M-am dus la magazinu de la colt, i se zice la Scarita, ca are o scara cu trepte in fata. Pe trepte se urca si se coboara. M-am uitat in vitrina la mezeluri. Aratau nasol. Mai toate. Ca si cum erau acolo de demult, din vremuri cu a fost odata. Am vazut parizer. Mi s-a facut pofta. Mi-am luat 5 felii. Am vazut ceva sunca de 5 feluri, am ochit un fel mai aratos, am cerut 5 felii.

M-am dus la vitrina cu branzeturi, am vazut branza topita. Mi s-a facut pofta de branza topita. Si am vrut sa-mi iau branza topita. Cu gust de branza topita. Ca sa manac cu parizel si sunca.

Doar ca…

Erau multe feluri de branza topita dar niciun fel de branza topita cu aroma de branza topita. Erau cu aroma de smantana, de nuci, de verdeata, de sunca, de nici nu mai stiu ce ca m-am enervat instant. Am intrebat daca au branza topita simpla. Fara arome. Doar branza topita. Nu. Nu aveau. Mai oameni buni, voi nu mai vreti branza topita? Ca ma gandesc ca magazinele isi adecveaza oferta cererii cumparatorilor. Io creca voi nu mai vreti branza topita…

De ce se face branza topita cu arome? Din comoditate? Ca sa nu mai pui altceva pe langa branza topita? (recte parizel) Ori din economie? Ca sa nu mai dai banii pe altceva? (recte pe parizel)

Bă, mie mi-e dor de branza aia topita de pe vrmeuri, invelita in staniol grosolan, triunghiuri sau dreptunghiuri, nitel piscacioasa. Am zis.

Io ma facusem mic, mai mic decat sint, luasem pozitia ghiocel ca pe vremuri la scoala. Si cand te gandesti ca eram taman la sectiunea pasapoarte, iar cel ce-mi freca ridichea era un agent sef. Gabriel se numea, din cate trasesem io cu ochiu la legitimatia ce-i atarna cu mandrie pe pantecul plin, acoperit de un tricou…bej.

Eram acolo ca sa ridic pasaportul minunatei mele fetite. Da, iaca un alt semn al evolutiei planetare pe langa topirea calotei glaciare, ea are pasaport propriu si personal la varsta de 7 saptamani. Iar eu, baiet simplu de la tara, am avut primul pasaport pe la 24 de ani. Dar asta-i viata, asta-i mersul, ma bucur ca ea va iesi din tara inainte de a realiza ca iese din tara. Cu facutul pozei e o alta poveste. Nu-i deloc usor sa faci un bebelus atat de mic sa se uite la un aparat foto. In conditiile in care el nu vedea la mai mult de un metru juma distanta, aparatul foto era la vreo 3 metri. Iar un bebeu nici nu-si prea poate sustine capu’. E drept ca statea la mamicuta ei un brate, dar cumva si-a sprijinit barbia scumpa pe pieptut. Iar in fotografie parca e un mic buldogel frumusel de tot, manca-i-ar tata ochii ei frumosi. Deocamdata albastri.

Si ca sa revenim, la termenul stabilit am mers sa iau pasaportul fetii. Sau la coada, aveam in mana beletelul pe care era inscrisa data ridicarii, locul, ghiseul. Intru, dau buna ziua cu respect – ca asa m-a invatat mama, agentul sef gabriel (l-am scris cu litera mica intentionat) nu ma priveste, nu-mi zice nimic, ca tocmai ii sunase telefonul.

- Dea!

 - fhufhufha (asta-i interlocutorul lui de la celalalt capat al firului inexistent, ca sa va dati seama ca s-a purtat un dialog intre gabriel si el)

- Nu se poate, frate, aduci originalul, nu facem noi de-astea….

- ergjfeoeigrtihwiduw

- Buei, tu nu m-auzi?! Nu vorbesc romaneste?!

(io devenisem extrem de atent. Urechile-mi nitel clapauge se aplecasera in fata, ca niste antene parabolice, in timp ce gandeam: opaaa, smenu’ se produce in fata ochilor mei…)

- sdijfdhpsfkgkgjfjsdlksd…

- Bine, buei, hai cu ele….  – mai zice agentul sef gabriel si-si tranteste dezgustat mobilu’ pe masa. Apoi ridica niste ochi la fel de expresivi ca o ceafa de turturea spre mine. Ca si cum atunci intrasem, evident deranjam, complicam peisajul biroului sau. Imperiul lui, imparatia, unde are drept de viata si de moarte.

- Dea.

- Buna ziua (mai zic eu o data) am venit dupa pasaportul fiicei mele.

- Dea.

