- Noi nu luam nimic inainte.

- Nimic?!

- Nu.

- Nici patutz, nici mobila in camera copilului, nici cele necesare zilelor imediat urmatoare dupa nastere?!

- Nimic, nimic.

- Pai de ce?!

- Pai… nu-i bine.

- Din ce punct de vedere?

- Asa se spune, ca nu-i bine. 

- Cine spune?

- Lumea…

- Aha…

Dupa nastere, ziceau altii:

- Noi nu am scos copilul din casa 6 saptamani.

- De ce?

- Nu era botezat.

- Si ce?

- Nu e bine sa-l scoti.

- Nici in curtea voastra?!

- Nu.

- De ce?

- Pai nu e bine.

- De ce nu e bine, va e frica-ca se imbolnaveste?!

- Nu, dar nu e bine. Asa se spune.

- Aha, superstitii, credinte populare?

- Pai asa se spune.

- Si voi credeti in ele?!

- Pai nu, dar nu e bine…

- Aha…

Acu fo 2 zile eram cu fata la plimbare. Ne intalnim cu altii. Printre care si o bona. Aceeasi discutie, ca nu-i bine sa scoti copilu din casa pana la botez, bona completeaza:

- In plus nu-i bine sa calce lauza pamantul pana nu i se face slujba.

- De ce?!

- Pai ca ia pamantul foc in urma ei.

- Aha… Nu zau…

- Zau.

Pai dragii mei, daca zice bona, asa e. Probabil ati vazut unii dintre voi pamant arzand in urma lauzelor. Poate stele cazand. Io creca si criza economica tot de la scos afara copii nebotezati se trage. Io zic sa-i tinem inchisi bine in casa pana trece popa pe la ei ori ei pe la popa. Pe piciorusele lor grabite. Ba hai sa-i bagam in ceva pungi sterile. Halate, masti chirurgicale, manusi aveti?! Pai sa va luati. A, daca tot merge asa treaba, de ce nu mai se ard vrajitorii pe rug in pietele publice?! Ce misto ar fi un rug de-ala mare in fata Casei Poporului. Cu rastignirea cum mai stam? Bine?! Pai atunci e bine.

Acu, dragii mosului, spuneti care credeti in asa ceva. Dar sa-mi si explicati de ce. Iar cei ce mai stiti superstitii de genul asta, informati-ne. Sintem la inceput, cine stie ce ne asteapta. Da, am scos fata la aer si la soare din prima azi. Nu, inca nu e botezata. Dar Dumnezeu nu e Dumnezeu daca se atinge de un copilas de fix doua saptamani. Parerea mea.

Am mers spre pat pe la ora 1, cracanat de somn. Atat de cracanat de am intrat pe usa de la dormitor cu un pas inainte-unul inapoi. Asa cum bagi pe usa o masa, prea mare, in diagonala. Si cascam atat de tare incat dintii de sus loveau tavanul iar barbia matura parchetul. Bubuiam de somn, ce mai. Abia am mai apucat sa activez monitorul de urmarire a somnului copilei. Si nu mai stiu. Creca am lesinat.

uaaaaaaaa uaaaaaa uaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa ua ua ua ua ua ua ua uaaaaaaaaaaaaaaaaaa (aceste vocale incearca sa imite plansul copilului) ua uaaaaaaa ua ua uaaaaaaaaaaaaaaaaa.

Io visam ceva cu copilu – bineinteles – si credeam ca urletele disperate vin din vis.

- Bă, urla copilul – zice sotia, si ea buimaca de somn. Hai sa-l hranim.

Teoretic noi avem un ritual. Ea face tot ce-i de facut ca mama, eu asigur logistica: perne, lapte la biberon daca-i cazul, companie, trezit copilul din somn cand adoarme in timpul suptului. Si adoarme des, nenica, pusul la sanul mamei e somnifer puternic.

Deci trebuia sa ma trezesc. Dar nu puteam. Nu puteam. Vroiam, incercam, dar nu puteam. Ochii nu mi se deschideau. Poate un pic, asa, ca la un chinez ce poarta o casca prea grea pe scafarlie si-i apasa pe moaca. Atat de tare incat ii inchide ochii aia si asa inchisi. Oare chinezii vad mai putin ca noi?! Care-i campul lor vizual?!

