Strabon, Geografia, vol 1, p.158, Ed. Stiintifica.

Pana la urma nu e asa de grav. Si pentru batranete mai ai acolo rezervate cateva roluri: bunic, tata grijuliu pentru copiii pe care i-ai neglijat  pe cand munceai de zor, pictor, pasiune de o viata eliberata acum de constrangerile muncii in publicitate.

Dar fiecare dintre roluri se destrama cu meticulozitate. Sa incepem cu ultimul.

Timp de jumate de an picteaza in fiecare zi dupa ce se muta in satul de lux pentru pensinari de la marginea marii.  Dupa care i se pare ca ceea ce face este lipsist de sens. In zadar Nancy, fiica lui din a doua casatorie, ii povesteste cum o studenta de la Arte s-a uitat fascinata la tablorile lui.  El simte ca s-a apucat sa picteze prea tarziu: o activitate de amator  cu care doar isi umple utimii ani. Pictura nu mai poate implini o viata care se sfarseste si devine asfel un hobby, la fel de banal ca oricare altul.

Dar poate  ar fi mai bine sa se mute inapoi la New York si sa fie alaturi de Nancy al carei sot tocmai ce s-a retras sa mediteze, tulburat de responsabilitatea de a creste un copil. S-ar simti implinit. Ar fi bunic si s-ar implini rolul de tata pe care l-a cam neglijat in doua cele casnicii destramate.  Si totusi nu poate: ar fi prea egosit sa nu recunoasca ca de fapt el este cel care are nevoie de ajutor, coplesit de singuratate  si neajutorat de boala.

Lumea ii scapa printre degete, se indeparteaza si el simte asta cu fiecare zi care trece, cu fiecare telefon care ii anunta ca a mai murit un fost coleg. Si apoi mai sunt regretele. Toate aceste regrete ca nu mai poate schimba nimic din ce a facut desi atat de mult si-a dorit sa traiasca de fapt o alta viata.

In Moartea lui Ivan Ilici Tolstoi isi aduce muribundul intr-o stare asemanatoare. Dar de aici drumurile se despart. Pentru Ivan Ilici la sfarsit moartea nu mai exista. Ïn ultimele ore din viata se intreaba unde este moartea de care s-a temut atat si descopera ca in locul mortii era lumina. In secolul 21 se intampla altfel.

Eroul lui Philip Roth are o ultima operatie pentru care prefera anestezie generala.

“S-a scufundat simtindu-se departe de-a fi doborat, dornic sa se implineasca iar, si cu toate acestea nu s-a mai trezit niciodata. Stop cardiac. Nu mai exista, eliberat de existenta, intrand in neant fara nici macar sa stie. Exact asa cum se temuse de la inceput”.

Nu mai are o ultima iluminare, mantuirea nu mai e posibila. Eroul nostru, orisicine, ajunge in locul de care s-a temut: neantul. Nici un zeu nu mai asteapta dincolo.

Bun de citit:

• Interviu cu Philip Roth
• Recenzie in nyt
• Alta recenzie nyt

- Ma rog, de acord, dar inainte sa-i povestesc lui Bruno treaba cu metroul. Deunazi mi-am dat intr-adevar seama ce se intampla. M-am apucat sa ma gandesc la batrana mea, apoi la Lan si la copii si, bineinteles, mi s-a parut pe data ca hoinaream prin cartierul meu, vedeam chipurile baietilor, cele de pe atunci. [..] treaba e ca eu luasem metroul din gara Saint Michel si m-am apucat indata sa ma gandesc la Lan si la copii si sa vad cartierul. Nici nu m-am asezat bine ca am inceput sa ma gandesc la ei. Dar in acelasi timp realizam ca ma aflu in metrou, si am vazut ca dupa aproximativ un minut ajungeam la Odeon, si ca lumea intra si iesea. Atunci m-am gandut mai departe la Lan si am vazut-o pe batrana intorcandu-se de la cumparaturi, si am inceput sa-i vad pe toti, sa fiu impreuna cu ei intr-un fel cum nu se poate mai frumos, cum nu mai simtisem de multa vreme. Amintirile sunt vesnic o porcarie dar de data aceasta imi facea placere sa ma gandesc la copii si sa-i vad. Daca incep sa-ti povestesc tot ce am vazut, n-ai sa ma crezi, ar dura o vesnicie. Chiar daca as trece peste detalii. De pilda, ca sa-ti spun doar o chestie, o vedeam pe Lan cu o rochie verde,  pe care si-o pune cand venea la Clubul 33, unde cantam cu Hamp. Vedeam rochia, avea niste funde, un buchetel, un fel de podoaba intr-o parte si un guler… Nu in acelasi timp, in realitate chiar ma invarteam in jurul rochiei lui Lan si o priveam cu luare-aminte.  Apoi m-am uitat la fata lui Lan si la cele ale copiilor, si mi-am amintit si de Mike, care locuia in camera de alaturi, si de felul in care Mike imi relatase povestea unor cai salbatici din Colorado, muncea la un ranch si vorbea umflandu-si pieptul, ca imblanzitorii de cai.