Si intinde o mana la fel de groasa ca piciorul meu drept (e piciorul de bataie la saritura in lungime, desi eu sint stangaci). O palma ornata cu niste degete ca polonejii aia de ii fierbea mama cand eram mic. Nu poloneji din Polonia, ma refer la carnatii aia ca niste cremvursti mai grosi, cu textura de parizer. Ce-as mai manca acu niste parizer.

Ii intind biletelul cu programarea.

- Buletinul.

Ii intind buletinul. Se uita la buletinu-mi, deschide un dulap ce-l avea in stanga, cauta intr-un raft, scoate un plic, din plic un pasaport, il deschide, vaz scumpa fotografie a iubitei mele fetite. Si ma bucur ca-i totul ok.

- E fata dumneavoastra?

Intrebarea asta m-a bulversat nitel. Fiinta din pasaport avea acelasi nume cu numele meu de pe buletin. Era clar ca sintem rude ori aveam de-a face cu o grozava coincidenta.  Nevasta-mea nu avea cum sa fie, parerea mea, la doar o luna si un pic de viata. Desi fetele din ziua de azi incep repede traitul si asta ma cam ingrijoreaza fiind tata de fata. Nici sora-mea nu prea avea cum sa fie, ca insemna ca maica-mea e super eroina. Sa fie diferenta intre mine si sora-mea de aprozimativ 35 de ani. Si in niciun caz draguta aia mica din pasaport nu avea cum sa fie taman maica-mea. Desi mama se tine bine, e forever tinerica. Asa ca-i raspund:

- Da, e fiica mea.

- Certificatul de nastere. Al fetei.

Clar ca nu-l aveam la mine. Il adusesem cu tot cu certificatul de casatorie atunci cand am depus documentatia pentru pasaport si am facut fotografia fetei.

- Pai de ce nu ati citit ce scrie pe hartie? De ce??? (remarcati ca astea-s intrebarile de la inceputul scrierii, aici voiam sa ajung.)

- Pai nu m-am gandit ca mai trebuie sa aduc inca o data certificatul de nastere atata timp cat am la mine bonul primit de la colega dumneavoastra si buletinul meu.

Nu va spun ce scarba, lehamite, dezgust si iritare i s-a citit pe moaca lui ce deja ma enerva maxim.

- Cand ati intrat aici vorbeam la telefon, da? (opa, deci ma vazuse cand am intrat si nu m-a salutat intentionat). Vorbeam cu un coleg din Politie, da? Si vroia tot sa-i dau pasaport fara certificat de nastere, da?

- Domnule- ii zic eu evident extrem de indignat – nu obisnuiesc sa trag cu urechea la convorbirile private ale oamenilor! – ba bine ca nu…

- Deci , nu se poate. Da?! Nu. De-aia ati primit biletelul ca scrie pe el sa veniti cu certificatul de nastere. Si hai sa nu mai intram in polemici.

Si brusc a inceput sa se uite pe geam ca si cum mi-ar fi zis in fata: Cara-te de aici!

Mda. Dupa ce mi-a servit un cuvant ca “polemici” mi-a fost clar ca nu pot face apel la intelegere, omenie, etc si bla bla. Si-am plecat. Acasa. Am facut vreo ora prin trafic aglomerat, m-am intors, am intrat din nou la el, m-a privit ca si cum nu m-ar mai fi vazut, i-am dat toate actele necesare, mi-a dat pasaportul, intre timp ma gandeam daca sa-i multumesc la final, mie imi venea sa-l scuip pentru atitudine nu pentru ca respectase intocmai regulile, mi-a intins pasaportul si din cauza lu mama care m-a crescut prea bine am spus:

- Multumesc, la revedere.

Si o intrebare de baraj: m-a salutat ori ba?

Io va salut cu respect si sa fiti sanatosi!

Datul de bacsis la restorant-terasa-local-club. Sa zicem ca ai ajuns in unul din stabilimentele tocmai enumerate, te-ai simtit bine, ai consumat, ai fost tratat de personal corespunzator. Nu zic fantastic, extraordinar, garconul nu s-a depasit pe sine, n-a venit intr-o mana la masa, nu ti-a adus halbele atarnate de urechi ca cerceii, n-a extras dopu de vin cu orbita, n-fost ridicol de amabil, glumet, simpatic, prietenos. Asea, cu zambetul unei scrumiere golite da’ nespalate. Servit ok, fara plusuri si minusuri. Daca nu te-ai facut manga la finalul programului si nu mai ai habar cat ai de platit, de ce, cum, cui, calculezi cat dai. Si adaugi un bacsis. Pentru ca, nu-i asa, “asa se face”. Nu stiu daca dai 10-20-30%, nici nu ma intereseaza. Dar ii dai bani unui angajat al stabilimentului pentru ca si-a facut scrumiereste treaba. Ca sa se faceee…

Bun.

Cand ai lasat bacsis ultima oara la Hipermarket? Benzinarie? Franzelarie? Saormerie? Mic magazin de colt? Farmacie? La platit corent?  