Ma ridic, fac doi pasi, in fata zidul. Opa, nu pe aici. Pe dincolo. Casc uochii un pic mai bine, mai fac doi pasi, opa, patul. Ne redirectionam un pic (io cu mine), ajung la baie, era musai sa ma spal cu apa rece. Altfel nu eram capabil sa merg mai departe. Dau cu apa rece pe obrajorii scofalciti, dar nimic. Apa ma adormea mai rau. Asa ceva nu am mai patit, sa adorm sub jet de apa. Nu alta…

Ma misc spre camera copilului, cum aveam ochii inchisi, deschisi doar in jos, ca si cum imi curgeau, vedeam mai mult parchetul printr-o pacla tulbure. Urat parchet, asa tulbure… Si vreau sa ma implic in ritualul sugerii nocturne. Nu era chip. Ma gandeam doar ca mi-e somn, atat de somn, simteam ca am un butoi in loc de cap. Si acel butoi statea pe un vrej subtire de fasole. gata sa cedeze. Si daca vrejul ceda, capul imi pica undeva sub o masa, pat, dulap. Ramanea acolo, capul, adormea si tot era bine.

Hai pe balcon. Sa fumez o tigara. Era 3 noaptea, era cam frig – 19 grade, io subtirel imbracat de somn. Mi-am zis ca racoarea + fumul atat de sanatos al tigarii ma vor trezi. Fix pix. M-am pozitionat pe un fotoliu de terasa, am aprins duhana, am tras doua fumuri si am atipit cu ea in mana. Era sa mor patetic, ca alcoolicii aia turbo care sfarsesc in incendii provocate de a lor ultima tigara.

Am stins-o pe a mea, am mers din nou in camera copilului sa vad de mananca. M-am pus pe jos, pe covor, am facut conversatie pret de 8 litere si am adormit. Pe jos, pe covor, ca un caine de pripas. Sotia ma tot trimitea la culcare, spunandu-mi ca se descurca si singura. Eu ripostam, tot cu 2-3 litere, si adormeam din nou.

Cand a terminat copilul masa, parca am vazut raiul de fericire. Am fugit spre pat, am adormit plumb in mers, io nu tin minte sa fi ajuns la pat, poate am dormit pe televizor, m-am trezit doar pe la opt. Ca am copil bun, si doarme noptile. Acum sint bine, ceea ce va doresc si voua, ii invidiez din suflet pe cei ce merg la mare la soare, ii invidiez din doua suflete pe cei ce merg in Grecia.

PS: Bre, noi mai avem concurs. Care ati uitat, luati de aici!

Pentru ca mi-e bine. Si as vrea sa bat in cuie trecerea zilelor. Sa-i pastrez pe toti ai mei. Au plecat deja destui. Dar noi, cei care am mai ramas, ne iubim si nu putem unii fara ceilalti. Dar mi-as dori si o oarecare flexibilitate in stapanirea asta a vremii. S-o opresc pentru mine si sotia mea. Sa las timpul sa curga pentru fiica noastra. Nu cred ca-si doreste sa stea o vesnicie in pampers. Poate vrea si ea sa ajunga la vreo 18-20 de anisori, sa iubeasca si sa fie iubita extra iubirii parintilor, bunicilor, rudelor.

Poate ai nostri parinti ar vrea sa dea timpul un pic inapoi. Poate si-ar dori sa fie bunici tineri, desi noi ii vedem tineri si frumosi si acum. Da, de-aia spun ca as controla timpul. Sa-l derulez pentru fiecare om drag asa cum isi doreste el.

Dar sa fim impreuna, sa ramanem impreuna, sa uitam de vorbe ca “timpul fuge”, sa nu ajungem la vorbe ca “timpul le vindeca pe toate”, sa nu ne gandim in ceasuri negre ca pierderea timpului e ireparabila. Ca ceea ce a trecut nu se va mai intoarce. Nu. As vrea sa ma pot juca cu timpul. Nu sa-mi bat joc de el, ci doar sa-l rog sa fie mai bun cu noi. Cu voi.

