Nu găsesc o introducere prea inspirată pentru ziua de sâmbătă a festivalului, dar nu e de negat că ține de vremea urâtă care a dat totul peste cap. Uitată atmosfera luminoasă de vineri seara, cu răcoarea nopții instalată pe armonii de bluegrass și fusion, gustate de mii de oameni; o zi răsucită, prematur obscură, permanent tulburată, cu puțini fideli rămași într-un loc cvasi-pitoresc năclăit. Nu știi cu exactitate ce să zici de aste furtuni; nu sunt pure întâmplări, dar nici parte din spectacol nu ne place să le numim; este un cerc vicios, în care ne sunt blestemate poate cele mai frumoase momente, iar noi trimitem înapoi aceleași sudălmi. Pentru cei ce nu renunță (câteva sute de devotați, aș zice, din care unii au stat în ploaie doar de-al naibii), continuă cumva și povestea. Se pregătește concertul, însă la semnul celor mai puternice rafale, instrumentele și boxele se acoperă și toată activitatea încremenește. Până când nu devine o ploaie cicălitoare, furtuna e pe cinste. La mâncarea caldă nu se renunță, iar cei care te servesc cu clătite uriașe îți pun și o casetă cu be-bop vechi.

(scuzați lungimea articolului, dar sunt prezentate de două ori mai multe trupe decât în prima parte)

Amintiri puțin încețoșate și despre artiștii serii, toți aclamați eroic, odată ce muzica începea să cânte, scotând pe mulți din starea mizerabilă. Primele două trupe și-ar merita un public pe măsură. Jazzul polonez oferă constant lucruri bune, iar Marcin Wasilewski Trio sunt cu har, creditați a-l fi impresionat pe marele Tomasz Stanko cum puțini alți (conaționali?) au făcut-o. Detaliile unui program ce promitea o combinație între cele mai convingătoare piese proprii și transcripții după Brubeck, Stanko, Blay sau Jarrett s-au pierdut pe parcurs, singura logică fiind aceea a unui program echilibrat. Lipsa vreunui interes pentru efecte speciale i-ar putea pune pe un făgaș clasic/retro; cu toate astea, ei își stilizează îndeajuns armoniile și ritmurile. Wasilewski face întotdeauna un pas înainte, cu improvizații rapide, bazate pe salturi și ornamente libere, mai puțin pe o melodicitate cursivă.

Wolfert Brederode Quartet și-a dat concursul pentru cea mai bună descoperire a festivalului – iar eu zic că au câștigat, măcar pentru acele minute relativ unice (de-a lungul întregului festival!) de îndrăzneală și desprindere (încadrabile în ”avant-jazz„), dacă nu și pentru un concert mai reprezentativ decât mult din ce au finisat pe albumul lor Currents. Ispita acelui experiment al sunetelor netemperate, al jocului la întâmplare de lovituri, ciupiri și fragmentări, a fost trecătoare, topindu-se într-un jazz propagat, descris de multe ori a fi ”contemplativ”, cel mult cu o culminație cât mai artistică. W. Brederode pare un muzician timid, inocent, dar în egală măsură pasionat și absorbit. Considerat ”nonconformist”, Samuel Rohrer e iute și creativ, evadând cu ritmul. Clarinetistul Claudio Puntin a preferat să aștepte momentul potrivit pentru înfloriri melodice vibrante decât să-și forțeze intrarea, dar odată încălzit, s-a dovedit remarcabil.

După două concerte, unul mai înălțător decât cel dinainte, nici că nu se putea un moment mai nepotrivit pentru ca cineva să dea cu bâtă în baltă – întâmplător, cel mai titrat muzician al zilei. Nefastă în acest sens și reputația lui Wolgang Muthspiel de urmaș a lui Pat Metheny, și colaborările de-a lungul anilor cu Erskine, Peacock, Burton, Motian, Towner sau Youssef. Problemele de sunet au părut imense pentru chitarist, care și-a consumat cu ajustări jumătate de concert. Stilul său muzical, al melodiilor ultra-consonante, cu sunet acurat, poate să farmece, dar pentru mine este de o substanță echivocă. Criticabilă plăcerea pentru o polifonie abundentă, înregistrându-și o multitudine supărătoare de linii cu efect de ecou, de repetiție metrică sau de suprapunere, peste care să vină cu interpretarea liberă. Prea mult și prea insistent, din moment ce care trucul nu-i reușea. Andreas Pichler l-a surclasat cu o prestație execrabilă, stagnând cu ritmuri de bază, până când, trăsnind în cinele, își arăta suprema ignoranță față de nuanțe. Geamănul Mathias Pichler scapă fără mustrări, mai ales că a fost atent să intervină prompt la timpii morți sau opririle tehnice ale lui Muthspiel.

Au cântat și Djabe din Ungaria, doar că eu am renunțat, sleit de puteri la o oră târzie decalată și totodată plictisit de pregătirile lor. Trompetistul făcea game în spatele scenei, restul trupei se  simțea și mai greu pregătită. Kovacs Zoltan a preferat să improvizeze mici preludii la clape, care indicau un fusion de anii 70 interesant, până când s-a mutat la alt manual, probând efecte electronice mai de caterincă. Totul îmi sugera un concert fulminant și eclectic, glisând înspre jam și oriental. Poate că așa a și fost; eu am vrut să rămân cu amintirile cele mai plăcute, rafinate și subtile.

IV. Ziua glorioasă

Împreună cu plăceri nebănuite și muzici tot mai bune a revenit și sentimentul de a descoperi ceva diferit în fiecare concert. Vreme ceva mai suportabilă, cu raze de speranță până când muzica arctică a adus înapoi ceața și ploaia măruntă. Public mai mult, fie el precaut sau determinat să reziste până la capăt, venit să cinstească reușita acestei zile, totuși împărțit în preferințe, cu un exod parțial, la jumătatea programului, aproape de miezul nopții. Prezentări de cărți, expoziții și evenimente, mulțumiri adresate sponsorilor și o glumă despre Fleck, fiul său Fleckar și nepotul Fleckușteț, cu care Moșu a rămas dator încă de vineri – toate făcute rapid și pe scurt.

Fiind printre cei mai promițători artiști ai ediției, Trygve Seim și Frode Haltli au venit cu ceva ce, oricât de intrinsec asociat cu arta meditativă cerută de ECM, tot deosebit rămâne. Seim este un compozitor extraordinar (v. Different Rivers), iar în concert își arată capacitatea de a epuiza imperturbabil orice material tematic. Elementul unic adus de cei doi a fost un autentic caracter epic, în care metrul lipsește, melodiile sunt duse la infinit, ori mai multe mesaje au o conexiune metodic realizată. Acest duo instrumental de saxofon și acordeon este un atu, dar deloc un potențial rar pentru muzica modernă, iar Seim și Haltli au știut să parcurgă toate etapele remarcabilului. Obișnuiesc să cânte cu ochii închiși, acordați unul cu celălalt, minute în șir, ceea ce-i năucitor. Haltli produce la acordeon acel ambiental cu care suntem obișnuiți de la sintetizatoare (sublim, pe deasupra). Putem nota rolul său într-o grozavă deschidere de concert, expandând și comprimând aerul în burduf pentru senzația unui instrument care respiră. Mișcări la fel de largi, epuizând amplitudinea sonoră. E o adevărată realizare cum Haltli deposedează acordeonul de sunetul său stereotipic, pentru un jazz eteric greu de susținut, unde ritmurile sunt mai bizare decât melisemele, ducând la inevitabile poticniri. Opus muzicii glaciare se imprima un fel de dans de cabaret, cu schimbări subite, conturând o parte de mijloc ușor defazată a concertului. Finalul a produs ceva spectaculos de fin, minimalist și spiritual, muzică a izolării, a renunțării la orice efort, a plutirii într-un ocean înghețat.

Venirea Patriciei Barber a pus capăt convingerii mele că publicul rabdă orice. S-a umplut, se pare, paharul. Comportamentul unora a fost cel puțin contradictoriu: cineva de lângă mine, exasperat deja de ploaia tot mai puternică și de scurgerea timpului, s-a lansat în ironii proaste, ca la finalul concertului să plângă cu lacrimi. Nici constantele nemulțumiri ale Patriciei nu-s o certitudine a perfecționismului ei vestit, așa cum și grimasele făcute la atingerea clapelor denotă ori calitatea instrumentului, ori o teatralitate deloc fermecătoare. Cerințele de celebritate, cu securitatea și interzicerea fumatului, au individualizat-o la fel de mult ca pe Fleck, poate nu în felul cel mai popular.