Alo, se aude? Cand? Bine ca lasi la frizerie, ca si acolo se face… Indiferent cum te tunde, chiar daca pare ca ti-a bubuit un snop de dinamita-n freza, lasi.

Si de ce i-ai lasa miscatorului de tava din restaurant bacsis si la amarata aia de la tejghea, care sta 8-10-12 ore acolo si se agita non stop nu i-ai lasa? Opa. Cum cat sa-i lasi?! Pai lasa-i fo 10% din valoarea cumparaturilor. Mergi la restaurant, consumi puternic, vine nota de milioane (io tot in bani vechi calculez, nu ma pot dezvata, imi da senzatia ca-s bogat) imediat te scobesti tu cu familia si prietenii tai prin pojnare si lasi acolo neste sute de mii. Pai cand mergi tu la hipermarket si ai umplut cosul lunar cu produse de milioane, ii lasi femeii de la casa de marcat cateva sute de mii?! Nu cred. As fi auzit. Ar fi fost stiri. “O angajata a x magazin a lesinat dupa ce un client i-a lasat un bacsis de sute de mii de lei.”. Deci n-ai facut-o.

Cu gandurile astea la mine m-am dus ieri la o saormerie. Si-l vaz pe saormar.  Fiert bietu’ ca un rac, rosu la fata, nitelus transpirat, dar sprinten si amabil.

- Neste arirpioare prajite gen crocant, por favor.

- Sigur, imediat, 6 minute dureaza, cu paine, cartofi si sos =13 ron. – zice. (da, mananc cartofi cu paine, nu, nu ma ingras, de cand sint tata am slabit 6 kile, creca stresul de parinte si-a spus cuvantul. Da, 6 kile intr-o luna si juma, sa fiu sanatos) 

- Sa fie primit. Zic.

Dupa 6 minute gata pachetul, pun pe teshcherea 150 mii (15 ron), ala se cauta grabit sa-mi dea restul si io-i zic NU! Pentru dumneaoastra.

Sa-l ia ameteala pe uom, ma privea cu ochi luciosi si neincrezatori, cine stie cine o mai fi lasat vreodata 2 ron bacsis dupa 13 ron consumatie. Io m-am simtit bine ca am lasat, ca am facut o chestiune despre care n-am auzit ca “se face”.

Sau stai un pic… Adica lasam acolo unde mergem la chefuiala si relaxare da’ nu lasam acolo unde mergem din necesitate? Pai sa poate?! Mai cumnate. E ca si cum la nunta lipim bancnota de fruntea lautarului (aia care mereti la nunti cu lautari) da’ la inmormantare nu i-ai baga un pumn de hartii in chiloti lu’ ala cu tuba care canta marsul funebru?

Deci de ce la aia cu “staif” da, iar la bietii umili truditori nope?

Asa ca o sa va povestesc cat de clar si de frumos pot eu ce tre sa faceti ca sa zburati cu balonul cu aer cald pe deasupra orasului, ca eroii lu’ Jules Verne. Multumesc pentru atentie, povestea sta asa:

Orange va trimite in 10 orase 2 uriase baloane cu aer cald. Cu unul din baloanele alea poti zbura tu, daca stai in: Sibiu-Brasov (4-5 septembrie) ori Alba Iulia – Bacau (11-12 septembrie) sau Arad-Piatra Neamt (18-19 septembrie) si Baia Mare-Suceava (25-26 septembrie) ori poate Oradea-Targu Mures (2-3 octombrie).

Deci daca stai in unul din orasele inscriptionate mai sus, ori prin vecinatati, ori daca tragi o fuga pana acolo, ai sanse la zbor pe deasupra citadelei. Ca sa-ti faci insa rost de un loc in nacela trebuie sa mergi la un Orange Shop ori Orange store din orasele unde opresc baloanele. Completezi un talon de participare pana in vinerea saptamanii cu zborul. In week-end zbori. Un reporter si un fotograf de la Adevarul vor fi cu tine in nacela, asa ca ai sanse sa-ti vezi povestea in Adevarul ori pe paginile special create pe Twitter si Facebook.

Si se mai poate castiga ceva: un zbor deasupra Bucurestiului in week-endul 9-10 octombrie. Pentru asta tre sa faci niste fotografii misto cu baloanele Orange, le pui aici:  http://www.facebook.com/orangeromania si-ti convingi cati mai multi prieteni sa le voteze. Cei 3 care strang cele mai multe like-uri, au castigat zborul.  Pentru cei extra-Bucuresti transportul e asigurat de Orange.