Acum sint fericit. Si totusi coerent in ciuda acestor dorinte stintifico fantastice. Stiu ca nu pot opri timpul. Dar as vrea sa fie ingaduitor cu mine. Sa-mi aduca zile chiar mai fericite. Si pe alea negre sa le impinga undeva departe, dincolo de limita gandirii si a temerilor, a lacrimilor. Primesc insa cu drag lacrimi de fericire.  

Aveti grija ce faceti cu timpul vostru, cu timpul celor pe care-i iubiti. Si sa fiti sanatosi!

In primul rand eu sint absolut splendida, initial taicutzu credea ca seaman cu el, acu s-a convins ca poate doar un pic, il las totusi sa creada ca-i seaman ca sa se simta bine. In al doilea rand eu sint totalmente cuminte. Fac galagie doar cand m-am rahatzit, cand mi-e foame, cand ma doare stomacul. Cu toate astea el pare usor nemultumit. Si bombane. Mai ales noapte cand se trezeste cu mama sa ma schimbe si sa ma nutreasca, mi-e cam frica de el. Vine cu uochii bulbucati si rosii ca un elefant ascuns in cires.

Si se baga el, mare destept, sa ma schimbe. Ma ia din patutz de parca as fi un sac cu cartofi, ma vantura prin camera trecandu-ma cu capul razant pe langa colturile mobilelor, ma propteste pe masa de infasat dde parca as fi un mititel aruncat in mustar, apoi trage ca dementul de pampers. Pentru ca la creierul activ pe care-l are la ora aia nu-si da seama ca datul jos al unui pampers, mai ales cand e vorba de o domnisoara, e o actiune delicata. Se face cu finetze. Pampersul nu se rupe, se desface. El insa trage de scaiul ala cu care-i prins pampersul de parca ar vrea sa-l sfasie. Si ma zguduie in plin suflet al noptii de parca ar vrea sa alunge toate bufnitele din cartier.

Mai oameni buni, mai are o problema. Ma pazeste la fiecare rahatzel. Cum nu m-am rahatzit cateva ore, il vad cum da tarcoale in jurul meu ca o hiena. Efectiv nu pot sta linistita, nu pot trage un partz – ca deh, sint timida la varsta asta – ca dementul vine sa-l adulmece, trage iar de pampers sa vada daca partzul a venit solo sau a adus ceva cu el.

Il sfatuiesc pe babacu sa se realxeze, sa-si spele ochii cand se mai trezeste noaptea ca sa nu ma scape si sa ma lipeasca de parchet, sa fie fericit si multumit ca ma trezesc doar o data pe noapte. De iubit, sint sigura ca ma iubeste. Asa, in felul lui… Dar se vede clar ca incearca sa fie de treaba.

Bine v-am gasit si sa fiti sanatosi. Faceti lumea asta mai buna sa am si eu parte de ea, sa agatz baieti peste vreo 15 ani ca sa-i coc inima tatalui si sa-i urmareasca cu levierul prin cluburi.

Ne-am dus la culcare convinsi ca vom fi treziti curand. Prea curand. De plansetele ei cauzate ori de foame ori de incercari de “eliberare”. Ma rugam la Dumnezeu sa-i dea fetitei o cacare de-aia sanatoasa, sa poata dormi si ea linistit si usurata. Si noi.

Deci m-am pus la orizontala fiind in alerta. Cu un ochi la vide-monitor, sa-i vad fatuzca, sa vad daca se chirceste si schimonoseste de dureri.

Si am adormit.

M-am trezit pe la 2 noaptea, gangurea ceva, in somn. Nimic dramatic.

Si am adormit.

M-am trezit pe la 3 noaptea. Gangurea ceva, posibil altceva dar nu-i inteleg inca limba. Neagresiv. Si am adormit.

Dar eram, precum spuneam, in alerta.

