? Ideal ar fi să ne propunem să vedem fiecare zi ca şi cum ar fi aceeaşi. Să nu ne pese că e luni, marţi sau vineri şi să muncim intelectual cât de bine putem. Dacă psihicul este cel care ne influenţează în cazul de faţă, ar trebui să-l educăm în aşa fel încât să ne influenţeze în bine. Ar trebui să avem baza acolo, nu punctul care face clădirea să se dărâme.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 21 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: luni, moral, psihic, vineri, week-end

Codul:

Participanţii:

- Easy
1. Lil’graffa
2. Grimda
3. Xtinct
4. Claudiu
5. Flavy

Dacă eşti nou si nu ştii despre ce e vorba dar totuşi iţi doreşti să apari pe listă, citeşte aici şi înscrie-te!

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 2 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: Campanie, editia doua zeci si sase, Graff-X, o saptamana, schimb de bannere

La fel cum şi conţinutul de calitate este rege, experienţa personală primează când vine vorba de articole de calitate. Scriu asta tot din experienţă personală, mai exact din lucruri relatate de alţii sau deduse de mine însumi.

Fie că tocmai ţi-ai codat o nouă temă WordPress, că ai văzut cum un ţigan scoate cuţitul şi-şi ameninţă prietenul cel mai bun, că vecinul de la patru aruncă gunoiul pe geam încercând să nimerească ghena sau că ai observat cum un extraterestru mic şi verde face vizite în fiecare noapte vecinei de la parter, asta se cheamă experienţă personală, chestie care nu poate fi transformată în text decât de tine, privitorul sau trăitorul în sine.

O întâmplare, un sfat sau chiar un tutorial poate apărea din punct de vedere calitativ mult mai bine într-un articol dacă unghiul din care îl priveşti a fost experimentat înainte.

În necunoştinţă de cauză poţi vorbi, din povestite la fel, dar nu poţi argumenta un articol şi nu-l poţi face destul de credibil astfel. Îţi va ieşi un text superficial, necitit şi neapreciat de nimeni. Mai bine nu scrii nimic decât să-ţi spui părerea despre un lucru care trebuie trăit pentru a fi relatat.

În această categorie nu intră, sub nicio formă, articolele de ştiri. Spre exemplu, dacă vrei să anunţi omenirea cum că un avion plin cu români s-a prăbuşit în Washington, iar tu trăieşti în Bucureşti, este lesne de înţeles că n-aveai ce căuta acolo. Aici, scopul scuză mijloacele, iar articolul oricum nu poate fi calitativ atât timp cât apare pe toate posturile TV şi prin ziare. Pentru că nu vii cu nimic nou şi atrăgător.

În concluzie: Ar fi perfect dacă aţi putea scrie articole relatate NUMAI din experienţa personală. Dar sunt momente în care trebuie să fii strict subiectiv când vine vorba de o idee, sau sunt lucruri pe care nu le poţi trăi încă, motiv pentru care se face abat de la regulă. Tot ce trebuie să faceţi este să încercaţi să menţineţi cât mai mult cursul articolelor trăite, nu povestite de alţii.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 16 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: articole, blogosfera, experienta personala

Ieri, pe twitter, mi-a fost reproşat, subtil bineînţeles, faptul că nu prea comentez pe bloguri. Aveam de gând să scriu asta încă de acum câteva zile, dar am aşteptat o revoltă, sau un fel de manifestare palpabilă. Iar pentru că ea a venit aseară, acum e momentul fantasmagoricului articol.

Chestia cu cititul şi comentatul la mine este, zic eu, puţin diferită faţă de a altora. Din moment ce ai comentat la mine, mă simt OBLIGAT să-ţi vizitez blogul. Dacă îmi place ce scrii tu acolo, te adaug în reader. Cum ai intrat în reader, pot spune că eşti în vizorul meu, adică citesc absolut tot ce scrii. Comentez destul de rar, dar când am ceva de spus o fac. Deobicei timpul nu-mi mai permite şi să mai las câte-un comentariu, dar dacă mă străduiesc puţin, găsesc timp şi pentru un feedback pe blogul tău.

Dacă tu comentezi la mine nu înseamnă că eu voi comenta la tine, asta să vă fie clar. Comentez dacă am ce comenta, citesc dacă am ce citi şi tot aşa. Îmi pare rău dacă unii, în momentul în care le-am vizitat blogul, au avut nişte articole mai slăbuţe pe prima pagină din diverse motive. Aici depinde de norocul fiecăruia. Oricum, de multe ori, blogurilor care nu-mi plac la prima vedere le mai acord cel puţin o şansă după. Adică intru iar şi încerc să citesc ce aşterneţi voi acolo.