Sa inchei cu una personala: pe cuvant ca cele mai frumoase vise ale mele sint alea in care zbor. Io personal, fara aparate care sa ma aeropurteze. N-am zburat niciodata cu un balon da’s convins ca ar fi sublim. Imi place teribil sa zbor cu avionu’. N-am zburat cu elicopterul dar nu m-as da inapoi. Nu m-as baga insa nici mort la un zbor cu racheta, in Cosmos – vorba aia, ca mi-e frica de spatiile alea nemarginite. Poate vine Vader si ma papa.

Mataluta-ti place sa zbori?

Ce-ar fi sa incercam reversul? Sa ne imaginam ca a trecut criza. Nu ne luam noi dupa Vladescu si a lui crestere economica de 0,03%. Dar uite asa, noi spunem ca a trecut criza. Si incepem, dragi fratiori, sa traim ca si cum nu ar mai fi criza. Fara teama pentru ziua de maine. Fara mancat de sub unghii, fara panica in momentul in care bagam in cosul de cumparaturi ceva. Sa ne bucuram de viata, mama ma’sii de criza. Vreau sa merg azi acasa si sa-i zic lu’ fiica-mea:

- Bre copila nascuta in anu crizei, vezi ca a trecut criza. De diseara o sa primesti la beberon lapte mai bun. Si-ti aloc 3 pampersi pe zi, nu 2. Poti sa mictionezi in voie, nu te mai abtine ca o eroina.

Ea-mi va zambi. Zambeste des, e un copil vesel si o iubesc de ma cac pe mine.

Si o sa mergem in concediu. Sa ne veselim anul asta, sa ne simtim bine, ca altfel e un an din viata fara vazut frumoasa Grecie ce ne face atat de bine la minte si la suflet. Si anul asta nu mai mi-l da nimeni inapoi, nici Vladescu, nici Boc, nici Obama. Si beau acolea 2 pahare de vin pe seara, nu unu’. Si-o sa-mi iau o carte buna, nu stiu care, dar buna sa fie si sa mi-o iau. Si-o sa-mi cumpar un film. Da, sa cumpar. Ca asa am io chef. Si-o sa fac plimbari mai dese pe la terase, sa ma bucur si io de-un cico la suprapret. Si-o sa-mi iau bascheti Diesel, ca-mi doresc de fo doi ani da’ mi-am zis ca nu merita atat de mult, ca n-am bani, ca vai de mine. Ba merita, ba merit, ca muncesc pentru bani nu-i vanez prin tufe. Si-o sa-i zic sotiei: Brem sotie, hai sa mergem sa-ti iei ceva frumos. Si ea o sa lesine – ca-cum am putut io sa zic o treaba atat de necugetata (legenda: io-s ala cu economisirea in casa, cu atrasul atentiei ca sintem risipitori, ca n-avem, ca bla bla).

Ca, Doamne fereste, poate maine cine stie ce se intampla. Nu maine, dar candva intr-un viitor cat mai indepartat. Si nu regret io amarnic ca in ziua de azi, cand am fost bine, sanatosi, cand traim primul an ca sintem 3, prima vara ca avem copil, io m-am chircit si m-am strepezit la fiesce ban?! Da’ de ce sa nu ma simt io un pic mai bine?! Ca binele psihic imi face bine si la fizic, oi fi sanatos, cu putere de munca, bag munca buna, sefu’ zice ca-s ok, ma apreciaza, imi da acolo ban frumos, si io am ban frumos sa cheltui, sa iau 4 pampersi – nu 3 – la copil, pun monetar in circulatie, tu faci la fel ca mine, producatorii baga bani in pojnar si produc mai mult, si dau locuri de munca la someri, somerii castiga si ei bani, dau papa bun la copii, cumpara toti pampersi de calitate, incep sa puna si salam langa painea de pe masa, poate-si fac si ei un concediu.

Si cand o sa aiba de toate in casa si pe masa, se vor uita in jos. Si vor vedea ca au pantofii prafuiti. Si vor merge la nenorocitul ala de lustragiu, si-i vor da un ban sa le faca pantofii oglinda. Si lustragiul se va scarpina in ceafa si-si va zice:

- Bre, sa vezi ca a trecut criza…

(lasand la o parte logoreea mea, sincer regret ca sint multi oameni care chiar nu au ce pune acum pe masa. Stiu ca eu sint norocos. Sper ca vremurile bune vor veni repede repede pentru toata lumea.)

ADAUGARE TARZIE:

Intelepciunea primilor comentatori a nascut aceasta completare. Daca tot a fost an de criza economico-financiara, spune ce ti-a adus bun pe alte planuri acest an. Uite, mie mi-a adus-o pe fiica-mea. N-am mai pierdut pe nimeni din familie, toti ai mei sint bine sanatosi. Ce mi-as fi putut dori mai mult?!

Tie ce ti-a adus acest an?