Si in somnul meu am auzit ca linisitea noptii e mai linistita decat de obicei. Si bezna noptii e chiar mai neagra. Am sarit speriat din somn. Ma uit spre video-monitor si vaz ca nu-i. Adica nu-l vedeam ca era stins si erau stinse toate cele.

Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu-i cureeeeeeeeeeeeeeeeeeeent!

Mi-am zis in gand, dar jumate si cu voce tare. Ca m-a auzit si sotia, care a sarit si ea in cur.

- N-o mai vad! Si n-o aud daca plange!

zic.

- Hai la ea!

zice.

Si ne-am ridicat, incercand sa nu ne izbim creierii de pereti. Cum va spuneam era bezna totala. Erau trase si jaluzelele exterioare pana jos, deci chiar nu vedeam nimic. Dar nimic, frate, nimic nimicuta.

Ma intrebam, speriat de-a dreptul, ce naiba facem daca se caca. Cum o spalam, cum o schimbam, cum o hranim. Fara a o izbi cu teasta de diferite dulapuri. Pe bajbaite am gasit o lumanare, mi-am scos din cingatoare iasca si cremenea si am facut un foc (deh, povesti, am gasit o bricheta, ok?!), am aprins lumanarea. Atmosfera ar fi putut fi chiar romantica daca nu eram in camera unui copil ce era gata gata sa expodeze din cauza necacarii, flamand probabil, noi chiori de somn si aproape orbi de le nelumina.

Corpul uman e insa teribil. Parca am inceput sa vedem pe semi intuneric, ca matzele. Ca am inceput sa ne miscam mai sigur, sa luam fata din pat – fata incepuse sa gangureasca a foame – s-o punem pe masa de infasat si s-o..

SI ATUNCI S-A PETRECUT MINUNEA!!!

Nu, nu s-a cacat, biata (asta s-a intamplat doar azi dimineata). Dar a venit curentul. Si totul e fost bine, adica am hranit-o, primenit-o si schimbat-o fara incidente, in conditiuni total civilizate.

Dar luam tot ceea ce s-a intampla in creierii noptii ca pe un exercitiu. Pentru ca sint convins ca aici, in sufletul Voluntariului, vom avea si nopti la lumanare.

Doamne ajuta.

Da, abonamentul la sala a devenit abonament la pampers, dar in loc de gantere ridic copila si o bat pe spate ca sa ragaie. Da, zambetul ei – zambeste, mititica, desi nu stie inca ce-i bine si ce-i rau, io am dedus ca zambeste atunci cand simte o stare de bine. Asa cum in acest moment se chirceste si eu deduc ca o chinuie colicii, bate-i Dumnezeu de colici – deci zambetul ei ni le alimenteaza pe ale noastre, chinul ei ne intuneca fruntile.

(acu ma enervez, am scris ceva super cul si inteligent din  – punctul meu de vedere- s-a blocat computerul si cand l-am restartat s-a sters tot)

Deci nu prea mai stiu ce spusesem, ceva in legatura cu pupatul. Io n-am fost mare pupacios niciodata, cam fugeam si de pupaturile mamei draga de ea, ma enervau mai ales momentele cand persoane nu extrem de apropiate – gen rude, cunostinte or samsing  – vor sa te pupe cand te saluti cu ele, tu nu prea vrei sa te pupi dar te pupi ca un compromis dupa niste momente de ezitare in care ala se intinde, tu de departezi, ala insista si va pupati in final.

Pe fetita asta a mea care azi implineste fix o saptamana de viata (ieeee, la multi ani) o pup de o rup. De cate ori o prind o pup. Pe frunte, pe ochi, pe picioare, pe spate, pe maini. Sint convins ca nu-i place, o pup si cand ne trezim noaptea sa o alimentam si e evindet ca-i pute gura a lisitze si popandai, (nu-i ca in filme cand aia se mozolesc de se rup dimineata si pare ca le miroase gura a capusni, rahat pansat), deci fiica-mea nu ar dori sa fie pupata in creierii noptii de o gura mustacioasa si fetitda. Dar din fericire nu poate riposta deocamdata.

Cam atat, mai am subecte legate de copil (spre disperarea unor prea stimati si cinstiti cititori)  saga va continua maine.

