Rog actualii inventatori sa nu se grabeasca-cu fabricarea teleportatorului. Ca daca ei termina treaba cu teleportarea inainte sa faca romanii autostrazi, toti banii care s-au bagat in drumuri (degeaba) in ultimii 20 de ani vor fi aruncati.

Plus ca vreau si eu sa conduc pana acasa, cu sotia sii fiica-mea, sa cantam in masina cantece de tabara. Ma indoiesc ca putem sa cantam un cantecel de drumetie in timpul teleportarii.

Si mama sa ne astepte cu bunatati seara, chiar daca noi am plecat din Bucuresti pe la pranz. Cu masina.

Mersi.

Au bombardat danezii Libia… Ma intreb – pentru ca nu cunosc – daca danezii au luptat vreodata cu cineva de cand exista avioane pe lume. Ma intreb daca in afara bombelor aruncate la ei in tara, pe poligoane de antrenament, au avut cea mai vaga tentativa de a se razboi cu cineva. Sau de a marai la cineva in ultimele sute de ani. Zilele astea era oferta: cine mai vrea sa bombardeze Libia?

Io, io, io – au sarit mai multi mucosi. Unii dintre aia mai tari au stat pe sula lor. Si-au zis ca nu. Altii, tari si ei, n-au stat pe sula lor ca au treaba pe acolo, petrol, alea alea. Da’ multi mucosi au sarit: io io io.

Si danezii. Au bombardat si ei Libia, la adapostul zecilor si sutelor de avioane americane, franceze, britanice. Ma intreb acusi cum le-o fi dupa ce au dat de sange. Si macelul abia a inceput, va zic io. Masacrul abia urmeaza. Ca am trimis si noi in zona fregata noastra. Cu tun.

Aroma cartofilor fierti mi se parea divina. Lasam joaca si adulmecam ca o fiara infometata. Bunicul zambea, scotea cu palmele lui mari 2-3 cartofi fierti, ii sufla cu grija pana se raceau un pic si mi-i dadea. Ii curatam cu o viteza si un entuziasm de parca urma sa descopar un tezaur. Ceream sare de la bunica si mancam de-mi sareau falcile. Bunatate ca si cartofii fierti de bunicu’ pentru porci, mai rar…

Cand eram student lefter, cartofii erau solutia de criza. Pentru momentele in care chiar nu mai aveam bani de mancare. Exista (aproape) intotdeauna sacosa cu cartofi de acasa. Curatam vreo 5-8 si ii prajeam. In uleiul vechi de 2-3 saptamani. Ii mancam cu paine. Cu foame, cu pofta,  stergeam cu paine si uleiul de pe farfurie.

Ati inteles ideea, da?! Cartofii erau buni, erau moca, erau mancati de porci si de studenti sarmani. Si, cu siguranta, de alte categorii de oameni si animale ce n-aveau conturile doldora.

Azi am fost pe la magazin, vad niste cartofi intr-o lada, imi amintesc de momentele pe care vi l-eam povestit mai sus. Iau 10 cartofi, fix 10, ii pun intr-o punga, ii cantaresc, imi da pretul:

75 mii lei vechi, 7,5 ron.

Si acu’ sa va anunt castigatorul la concursul nostru cu imprimanta Brother: din nefericire nu noi am castigat. Adica nu unul dintre voi, desi foarte multi ati avut (din punctul meu de vedere) comentarii absolut originale, savuroase, misto adica. Dar noi ne-am luat la intrecere cu-comentatorii de pe alte 4 siteuri, pe aceeasi tema-firesc, cel mai bun a fost unul de pe siteul arenait, noi sintem cavaleri, stim sa pierdem, il aplaudam si-l felicitam. Comentariul lui, nr.14, Mad Donut, il gasiti aici. Data viitoare ne luam revansa. felicitari concurentilor din parte mea.

O duba cu numar de Arges incetineste in apropiere batranului. Omul se bucura ca va vinde ceva. Se apropie de geamul care se lasa. Intinde o palnie. O mana infasca palnia si duba demareaza in viteza. Batranul, disperat, incearca sa fuga dupa masina strigandu-le hotilor sa opreasca. Sa-i dea palnia inapoi. Un gest disperat si inutil.