Nici vorba de salut, nici vorba de un multumesc, uneori sta si fumeaza la intrarea in magazin si nu-si stinge tigara nici daca te vede ca esti deja la casa si ai achita cumparaturile. Intotdeauna vorbeste la telefon, chiar si cand fumeaza, chiar si cand iti ia monetarul. Deci o idioata. Dar ce s-a intamplat sambata a fost… siderant.

Am bagat in cos niste beri, paine si mustar, ca urma sa facem un gratarel la un drag preten acasa. Ma duc cu cosul la casa, stau un pic, acrimea sa apare de la tigara. Cu moaca aia e ei care strepezeste si proteze.

- Punga? – intreaba cu juma de gura smochinita.

- Da.-  Zic io.

Imi pune painile si mustarul si ceva sucuri ce am mai luat eu intr-o punga. O trag deoparte, imi pune dozele de bere in alta punga. 7 beri. Platesc, iau pungile de pe tejghea, berile se imprastie toate pe jos. Punga respectiva nu avea fund. Adica partea de jos nu era lipita. Pur si simplu. Adunand io berile alea de printre rafturi, o intreb pe smochinita:

- Daca era bere la sticla se facea praf. Cine le platea?

Tuta se acreste mai tare la fizionomie si-mi raspunde deosebit de agresiv:

- Pai in niciun caz eu.

Atunci m-am enervat.

- Pai eu?! Ca aveti voi pungi proaste in magazin?

- Pai puteati lua mai multe.

- Mai multe cu defect?

- Pai da.

- Domnita, dumneavoastra mi-ati dat punga, am si platit o punga proasta, nu am auzit sa va cereti scuze nici sa-mi oferiti macar banii pe punga inapoi.

- Nu-i vina mea.

- Dar a cui?

- Nu stiu, dar a mea nu e.

Dragii mosului, problema e ca idioata era tot mai agresiva. Se certa de-a dreptul cu mine, de la micimea gandirii ei, din stupizenia ochilor ei imbecilici. Aproape eram dezarmat de un asemenea specimen. Ii mai zic totusi.

- Poate nu va dati seama ce ton aveti si cum va adresati unui client la care tocmai i-ati dat o punga de rahat si la care i s-au imprastiat produsele in magazin.

- Da’ ce, ar trebui sa ma las calcata in picioare de clienti?!

Bre, mi-a venit sa-i dau un pumn in frunte si s-o inghesui intre baxurile cu apa. Mi-am dat seama ca-mi irosesc nervii aiurea, ca ea-i tampita din fabricatie. Am intrebat totusi unde-i patronul.

- Nu e.

- Cand vine?

- Nu stiu.

- Ok, o sa mai trec pe aici. Insa doar ca sa-l informez cum se poarta angajatii lui.

- Faceti ce vreti, nu ma intereseaza.

Bre, am plecat cu un pepene in gati de draci. Mi-a zis cineva ca trebuia sa-i spun doar ca-i proasta. Asta era posibil s-o atinga. Vorbind civilizat cu ea i-am dat doar senzatia ca a mai pus la punct un client. Si nu s-a lasat calcata in picioare. Sincer nu-mi mai vine nici sa ma apropii la 200 de metri de magazinul ala, nici macar sa-l informez pe patron ce si cum. Dar voi face acest efort.

Si ca ea din pacate mai sint. Si noi le bagam bani in buzunar. 

Io va doresc o vara minunata in continuare, e un frig amar cumplit, cerul pare otelit.

Pe la finalul p0vestii, precum bine ati citit, va spuneam ca minunata doamna mai vrea sa vada o data Parisul.

Bre oameni buni, pleaca la Paris! Singura, singurica, la 93 de ani, pleaca la Paris. Pentru ca asta era visul ei. Si are puterea sa-si urmeze visul. Si-a rezervat pe internet camera la hotel (da, are 93 de ani dar navigheaza pe internet ca un pustan de 14 ani) si-a cumparat belete de avion, pleaca! O sa vada din nou Parisul.

- Pai cu cine plecati, doamna?! – intreb io.

- Singura!

- Singura?!

- Da!

- Cunoasteti pe cineva acolo?

- Nu.

- Nu va asteapta nimeni?

- Nu. Nu am nevoie de nimeni, o sa-mi fie foarte bine.

Mai oameni buni, am ramas mut de admiratie. Mut tut. M-am bucurat atat de mult pentru ea. Lumea zicea ca avem noi curaj sa plecam in concediu cu copila ce abia va face 2 luni. Nu asta-i curaj, ca doar sintem noi – oameni in floarea varstei- cu ea. Curaj e ceea ce face doamna mea. Si un exemplu. Ai un vis, urmeaza-l.

In rest toate-s praf in vant.