A, vroiam sa-i intreb pe actualii parinti daca ei considera ca aparitia bebeului (bebeilor) le-a rapit ceva din frumusetea si libertatile vietii de neparinti. Si doream sa-i intreb pe cei ce vor deveni parinti de ce se tem. Par exemplu noi ne-am intrebat azi cand om putea sa mai merge la mol, la un film si o aripa picanta de pui.

Si…

Concurs, concurs, CONCURS, con curs, con cur s, concURS!

Da, atat de putin am ajuns sa dorm.

Si am visat ceva extrem de interesant:

Se facea ca sub televizor, la noi in dormitor, in locul dvd-ului aveam o placuta. De-aia de poti scrie pe ea cu carioca. Si pe acea placuta scrisesem ora si minutul la care a inceput sa suga tzatza fiica-mea. Plus ora si minutul la care a terminat de mancat.

Da, astea-s visele mele acum. Dar copila e un vis mai frumos decat credeam, devenit realitate.

Povestile sint insa adevarate. De doua zile dorm cu un ochi si cu celalalt ma uit la un monitor. Am decis sa culcam copila in camera ei inca din prima ei noapte acasa. Si asa am facut. Dar o supraveghem cu o camera video, noi avem langa pat un monitor. Si iaca asa cu un uochi dorm, cu celalat ma uit la monitor. E posibil. Ma tem sa nu mi se lipeasca obisnuinta asta si sa raman cam asa, shui, si la munca. Sa fiu etent cu juma, si total adormit cu cealalta juma. De ce nu, de fapt…

Abia cand veti avea copii veti aprecia cu adevrat un caca, un partz ori un ragait ataunci cand trebuie. Ok, avem si noi nevoie de ele, ne pica bine in unele momente. Preferabil nu in public. Dar zau ca un caca de la copilul tau, care se schimonoseste si urla de durere, e asteptat ca un dar ceresc. Si cand vine topai de bucurie, esti fericit la vederea lui, iti vine sa compui ode rahatelului si mirificului creator – copilul tau.

Multi oameni dragi nu pot fi alaturi de tine la un asemenea eveniment absolut exceptional cum e nasterea copilului. In afara de telefoanele de felicitare, iti trimit flori. Asa cum pot ei, de la distanta. Pentru asta folosesc firme specializate de livrare flori. Cei care chiar tin la tine, iti trimit si un text compus din suflet, agatat de buchet. Pe care insa il scriu cei de la firma de livrat flori. Iar unii angajati ce scriu aceste texte sint idioti. Noi am primit minunate flori de la doi oameni dragi, ne-am bucurat nespus, am citit textele si am ramas paf. De ce? Cei doi oameni care ne-au trimis florile sin doxa la gramatica. Asta o garantez. Io nu-s, ei sint. Insa textele trimise de ei erau scrise… ciudat. Le reproduc partial:

“(…) sa va bucurati uni de alti. ” Presupun ca era vorba de “unii” si “altii”

Iar cel de-al doilea text e si mai tare:

“(…) o viata frumoasa te asteapta de acum in colo alaturi de parteneri tai.”  Presupun ca in colo era de fapt “incolo”. Iar “parteneri tai” era de fapt “parintii tai”.

Deh, pe langa bucuria primirii florilor marturisesc ca ne-am si distrat copios citind biletelele. Si ne-am dat seama repede ca greselile s-au strecurat la reproducerea textului initial.

Trestiile din titlu nu se regasesc in randurile de mai sus. Ar fi fost si culmea…

Sa fiti sanatosi!

Ieri am ajuns acasa, dupa un drum extrem de stresant. “Scoica”, acel scaun pentru transport copii in masina, mi se pare o uriasa porcarie. Am condus cu teama, rugandu-ma ca miliardele de gropi ale Bucurestiului sa nu-i arunce capul dintr-o parte in alta. “Scoica” nu-i bate capu-n cuie, din fericire. Totusi, avea copila doar 3 zile, statea cu greu in pozitie sezut. Acum are 4

Si cand am ajuns acasa, de fapt la vreo 15 minute dupa, s-a pus draga de ea pe un plans… Si nu stiam de ce. Mancata era, curata era, dar plangea ca din gura de sarpe. Nervii ramasi dupa sarcina-nastere, s-au dus rapid, la foc automat, din nou am auzit cum albesc. Simteam ca ma doare sufletul de neputinta, copila de inrosea, se invinetea, se zbatea, ofta, suspina gemea. Noi muream langa ea de grija si de mila.