Încerc o sintetizare, pentru a nu ieși șifonat comentând jazz vocal. Esența (sau ineditul) mi s-a părut a fi abordarea tradițională – din nou o măsură rară pentru festival -, ceva de așteptat, dar impresionând prin umplerea de sunet și schimbul de replici solo. Neal Anger, Larry Kohut și Eric Montzka formează un trio excelent, în pur spirit americănesc: percuționistul expert, cunoscând toate combinațiile posibile, magistral animator; chitaristul stăpân pe instrument, lejer, creativ; contrabasistul cu ochelari de tocilar, versatil, stilat. În comparație, izolată de partea cealaltă a scenei, într-o lumină slabă și rece de reflector, Barber s-a retras mult în sine, deloc darnică cu solourile, ba mai indecisă să-i acompanieze pe ceilalți (sunetul ei fiind și-așa destul de acoperit). Standardele sale melodice la pian sunt clare, dar mai bună îi este prestația vocală. Albumele recente sunt frumoase; partea ei de concert i-a ieșit mai puțin. Piesele proprii au un raport: măsuri cu un sfert vers și trei sferturi ecou sau ambianță. Crash s-a deosebit, conținând dialoguri strânse între pian și chitară, tumult, revărsare. În anumite momente de relaxare, cvartetul s-a împărțit în duo-uri pian-chitară acustică sau pian-bas, In Love with Ellie ieșind aici de minune. Încheierea și bisul au fost covers, un Norwegian Wood la care Ringo Starr n-a fost inspirat să adăuge un solo monumental și incendiar, așa că a făcut-o Montzka, apoi un Light My Fire cu care se putea și fără.

***

Cred că este timpul să dispară cu încetul, în prezentarea noilor, să zicem, inițiative muzicale ale lui Dan Berglund,  referirile la Esbjörn Svensson, moartea sa, sfârșitul formației E.S.T. ș.a. Nu că amintirile n-ar fi frumoase – Berglung a făcut doar parte din una din cele mai influente trupe de jazz ale noii generații. Proiectul Tonbruket convinge însă în prea multe feluri pentru a fi ”felul lui Berglund de a trece peste”, iar comparația dintre stilul vechi și cel de așa-numită reorientare e un gând nociv: renumitul improvizator de ieri, azi ”rock jammer”, atras sau inspirându-se din eclecticismul popular; remarcabilul melodist cu o gândire liberă, preferând acum locul din umbră al susținerii plate de ritm – amăgitoare căutare de legături și continuitate. Ce aș putea încerca să ghicesc în schimbarea sa este căutarea interioară a spiritului tânăr, al impulsului febril. Berglung s-a simțit incredibil de bine cântând, cu o energie și pasiune nouă, mai presus de orice alte scopuri ale demersului său.

Dan Berglund’s Tonbruket au venit cu cel mai surprinzător și percutant concert posibil, unul capabil chiar să răstoarne anumite valori și preferințe concertante specifice festivalului gărânez, cu o punere rebelă în balanță de culminații și depășiri de limită. O infuzie de ”you name it” neo-pluristilistic. Desfătare, euforie și epifanie.

Un pic schimbate rolurile și calibrul acestei formații față de cvartetul lui Barber: Berglund e fruntaș, basistul desăvârșit, reușind chiar să-i întreacă în tehnică și antren pe mai tinerii muzicieni cu care s-a asociat, permisiv petrecăreți, atrași de sunet, efect și artificii, amânând căutarea vreunor expresii mai bogate sau artistice. Martin Hederos pare electrizat, mișcat de fiecare sunet, arcuindu-se pe muzică, agitându-se frenetic pe cele mai voluptoase culmi atinse. Mă bucur că nu a fost tentat să-l urmeze îndeaproape pe Esbjörn, pentru că armoniile sale sunt mult mai naive. Foarte slab la vioară (de fapt, mi s-a părut îngrozitor), cu un sunet de scaieți care trebuie neîndoielnic îmbunătățit, dar pe care s-ar putea la fel de bine să-l lase așa, fără nicio aprofundare. E în schimb omul psihedelic al trupei, preluând de la destui maeștri. Andreas Werliin ar putea fi considerat un toboșar care exprimă mai puține decât dă de înțeles, dacă nu ar nimeri cu precizie un nerv sensibil la ritmuri vânjoase, lovituri crestante și ecouri de impact. Melodiile principale ale pieselor revin deseori lui Johan Lindstrom, care nu avansează nicăieri cu acest potențial. Să nu-mi fie interpretate greșit rezervele exprimate, sunt doar ceea ce mă îndepărtează de la o experiență plenară. Groove-ul arde cel mai repede. Calitatea și răsunetul concertului le-am menționat încă de la început.

La exterior, distanțarea de album nu a fost mare, materialul a fost epuizat, de nu și suplinit, temele și leitmotivele erau recognoscibile, învățate și pregătite, iar expansiunile sau aruncările în vârtej înlocuiau conceptul colocvial de improvizație, așa cum în cadrul stilisticii jazzul era un respiro destul de scurt în interiorul altor înfăptuiri. Din altă perspectivă, sunetul destul de rafinat de studio, care a dus la multe expuneri și metafore pe baza conceptului de ”fabrică de sunete/tonuri” (Tonbruket), nu e valabil în concert. O sonorizare excesivă a trecut, în spectrul impresiilor, drept un sound-wave atomic. Monstrous Colossus sau Track Pounder sunt sugestive pentru intensitățile maxime obținute. Farmecul sau străvezimea temelor mai destinse (Sailor Waltz, Sister Sad) au fost executate liber. Din bis (Song for E) mi-am făcut un moment personal, ascultându-l cu ochii închiși, înnăbușindu-mi lacrimile.

***

E păcat că Bega Blues Band au susținut concertul lor omagial pentru doar câteva zeci de persoane, dar asta a fost soarta vitregă a ultimilor de pe afiș – părăsiți, nu celebrați, cum am mai zis. Au cântat mai bine decât de obicei (dar pentru asta trebuie să evit a mă gândi la clămpăneala lui Lică Dolga), cu o selecție veche și inspirată. Cum n-am apucat mai niciodată finalul finalului, m-am îndepărtat și acum încet de Poiană; un ultim drum înapoi, pe ecouri de blues și bop încă răsunând, încă vii.

Nici ce ține de muzică nu prezintă atât de multe excepții pe cât ne-ar plăcea să credem. Tot douăsprezece au fost și trupele din acest an, majoritatea împingând spectacolul înspre o diversitate care, în egală măsură, te stimulează, te distrează și pune în dificultate. Orele de începere se deplasează, pregătirile n-au sfârșit, ordinea artiștilor se poate schimba. Marile nume cântă în ”prime time”, făcând finalul propriu-zis ceva mai puțin impresionant. Dar muzica rămâne elementul reînvigorant, izvor și leac. Până și cu revenirea unor eroi se făuresc alte impresii, cele mai reușite acte muzicale inspirându-te să le numești pe veci memorabile.

Desprinzându-mă din clișeul introductiv pe care, cu bună știință, l-am construit, pot remarca o ediție surprinzător de rodnică, nu atât de promițătoare pe hârtie, dar izbutind să nu dezămăgească nici prin aducerea unor nume mari (putem conveni că au fost patru), nici prin restul artiștilor, jucând și o carte riscantă cu ziua de sâmbătă, una sincer mai puțin vizibilă pe radar, mai incertă calitativ. La înălțime din punct de vedere muzical, s-ar putea să așteptăm ceva mai temători vești despre următorul an – o dă de înțeles însuși Marius Giura, vorbind despre eșecul financiar, a făcut aluzie la asta și Daniel Vighi în programul festivalului, minunându-se că ”incă se mai poate”, văzând ceva miraculos oglindindu-se aici.