Pai erau cateva filme care burduseau salile, cum necum ajungeam si eu pe la ele, nu cred ca cu gaşca ci mai degraba cu famelia. Iata despre ce-i vorba si care-s amintirile: 

1. Filmele indiene, Raj Kapur + Lantul Amintirilor si nu mai stiu. Nu mai stiu in special din cauza faptului ca era o aglomeratie incredibila la intrare. Cum e acum la promotii la deschiderea unui magazin, cand nenorocitii se calca in picioare. Asa era si pe atunci. Io, copil mic, eram pe cale de disparitie printre oamenii care se impingeau cu salbaticie. Sa intre, sa intre, sa-l vada la Raj Kapur. Si ma calcau pe picioruse, si-mi striveau fatuca de zid, si-mi luau respiratia. Si eu blestemam in gand filmele indiene.

2. Filmele cu Louis de Funes – veselie, nene. Abia asteptam sa le vad. Nu mai imi pasa de aglomeratie, puteam sa fiul calcat si pe ceafa, ma ridicam, ma scuturam, imi stergeam sangele, imi puneam la loc clavicula rupta si ma puneam pe ras. Frumoase clipe…

3. Razboiul Stelelor – pfoaaaaaai, m-as fi inrolat in clipa aia sa lupt cu fortele galactice si sa-l ucid pe Vader. Dar creca toti baietii din generatia mea ar fi facut asta. La fel cum toti aveau ganduri indecente in ceea ce o privea pe printesa Leia.

4. Ca sa ramanem la ganduri indecente, erau ceva filme de capa si spada ce rulau la cinema. Si nu mai stiu cum le zice pentru ca la unul din filemle astea am vazut intaiasi ţâţă goala. De femeie. Nu de barbat ori vaca. De femeie. Si am fost total bulversat, am transpirat, n-am mainteles actiunea filmului, nu m-au mai interesat sabiile si pistoalele.

5. Filmele cu Margelatu.  – mare bucurie la casa omului si alea. Pam pam, jdup, o samanta in gura, un rachiu, pam pam, jdub, galop, satisfactie totala!

6. Si filmele de, cu, despre, dinspre, pentru Sergiu Nicolaescu. Traiasca, traiasca, Moldova, Ardealul si Tara Romaneasca!

Acu voi.

De cand mi s-a nascut fiica, m-am schimbat mult. Extrem de mult. Sufleteste. Pot sa zic ca in mare masura sint altfel. Nu stiu daca sint mai bun, dar in mine coabiteaza in acest moment 3 fiinte: eu cel vechi, o mamaie cu suflet cald, usor ingrijorabila si induiosabila dar s-a trezit si un ucigas cu sange rece. Ucigasul e latent, sta, vegheaza asupra familiei mele. E un ucigas care, sper eu, nu se va trezi niciodata. Pentru ca ar face-o doar in momenul in care familia mea e in pericol.

Va spuneam ca am privit atat de mult moartea, incat nu ma mai atingea ca imagine. Moarte altora. Ca atunci cand a fost vorba de acei dragi care s-au dus, am fost ingenuncheat… Acum trei zile insa am vazut la televizor stirea cu inmormantarea copiilor arsi la Giulesti. Deasupra unei gropi mici, o mama indurerata tinea o jucarie in mana. A aruncat-o pe sicrias si a soptit spre pruncul ei ucis:

“-Pa, mama, trebuia sa te duc acasa…”

In acel moment mi s-a rupt sufletul si mi-au tasnit instant lacrimi. Am fost surprins si eu, a fost prima oara cand mi-am pişat ochii la o stire. Mai plang ca dementul la unele filme, dar alea-s descarcari nervoase si manifestari de labism. (asta vine de la labil, nu de la labii, sa fie clar).

Mi-au dat lacrimile pentru ca in urma cu doar o luna eu mi-am dus copilul acasa de la maternitate. Acum il pot strange in brate, il pot pupa din cap pana in picioare, ma pot bucura de zambetele lui, de gangureli, de faptul ca ne trezeste noaptea, ca pot sa-i iau lapte praf, o jucarie, pot sa constat ca i-au ramas deja hainutele mici, ma bucur de un caca moale, de un ragait tare, ma bucur de orice tine de el. De copilul meu.

Acum doua zile am pus un film. Poate primul film pe care intentionam sa-l vedem “integral” de la nasterea copiului. A inceput pitoresc. O familie fericita, el medic chirurg, ea proprietara de galerie, aveau o fiica frumoasa si desteapta – doar o copila de 5-6 ani. Fiica e rapita in drumul ei spre scoala.   De un dement care o tortureaza, violeaza, ucide. Politia gaseste trupul zdrobit, plin de sange. Tatal il vede. Se apleaca deasupra corpului firav si priveste indelung.

Cei ce au facut filmul au insistat pe detalii. Detaliile mortii unui copil. Pentru prima oara in muuuulti ani, nu am putut sa privesc acele cadre. Desi ma uitam la un film. Desi am vazut atatia copii morti, in realitate, inainte de a deveni tata. Am intors privirea. Pana cand acele cadre oribile au disparut.