Aceasta poveste adevarata mi-a fost povestita in urma cu doar cateva minute de un martor ocular. Ca eu is departe de acele locuri. M-a intristat. Ca si cum nu as fi stiut ca traim inconjurati de cacati. Cacati care din pacate au si ochi si au pretentia de a se numi oameni. Ca sa nu le simtiti duhoarea, ca sa nu fiti stropiti cu zoaie, pot sa va spun numarul dubei – care-i Renault: AG 18 MMC.

Duba trage dupa ea o remorca ce are numar de Prahova. La aia nu-i stiu numarul.

Sa fiti sanatosi si sa nu va scoata Dumnezo rahati pe cararile vietii.

In paralel trage un superb Porsche Carera. Negru. Scanteia in noapte. Mergea si el incetisor, parea ca si prosperul lui proprietar sa bucura ca si mine de seara aia. Dar spre deosebire de mine, el era imbracat la costum. Parea un tip elegant, prosper, fuma si el. De fapt sugea cu pofta din tigara, trimitand apoi valatuci grosi, albi, in noaptea neagra. Parea o prezenta desprinsa din filmele cu James Bond. Pana cand idiotul a aruncat chistocul tigarii fix in strada. Asa mi-am dat seama care-i singura problema a Porsche-lor: n-au scrumiere. 

Ieri. Conduceam, nu mai stiu spre unde dar stiu ca era zi. Opresc la un semafor, langa era o statie de autobuz. In statie, o fatuca. Adolescenta. Imbracata toata in roz. Bluzita roz, pantalonasi roz, ghiozdanel roz, papucei roz. M-am intrebat daca oare asa va ajunge si fiica-mea peste vreo 13 ani. Ori ea va purta blugi rupti, bocanci, lac, tzepi la gat, piercing in nas si in spranceana, plus … In fine.

Ideea-i ca priveam duios spre faptura roz, cu ganduri de tata de fata. Pana cand faptura roz a inceput sa-si miste cumva ciudat falcile si a expediat spre betonul de la picioarele ei cea mai mare flegma vazuta de mine vreodata. Cred ca a topit betonul, a trecut prin statiile de metrou si a alimentat tensiunile deja existenta in scoarta terestra.

S-a inregistrat ieri vreun cutremur in Romania?

Nu stiu insa de ce fiinta asta umana nu si-a dezvoltat si un “sistem de racire” a inimii cand devine parinte si pruncul-prunca e intr-un potential pericol-durere. Caci daca fiica-mea pica din cur pe spate si se sperie, io-s in pragul infarctului. Daca plange in somn, fac 3 preinfarcturi pana ajung la patutz. Inima-mi intra in avarie doar cand ma gandesc ca odata si odata tot o fi bolnava, ma ia cu diaree cand imi spun ca va face 15-16 ani si o s-o peteasca flacai betivani ori o s-o imbie colegele fetele cochetele “de gasca” sa bage boticul la o etnobotanica ori la – mai rau – ceva prafuri sintetice.

Oricat de bine o s-o crestem noi, oricat de bine va fi antrenata sa gandeasca, sa judece, sa aleaga, sa decida. Ca si io am fost un copil cuminte. In plus am crescut si intr-o lume mult mai sigura. Singurele arme de pe strada erau ale vanatorilor, singurele retele active erau cele de la sera de flori si legume-fructe (care scoteau “pe sub mana” garoafe si castraveti), singurele droguri erau bananele si cafeaua.

In lumea aia atat de sigura a copilariei mele, io, un copil atat de cuminte (care statea unde era pus, nu plangea nici cand cadea in cap ori ii scotea unchiul dintii cu batista, stia toate poeziile si cantecele create de barzii comunismului) am facut in cea mai pasnica perioada a vietii mele – adica intre 6 si 10 ani – urmatoarele:

mi-am facut “bombe” in podul bunicului, din diferite chemicale cumparate din comert care combinate si trantite de asfalt bubuiau cu flama. Pod al bunicului pe care l-am si incendiat, dorind io cu verii mei sa facem foc intr-o valiza. Ma jucam zi de vara pana in seara cu-cutite, ascutite, adevarate, nu de jucarie, pe care invatasem sa le infig intr-o tinta de la mare distanta. Firesc, din cand in cand imi bagam cutitul – fara teaca – la cureaua pantalonilor si fugeam, asa, vesel, pe campii. Trageam cu un arc ce avea sageti cu-cui in varf. Ma aruncam de la inaltime in apele Tarnavei Mari (asta-i un rau) acolo unde apele raului erau extrem de putin adanci. Odata m-am implantat cu fruntea in fundul apei si am iesit cu nisip in nas. Saream de pe rape, saream de pe orice chestie era mai la inaltime, aveam senzatia ca nu patesc nimic indiferent de cat de sus imi dadeam drumul. Odata era sa-mi rup ambele picioare. Ne jucam cu prastii ce trageau cu bile de fonta. Tinta predilecta era capul inamicului. Inamicii erau tot copii. Am sarit cu gura intr-o sarma si mi-am scos dintr-o miscare doua masele, prabusindu-ma intr-o uriasa balta de sange. M-am curentat prinzandu-ma de un fir de inalta tensiune. Doream doar sa-l ridic un pic.

Si multe multe altele. Io, copil cuminte, intr-o lume sigura. Pai fiica mea va creste in lumea pe care o stiti cu totii. Asta daca nu va bubui Japonia si nu ne-or creste la toti sule pe frunti, de n-or putea groparii inchide cosciugele cu asa frumuseti completandu-ne profilul.

Pai io cum o sa rezist, inimioara mea – vai de ea – cand (precum spuneam la inceputuri) ma ia cacarea la modul accelerat cand doar stranuta copila?!

Parintii stiu ce vorbesc…

Apoi vaz o persoana in etate ca se apropia cu greu de rand, ii fac semn sa intre in fata. Stau apoi la tot randul ala baban, desi e cumplita criza financiara toata lumea cumpara de parca maine-i potopul ori da tsunami peste noi, toti aveau j’de pungi cu produse. Ajung in fatza, cand sa-mi pun vinetele pe cantar se apropie o prea dulce silueta.

O fetita.

Diafana.

Cu ochi ca cel mai azuriu cer.

Cu bucle blonde, grau desfatat de soare vara, nu alta. Imbracata intr-o rochita, icoana in altar s-o pui, nu alta. Cu un zambet de topea pietrele si uraniul in reactoare. Si io cum is si tare sensibil de cand cu fatherhoodul, o priveam ranjind fericit.

Si cum ranjeam io ca idiotul, nici una nici alta minunea asta mica mi se propteste in fatza, la cantar. Mai sa ma calce pe picior, bagaboanta. Si din manutele ei – ce aveam io impresia ca le tine la spate cumintel- apar vericule vreo 5 sacose cu mere, ardei, castraveti, ceapa si mai ceva. De-am ramas mut, nu-mi dadeam seama cum bratele alea ca vrejurile tineau atata greutate.

Cu multa usurinta, minipitipoanca incepe sa-ti tranteasca produsele pe cantar.

Ma, m-am enervat rau, asa, ardeleneste, si m-am intrebat retoric: Pai sa n-o bagi in pizda ma’sii?

Nu pe ea, pe ma’sa. Ma’sa aia care a invatat-o ca asa merg lucrurile in viata. Ca nu cred ca la 5 anisori copiii astia au atata initiativa, forta, discernamant. Io creca-s exploatati, incarcati cu kile de legume-fructe si pusi sa forteze randul.

Deci creca ma’sa a invatat-o de timpuriu miscarea de intrare in fatza, ca era bine exersata apropiera cu zambet si insinuarea, creca micuta ducea pepeni la cantarit de cand avea 2-3 primaveri. De-a rostogolul.

Si n-a zis nici multumesc la final. Bagaboanta.

Altfel vorbind chiar c-a venit primvara, ceea ce va doresc si voua.

Plecati de la premiza ca va iubim de ne cacam pe noi. Si vrem sa va facem fiecare zi o sarbatoare, nu numa alea marcate cu rosu in calendar. Ca nu reusim intotdeauna, e evident. Ca reusim arareori, e mai evident. Da’ nu-i rea vointa. Poate neputinta, poate nepricepere, poate ne lipsesc uneori si posibilitatile financiare. E rar, e adevarat, noi sintem stalpii casei in care puteti avea incredere. Incredere ca nu va lasam in stada ori numa cu o bere la pet pe masa.