I. Ziua amestecată

Prima zi de festival a reușit să-mi amintească de cum s-a încheiat ediția de anul trecut, sub semnul artiștilor capabili să vină cu viziuni profund diferite asupra jazz-ului modern, un jazz concret, dar mai discutabil decât de regulă. Bineînțeles că e deja în natura festivalului să prezinte artiști cât se poate de diferiți, însă pentru mine, contrastele au sărit de la o extremă la alta. Folk-jazz sau etno-jazz, urmat de jazz experimental modern, iar în final, ceva volatil bazat ori pe un jazz cu scheme și trucuri, ori pe un potpourri distractiv, de impact. Remember Trigon, Molvaer sau Ulrich Dreschsler? Meet Elina Duni, Terje Rypdal si Funky Growl!

Greu s-au mișcat lucrurile, cu o debulosare de program ușor de anticipat. Numărul de spectactori a fost ușor deprimant, artiștii din urmă devenind ghinioniștii părăsiți de mulți, nu protagoniștii privilegiați ai unui epilog de marcă gustat de toți.

Pentru primul ansamblu, termenii de ”folk-” sau ”etno-jazz”, menționați mai devreme, sunt expuși, în special al doilea putând face trimiteri ciudate. Ori pentru un cvartet clasic și un jazz vocal estetic cu influențe, nu se pune problema. Lirica rămâne singurul motiv proeminent, negând născociri proprii și slove contemporane, fiind devotat cântecelor tradiționale est-europene. Totul e conceput un pic prea elegant, pentru a vorbi de banale ”cover”-uri, fie ele de proveniență jazzistică sau folclorică. A trebuit să aud cântecul Mariei Tănase, Lume, lume, ca să rămân definitiv impresionat de atenția acordată de Elina Duni versurilor, dicției și stărilor de spirit (fiind totodată momentul ei de maximă înflăcărare, după o prestație altfel mai cumpătată, oricât de emotivă). Dar asta a fost la capăt de concert și la capătul unei colecții bogat-variate de cântece (grecești, bulgare, albaneze, kosovare).

Nu cred că au fost puțini cei seduși, pentru că prestația lor a avut părți bune de tot, cu piese stilate, calm redate, fără multe izbucniri. Un grup din spatele meu l-a lăudat necontenit pe pianistul Colin Vallon, considerându-l incredibil și de viitor, lucru cu care nu sunt însă de acord. A avut o parte secundă mai bună, încălzit după improvizații și armonii E.S.T.-iste sărăcuțe. Pare posac, aplecat mult asupra instrumentului, lăsându-se dominat de atmosferă. Banz Oester la contrabas mi se pare ceva mai talentat, remarcându-se cu un sunet pătrunzător și cu apetit pentru reverberație. Rol foarte ritmic, aliindu-se cu Norbert Pfamatter la tobe, care a dezamăgit cu o prezență slabă și un solo prea dur. Elina Duni nu este chiar cea mai strălucită povestitoare dintre toate, în schimb stilul și sunetul vocii sale o recomandă din plin. Mici ciudățenii pe parcursul programului: piese triste cu povești comice sau viceversa.

Nu foarte mulți artiști străini au revenit la Gărână; pentru a doua oară fiecare pe scena din Poiană, Terje Rypdal și Miroslav Vitous au cântat împreună. Colaborarea lor s-a concretizat cel mai bine în 1981, printr-un album de trio (realizat laolaltă cu Jack DeJohnette, care rămâne în continuare un vis pentru anii următori) cu accente clasice de jazz / jazz-rock.

Rypdal prezintă de mai bine de un deceniu albume nu doar interesante, ci îndeosebi de versatile, fiind chiar printre puținii a căror creație nouă nu se aseamănă celei dinainte. Așteptam și cu ocazia concertului să văd dacă vine cu acel ”altceva” la care pare să țină mult în această etapă târzie, cu ceva prin care să nu se repete – ceea ce s-a și întâmplat, fie și cu anumite jumătăți de măsură. Albumul său din acest an, Crime Scene, unul destul de incitant, poate fi legat de conceptul acestui concert, în special în detaliile cinematice – sampling-ul electronic lăsat în seama lui Vitous – sau mai bine prin sunetul implacabil. În același timp, mult din ceea ce a cântat trio-ul a fost dificil de asimilat, fără formă fixă, contradictoriu. Ceva spontan, atacat din plin, dar mai deloc tributar etichetei, ci ahtiat după abstract, modern, răspândind un nor încărcat de electricitate. Nici avantgardă sau free-jazz-ul n-a fost, plutindu-se în derivă, în zone dense și întortocheate de ambient, rock cameral, muzică de film, inserții electronice, un improvizatoric de o voluptate nesănătoasă sau scurte pasaje indeterminate. Piese considerabil de lungi, cu accelerări sau căderi de tensiune, dar nu tocmai genul care să ne mute în sfera epică, a dezvoltărilor fără repere.

Foarte ciudate momente consumate la fața locului, cu o introducere ceva de speriat, în care Vitous era constant deranjat de sunet sau mixaj, împrăștiind linii violent discordante. Muzica s-a închegat în cele din urmă, păstrându-și însă caracterul straniu. Acum, după ce-au trecut zile, traseul întâmplărilor pare imposibil de recompus, ceea ce poate fi farmecul în sine al stilului lui Rypdal sau doar intenția sa de a-și șterge urmele. Țin mai bine minte punctul culminant, cu Rypdal zgâlțâindu-și chitara, decât solo-ul lui Gerald Cleaver, tăiat de intervențiile celorlalți. Partea electronică a fost fără îndoială enervantă, frânturi de orchestrație sau de dublare instrumentală pregătite la comanda lui Vitous; sunetele de trompetă mi-au adus aminte de partitura fabuloasă a lui Palle Mikkelborg de pe Crime Scene, a cărui muzică vreau însă să o aud pe viu și nu în bucăți frânte și reciclate, pe gustul corifeului Rypdal. Armonie clasică, șaptezecistă, opunându-se transei modern-sonore au existat, dar așa o teză e greu de susținut; descrierile țin de un anumit hazard.  Nu există verdict.

În pofida omagiului adus lui Bela Kamocsi (stins din viață în luna ianuarie a acestui an), ediția curentă a surprins prin cea mai săracă porție de jazz autohton – evoluția ultimilor ani fiind tot descendentă. Remarca mi se pare valabilă, oricât de mult prosperă festivalul pe latura internațională. Vechii prieteni își au locul rezervat, iar noua generație își încearcă și ea norocul, de fiecare dată altfel. Funky Growl s-a format de cel mult un an, cei mai cunoscuți rămânând Lucian Nagy la saxofon și percuționistul Tavi Scurtu, a cărui virtuozitate devine tot mai lejeră, prețuind la fel de mult să încingă atmosfera. Trompetistul Petre Ionuțescu a avut ocazia să se prezinte în calitatea unui potențial și talentat lead-artist. Concertul lor a fost destul de reușit; stilul nu mai poate fi desconsiderat, este vizibil concretizat; numele formației indică atitudinea preferată: ceva debordant, dinamic sau chiar dinamitat, euforic (deloc gratuit termenul – câțiva oameni au dansat până la epuizare), mutant.

II. Ziua specială

Va mai dura până când a patra zi de muzică de la Gărâna va fi una la fel de plină precum celelalte, dar asta contează mai puțin, acum când reușesc a fi onorate cele mai titrate concerte posibile (și nu pentru prima dată, dacă ne amintim de Garbarek în 2007). O zi în care Béla Fleck și Zakir Hussain au cântat împreună este ziua cea mai specială dintre toate. Condițiile impuse de Fleck, rezervându-și pentru el întreaga zi, comandând un concert fără introduceri și fără urmări, mă frapează în mică măsură. Imaginea de ansamblu este alta: un concert remarcabil, mii de entuziaști (Alexandru Andrieș stând cu noi în mulțime, alte nume având probabil masă – sau butuc – de V.I.P.), genul de experiență plenară.

Nimic nu te putea pregăti îndeajuns de bine pentru acest concert: colaborarea dintre Fleck și Edgar Meyer are vechime, dar seriozitatea unor albume precum Music in Two sau Uncommon Ritual m-au făcut mai mult sceptic decât visător. Albumul de trio (The Melody of Rhythm) e savuros, dar tot o secvență descriptivă minoră. Fleck și Hussain te pot atrage cu aura de instrumentiști sau chiar vizionari aparte ai muzicii și tehnicii, dar e o temă de discuție datată. Am fost mai uimit de muzicalitatea lui Fleck decât de muzica de banjo. Iar Zakir Hussain – el e pur și simplu unic.

