Am dat peste interviul video acum 3 luni si de atunci cred ca l-am vazut de vreo 5 ori. Imi place interviul pentru ca Nichita vorbeste o frumoasa limba romana. De exemplu foloseste cuvantul “bunaora” care inseamna “de pilda”, “cum ar fi” , care pentru mine suna mai domol.

Am fost atat de surprins de acest “bunaoara”, pe care nu-l stiam, pentru ca, in zilele noastre,  cand nu e sufiecient ce stim din limba romana chemam in ajutor engleza, poate prea cu usurinta. Rezultatul, desi engleza e atat de frumoasa, este o rongleza cu iz caragialesc.

Mai imi place felul in care raspunde intrebarilor neinspirate ca sa nu le zic stupide. Dar nu e vina reporterului ca pune asa intrebari. Reporterul isi face meseria cat mai bine, vorbeste in categorii uzate, foloseste clisee, are la indemana tot ce i-a fost dat ca instrumente de gandire in timpurile acelea. Si-a facut temele. Nichita trece peste si raspunde pana la urma unor intrebari pe care si le pune singur.

Si mai imi place cum vorbeste despre poezie, despre literatura. E foarte rar ca cineva sa stie sa lege doua fraze firesti despre o anumita arta. Pentru ca e mai “cool” sa vorbesti despre arta decat despre cultivatul castravetilor, apar fenomene anormale cand vorbitorul vrea cu tot inadinsul sa dovedesca ca se pricepe la critica, la fenomenul artistic etc. Si atunci apar formule alambicate gen “Roman polifonic, cu o structura epica arborescenta”, formula citita de mine in Observatorul Cultural. In veci nu o sa inteleg ce e un “roman polifonic”. Banuiesc ca vrea sa zica; din lene sau neputinta intelectuala autorul a folosit un adjectiv si atat. La Nichita nu gasim adjective cat povestea poeziei spusa la fel de frumos precum un gradinar priceput deapana saga rosiilor gustoase si a castravetilor dulci. Nu obiectul pasiunii conteaza ci pasiunea.

Inca din prima pagina a cartii sale “The Grand Design” Stephan Hawking ne asigura ca  religia si filosofia nu mai sunt de folos pentru ca nu pot raspunde la intrebarile acelea mari la care se ambitioneaza ele sa raspunda: cine a facut totul, de unde venim, cum a luat nastere lumea etc.

Ce este cel mai puternic in scrisul lui Hemingway ramane  in minte fara notite pentru ca e ceva care emana din toata cartea sau din toate cartile lui, nu  din cateva fragmente. Ce notez aici nu sunt pasajele cele mai interesante, ci ce poate starni curiozitatea despre Hemingway si nebuniile lui.

In Dealurile verzi ale Africii, autorul, un personaj al cartii, intra intr-o discutie despre literatura cu un cititor amator , Kandinsky. Prilej pentru mici razbunari si mari sentinte.

Scriitorii

“Scriitorii ar trebui sa lucreze singuri. Ar trebui sa se vada intre ei doar dupa ce isi termina lucrul, si nici nu ar trebui sa o faca prea des. Altfel, ajung ca toti scriitorii aia din New York. Stau toti adunati ca niste omizi varate intr-o sticla si incearca sa capete hrana spirituala si cunoastere din sticla si din contactul pe care il au intre ei. (…) Se simt singuri in afara sticlei. Si nu vor sa fie singuri cu ideile lor si nici o femeie nu l-ar iubi atat de mult pe vreunul din ei incat acela sa scape de singuratate alaturi de ea sau sa-si uneasca propria singuratate cu a ei sau sa infaptuiasca ceva care ar face ca restul lucrurilor sa isi piarda orice urma de importanta.”