Dar foarte putini dintre noi, barbatii, sint foarte priceputi la facut cadouri pentru femei. Daca nu cunostem clar ce v-ati dori, daca nu ne-ati dat ponturi de-a lungul vremii, daca nu avem vreo revelatie sfasietoare, sintem cam pierduti. Cei ce nimeresc de fiecare data cadoul pentru o femeie sint gay. Nu, nu-i o problema cu gayii, noi gandim liber, da nu sintem chiar toti gay si mai zbarcim cadourile.

Ca atare, dati-ne indicii. Asa voalate, ca si cum ar fi un joc cu “gaseste comoara”. Ne alimentati treptat cu informatii care sa ne duca spre darul potrivit. Da, vrem sa va facem un cadou de 8 martie, asta-i clar. Dar cum voi ne cunoasteti, stiti la ce ne duce capul si cati bani in buzunar avem, ajutati-ne. Ca ne e greu. Nici de 1 martie nu ne-a fost usor. Nici de ziua Valentinelor. Nici de Dragobete. Nici de 8 Martie. Nici de ziua voastra de nastere. Nici de cea de nume. Nici de Mos Nicolae. Nici de Mos Craciun. Nici de Ziua Planetei ori de cea  Frunzelor ce cad. De fiecare data – si uite cate ocazii avem – am vrut sa va luam ceva frumos, surpriza, sa va aratam simbolic cat va iubim.

Fericirea voastra-i fericirea noastra, daca am nimerit cadoul, sintem extrem de bucurosi. Asa ca daca vedeti ca nu ne-am prins ce v-ati dori de la indiciile lasate, sa ne spuneti in fatza. Nu-i rusine. Noi ne facem ca de fapt nu ne-ati zis chiar asa direct, ne-am prins noi ca sintem destepti, si uite ce cadou frumos v-am facut.

Doamne prietene cititoare, io va urez – alaturi de pretenii cititori – multi multi ani fericiti, cu sanatate si cu cei dragi alaturi. Si poate lasati aici ponturi celor dragi – barbati, cine stie, daca nu v-ati primit de dimineata cadoul o sa vina el spre seara. La fix.

Nu, nu ma intrebati ce am luat io cadou ca nu va spun, e treaba noastra, pot doar sa zic ca am primit indicii.

La multi ani!

” – Credeti ca va e greu acum?!” – ne intrebat grecul zambind pe sub mustata. Ce-i greu abia urmeaza peste cateva luni. Acu copilul sta unde-l pui, sa vedeti cand incepe sa se miste prin casa si tu fugi tot timpul dupa el. Nevasta-mea a slabit 20 de kile in 2 luni.

- Si acum e piele si os?  – intreb io, “glumet” ca de obicei.

- Nuuuu, i-a picat bine, avea de unde, batea in 100 de kile – ne-a raspuns mustacind multumit grecu’.

E, am intat in perioada aia in legatura cu care fuseseram deja avertizati. Copila noastra minunata cu uochi ca cerul unei zile insorite de vara, a luat-o din loc. Si schimbarea asta a survenit peste noapte, cumva. N-a trecut deloc mult de cand o lasam linistiti pe un covorel al ei. Si ne vedeam de treaba. Ridica manutele si picioarele, gangurea, iar ridica manutele si picioarele sustinandu-se numa pe piept si pe burta. Cica-i figura de Pilates asta, foarte grea, mi-a zis o pretena ce mere pe la sala.

Apoi a invatat sa sta in cur, da’ tot fixa. Statea. Se uita in stanga dreapta, da’ statea. Si-acu gata. Intr-o buna zi a descoperit miscarea. Si-a dat ea seama ca daca propteste manutele si piciorusele in parchet si isi ia avant, se misca. De atunci nu se mai opreste. Si am remarcat ca aplecarea spre vicii o avem din frageda pruncie. Aplecare spre ce n-ar trebui, cum ar veni, de-aia la tinerete ajungem la betii, droguri si altele mai nocive cum ar fi munca.