Filmul a continuat asa: politia il prinde pe criminal. Tatal-chirurg reuseste sa-l rapeasca in timp ce era transferat la puscarie. Il duce intr-o cabana parasita, intr-un cur de padure si-l tortureaza. 7 zile de tortura inimaginabila, ceva ce numai un super chirurg stie sa faca. Adica il taia, intepa, zdrobea pana la limita mortii si apoi il reducea la viata cu resuscitari, perfuzii, manevre medicale. Ca sa-l tortureze din nou.

7 zile de tortura. Din nou realizatorii filmului au insistat pe detalii. Cadre infioratoare ce redau fidel acea suferinta dusa la extrem. Si am privit. Si am privit. Si il intelegeam pe tata. Si am privit fara ca macar sa clipesc o secunda. Si mi-am speriat, realizand in acel moment ca in mine s-a nascut un suflet de ucigas. Un ucigas ce sper, ma rog, nadajduiesc ca nu va iesi la iveala niciodata. Dar e acolo.

Intrebare ingrozitoare: e de condamnat un asemenea parinte? Da, stiu, e absurd ca incurajezi pe cineva, pe oricine, sa-si faca singur dreptate. Departe de mine sa fac asta, dimpotriva. Dar crezi ca undeva adanc in tine e ceva ce spune: as fi in stare sa ucid pentru copilul meu?

V-am mai spus si faptul ca descopar tot mai mult din Bucurestiul de altadata. Ala de-i zicea Micul Paris. Ma rog, acu descopar ce a mai ramas din el. Cladirile ce altadata dadeau eleganta, noblete si parfum orasului, asemenea unor oameni tineri, cocheti, frumosi, moderni, ce impresioneaza pe oricine-i vede, par acu niste oameni batrani. Subrezi, patati de ani si boala, schiopi, suferinzi, singuri, fara sprijin, fara speranta. Cladiri proiectate si ridicate de arhitecti si ingineri renumiti in acele vremuri, isi asteapta moartea sub acoperisuri sparte, ziduri crapate, tencuiala cazuta, sint mancate pe dinauntru de sobolani, gandaci, aurolaci, degradare, indiferenta.  

Am aflat niste chestii. Si pot pune pe pagina condamnarea la moarte a Bucurestiului interbelic, nesemnata dar asumata tacit de cei ce ar trebui sa pastreze ce are mai frumos orasul. Nu sint date complete, cu siguranta sint multe chestii ce mi-au scapat, poate sa fac si lucruri bune dar sint atat de putine incat nu apar de la sine intr-o cautare “generalista”. De aceea ii rog pe cei ce stiu cum poate fi ajutat Bucurestiul istoric, ori ce care stiu ce se face deja, concret, sa intocmeasca o alta lista.

Nu stiu daca aceste ne-faceri sa aplica la nivel national. Daca in alte orase s-au gasit solutii, poate cei din zonele respective ofera sugestii celor din Capitala.

                                                                                                                                                               Condamnarea la moarte a Bucurestiului Istoric

Intocmita de toti cei care ar putea face ceva si nu fac.

1. Cladirile care au fost construite in perioada interbelica si au fost expertizate vor fi incadrate in cel mai bun caz la clasa de risc seismic 2. Indiferent de cat de solide sint. Celelalte cladiri istorice cu potential mai mare de prabusire vor fi introduse la risc seicmic 1 ori risc seismic 1 – pericol public – cu bulina. (asta in conditiile in  care absolut orice cladire expertizata este incadrata automat intr-o clasa de risc seismic, chiar daca a fost facuta in august 2010. Dar lumea nu prea stie asta).

2. Cladirile consturite inainte de 1 ianuarie 1951 nu sint realiblitate termic de primarii. (o reabilitare termica presupune igienizare, refacere fatada, schimbare geamuri. Deci nu-i numa o chestie de caldura mai moca, ci  si o chestiune estetica. In plus, la o cladire cu o fatada refacuta degradarea se opreste cel putin pentru o vreme. Prin fatadele coscovite si crapate apa sapa in continuare si afecteaza, finalmente, structura de rezistenta). 

3. Cladirile cu risc seismic 1 nu mai sint asigurate de nimeni. Desi in acest moment asiguratorii ar trebui sa accepte macar asigurarea “obligatorie” pentru 20 de mii de euro. Conform legii. 

4. Locatarii-proprietarii cladirilor istorice degradate, sint obligati sa renoveze din fonduri proprii fatadele. (da de unde bani, ca aceste cladiri sint locuite mai ales de oameni batrani ce cu greu pot supravieti in Romania, unii reusind totusi – imbuibatii – sa-si cumpere paine, medicamente si sa-si plateasca din utilitati). 