Am pierdut (doar) jumătate de oră dintr-un concert de peste două ore, pentru că am reținut o oră de începere greșită. În acele momente însă, ajuns în Poiană după o oră de pelerinaj, buimăcit de atmosfera înfierbântată în care toți cei nenumărați ascultau cu sufletul la gură ciupirile intense de corzi ale lui Fleck, m-am temut că, fiind deja ora 9, nu mai apuc mult. Zece minute mai târziu, simțeam că și acest puțin m-ar consola, pentru că au fost zece minute senzaționale, cu teme rafinate de jazz, improvizații veritabile din partea americanului și slăvite nuanțe din partea lui Hussain (a cărui linii melodice extrase, suplinite sau nu de alte efecte acustice, erau practică magică). Continuarea și-a pierdut nițel din priză (chestie subiectivă, detaliu de împlinire sufletească care elimină progresiv șansa unor noi emoții la fel de puternice), Fleck devenea până la urmă tentat de refrenele sale frumos armonizate, care prind repede, apăreau și transcripțiile, surse ușoare pentru dezvoltări mai captivante. Țin minte câteva citate din The Melody of Rhythm, Then Again fiind interpretat exact așa cum l-a descris Fleck la început: un traseu lung și sinuos, multe porniri și opriri. Se vede deja că am făcut greșeala de a pune în umbră, fără prea mare motiv, propria performanță a lui Edgar Meyer. E un artist interesant, nu numai prin felul în care cântă, ci și prin poziție: ține în picioare contrabasul, se sprijină constant de el din lateral, mici ticuri în schimbarea de arcuș sau tușeuri, multă relaxare.

Momentul definitoriu a luat forma unui chibzuit final, celebra piesă Making Music a lui Hussain făcându-i pe toți să rezoneze intens, consonanța momentului muzical fiind iarăși apropiată desăvârșirii. Solo-ul de percuție (cu tot cu ”takataka”) a fost absolut copleșitor – cea mai prețioasă amintire. ”Cea mai, cea mai”, ca să-l parafrazez pe Moșu, care, după două ore și jumătate de jazz extraordinaire, ne-a dojenit să nu mai cerșim după mai mult, și ne-a urat noapte bună.

(continuarea peste două zile, trei sau Dumnezeu cu mila)

“Dragi vecini,

diseară voi fi gazda unei petreceri. Îmi cer în avans scuze pentru deranjul pe care vi-l vom provoca, şi vă rugăm să ne atrageţi atenţia când întrecem măsura. Sunteţi invitaţi să luaţi parte, vă aşteptăm cu drag.

Cutare.”

Un echivalent civilizat al petrecerii cu manele? Eu aşa le zic, un fel de alint pervers. Am pierdut multe ore de noapte din cauza lor, mai ales cand am avut vecini deasupra studenţi. Şi totuşi, îmi sunt simpatice. Sunt… altfel. Iar manelele sunt mai bune.

Aseară cam pe la ora asta am început să îi aud – ceva legat de meciuri nu putea fi, pentru ca Franţa şi, mai important, Algeria plecaseră acasă de la Cupa Mondială. Boschetari şi deviaţi prin zonă nu sunt, dar totuşi am atribuit spectrului social foarte pestriţ tărăboiul. Nu eram sigur, fiind prea de scurt timp mutat aici. Când chiotele s-au conturat însă suficient de precis cât să înţeleg că de fapt se cântă, mi-am dat seama că e o petrecere. Chiar una zgomotoasă bine. Cu ocazia asta am descoperit că spaţiul ca o curte interioră format de cele câteva blocuri şi case are o acustică excelentă. Acordurile muzicii pluteau legănat între clădiri fără să reuşesc să îmi dau seama de unde vin. Am savurat misterul până când mi-am dat seama că recunosc “manelele”, destul de vag până când momentul culminant al nopţii s-a produs printr-o serie de trei manele inconfundabile,  de mare, mare angajament. Iată-le.

Prima:

A doua:

Şi a treia:

Trebuie zis că notele acelea de slide guitar de pe How To Disappear Completely sună frisonant în micul amfiteatru urban pe care l-am descris. Iar când am auzit linia vocală de pe a treia “manea”, mi s-a facut pielea de găină. Cred că şocul emoţional a fost şi cauza unui prelungit moment de tăcere, dupa care s-a început a se cânta la unison, à la “corul marinarilor beţi”. Cred că aşa aş fi făcut şi eu daca eram acolo. Magnific.

Pe la 4, cum mă şi aşteptam, a amuţit totul, drept care am adormit şi eu.

Mark Feldman și Sylvie Courvoisier au venit cu materialul de pe Malphas: Book Of Angels vol.3, întâmplător unul din cele mai reușite albume ale seriei, datând de-acum trei ani. Muzica – familiară în ton și în joc cercului de fani, răscântată de cei doi soliști. Îmi dau abia acum seama că, într-un concert care a durat 50 de minute, a fost parcurs aproape întreg albumul – impresia de moment a fost cea a unei selecții bine structurate, cu două sau trei intermezzo rare, melancolice și melodice, printre dansuri și artificii.

Prin urmare, putea ieși un recital solid, într-un stil binecunoscut, bine primit (de noi) dar și lejer stăpânit (de ei), fără mari surprize, cu un ”klezmer pentru pian și vioară” estompând puțin caracterul unei arte mult mai spectaculoase, extravagante, independente, la care cei doi au lucrat în ultima perioadă. Feldman și Courvoisier au găsit însă o soluție mai bună.

Început ideal de concert (Azriel), nu neapărat grozav sau sclipitor (primele scăpări, ezitări și grăbiri au fost și printre singurele pe care le-am numărat), dar cu o primă secvență de klezmer tematic, care să te introducă perfect în atmosferă și să te facă să realizezi că asculți pe viu ceea ce auzeai cu destulă plăcere și acasă; o primă improvizație – Feldman așteptând foarte puțin, după ultimele sunete ale temei – iar la capăt un prim bravo, manierat, în stil francez, din partea cuiva. Basus a răsturnat pe dos proporțiile, cu o dezlănțuire de largă respirație pornind de la un fond subțire, o glisare între registre, o progresie accelerată, o fărămițare de sunete și ritm – un agitato care poate fi considerat la fel de bine deplasat, dar al cărui fast a primat. Reexpoziția, molcomă și echilibrată, devenea un final ironic, o subliniere a dualismului intenționat dintre un cunoscător de muzică tradițională și un nonșalant contemporan.

Au devenit și mai generoși mai târziu, împingând mai departe varietatea de efecte prin provocarea propriilor instrumente: exponențială aici inventivitatea lui Feldman, mergând până în vârful gâtului viorii pentru a obține cel mai firav sunet acut sau aplicând dur pe coardă arcușul, într-un fel asemănător întoarcerii ceasului unui pendul, când scârșnesc mecanismele în timp ce răsucești cheia, pentru un sunet foarte strident – tușeu pe care nici eu nu îl pot defini corespunzător. Sylvie Courvoisier s-a aruncat mai mult asupra corzilor pianului, pentru efecte și replici surdinate – fără a însemna că pianul era preparat – mai interesantă fiind combinarea rapidă dintre tehnica normală și cea specială. Când o coardă a cedat, am fost plăcut impresionat de răbdarea cu care au așteptat amândoi, până când sunetul vărsat s-a dus de tot. În schimb, când, în ultima piesă de bis (Sretil), Sylvie s-a lansat într-un traseu dement de clustere, bătând cu pumnii strânși în claviatură, mi s-a oprit inima pe loc.

Nu doar în nebunia creatoare a stat savoarea concertului. M-am simțit la fel de bine recunoscând și ascultând în detaliu temele principale. Frumusețea unor melodii precum Rigel, așezările expresive pe un sunet dulce și consonant în Labariel sau minorul tulburător din Paschael, au fost destule motive fermecătoare adunate la un loc. Cele mai lente pasaje au fost și cele mai meditative, cele mai frumoase. Citatele din Mozart, muzică de cameră sau desene animate, spontan atinse sau întrerupând un parcurs tot mai precipitat, au reușit să amuze puțin publicul – pe album fiind mai degrabă momentele cele mai dubioase, de neseriozitate sau un haz rebel.