Pana cand a tras un cacatzoi galben, primul rahatel de lapte, nu de lichid amniotic. S-a linistit, ne-am linistit.

Dar simt ca viata mea in perioada imediat urmatoare se va compune din hranit copil, plimbat copil, vorbit copil, spalat copil, ingrijorat copil, induiosat copil, iubit copil, adormit copil. Si ceilalti ai mei, cu allinclusivul de la copii. Daca au nevoie – sper sa nu, si daca mai imi ramane timp. Si aceste lucruri ce pot parea corvoada ma obosesc amarnic dar ma fericesc glorios. 

Acu va las, copila plange, poate s-a rahatit, poate un pisulica, poate i-e foame sau poate nu stiu.

Sa fiti sanatosi si fericiti!

PS: Nu uitati de concursul nostru, oferim statul dă VIP Vexio (cu beneficiile pe care le aduce la pachet) in schimbul unei povesti aberanto+creativo-imaginistico.

Confuzie… Mda. Sunt cam confuzat. Privitor la ceea ce simt fata de copil si de viitor. Nu pot sa zic ca deja ma cac pe mine de iubire. Simt insa ca acest sentiment sta sa apara si cred ca atunci cand va aparea va da cu mine de pamant. Si in cel mai bun caz ma voi putea aseza in genunchi in fatza ei, micuta printesa.

Deocamdata simt multa duiosie. Am cand inima mica mica, cand mare ca un balon umplut cu are cald. Ma uit la ea minute bune, ca boul la acvariu, si parca nu-mi vine a crede. Nu-mi vine a crede ca-i parte din mine, ca depinde atat de mult si de mine cel putin pentru o perioada. Nu-mi vine a crede ca am contribuit la ceva atat de bun. Nu-mi vine a crede cat de neajutorata e. Si asta-mi da si un sentiment de teama. Simt nevoia s-o ingrijesc, s-o apar, s-o protejez, s-o ajut. Si asta ma sperie.

Daca se ineaca?! Daca nu stiu s-o bat pe spate suficient de tare incat s-o dez-inec?! Daca o bat prea tare si rup ceva in ea?! Daca n-o prind bine si ii fac rau?! Mi-e frica s-o ridic deocamdata, mi-e frica s-o tin pe umar, mi-e frica… Dar e o frica-combinata cu ambitie, stiu ca tre sa fac bine ca sa fie bine, nu-s primul om ce tre sa menajeze un copil, ma gandesc ca totusi astia mici sint destul de rezistenti desi par atat de fragili.

Mowgli a crescut in jungla si uita ca-i bine mersi, alti prichindei cresc in bojdeuci intunecate, aprig “protejati” de o mama betivana si un tata inconstient. Si supravietuiesc. Nu traiesc, supravietuiesc.

A mea are sanse sa traiasca, sa-i fie bine, cat depinde de noi- vom face.

Si ma uit din nou spre ea, cum doarme. E un copil bun, atat de bun. Acum, la 2,5 zile de viata, pot sa zic deja ca-i un copil bun. Nu plange. Aproape deloc. Doarme mult, mananca, iar cand nu doarme si nu mananca sta. Sta si se uita. Stiu ca nu vede decat lumini si umbre (nu, nu se uita la serialul ala de pe vremuri), dar parca totusi priveste catre ceva.

Rade din cand, desi nu stie ce-i aia veselie. Probabil simte o stare de bine, Se incrunta uneori, deci ceva-i clar ca nu-i place. Dar foarte repede redevine linistita si sta. Si se uita. Are ochii mari, albastri, probabil nu-i vor ramane asa. Dar sint frumosi.

De fapt ea toata-i frumoasa. Mda… Sint curios ce…

Va urma.