În cele din urmă, să nu aveţi impresia că mă cred un blogger atât de mare încât nu mai las comentarii tuturor giulumelelor din blogosferă. Nu mă interesează numărul tău de vizitatori, de articole sau de comentarii. Vreau doar să-mi placă ceea ce citesc. Înţeles?

Dar voi? După ce criteriu lăsaţi comentarii?

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 35 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: blogosfera, clarificare, comentarii

Şi aici nu mă refer deloc la cei cu boli dobândite, tratabile sau netratabile, persoane cu handicap, şi alţii. Vreau să mă refer strict la persoanele care duc unele idei la extrem astfel încât viaţa lor se transformă într-o continuă luptă cu mediul, această luptă plecând şi întorcându-se numai în mintea lor bolnavă.

Auzeam acum câteva zile de un tip, 1,75m, 65kg şi 40 de ani care voia să slăbească. Spunea că mâncarea e pentru handicapaţi şi că ideal ar fi să bagi cafea în tine ca spartul şi să trăieşti doar aşa. Era nemulţumit de fizicul lui pentru că (încă) era prea gras. Spunea că noi, oamenii, nu avem nevoie de muşchi, deci nu făcea mişcare deloc (chiar îşi chema câte o rudă în putere când avea de mutat mobila prin casă, că el nu era în stare să mute singur o masă sau orice altceva). Urăşte sportul, mâncarea şi tot ce înseamnă kilograme în plus.

Totodată, tipul în cauză, susţine clar şi tare că e bine să-ţi bagi tot felul de pierce-uri pe unde apuci. Motiv pentru care, faţa-i este plină de metale, mâinile la fel şi nu mai ştiu pe unde îi mai zdrăngăne câte un lănţişor sau tinichea. În concluzie, el are 65 de kilograme cu tot cu metalul ăla pe el. Şi, de parcă nu era de ajuns, confirmă faptul că stă cu rana infectată câte 5-8 luni, timp în care se dă cu tot felul de creme, iar când aceasta se vindecă, îşi mai face o gaură în care îşi mai adaugă nu-ştiu-ce argint de care spune el.

În viziunea lui, oamenii sunt diferiţi, el este singurul tip normal. În viziunea noastră, am o vagă impresie că e invers, dar nu sunt sigur de asta.

Dacă mi-ar cere sfatul, i-aş spune să dea afară tot ce înseamnă metal de pe el şi să observe diferenţa (la kilograme). L-ar ajuta, sincer. Sau aş încerca să-l conving să nu mai fie anorexic, dar nu se merită chinul.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 17 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: anorexic, bolnav mintal, gras, pierce

Dacă încă nu ştii ce sunt alea link-uri externe sau Page Rank, aruncă un ochi aici.

Este o întrebare pusă tot mai des de bloggerii începători. Sau mai bine spus, o acţiune. Pentru că majoritatea acţionează înainte să întrebe. Şi greşesc. Enorm!

Au impresia că dacă pun blogroll un link spre mine, îmi trimit mie Page Rank, deci le scade lor, motiv pentru care preferă ca în schimburile de link-uri pe care le fac să existe URL-uri nofollow (termenul „nofollow” îl găsiţi tot în articolul către care v-am trimis la început), lucru care ne supără pe unii (şi mi se pare normal să se întâmple asta). Adică cum, eu îţi dau link dofollow, deci link-ul tău e indexat de Google şi îţi mai trimit şi Page Rank, iar tu .. tu nu-mi dai nimic, poate 1-2 vizitatori, asta în cazul în care observă cineva link-ul meu acolo în sidebar.

Acum, ca să răspund întrebării din titlu: NU! Link-urile externe nu-ţi scad din Page Rank. Blogul tău trimite Page Rank link-urilor externe, dar asta nu înseamnă că-l consumă pe al tău. Page Rank-ul tău se împarte la toate link-urile externe pe care le ai. Totodată, el se dobândeşte de la site-urile care au link spre tine. Şi tot aşa, dar ţie nu-ţi scade nimic.

Un link extern îmi poate afecta şi mie pagina?