Așadar, în ciuda unui concert în linii mari ”scris în partitură”, Feldman și Courvoisier au reușit să pluseze pe senzații și pe puterea de a impresiona, desprinzându-se de abordare – prin improvizație, dialog personal și evadare din compoziție – în cadrul aceluiași elan. Pornind de la sursa piesei, improvizații strălucitoare întindeau totul la maxim, cu senzația unei muzici diferite, fără context, pentru ca finalul să fie o revenire elegantă, o rezolvare de tensiune, aleatorism, energie. Se regăsesc și pe album aceste structuri și momente, care pot descrie artiștii mai mult decât muzica lui Zorn, dar nu mai sunt așa de sigur că poți să le simți întocmai la fel. Prin asta a fost concertul reușit, individual, fantezist, spulberând ideea unei trupe de deschideri și a unui simplu preludiu concertant – era primul ”concert exceptionnel” al serii, apreciat astfel pe merit.

C’est Zorn!

După două bisuri anunțate încă de pe scenă, duo-ul n-a mai revenit. Pauza dintre concerte a fost un nou moment lung, cu muzică în boxe și o așteptare pe care, de această dată, un public vizibil surescitat n-a mai suportat-o cu același calm. Primul la suprafață a ieșit Joey Baron, dar numai cât să-și instaleze setul (relativ simplu) de percuție. A aruncat apoi o ocheadă și John Zorn, doar cât să indice ce mai trebuia mutat sau dat jos de pe scenă (pianul plecase într-un colț auxiliar, iar Trevor Dunn avea să vină ”la sub braț” cu contrabasul). A treia oară n-am mai fost dezamăgiți, le grand concert avea să înceapă! Reacțiile primite de Feldman și Courvoisier din partea publicului mi s-au părut foarte bune, dar felul în care a fost întâmpinat Zorn a dat o cu totul altă măsură – în urale înainte de a fi cântat o singură notă.

Simpatic și următorul moment, de neînțelegere între Zorn și luminiști, de care s-a rugat să stingă tot ce bătea înspre scenă, în scopul concentrării pe proiecție. “This is a film show!” În același timp, porniseră filmul. “Start it over!” Zece minute mai târziu, între piese, același bai. “Turn the lights out!” Nimic. Le-a zis-o pe franceză (oarecum). Au pus lumina doar pe Zorn. “Jesus Christ!” (Când i-am povestit lui Andu, a doua zi, incidentul l-a dus cu gândul la un soi de moft de baron muzical, veșnic nemulțumit și autoritar, gen Robert Fripp. Mie mi s-a părut nu numai amuzant, dar imediat m-a făcut să mă gândesc la încă o latură de artist – Zorn regizorul, cum ar veni; cel care plănuiește minuțios și logic un spectacol atât de încărcat în secvențe și idei speciale. Se simte pe deplin și aerul de man in charge, a cărui viziune pusă în aplicare îl fac nemijlocit un om complex.)

Hommage à Wallace Berman a însemnat o partitură originală compusă întâi de toate pentru filmul fără nume și fără o formă dibuită, de doar 9 minute, postum intitulat Aleph, apoi pe fundalul compilației Artifactual: Films from Wallace Berman, făcută cu sprijinul (sau venind din partea) Andy Warhol Foundation for Visual Arts, rezultatul unei prezervări și arhivări de role și secvențe nefolosite de artistul american.

Cum îmi este peste putință să fac un comentariu de film adecvat, rămâne impresia contopirii celor două compoziții diferite, cea a lui Berman cu cea modelată de Zorn – fără a cădea în ridicolul de a investiga cât de mult ”s-a potrivit muzica”. Mostly jazz, s-ar putea spune. La fel de limpede însă cum, pentru diversitatea imaginilor sau vertijul colajului, Zorn s-a orientat mizând pe subtilitate prismatică. În aceeași notă, dacă este să extragem libera expresie din rândul caracteristicilor atribute de regulă generației Beat, atunci Zorn a devenit muzicianul potrivit, având la îndemână un întreg manual al formelor de dezinhibare.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost întâlnirea cu un John Zorn de o vitalitate, dexteritate și concentrare reminiscentă anilor glorioși, despre care mulți nu mai aduc aminte în ultima vreme, atunci când pun accentul pe ultimele creații solo sau pe continuările de volum din Book Of Angels. Nici muzica de film al ultimului deceniu nu e atât de revelatoare și pe deplin interesantă.  Hommage a Wallace Berman, dacă s-ar transforma într-un album, ar fi o reușită prin cursivitate și nerv, momente fascinante sau electrizante, un fir textural redutabil. Bucuroasă reîntâlnire și cu Joey Baron, după concertul lui Abercrombie de anul trecut, unde a dat impresia unui artist entuziast alături de un academician solemn.

Multe părți din concert s-au mulat foarte bine pe context. Ritmul alert din Aleph a fost redat fulgerător, clătindu-ți urechile, provocând unde de șoc. Nimic ce aș putea numi excesiv, dar cu siguranță temperamental, sonor, fără cap sau coadă (asemenea filmului), neliniștitor sau, de ce nu, gălăgios, frustrant de dens, ”zornăitor” – în egală măsură se imprimau motive stabile de jazz, de o formă însușită, înșiruite sau individualizate pe măsura ce vâltoarea progresa în mai multe direcții.

Acest blitz avea apoi să pară doar o introducere palpitantă, în comparație cu încă 35 de minute, cântate fără întrerupere, improvizate fără oboseală, trasate în interiorul și în afara contururilor, traversate de un jazz cu o ușoară vechime, un groove discret, de reverberație și emoție sau culminații îndreptate înspre extremități neverosimil de flexibile, vârfuri de înălțimi și dinamici, zone indistincte. Dedublările lui Zorn (melodistul, jazzistul, nevroticul) urmau aceeași logică. De multe ori puteau fi surprinși toți trei vizionând filmul, coordonându-se admirabil, subînțelegând, de-a lungul celor mai delicate abordări tematice sau în momentele de improvizație maximă – ceea ce a reușit să mă tulbure fără să fie deloc ceva nefiresc, neașteptat. Cu ei de-o parte și de alta a proiecției, în obscuritate, dedicația muzicală era totală, programul își găsea desăvârșirea, muzica de film se integra în timp real.

Nu cred că au dorit prea mult să se înstrăineze de concept cântând lucrări în plus, însă după patru minute de aplauze, n-au avut de ales. O piesă ”vintage Masada” – Hath-arob – cu setul întreg de disonanțe, tușeele spectaculoase ale lui Zorn la saxofon (multe dintre ele trademarks: cuceriri de înălțimi acute, ornamente tăioase, efecte stridente, onomatopee grotești) și solo-uri probante ale lui Dunn și Baron.

Un rest considerabil poate fi doar convențional pus într-o zonă de free motion. Nu totul era prezentat pentru a fi și descifrat. Iar a-l caracteriza pe Zorn devine aici un pas prea îndrăzneț. Însăși această posibilă calitate a prestației sale în concert m-a făcut să mă întreb cât de mult te poți apropia de muzica sa. A o îndrăgi sună foarte naiv, cu foarte mari șanse să nu însemne nimic. Dacă e doar fascinație? Dacă e reacția de transă față de nonconformism și original, sau uimirea abordărilor infinite? Dacă e sentimentul descoperirii unei muzici aparte, ce se integrează în spațiile încă libere ale valorii? Chiar și atunci când îți prezintă un anumit mesaj muzical, Zorn rămâne un mister. Anumite combinații și libertăți râmân esoterice. Anumite doze de misticism, surf exploziv si afinități eclectice vor rămâne în cadrul oricărei formule, se vor ivi cu orice ocazie, vor deveni, după un final încă imposibil de prevăzut al epocii Zorn, cele mai originale, elevate sau intraductibile aspecte integrate de el în interpretările muzicii moderne și a culturii radicale.