- Abia un mint si jumatate dupa timpul tau, dupa timpul asteia, spuse cu ranchiuna Johnny. De asemenea, dupa cel al metroului si al ceasului meu, duca-se naibii. Cum se poate atunci ca eu sa fi stat gandindu-ma un sfert de ceas, ce zici, Bruno? Cum se poate gandi un sfert de ceas intr-un minut si jumatate? Iti jur ca in ziua aceea nu fumasem nici atatica, nici o frunzulita, adauga precum un copiul care se dezvinovateste. Si apoi mi s-a mai intamplat, acum incepe sa mi se intample pretutindeni. Insa, adauga el cu siretenie, doar in metrou imi pot da seama, pentru ca a merge cu metroul e ca si cum te-ai afla inauntrul unui ceas. Statiile sunt minutele, intelegi, asta e timpul asta al vostru, de acum; dar eu stiu ca exista si altul, si m-am tot gandit si razgandit.

- Johnny, spuse Dedee din coltul ei.

- Fii atent ca nu-ti povestesc decat o bucatica din tot ce gandeam si vedeam. Oare de cand iti povestesc bucatica asta?

- Nu stiu, sa zicem cam de doua minute.

- Sa zicem cam de doua minute, ma imita Johnny. Doua minute si ti-am povestit doar o bucatica, nimic mai mult. Daca ti-as povesti tot ce i-am vazut pe baieti ca fac, si cum canta Hamp Save it, pretty mama, iar eu ascultam fiecare nota, si Hamp nu e dintre cei care obosesc, si daca ti-as mai povesti si ca am auzit-o pe batrana spunand o rugaciune nesfarsita, unde vorbea de niste verze, mi se pare, cerea iertare pentru batranul si pentru mine si spunea ceva de niste verze… Ma rog, daca ti-as povesti de-a fir a par toate astea, ar trece mai mult de doua minute, ce zici Bruno?

- Daca realmente ai ascultat si ai vazut toate astea, ar trece probabil un sfert de ceas si mai bine, i-am spus, razand.

- Ar trece un sfert de ceas si mai bine, asa-i, Bruno. Atunci ma vei intreba cum e oare cu putinta ca brusc sa simt ca metroul se opreste si eu ies din povestea asta cu batrana, si Lan, si tot restul, si vad ca ne aflam la Saint Germain des Pres, care-i exact la un minut si jumatate de Odeon.

Niciodata nu prea imi fac probleme cu ce spune Johnny, dar acum, cu modul lui de a ma privi, m-a luat cu frig.

Dar ce aduce carte? Nimic nou. Doar ne reaminteste cum s-a nascut lumea (civilizatia) in care avem hazardul de a ne fi nascut.  Iar daca ne place de acesta lume, daca stim sa ne bucuram de ea, Bloom incearca sa ne arate ca o putem pierde foarte usor, aproape fara sa stim. Asa cum in  ’33 (el face comparatia asta) vechea Germanie a apus prin vot democratic tot asa si noi, democratic, putem pierde liberatea de care ne bucuram. Nu are de-a face cu declinul occidentului (Spengler). Este o carte optimista, dar un optimism muncit.

Evident nu pot reproduce aici demonstratia lui de 400 de pagini. Bloom este un profesor si in centrul argumentati lui sta Universitatea ca singura institutie capabila sa educe in continuare oameni indeajuns de puternici incat sa pastreze, apere si imbogati civilizatia occidentala.  Nu sunt de acord cu el dar motivele mele nu sunt atat de seducatoare precum argumentatiile lui. Important este ca autorul, dincolo de probleme si solutii, reuseste sa transmita un sentiment al fragilitatii,” sa feminizeze” civilizatia occidentala astfel incat  dintr-un cavalerim intelectual sa sari in apararea vechilor ei valori.

Care sunt acestea in opinia profesorului si cum ar trebui aparate, asta trebuie descoperit. Lectura este palpitanta. Desi nedormit de ceva timp finalul cartii (cam o suta de pagini dense)  m-a tinut treaz ca o cafea amara si tare.

Alte articole:

• Sorin antohi in Revista 22
• Blog Culianu
• Biblifilul cu cer si luna