Asta da. Foarte rar, dar da. Dacă site-ul spre care ai tu link face greşeli majore faţă de Google (adică îl prinde cu măgării care cică îl ajută la promovare) astfel încât este penalizat, Google s-ar putea să verifice toată reţeaua de link-uri a site-ului în cauză, printre care eşti şi tu. Deobicei acest lucru se întâmpla rar şi, de cele mai multe ori, dacă şi respectivul are link spre tine.

Ceva de genul am păţit eu acum vreo trei luni. Aveam banner exchange făcut cu un site (nu vreau să dau nume sau link). Acesta a fost depistat ca fiind virusat la un moment dat, deci Google nu mai permitea accesul spre el. M-am trezit că şi blogul meu a fost raportat ca fiind virusat pentru că aveam schimbul de bannere cu respectivul, iar Google a raportat viruşi la toată reţeaua lui de link-uri (safety first, you know?). În cele din urmă am ajuns la concluzia că tipul nu-şi merită site-ul la bannerele mele şi l-am scos. L-am pus pe Google să-mi verifice paginile şi când a văzut că n-am viruşi, blogul şi-a revenit.

În concluzie: N-ar trebui să vă fie frică să trimiteţi link cuiva. Atât, trebuie să aveţi grijă ca site-urile cu care faceţi link exchange să fie de încredere şi să nu trişeze din dorinţa de promovare astfel încât Google să se supere pe ei.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 21 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: banner, link-uri externe, link-uri interne, page rank, penalizare Google

Aici va trebui să las puţin modestia la o parte, nu că aş fi foarte modest deobicei, dar zic şi eu aşa.

Chiar nu vi se pare că de multe ori sunteţi prea buni pentru alţii? În sensul că aveţi un bun simţ care vă doboară până şi pe voi astfel încât devine enervant. Respectaţi pe cineva atât de mult că nici nu merită asta, iar el … pe el îl doare fix în dos de tot ce înseamnă persoana voastră sau bunul simţ de care daţi dovadă, iar chestia asta vă enervează la culme, cel puţin pe mine da.

Am sa încep să fiu un bădăran, la modul cel mai serios. Am să am respect doar pentru cei care merită. Sau nu, am să am respect doar pentru cei care merită şi, la rândul lor, mă respectă. Or să profite de bun simţul meu doar cei care mă lasă să profit de al lor. Păi ce-s eu, maşină de bun simţ?

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 37 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: bun simt, enervat, respect

Şi încă ce cadouri. Eu am impresia că băieţii de la Orange au cam început să dea în faliment şi fac tot felul de gratuităţi, doar-doar le-o fi şi lor mai bine.

Au început prin a oferi cartele gratis comandate direct de pe internet, care, cică îţi vin acasă prin poştă în două-trei săptămâni. Iniţial ai 10 minute şi 10 sms-uri în reţea, 0€ credit şi posibilitate de reîncărcare. Personal, aştept de două luni o astfel de cartelă care pare că nu mai vine. Totuşi, ştiu câteva persoane care au comandat şi le-a ajuns. La mine i-o fi fost frică să vină.

Mai nou, voluntari ale magazinelor Orage împart cartele, la fel de gratis, dar cu mai multe facilităţi. Ieri spre exemplu, au venit la noi la liceu nişte tipi (şi tipe) şi ne-au dat câte o cartelă SIM fiecăruia. Ai 4€ credit iniţial cu care îţi poţi activa oferta Orange Young nu-ştiu-cum cu 1400 minute şi 1400 de sms-uri în reţea + 70 de minute naţionale. Asta în locul celor 4 euro. Dacă nu, îi păstrezi. E interesant totuşi faptul că dau. Deşi 80% din cartele or să expire de nefolosinţă.

Acum observ prin reclamele de la Cosmote că şi ăştia dau cartele gratis. Merităm noi atâtea gratuităţi? Vodafone de ce nu face astfel de gratuităţi?

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 49 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: cosmote, Orange, sim gratis, Vodafone

Codul:

Participanţii:

- Nămeţii
1. Easy
2. Lil’graffa
3. Grimda
4. Xtinct
5. Claudiu

Dacă eşti nou si nu ştii despre ce e vorba dar totuşi iţi doreşti să apari pe listă, citeşte aici şi înscrie-te!

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 13 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: Campanie, Easy, editia a douazeci si cinci, o saptamana, schimb de bannere

Tocmai ce-am terminat de codat noua thema. Aştept păreri, de care vreţi voi. Criticaţi-mă! Asta vreau.