Introduction

Am parcurs, în ce-l privește pe John Zorn, în mai puțin de un an, ceea ce unii ar putea numi un ciclu complet. Îi rămân îndatorat pe viață colaboratorului nostru Bibi, al cărui cadou muzical m-a determinat să nu mai amân momentul descoperii, să depășesc faza curiozității suscitate de notorietatea acestui artist. Fără un complex al ”primelor încercări”, fără ”încălzire” (cum ar spune muzicienii), fără preconcepții sau precauții, am reacționat nesperat de bine odată expus primei acolade din creație, una reprezentativ avantgardistă și radicală (nu știu, de exemplu, dacă sunt mulți, chiar și printre fani, cărora orientalul exigent retălmăcit din Ganryu Island, îmbârligatul Locus Solus, minimalismul extrem din Redbird sau dezagreabila compilație First Recordings 1973 li s-au părut reușite, de nu remarcabile). Aprofundarea ce-a urmat o pot numi de-a dreptul virulentă, reușind cel puțin un tur inițiatic al multiplelor proiecte majore – dintre care Masada a fost o ”explozie mută”. La mijlocul lunii mai, m-am deplasat la Paris (cu un avânt uluitor) să-l aud cântând, în cadrul unui dublu concert, susținut împreună cu alți patru iluștri colaboratori (Mark Feldman, Sylvie Courvoisier, Trevor Dunn, Joey Baron).

Concertul a avut loc acum trei săptâmâni. În prima de după, m-am aflat în continuare ”pe teren”, savurând tot ce vedeam, vizitam sau auzeam. A doua săptămână poate fi pusă pe seama deloc recentei mele tărăgănări. În cele din urmă, a treia săptămână m-a găsit în postura clasică a celui frustrat de lipsa ideilor sau de neputința închegării unui articol, umplând coșul de gunoi cu ciorne mototolite, rememorând impresii și senzații, sau, mai direct, revizuind imagini și secvențe înregistrate.

A fost un eveniment muzical veritabil, cu toate ingredientele pe care, adesea, ținem să le includem pentru a proba un astfel de cadru remarcabil: entuziasmul nebun pregătitor; sentimentul de a te alătura printre inițiați, cultivați, curioși, ”băftoși”; așteptările destul de mari care, indiferent cât de mult ai ajuns să cunoști muzica și artistul, ajung întrecute într-un mod imprevizibil; euforia întregii performanțe; ecourile sale contemplative; ambianța greu de reconstituit; mahmureala de după; povestea cu care rămâi, și care pare imposibil de reamintit altora; micile detalii care ți s-au părut că au desăvârșit memorabilul.

Faux prémisses

Partea cu așteptările, puse mai devreme pe seama unui concert care promite atât de mult, poate fi lămurită cel mai ușor. Aș fi tentat să spun că am fost zăpăcit de întreaga concepție, dar de fapt am fost pus în fața adevăratului potențial oferit de fiecare artist în parte. Bogata inspirație și libera expresie au depășit cântatul în formă și bazat pe tehnică, plus orice alegere legată de stil și program.

Crezusem inițial că acest concert, în forma sa fixă, e un prilej bun, dar pot nu cel mai bun posibil, visând la un regal tradițional masadian sau la o ipostază în care Zorn ar sfida întreaga rațiune interpretativă (în fond, cine știe…). S-a dovedit a fi o ocazie cu destule conotații.

În al doilea rând, diferența dintre ultimele creații ale cuplului Feldman-Courvoisier și recentele albume, majoritatea de un jazz frumos dar comod, ale lui Zorn m-au făcut, chiar dacă sună neverosimil, să fiu un pic mai entuziasmat de primii. Marea lor realizare Malphas (din seria Book Of Angels a lui Zorn), dar și recentul, mult mai personalul Oblivia îmi fac în continuare o deosebită impresie. Mizasem astfel, în cazul celor doi, pe o selecție de repertoriu original, în atmosfera unui duo clasic, însă cu un dialog mult mai extrem, experimental, tăios și foarte ciudat. Indiciul stabilit, în ce privește concertul lui Zorn, era acela al muzicii de film, domeniu în care peste 20 de albume ale sale atestă cel puțin două perioade fundamental distincte: fragmentar(i)u(mu)l miniatural, provocator dar și crud al anilor 90, sau răcirea ulterioară printr-o fuzionare ponderată, estetică a stilurilor solo cu logica coloanei sonore. Little did I know! În esență, Zorn-interpretul, nu avea cum să fie la fel de manierat, distant, împăcat precum Zorn, compozitorul ultimilor ani.

En attendant Zorn

Având loc duminică seara (16 mai), concertul a încununat pentru mine un weekend măreț – asta dacă după 25 de ore, petrecute non-stop prin capitala pariziană, poți să îți mai dorești ceva. Destinația îmi era clară, Musee d’Art et d’Histoire du Judaisme, pe Rue de Temple, la numărul 71. N-aveam niciun fel de idee câți aveau să fie prezenți. Devenisem deja obișnuit cu cozile formate la muzeele sau destinațiile importante, formându-se, apoi progresând în mod constant, într-un ritm mult prea rapid pentru mine. Nimic diferit nici de această dată. Cu o jumătate de oră înainte de ora începerii, ”pitonul” pornea din față de la Hotel de St. Aignan (clădirea principală a muzeului), se prelungea mult pe latura îngustată a străzii, iar după colț, încă jumătate de lume aștepta – nebunie! Un public de 200-250 oameni mi s-a părut destul de mult. Dacă așa au și stat lucrurile, raportat la un eveniment muzical parizian obișnuit sau la feedback-ul atras de muzeu, de organizatori sau de simplul renume al lui Zorn, nu pot spune cu adevărat. Oricum, mândria de a mă alătura unei elite atât de numeroase a mers mână în mână cu neputinciosul gând că sunt nevoit să aștept în urma ei. Mi-am creat avantaj în minutele următoare, mai receptiv decât oricând, reușind cu bruma mea de franceză (s’il vous plait votre attention…qui…deja billets…accuiel…prochaine porte) să înțeleg cum trebuia să procedez în continuare. Imediat după, eram înăuntru.

Un prim stand, oferind două lucruri speciale: programul publicat pentru întregul festival (Radical Jewish Culture – Scene Musicale New York), cu un pagini dedicateseriei de concerte (dublul hit Feldman-Courvoisier / Aleph Trio era subliniat ca fiind acel ”concert exceptionnel”, dar au mai cântat, cu o lună înainte, și Anthony Coleman, solo, respectiv într-un ”duo tension” cu David Krakauer; recent a fost concertul unui alt protagonist important, Ben Goldberg, împreună cu Greg Cohen și Kenny Wollesen, iar pe 6 iulie va fi ultimul concert programat, al lui Frank London cu Lorin Sklamberg – de menționat și o seară de proiecții și documentare din 21 iunie, dedicată exclusiv mișcării Radical Jewish Culture), dar și o expunere a expozițiilor principale (Alefbet a lui Grisha Bruskin, Histoire de Christine de Mikael Levin sau Le Livre de l’ecriture heureuse de Joelle Dautricourt); mai mult decât atât, un supliment cultural Les Inrockuptibles, abordând și mai pe larg subiectul fondării RJC, un scurt portret Zorn de Guillaume Belhomme (care la întrebarea ”qui est John Zorn” a zis: un type presque aussi insaisissable que l’est sa musique), scurte opinii cerute lui Marc Ribot sau Elliot Sharp, și, poate cel mai interesant, un studiu numit Correspondances al comisionarului Mathias Dreyfuss, prezentând o paralelă între simbolistica integrată indiscutabil de Zorn în artwork-ul tomului originar Masada și un ”parchemin” al regizorului omagiat, Wallace Berman, cu aceeași mistică centrală în jurul alfabetului evreiesc.

Muzeul își merită propria vizită – de altfel un reper semnalat în interiorul unui focar de muzee și atracții culturale. Expozițiile și galeriile trebuie să fi rămas deschise peste program, nu doar pentru cei care ieșeau direct la concert, ci și pentru câțiva care, văzând că timpul trece, au profitat pentru a combina cele două activități.

Lăudabilă ideea de a ține concertul în curtea interioară, și nu în Auditorium, cu o scenă nu foarte mare, plasată într-un colț. De partea cealaltă, un al doilea stand, unde am recunoscut cartea lui John Brackett, Tradition and Transgression – care, deși și-a propus să trateze foarte puține aspecte, m-a inițiat în spiritul independent și controversat al lui Zorn – Masada Live at Tonic 1999 DVD și multe albume din colecția Book Of Angels sau din seria RJC (Elegy, Kristallnacht). Singura excepție, cel mai recent album, într-un singur exemplar rămas pe masă – Late Works cu Fred Frith! – a fost și suvenirul pe care l-am cules.