Banii si scriitorul

“Vedeti dumneavoastra, noi ne trasforma scriitori in ceva foarte ciudat. (…) Ii distrugem prin diferite mijloace. In primul rand, ii distrugem economic. Ajung sa faca bani. Scriitori se imbogatesc doar din intamplare desi cartile bune ajung toate sa faca bani pana la urma, intr-un fel sau in altul. Ei, si cand scriitorii nostri dau de bani, incep sa-si ridice standardele de viata – si atunci sunt prinsi in capcana. Sunt nevoiti sa scrie pentru a-si pastra proprietatile, nevestele si tot tacamul, si asa ajung sa scrie porcarii. Si nu pentru ca ar vrea sa scrie porcarii ci pentru ca scriu in graba. Pentru ca scriu atunci cand nu au nimic de zic, cand nu e apa in fantana. Si asta fiinda sunt ambitiosi. Dupa care, odata ce si-au tradat talentul incep sa se justifice si atunci scriu alte porcarii. Sau se apuca sa-i citeasca pe critici.”

Cel mai bun

“In primul rand trebuie sa ai talent, foarte mult talent. Cum avea Kipling. Si-apoi trebuie sa ai disciplina. Ca Flaubert. Apoi trebuie sa ai o conceptie clara legata de ceea ce poate deveni cartea respectiva si o contiinta de sine absoluta, la fel de stabila ca sistemul metric, asta ca sa eviti sa fii fals. Pe langa toate astea, trebuie sa fii inteligent, dezinteresat si, mai presus de toate sa ramai in viata. Incercati sa va imaginati cum ar fi sa se adune toate calitatile astea intr-o singura persoana. Cel mai greu lucru, avand in vedere cat de repede trece timpul, ii va fi sa ramana in viata si sa-si faca treaba.”

O constiinta de sine absoluta… europenii in vremea lor de glorie lasau zeilor acesta povara. Ce poate fi mai ciudat si mai naiv pentru un european sceptic decat acest american increzator in sine? Dar Hemingway scrie mai departe literatura.

Am aflat din ziare: revolutii in lumea araba, un cutremur a zguduit Japonia, o centrala nucleara aproape a explodat, Osama a fost ucis. Pana acum nu m-am gandit ca ziarul poate fi scris din proza scurta. Jurnalistul scrie despre evenimente, ele nu sunt povestite in sens literar, sunt relatate iar rezultatul e un reportaj, un gen de scriitura care apartine efemerului, literara are alt statut.

Totusi, de cand citesc NYT pe Kindle,  am inceput sa cunosc un povestitor usor inspaimantator ca prezenta (poate fi in aceeasi zi in multe locuri), care deapana povestea lumii cu un ton serios, preocupat, documentat dar cu eleganta. Un zeu cu chip din litere povesteste incontinuu ce se intampla in afara vietii noatre personale, evenimente care totusi, considera el, ne influenteaza.

Asa ca dupa ce am avut doua saptamani varianta gratuita a ziarului, am apasat magicul buton “Buy”, cel care printr-o vrajitorie imi aduce cartile si ziarul din America in cateva secunde.

Rubrica mea favorita nu este insa despre politica sau economie. Rubrica care imi place cel mai mult este “Obituaris” si in ea sunt cuprinse scurte si savuroase povestiri despre viata celor care tocmai au murit. Un fel de metafizica de serviciu.

“Lanny Friedlander, who with little more than a typewriter and a stack of paper founded the libertarian magazine Reason  in his college dorm room in 1968 and ran it briefly before dropping out of sight for the next 40 years, died on march 19 in Lowell, Mass. He was 63.“

Dintr-o fraza si o propozitie stii cine a fost, ce i-a placut sa faca in viata si cat a trait.  Daca te intereseaza, continui. Pe scurt vei avea reusitele, esecurile, suferinta dinaintea mortii, moartea si reamintirea.  Ce sa scrii despre un om in jumatate de pagina? Dar acesta e farmecul rubricii. Intr-un spatiu restrans esti obligat la esential. Alegerea devine problematica…

Imi imaginez ca simetric acelasi exercitiu l-a facut si Lanny, mort in urma unui infarct. Nu vom stii ce a gandit si foarte probabil el se vedea pe sine mult mai personal decat fraza de deschidere a articolului. Dar ce ma intereseaza este ce retine memoria ziarului si stilul in care o face. Acum patru secole un necrolog ar fi fost despre iertarea pacatelor…

Citind aproape zilnic rubrica Obituaris mi se pare ciudat ca nu are fiecare om la disiparitia lui un astfel de articol. Ar trebui sa fie obligatoriu depus la Arhiva.  Fara el sa nu poti obtine certificatul de deces. Am avea astfel o mica povestire pentru fiecare viata.