5. Daca nu au bani sub salteluta ori conturi doldora, locatarii propretari pot fi ajutati cu credite cu dobanda mica. (haida de, sa-si bage si o rata pe langa banii de paine, medicamente si inmormantare?!)

6. Cladirile care nu sint in clasa de risc seimic 1 nu vor fi consolidate cu fonduri de la “stat” (pe motiv ca-s prea “solide). Ar trebui sa le consolideze propretarii. (asta in conditiile in care un metru patrat de consolidare cladire istorica-costa mult mai mult decat un metru patrat construit de cladire noua. Deci propretarii mai bine ar da cladirea jos cu totul si si-ar construi un bloc nou. Intr-o zona de excceptie, pentru ca aceste cladiri sint in general in zone de exceptie. Dar nu au voie sa le dea jos, pentru ca sint in zone “istorice”, ”protejate”. Hi hi, ce tare mi se pare, statul le protejeaza cu bratele incrucisate la pept, urmarind de la distanta degradarea lor)

7. Cladirile cu risc seismic 1 - bulina- pericol public – sint expertizate-consolidate cu bani de la ”stat”. Stop! Nu forever. Porpretarii vor returna in rate, esalonate pe 20 de ani, costul lucrarilor. Daca propretarii mor, datoria-i lasata mostenire. 

8. E nevoie (experienta arata) de un munte de hartii si 2 ani de drumuri+ asteptare ca sa introduci   o cladire cu bulina in programul de consolidare.

9. In acest moment exista in Bucuresti vreo 140-150 de cladiri cu risc seimic 1- pericol public – bulina si vreo 400 cu risc seismic 1.

10. Durata medie de consolidare a unei cladiri cu mai multe etaje si suprafata mai mare e cam de 2-3 ani.

11. In ultimii ani s-a consolidat cam o cladire pe an. In Bucuresti.

12. Deci in 550 de ani vor fi consolidate toate cladirile cu risc seimic 1 din Bucuresti. Sa vedeti ce capitala cul vom avea in 2560.

13. Asta in conditiile in care nu vor intra si alte cladiri in clasa de risc seismic 1. Dar vor intra, pentru ca, precum ziceam mai inainte, nimeni nu face nimic pentru cladirile istorice ce nu au clasa 1 de risc, termenul de consolidare a Bucurestiului istoric se prelungeste la 1246 de ani. Asta inseamna ca blocurile construite azi, in 2010, vor avea risc seimic 1 cu 8 buline, vor intra la randul lor in programe aiurea de consolidare, deci vom fi intr-o permanenta consolidare pana la sfarsitul lumii. Amin. Pocaiti-va.  

14. Daca proprietarii de cladiri fara risc seimsic 1 vor sa si le re-expertizeze, sa le bage in clasa 1 ca sa fie consolidate in urmatorii 550 de ani (hihihihi) trebuie sa o faca pe banii lor.

15. Expertizarea unei cladiri – ca la carte – costa, nenica. Si, precum spuneam, propretarii lor sint cam batraiori, cam saracuti, cam flamanzi, cam bolnaviori, etc.

16. Cei care ar trebui sa faca ceva pentru zestrea arhitectonica si istorica a Bucurestiului, cei aflati in posturi cheie, care detin parghiile, relatiile, cunostintele si stampilele necesare, sint descurajati, balzati, obositi, sictiriti. Spun ca nu prea se poate face nimic. Ca-i birocratie, ca nu sint bani, ca pizda ma’sii.

17. Cei care vor sa faca ceva, cu toate ca-s tineri (da, aia cu plete si blugi rupti care-s mai tineri ca titanii din Primarii, au fundatii, ong-uri, au studii, au dragoste, au putere, au forta, au vazut si alte capitale, stiu sa faca proiecte, ar avea habar cum sa atraga fonduri europene-mondiale-galactice) nu au parghiile relatiile si “scaunele” celor de mai sus. Care-s mai batrani, dezinteresati, plictisiti, descurajati.

                                                                                                                                               Solutii pentru propretari cladiri misto-istorice-interbelice

1. Muriti (si aici puteti alege: de nervi, de varsta inaintata, de saracie, de boala, de cutremur. Dar muriti.)

2. Plecati.

3. Mutati-va. Ce daca aveti 80-90 de ani?! Mutati-va.

4. Muriti.

5. Vindeti unui smecher cu bani care stie cum poa sa fie data jos o cladire istorica si poa sa obtina autorizatii sa faca un bloc in loc.

6. Renuntati.

7. Acceptati.

8. Sperati…

9. Luptati, daca va da mana.

10. Mai aveti putere sa luptati?! Pai nu mai bine muriti?

Astept si alte informatii, sugestii, povesti, precizari.

Sa fiti sanatosi si sa va bucurati de alte locuri, unde istoria e respectata!