Singura problema a fost că până la ora 21 nu s-a petrecut nimic. Foarte puține semne de neliniște din partea publicului, impacientându-se câțiva abia atunci când, după o oră și jumătate, au considerat că se întinde coarda prea mult; altfel, mulți au dovedit că pot savura așteptarea la fel de mult ca orice altceva ce-i făcut de plăcere. Cei mai privilegiați spectatori au stat la mansardă, într-un bloc de vizavi, minunându-se de întreaga punere în mișcare. Sonorizarea a fost urmată de acordarea pianului, nu invers, lucru care a durat și el o veșnicie. Muzică de fundal, klezmer și fusion – singura consolare. Ciudată mi s-a părut prima apariție a lui Feldman și Courvoisier, îmbrăcați de parcă abia ar fi aterizat, amânând și mai mult începerea concertului, plecând și revenind pe scenă de trei-patru ori, potrivindu-și partiturile, gândindu-se până și cum vor sta pe scena – Mark, în special, își exersa poziții. Locul central pe care mi l-am ales a devenit brusc unul deloc ideal, pentru că Mark avea să o aproape pe Sylvie aproape în întregime.

E complicat de explicat cum concertul Urma de aseară, din inima Parisului, a fost primul meu concert Urma. Cu atât mai mult cu cât Urma este prima formaţie românească pentru care am deschis a door to my world. Fusese dragoste la prima auzire. Prin vara lui 2004 remarcasem că în semnătura de pe forumuri a Oitzei Roz – personaj acum legendar al onlainului indigen – apăruse “Urma & Kumm addicted”. Consecinţa Stufstock-ului nr.2, din câte îmi amintesc. De Kumm ştiam (“Miez de zi”, “1000 de chipuri” sau “Dictionary” se dădeau în bărci la radio atunci), de Urma nu.

Aerul tare intrat pe uşa deschisă Urmei mi-a tăiat respiraţia. O muzică şi o atitudine altfel: “fără compromisuri”. Un proiect instrumental de o “curăţenie” radicală, poveşti şi voci care mă atingeau într-un mod de neconceput, foşnetul brizei pe plajă şi gustul mării, murmurul oamenilor frumoşi din jur şi clinchetul paharelor pe bar, sentimentul de comunitate şi încrederea că putem schimba ceva – începând cu noi înşine. Toate, lucruri la care puteam adera integral, mai ales că Urma se voia un proiect colectiv, deschis oricui vrea să se alăture pe drum.

Din păcate, am înţeles greşit adeziunea asta. Rămas la distanţă (credeam că mersul la concerte e promiscuitatea deplină), cu muzica “dată jos de pe net”, nu am “investit” nimic, de fapt, în Urma şi nu am perceput nici cât de mult aş fi putut primi înapoi. Abia mai târziu am luat pârghia în mâini şi mi-am răsturnat universul de valori;  aşa am simţit cât de mult îmi lipseau din viaţa mea.  Am luat-o pe drumul Urmei când Urma nu mai exista.

………………….

Cu concertul Urmei de la Paris, am închis bucla, sosind acolo de unde trebuia de fapt să pornesc. Ce poveste de dragoste e aceea fără o întâlnire, exclusiv de la distanţă?

Concertul de aseară a fost minunat. Grădina cochetă a elegantului hôtel ultra-central a primit cam 300, poate 400 de invitati, dintre care jumătate veniseră special pentru Urma. Atmosfera a fost surprinzător de relaxată şi primitoare; fără controale şi priviri încruntate, de instituţie a statului român. Aproape doar tineri. Şi deşi “s-au dat” cârnaţi şi bere, lumea nu s-a năpustit, ci a stat frumos la coadă

Cântarea a început la lumina zilei, simplu şi fără efecte de prisos. Mi-am încercat norocul la pozat cu aparatul cel nou, pe care încă nu-l prea ştiu, şi imaginile ieşite mi-au confirmat ceva doar bănuit. O prezenţă diafană şi spectrală, mult mai mult decât suma celor 7 persoane de pe scenă, se producea în faţa noastră. O apariţie la care am luat cu toţii parte: cei de pe scenă, cei de iarbă, şi, cred, şi corpul colectiv al tuturor fanilor şi membrilor Urma din  2004 încoace. Cel mai frumos şi mai strălucitor fenomen al culturii alternative româneşti – cu toată modestia

S-au cântat Off My Wave, In Your Arms, Comfort, How Long Does It Take, This Time, So Long, All Wrong, Lonely Pub, Speed, Cowboy, Terminus, A Door To My World şi Cine iubeşte şi lasă. Şi au curs ca “unse”. Sonorizarea a fost bună, şi cu excepţia basului, care doar se auzea, însă fără timbru, totul s-a auzit curat şi echilibrat. Piesele sunt, aşa cum ne-am obişnuit deja, re-aranjate radical. Chitara lui Jimmy Cerchez vine prima peste structura veche şi se aşează bine de tot acolo. Stilul lui şi temele/motivele  cu care contribuie îmi aduc aminte de rock-ul psihedelic, dar şi de soul/funk şi de The Edge din perioada The Joshua Tree. Discreţia şi bunul gust sunt cuvintele de ordine în ceea ce-l priveşte pe Jimmy, şi totuşi aseara a avut trei scurte momente de solo pe care nu le ţin minte din filmările de concert recente şi care “promit”.  Percuţia lui Ati de Chile vine în continuarea tendinţei inaugurate în trupă încă din 2005 de diversificare a secţiunii ritmice, de astă dată contribuind decisiv la reorientarea stilistică spre un melting pot de “classic Urma”, soul, funk, latin jazz, world fusion şi teme melodice orientale (pentru astea nu bag mâna-n foc, dar aşa mi s-a părut).  Catrinel e foarte simpatică pe scenă şi reprezintă un plus de “imagine” evident. Ea e însă în postura “ingrată” de a avea de cîntat linii vocale create pentru o voce puternică pe “înalte”, în timp ce vocea ei e una de timbru cald şi profund. Succesul “implantului” ar trebui, cred, evoluat pe baza pieselor noi. Nu am cum să dau un verdict deja, dar îmi place ce am auzit. Spre sfârşitul concertului a fost chiar un moment în care Catrinel a luat “conducerea” şi m-a lăsat cu gura căscată. Luis Palomino, cu jazz-ul şi latino-ul în sângele lui de cubanez, e perfect pentru job. Şi el are uneori de compensat pentru lipsa clapelor de pe Trend Off, cum ar fi pe “A Door To My World”, care a sunat însă excelent.

Fundaţia rămâne aceeaşi. Melodiile încă mă fac să mi se umezească ochii – în special la This Time sau You Can Buy Me With A Coffee. Iar transplantul de muzicieni şi idei noi îşi demonstrează viabilitatea pe Terminus, care are atât forţa emoţională a Urmei de pe Nomad Rhymes, cât şi rafinamentul cool şi colorat al Urmei noi.

Mani, Domi si Erhan au fost sufletul petrecerii, din punct de vedere muzical şi nu numai. Patima cu care cântă e contagioasă, şi îmi spune că e vorba de mult mai mult decât un “nou început” pentru Urma. Patosul de pe scenă m-a inspirat pentru o şedinţă de portrete ale pasiunii pentru muzică şi cântat.

O suprapunere de patos şi suavitate care înseamnă exact Urma.

Şi mai rar un public atât de receptiv. “Urmişti”, “furmişti”, sau nu. S-a dansat, sau, de fapt, nu s-a dansat, a fost un ritual de iniţiere. Amfitrion perfect, Mani a comunicat toată seara şi, la un moment dat, a luat publicul pe scenă.

Am încercat şi câteva filmări. Din păcate, deşi imaginea pe care aparatul nostru de fotografiat o captează e superbă (HD), sunetul e execrabil. Recomand vizionarea cu sunetul dat spre minimum. Iar după ce apăsaţi Play, nu uitaţi să schimbaţi în dreapta jos din 360p în 720p (HD). Există şanse să vă regăsiţi, frumos unduitori, prin imagini.

“Un tobar, daca nu e puţin nebun, nu e bun”.

“Please, somebody is making a clip now, and I will be embarrassed in front of my parents because my audience is not playing with me!”