Este prima carte pe care o citesc de acest autor si prima carte proasta pe care o termin stiind ca e asa. De pe la jumate am citit insa in diagonala… Dar ceva mi s-a intamplat: pana acum detectam o carte stupida
de la primele 20 de pagini maxim.

Cartea se numeste “Inspaimantatoarea viata personala a lui Maxwell Sim”. Un titlu promitator. Ma intereseaza viata personala. Nu povestile din tabloide care dezvaluie amanunte picante. Sunt interesat de toate acele gesturi mici care închegate de dorinte si sentimente dau ceea ce numim cotidian, viata zilnica . Iar daca aceasta  este si inspaimantatoare, curiozitatea mea devine obsesie: cum se lupta omul in mica si neinsemanata lui viata personala? Cum sunt acele lupte in care nu vei fi niciodata erou chiar daca le castigi? In care nu sunt monstrii, nici trupe speciale, nici boli nemiloase ori iubiri romantice,  nici oameni rai care sa simplifice ecuatia, nici camere de filmat si reporteri avizi sa relateze faptele de la fata locului?

O astfel de viata e complicat de povestit dintr-un motiv simplu: e al naibii de greu sa tragi cu ochiul acolo fara sa banalizezi lucrurile sau sa pui clisee unde nu intelegi.

Trebuie sa fii un povestitor bun,  precum Flaubert, Tolstoi, Cehov, Carver sau Roth ca sa ajungi sa intelegi si sa plasmuiesti viata personala. Ce vreau sa zic cu toata tarasenia asta este ca un romancier e  pretentios cu sine daca pretinde sa povesteasca ceva atat de greu de descris ca viata personala. Daca nu e in stare mai bine se apuca de romane istorice sau de actiune.

Am citit in cartea asta toate cliseele care de obicei se insaileaza ca sa-ti dea senzatia de viata personala: despresia ca boala, divortul de neinteles de femeia care nu intelege, parintii personajului care nu se iubeau, tatal homosexual nedeclarat si neinteles de fiu. Intamplator sau nu, personajul Maxwell Sim recunoaste si el la final ca este un britanic sadea homosexual. De, mentalitatile s-au schimbat, nu mai face greseala tatalui. Iar ca sa se recunoasca homosexual (ce iluminare!)  il ajuta o chinezoaca din Sidney pe care o cunoaste de doua ore, el fiind un barbat matur de 48 de ani. Alte clisee? Mai sunt. Banicile care sunt rele pentru ca au adus criza cu lacomia lor, obiectele fabricate in China de bieti chinezi ca sa fie ieftine pentru noi occidentalii lacomi. Lucruri pe care le aflii din ziare nu din viata personala. Etc, etc…

Primele capitole sunt acceptabile. Ba sunt si cateva pagini sclipitoare: o discutie despre periute de dinti reuseste sa sublinieze grotescul limbajului corporatist infiltrat in viata personala. Dar de la aceste pagini incolo cunoasterea si inspiratia il parasesc pe autor tot mai repede. In ultimele pagini, cand personajul beat si disperat vorbeste cu GPS-ul masinii, devine evident ca nenorocitul de roman trebuia terminat o data si autorul e in criza de timp. Iar incheierea este de un postmodernism uzat: autorul se intalneste cu personajul, bla, bla in sfarsit se pune punct cosmarului.

Nu scriu despre cartile care nu-mi plac pentru ca timpul e mult prea scurt. Dar acum am facut-o pentru ca m-a intrigat pacaleala asta cu titlul, cu primele capitole, promisiunea cu viata personala, contrastul dintre istetimea scrisului si rezultatul final. Feriti-va de magarus! era o emisunea la TV cand eram copil. In cazul asta cartea e magarusul.