Ştiu că sidebar-ul are o problemă cu alinierea box-urilor ălora. Când am codat-o nu era, dar acum văd că apare. Am s-o remediez cât de repede pot. Sper să nu fi uitat să adaug ceva (gen comment form-ul sau orice altceva, că s-a mai întâmplat).

Eu cred că e ok, mai ok decât cea veche, mai ales că e ORIGINALĂ. Adică, n-o mai are nimeni. Asta contează.

Am încercat cât de cât să păstrez structura celeilalte, cât şi culorile, ca să nu fie schimbări prea bruşte de la o themă la alta. Deşi am păstrat unele chestii, codul l-am scris de la început, pentru că aşa am vrut eu.

Momentan, mă pun pe modificat detalii, că unele chestii nu sunt compatibile. Aştept păreri. Numai bine!

P.S.: Nu e testată pe Internet Explorer şi Opera, dar cu timpul le voi face pe toate.

Later edit: Am rezovlat, zic eu, problema sidebarului (cel putin la mine arata ok) si am verificat thema si in Internet Explorer. Daca aveti sugestii, le astept cu drag.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 63 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: blog, grimcris, thema noua

Dacă acum vreo patru luni, undeva prin iunie, scriam că twitter-ul este, fără doar şi poate, un simplu fenomen, atât de neintersant că nici nu-mi venea să vă spun să mă urmăriţi, uite că acum, prin octombrie, sunt dependent de el, fără niciun fel de urmă de îndoială. Dacă atunci îmi păreau obsedaţi cei cu butonaşe pentru postarea link-urilor articolelor pe twitter, uite-mă că acum am şi eu un butonaş din ăsta. Dacă atunci mi se părea absurd să îţi arăţi ultimul update pe blog, uite că apare şi la mine, sub header chiar. Pur şi simplu îl folosesc, zilnic şi mult.

Mai nou, m-am înscris pe blip.fm şi Facebook. Voiam, ca şi în cazul twitter, să fac un articol în care să spun cât de neinteresante sunt şi cât de mult s-au extins la noi în ţară. Mi-am dat seama imediat cât de mult greşesc, exact la fel cum am făcut şi cu păsărica ciripitoare. Deşi acum mi se par neinteresante şi plictisitoare, nu vreau să mă văd peste două luni la fel de dependent ca şi de twitter, cu blogul plin de butonaşe şi widget-uri sau mai ştiu eu ce. Şi da, chiar nu vreau!

În concluzie, reţelele de sociale sunt bune, sunt sigur de asta. Atât că, dacă numărul conturilor tale cresc, timpul tău liber scade. E o chestie logică, nu foarte grea, siner.

Pe facebook sunt happy member de vreo oră jumate şi deja am cunoscut nişte oameni minunaţi, deja mi-am făcut prieteni şi am văzut că e mult mai interesant decât hi5-ul, în ciudat spuselor altora, cum că sunt cam aceeaşi chestie.

Pe blip.fm sunt înscris de ieri, datorită Cristinei care m-a anunţat printr-un Direct Message pe supra-populatul twitter că ar fi bine să mă înscriu. Îmi place, ce să zic, ascult muzică, o recomand şi altora şi îmi bag la Favorites tot felul de oameni. E un fel de twitter al muzicii sau nu ştiu cum să-i zic.

În cele din urmă, vă recomand şi vouă atât Twitter cât şi Facebook şi Blip.fm. N-aveţi nimic de pierdut dacă vă înscrieţi, asta-i sigur.

P.S.: Nu mă pricep să laud chestii, deci nu mă aştept să conving pe careva să se înscrie. Măcar pot spune că am încercat.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 20 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: blip.fm, facebook, socializare, twitter

Simt câteodată că ceea ce scriu nu reprezintă nimic mai mult decât nişte rubrici „Ştiaţi că…”. În sensul că ţi se par mai mult sau mai puţin interesante când le citeşti, dar după 30 de minute uiţi tot. N-au fost îndeajuns de captivante pentru tine, cum nu sunt pentru nimeni.

Am reuşit, de-a lungul timpului să fac oamenii să se întoarcă pe blog (motiv pentru care readear-ul sare de 200 de abonaţi, iar comentatorii primesc frecvent). În vizunea mea, am dus la bun sfârşit 50% din misiune. Adică, aţi citit, v-a plăcut şi vă veţi întoarce, nimic mai mult. Eu vreau să fac în aşa fel încât să citeşti, să-ţi placă, să înveţi ceva din ce-am zis eu, să reţii, după care să te intorci. Vreau să am o opinie neuzată, consolidată pe calitate. Atât de nouă şi aparte încât să vă pună pe gânduri.