Ea, mirabila noastra fiica, a facut prima deplasare la raftul de dividiuri. Si-a dat sa si-l traga in freza, e raft de-ala din fier forjat, asezat pe parchet pana sus undeva. Incap fo’ 40 de dividiuri in el. M-am speriat, ca ei nici nu i s-a inchis bine fontanela (popular – moalele capului) si de-si tragea raftul pe ea i se asezau vreau 2-3 filme – printre care si Legendele Toamnei – fix in crestet.

Drumul 2 l-a facut spre un cactus. Ce-l sta langa geamul de la terasa. Deci prevad mutarea ori sfarsitul coabitarii cu cactusul. Drumul 3 a fost spre o masuta, mai joasa ea, de unde a incercat sa traga tot. Ne intrebam noi, eu si ma-sa, de ce nu o atrag peretii. Sau canapeaua. Sau ceva ce nu-si poate trage in cap. O mai atrage parchetul. Toata ziua sta intinsa pe parchet. Pe care periodic il si linge, asa cum linge oaia drobul de sare. Va dati seama ca la noi in casa e acum curatenie luna. Daca nu facem noi, face ea.

Da-i bine si sintem fericiti. Sintem martori la dezvoltarea minunata a vietii, la scene pe care le vedeam in filme si la altii dar nu intelegeam cat de importante sint. Fata-i bine, are 8 luni aproape si inca n-a fost bolnava deloc. Nici macar muci in nas ori rosu in gat n0a avut. Deci linsul parchetului ii face bine, excursia in Grecia la varsta de 3 luni i-a facut bine si faptul ca am uitat-o pe balcon, o ora, la -20 de grade numa in bluzita i-a facut bine.

Ultima-i gluma. Nu sintem inconstineti si ne iubim copilu mai mult decat am iubit si vom iubi ceva vreodata.

Sa fiti sanatosi.

“Desprins din patimasa pamantului stransoare,

Cu intaiul ghiocel ma intalt si rad in soare.”

Versuri compuse, bineinteles, de el. Pentru ca el s-a nascut, a crescut si s-a educat in secolul trecut. Cand ghiocelul era ce era. Era… primul. Ca la dezvirginare. Si insemna ceva. Frumusel, indraznet, vioi, proaspat, simpatic, memorabil. Ne zicea ca scapam de iarna. Il indrageam, il vanam, il iubeam, unii il mai iubim si acu. Dar altii…

Caci aflat in asta dimineata la cumparat flori pentru colege, vaz ca nu-s ghiocei. Niciunde. Si am luat florarie dupa florarie. Peste tot frezii, orhidee, zambile. 4 lei-5 lei-6 lei. Firul.

Si m-am enervat. Si-o intreb pe o tiganca grasa si frumoasa, ii sclipeau dintii in gura aproape la fel de frumos pe cat ii stralucesc ochii lu fiica-mea cand rade:

- De ce nu gasesc ghiocei?

Tiganca a cascat uochii, a cascat gura - ambele a mirare – si a zis siderata:

- Pai ghioceii e pentru saraci!

A fost randul meu sa casc uochii si gura a mirare.

- Pai de ce?

- Pai e pentru saraci. Saracii dau ghiocei. Noi nu luam ghiocei. Cel putin zambile. Baietii de baieti dau zambile.

N-am mai zis nimic. Da’ m-am gandit io in sinea mea cum s-a ajuns aici. Floraresele sint un fel de sondaj de opinie, institut de cercetare. Pai daca ele nu stiu cum merge treaba, cine stie?! Ramane insa intrebarea cine s-a dus cu capul. Baetii? Care-s niste snobi imputiti ce nu se mai injosesc cumparand ghiocei? Ori fetele, care-s niste pitzipoance superficiale pentru care nu mai conteaza gestul ci valoarea gestului… Deci primavara se vesteste acum cu cat mai mult si mai scump? Au murit ghioceii si martisoarele? Dai un ghiocel si esti sarac?

Pai daca-i asa, spuneti-mi si mie. Sa merg la mormantul bunicului cu dalta in mana si sa sterg din marmura “ghiocel”. Sa bag “zambila” in vers. Sa fie si bunicul raposat “baiat de baiat”.

O primavara minunata va doresc. Sa-mi spuneti si mie unde-i cand o vedeti, ca n-o simt dand din craci a soare si verdeata.