Din nou spre surpriza mea, Urma chiar nu venise să facă act de prezenţă. De obicei, concertele gratuite înseamnă prestaţii scurte, sonorizare proastă şi un sentiment stânjenitor de “nu aşa”, “data viitoare, în condiţii propice” etc. S-a cântat două ore. La bis au fost What Are Friends For, Buy Me With A Coffee şi din nou Terminus. Un final extraordinar în care empatia reciprocă a fost atât de puternică, încât, în timp ce mă topeam, am avut senzaţia scena se va rarefia în eter – şi aşa a fost.

Final deschis. După ce ne-am încrucişat drumurile, “noua Urma” va continua să cânte şi să construiască o nouă comunitate de afinităţi elective, cât despre mine, ei bine, după o experienţă de regăsire atât de reuşită, intru la “recuperare”. Ne vedem când mai avem de lăsat o urmă. The future holds unlimited possibilities…

TERMINUS.

]]> http://www.harmonium.ro/2010/05/30/urma-mea-pariziana/feed/ 21 noDacă nu vine muntele la Mahomed, vine Mahomed la munte. E complicat de explicat cum concertul Urma de aseară, din inima Parisului, a fost primul meu concert Urma. Cu atât mai mult cu cât Urma este prima formaţie românească pentru care am deschis a door toDacă nu vine muntele la Mahomed, vine Mahomed la munte. E complicat de explicat cum concertul Urma de aseară, din inima Parisului, a fost primul meu concert Urma. Cu atât mai mult cu cât Urma este prima formaţie românească pentru care am deschis a door to my world. Fusese dragoste la prima auzire. Prin vara [...]Concert, Rock, Romanian, 2010, Ambasada României, Paris, Urmahttp://www.harmonium.ro/2010/05/30/urma-mea-pariziana/ http://feedproxy.google.com/~r/Harmoniumro/~3/QsY5via8qVg/ http://www.harmonium.ro/2010/05/23/prelungirea-teaser-ului/#comments Sun, 23 May 2010 13:31:46 +0000 Richard Bach http://www.harmonium.ro/?p=116 C’est Zorn!

Not quite.

Adevăratul profil al maestrului, peste câteva zile. Deocamdată încă încerc să-mi imaginez cum aş putea să descriu ce am auzit duminica trecută.

Cel mai harnic autor de pe blog, Richard Bach, se va deplasa peste nouă mări şi ţări (vreo 2000 de kilometri şi ceva) până la Paris (!) unde îşi va ostoi cu setea de frumos cu un concert dat de unul din muzicienii şi compozitorii săi preferaţi. Iată ce înseamnă să te dedici cu adevărat pasiunilor tale. Chapeau!

Concertul în cauză se va ţine duminică, în Auditorium-ul celebrului Musée d’Art et d’Histoire du Judaïsme, şi va avea drept cap de afiş pe nu mai puţin celebrul John Zorg. Acesta vă este desigur cunoscut unul din cele mai malefice personaje din întreaga istorie a muzicii şi, de ce nu, a omenirii:

Ăăăăăăăă…. STAI!

Mda. E John ZorN.

Cu toate astea, nu ştiu dacă aş renunţa la epitetul “malefic”. Omul ăsta e… special. Un fel de eminenţă cenuşie a scenei de avangardă ar fi (sau nu) o descriere. O idee bună ar fi de enumerat toate genurile muzicale în care a compus şi/sau prestat, dar mi s-ar termina hosting-ul fără să termin. Ce am ascultat eu (infim faţă de întregul activităţii lui) trece prin jazz, avangardă, improvizaţie, muzica tradiţională (in special evreiască) coral, fusion, rock, metal etc. uneori deodată, alteori pe rând. Proiectele lui sunt atât de numeroase încât uneori nici nu apucă să le cânte Anul astă şi-a propus să scoată câte un disc nou pe lună (are casa lui de discuri, Tzadik) şi din câte am văzut până acum, e în grafic.

Nimeni nu poate şti ce anume va cânta la un concert, dar poţi să mergi pe mîna lui. Ar putea fi ceva eteric, ca aici:

năzdrăvan, ca aici:

lipsit de excese:

sau de-a dreptul demoniac:

Pe de altă parte, sigur nu va fi ca în vreuna din variantele de mai sus, pentru că ce ştim sigur este că se va cânta în formulă de trio: tobe, bas, saxofon. Carevasăzică, o abordare minimală? Vom afla.

Vânt din pupă şi petrecere frumoasă!

Cu drag,

a.

N-am ştiut niciodată cum să încep bine ceva, dacă şovăi la început atunci mai mult ca sigur voi rata întreaga experienţă. Aşa si cu scrisul aici. De câteva luni stau şi mă uit la “Add New Post”. Până acum – când lucrurile s-au precipitat brusc. Am văzut că Feeder a anunţat pentru 19 decembrie lansarea noului album AIEVEA, am răspândit vestea, cineva mi-a indicat un videoclip, i-am dat drumul, inima mi s-a urcat in gât, am început să sap în amintiri, mi-au dat lacrimile, trebuie să povestesc.

O chitară melancolică, o orgă misterioasă în fundal, un ritm omniscient, o voce adâncă. Hipnoză. Natura, răzoare, o plajă, marea, o ureche, un zâmbet, un sân. Împreună, amintire, o zi frumoasă. În ce am căzut?

Ciudat cum se leagă lucrurile. Nu ştiu unde e plaja din clip, însă pe mine mă leagă de Aievea plaja din Vama Veche unde îmi trăiam acum câţiva ani câteva din cele mai ciudate zile. Nu mai văzusem marea de 14 ani si totul strălucea cumva straniu; venisem singur ca să aştept ceva ce n-avea să mai vină niciodată şi nu ştiam asta, eram doar prins în falia dintre ceea ce fusese viaţa mea până atunci şi ceea ce avea să fie. Acolo se strecoară şi Aievea. Îi ştiam din auzite, eram curios, şi dacă tot nu mai fusesem niciodată la un concert, de ce să nu încep acum, mi-am zis. Se întâmpla la Papa La Şoni. Încercând să mă ţin la distanţă fără să pot (mi-e teamă de experienţele care mă solicită prea adânc) şi amuşinând avid, pentru prima dată, sunetul natural al instrumentelor, n-am rezistat bandei de terapeuţi muzicali şi am intrat în transă. Îmi amintesc amestecul hipnotic de ritmuri cool (o percuţie de vis), sample-uri şi soundscapes melancolice, un chitarist fenomenal, calm chiar şi când ma făcea să explodez în artificii (îl urmăresc şi acum cu sfinţenie în tot ce face), o voce care parcă îmi vorbea mie, direct înăuntru. Construcţii lente, psihedelice, ritm şi momente de explozie şi patimă. O experienţă ca o fata morgana plină de magie, carismă şi relaxare. O întâmplare de care am uitat imediat, prins în înlănţuirea de lucruri pe care nu le înţelegeam; dar nu aveam cum să ştiu că urma să rămână cu mine.

Cu toate lucrurile astea m-am întâlnit văzând clipul de mai sus. E ciudat, repet. Ciudat cum in filmuleţ văd lumina din zilele acelea, sau cel puţin felul în care mi-o amintesc eu. Ce se întâmplă acolo nu are nici o legătură cu mine, şi totuşi parcă totul e construit din lucrurile cele mai ascunse în mine. Mă simt ca pe masa de operaţie a unui doctor în amintiri şi mă descompun, intru în regresie. Aţi văzut, cumva, The Eternal Sunshine Of The Spotless Mind? Ce cred este că amintirile şi aşteptările mele de atunci au intrat în nisipul plajei din Vama Veche şi fac parte din ceea ce se cheamă persistenţa memoriei. Şi câteodată iau corp, probabil îmbibate cu amintirile şi aşteptările altora.

HAPPY END. Cineva a filmat părţi din concertul despre care am povestit. Deşi m-am intersectat cu el fără să ştiu atunci că acum o sa-i mulţumesc din suflet

Aaaahh…

Until The Love Is Gone

Catch Me

Bananeira / Magalenha

Că tot nu ştiam cu ce să încep pe blog, iată că prin forţa lucrurilor am inceput chiar cu începutul. Nici să vreau n-o puteam potrivi mai bine… Tot ce urmează să mai scriu pe aici s-a întâmplat de atunci încoace şi, cu siguranţa, are ceva de-a face cu prima mea experinţă directă cu muzica.