Bine, acest lucru este aproape irealizabil având în vedere faptul că din cele 30.000 de bloguri, 11.000 scriu cursiv. În momentul de faţă e aproape imposibil să aduci ceva nou unei idei. E greu să priveşti un lucru dintr-un unghi abstract, nemaiîntâlnit. E ciudat cum vrei să ieşi în faţă deşi ştii că nu poţi, sau nu munceşti destul.

Eu, cel puţin, simt că pot mai mult. Sunt atât de nemulţumit de unele articole, că nici nu vă puteţi imagina. Eu vreau mai mult de la mine, dar nu fac nimic pentru asta. Şi aici greşesc. Ştiu, am un vocabular de tot râsul, ar trebui să citesc mai mult. Am nişte idei foarte imature, tot pe citit cade vina. Şi sunt dăţi în care mă comport copilăreşte când vine vorba de nişte articole care ar merita mult mai multă atenţie. Ăsta-s eu! Ar trebui să fac nişte schimbări pentru a avea progres, dar întotdeauna las pe mâine, deşi aş putea face multe lucruri şi azi.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 37 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: articolele mele, nemultumire, stiati ca

Cum ar fi … importanţa unor lecţii la biologie din programa pentru clasa a X-a.

Nu, n-am nimic cu profa de data asta, e chiar de treabă. N-am nimic nici cu materia în sine, e digerabilă, mai ok decât în clasa a IX-a chiar. Mă enervează pur şi simplu unele lecţii. Alea care au sute de detalii, din punctul meu de vedere, neinteresante şi nefolositoare.

Spre exemplu, la ce trebuie să ştiu eu că păpuşoiul are un ţesut embrionar, primar, intercalar (motiv pentru care planta creşte în lungime datorită embrionilor aflaţi în nodurile tulpinii)? Când mă duc la ţară şi caut porumb ca să mi-l fierb, să mănânc şi eu ca tot omul, credeţi că stau să studiez ce fel de ţesut are păpuşoiul? Credeţi că stau să-i explic brutăriţei de la Fornetti că făina pe care o foloseşte aparţine grâului, care are ţesut embrionar nu-ştiu-de-care. Fără el, nu mai mâncam noi pizza şi tot felul de pernuţe de acolo. O interesează pe aia din ce e făcută mirobolanta făină?

Crezi că stau să studiez cambiul libero-lemnos al unui copac atunci când trec pe lângă el? Mă ajută cu ceva pe mine dacă ştiu că ţesutul animal se împarte în epitelial, conjunctiv, muscular sau nervos? Stau eu, când văd un câine călcat de maşină pe trotuar să văd ce fel de ţesut de apărare are? E greu să-ţi dai seama că celula animală a şopârlei de baltă este mult diferită de cea a iepurelui de boschet? Nu-i normal? Dacă unul are blană şi celălalt solzi la ce m-aş fi putut aştepta?

Nu era de ajuns să mi se spună esenţialul dintr-un ţesut animal sau vegetal? Chiar trebuia să reţin toate porcăriile alea? Mă ajută cu ceva în viaţă? Întreb şi eu, poate sunteţi mai deschişi la minte decât mine.

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 23 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: biologie, cambiu libero-lemnos, tesut animal, tesut embrionar, tesut vegetal

SUPER OFERTA
SUPER OFERTA : PERMIS CATEGORIA B CU DOAR 800 DE LEI PENTRU ELEVI SI STUDENTI LA ZI PRET IN CARE ESTE INCLUS TESTUL PSIHOLOGIC. RELATII LA TEL 0764443711 SAU 0237 222500, ne gasiti in FOCSANI PE REPUBLICII NR 7 VIZAVI DE CLUB EXTREM. VA ASTEPTAM

Şi ne mai mirăm că mor sute de oameni inocenţi în accidente. Dacă permisul se dă pe 800 RON, LA ZI, nu-i normal?

P.S.: Este un mass primit de la un tip pe care nu-l am în listă. Poate bunul simţ m-ar fi făcut să cenzurez unele chestii, dar cine a zis că eu am bun simţ?

© Grim_Cris pentru Blogul lui Grim_Cris, 2009. | Permalink | 21 comentarii | Adauga in del.icio.us
Taguri: categoria B, focsani, permis, test psihologic